Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Geografie și Geologie

Specializarea Geografie

Specii de plante și animale rare, vulnerabile, periclitate

aflate pe cale de dispariție din România

Proiect realizat de :
Prof.coord. Aniței Liliana
Grigoraș Bogdan Constantin
GR 22

1
Plante pe cale de dispariție din România
Floarea de colț
(Leontopodium alpinum)

Întâlnită în România pe stâncile aproapre inaccesibile omului

din Munții Vrancei,Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții
Maramureșului, Munții Rodnei, Obcinele Bucovinei, Masivul
Ceahlău, Retezat Godeanu, floarea de colț este o plantă
deosebit de rară. Din acest motiv ea a fost declarată monument
al naturii și este ocrotită prin lege încă din 1931. Floarea de
colț este protejată în rezervații naturale cum ar fi cele din
Piatra Craiului, Munții Bucegi, Cucaș, județul Alba etc.
Leontopodiun alpinum (după denumirea sa științifică), este o
plantă perenă, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară
din înteaga floră montană.
Tulpina este dreaptă și poate ajunge până la 20-30 cm
înalțime. Aceasta este îmbrăcată în partea de jos cu frunze
catifelate, de dimensiuni diferite așezate de jur împrejurul
tulpinei, în formă de cerc. Numeroasele și micuțele flori,
compuse din petale de un alb imacualat sunt dispuse în așa
fel încat lasă impresia unei singure flori de forma unei steluțe.
Întâlnită de cele mai mute ori pe culmile stâncoase și tot mai

2
rar pe platourile montane, floarea de colț are rădăcina fixata
în puținul pământ rămas între scobiturile săpate în stâncile
calcaroase.
Întreaga plantă este acoperită de peri catifelați de culoare
argintie, ce protejează frunzele și florile de vânt.
La noi în țară, floarea de colț poate fi văzută înflorită în lunile
iulie și august.
Se pare că floarea de colț provine din ținuturile Asiei, acolo
crescând la fel de deasă ca și iarba. În diferite locuri din lume
unde mai poate fi întâlnită,floarea de colț poate atinge înalțimi
de până la 80 cm.
Numită în popor și floarea reginei, floarea doamnei sau
albumița, floarea de colț are în tradiția românească o
semnificație aparte, ea fiind un simbol al dragostei. Se spune
că, pentru a-și dovedi dragostea și curajul, tinerii colindau
zonele stâncoase ale munților pentru a culege flori de colț și
ale oferi iubitelor. În limbajul florilor ea înseamnă puritate și
curățenie.

3
Bujorul de munte
(Rhododendron kotschyi Simonkai)

Smârdarul, așa cum este denumit popular bujorul de munte,

crește spontan în tufe pitice în zona alpină. Fiind o plantă care
crește în condiții climaterice și de relief foarte specifice, el nu
tolerează transplantări, lucru care face imposibilă introducerea
acestuia în grădini. Frumusețea florilor sale - care emană un
miros și o aromă asemănatoare vișinelor - și care apar de
obicei pe la sfârșitul lunii iunie și la începutul lunii iulie, și
raritatea sa, face ca smârdarul să fie o plantă ocrotită și
protejată ca atare în perimetrul Parcului Național Bucegi.
Smârdarul este peren și își păstrează frunzele verzi tot timpul
anului.
Este o plantă originară din Balcani. În România se găsește
în Carpați. Face parte din genul botanic Rhododendron, gen
extrem de variat ce cuprinde diferite specii care cresc doar
la altitudine înaltă și se extind
din Himalaia, Caucaz, Carpați până în Munții Alpi și Pirinei.
4
Smârdarul face parte din familia Ericaceae și în ciuda numelui
alternativ de "bujor de munte", nu trebuie confundat cu
bujorul propriu-zis (Paeonia officinalis) care face parte dintr-o
altă familie botanică, respectiv Paeoniaceae. Un alt nume
popular este cel de "cocozar".
Fiind o plantă care crește în condiții climaterice și de relief
foarte specifice, bujorul nu tolerează transplăntari sau mutari,
lucru care face imposibilă plantarea lui în grădini.

Bujorul de munte înflorește spre sfârșitul lunii iunie, și emană

un miros și o aromă asemanatoare vișinelor.

În Romania, bujorul de munte este o plantă ocrotită, și în

general este interzisă culegerea lui. Cu toate acestea, ea este
culeasă, iar extractele pe baza de bujor de munte sunt folosite
ca remedii naturale pentru reumatism, guta, tuse sau
hemoroizi. Florile, conțin aminoacizi esențiali organismului, și
în general, se administrează sub forma de infuzie.

5
Garofița Pietrei Craiului
(Dianthus callizonus)

Face parte din familia Caryophyllaceae. Meşter neîntrecut în

descrierea naturii, Ion Simionescu o prezintă astfel: «Petalele,
răsfrânte larg, sunt de un roşu şters. Pe ele sunt trase dungi, în
lung, de un roşu mai aprins, iar spre lăuntrul florii, o rotiţă de
dantelă fină cu ochiuri mici, de aceeaşi culoare mai închisă.
Urmează apoi un cerc alb, cu raze iarăşi roşii, iar în mijloc, un
joc de verde şi de alb neîntrerupt…»
Tulpina nu este înaltă, aproximativ de 5 – 10 cm înaltime. Ea
poarta la varf o singura floare cu corola de cca. 3 cm în
diametru, formata din 5 petale late, la vârf dinţate, de culoare
roşie-carmin, la baza cu o pata purpurie, împestriţată cu alb şi
cu peri mătăsoşi, stralucitori.
Interesant este inelul din centru, purpuriu pestriţ. Pe dos,
petalele sunt albe-verzui, iar frunzele, care sunt înguste şi
alungite de 2 – 4 cm lungime, sunt asezate în perechi.
Acum vreo 150 de ani planta nu era cunoscută. A fost
descoperită pe crestele prăpăstioase ale Pietrei Craiului, de doi
botanişti transilvăneni. Apariţia ei a produs senzaţie şi
6
nedumerire în lumea ştiinţei. La momentul respectiv, ea nu
mai fusese găsită în niciun alt loc din lume, şi nici măcar pe
vreuna din culmile muntoase vecine Pietrei Craiului. Pe de
altă parte, această garofiţă nu seamănă cu garofiţele cunoscute.
Se pare că originea ei nu este cunoscută nici astăzi.

Supravieţuirea ei în Piatra Craiului s-ar explica prin poziţia

oarecum izolată a masivului. Dar şi aici se găseşte mai ales pe
culmea vestică a masivului, dinspre valea Dâmboviţei, la
limita dintre etajele subalpin şi alpin, ori rătăcită prin iarba ce
acoperă stâncăriile din partea inferioară a zonei alpine.
Aşadar, o floare rară, care se pare că ar creşte doar într-un
singur loc pe planeta noastră — Piatra Craiului.

Înfloreste în luna august. Popular i se mai spune „Garoafa

Craiului”. Este o planta monument al naturii si este ocrotita
prin lege.

Garofita pietrei craiului e o floare rara, care creste doar intr-un

singur loc pe planeta noastra – Piatra Craiului. Este o
specie monument al naturii si este ocrotita prin lege!

7
Argințica (Dryas octopetala)

Este o plantă lemnoasă pitică din familia Rosaceae.

Are tulpini culcate, târâtoare, foarte ramificate. Frunzele sunt
verzi și iarna. Frunzele sunt alungit-eliptice. Florile rare sunt
albe, cu diametrul de 20–40 mm, au 8 petale și numeroase
stamine galbene. Fructele alcătuiesc ghemotoace păroase.
Argințica înflorește în lunile iunie-august.
În România se găsește în Munții Carpați și Apuseni, pe
coamele bântuite de vânt. O poți recunoaște cu ușurință după
tulpinile culcate, târâtoare și foarte ramificate. Frunzele,care
sunt alungit-eliptice, sunt veri și iarna.

8
Laleaua pestriță
(Fritillia meleangris)

Plantă mediteraneană, laleaua face parte din familia liliaceelor

și este pusă sub protecția legii în toate țările europene. Este
cunoscută sub numele de biblica datorită asemănării florilor cu
penajul acestei păsări,dedita în jurul satului Liești,căldărușa în
zona orașului Rădăuți și a comunei Verești. Preferă locuri
mlăștinoase, umede, bahnoase sau turboase. Tulpina înaltă de
20-30 cm,frunzele alterne,late de 3-10 cm și lungi de 8-14 cm.
Flori solitare,mari,inodore,pendente,brune,purpurii,pătate în
forma tablei de șah. Răspândirea ei mai rară în țară și mai
frecventă în județ o găsim în localitățile:Brăiești, Grovei
Calafindești, Voitinel, Zamostea,Zvoriștea. Această minune a
naturii se găsește și în pădurea Cordăreni și este numită
popuar „căldăruși”. Fritillus în latină înseamnă tablă de șah,
aluzie la pătățelele ordonate,brun-roșcate ale lalelei care
alternează cu pătățelele de alte culori, de aici impresia de
pestriț, din acest motiv, popular i se spune „bibilica”.
Planta are în Pământ un bulb, din care pornesc
primăvara,câteva frunze verzi liniare și flori în formă de cupă
cu petale violacee pătrate cu alb. Floarea nu are miros

9
parfumat, dar este culeasă de localnici pentru că o folosesc
pentru vopsit scoarțele în violet.
Lalelele pestrițe înfloresc pentru o perioadă scurtă de 7-10 zile
în lunile aprilie-mai, dar depinde mult și de evoluția vremii.
La exterior culoarea este purpuriu spre mov cu un aspect
catifelat pictată parcă cu pete albe cu nuanțe de roz. În unele
documentații Laleaua Pestriță este prezentată ca fiind o plantă
otrăvitoare deoarece bulbii conțin un alcaloid puternic.
În Pădurea din Șesul Orheiului în apropiere de orașul Bistrița
se găsesc cele mai bune condiții pentru înmulțire și creștere
deoarece suprafața de 80 de ha de pădure este o zonă protejată
prin lege fiind declarată rezervație naturală monitorizată de
Ocolul silvic din Bitrița.
Secretul apariției acestei specii de lalea între stejarii bătâni
este faptul că primăvara aici se formează suprafețe întinse de
apă dupa topirea zăpezii. Platoul pe care se găsește pădurea
are o înclinație foarte mică astfel încat apanu are unde să se
scurgă, și astfel apare un exces de umiditate.
De asemenea apa este împiedicată să se scurgă de
nenumăratele mușuroaie formate în ani de zile. Aceste
obstacole naturale mențin o perioadă lungă de timp umiditatea
în sol și protejează bulbii lalelelor pestrițe. Apa menține o
temperatură scăzută a solului, lucru foarte important pentru
dezvoltarea acestei flori.
Practic Laleaua Pestriță în această zona are toate condițiile
îndeplinite să crească și să se dezvolte. Depinde de noi să nu
stricăm aceste echilibru al naturii.
10
Fiind un simbol al acetei păduri de stejari, sătenii de aici
organizează în fiecare an Festivașul Laleaua Pestriță, o serbare
câmpenească cu muzică și voie bună în marginea pădurii dupa
ce florile dispar.
Mai sunt cateva locuri la noi în țară unde găsim laleaua
pestriță:
 Comuna Ariniș, sat Rodina –aici termenul a fost drenat și
se pare că pe viitor laleaua nu mai are condițiile necesare.
 Comuna Danesti Gprj este un alt loc unde se încearcă
menținerea speciei deoarece în perioada de înflorire aria
prtejată este vandalizată de conercianții ambulanți care le
culeg și încearcă să le comercializeze în alte zone. Cu
greu se face față pentru a aîmpiedica acest fenomen.
 Lunca Pogănișului din județul Timiș, declarată arie
protejată cu o suprafață de aproximativ 70 de ha are o
zonă inundabilă de către râul Pogăniș ,un afluent al
Timișului din partea sud-estică.Excesul de umiditate face
ca și aici să apară primăvara Laleaua Pestriță în toată
splendoarea ei alături de alte plante și flori.

11
 Papucul Doamnei
(Cypripedium calceolus)

Este specie foarte rară de orhidee, cu un aspect delicat și în

culori impresionante. Planta este originară din America de
Nord și aparține genului Cypripedium. Papucul doamnei se
întalneste în flora Romaniei și este protejat prin lege.

Papucul doamnei (Cypripedium calceolus) s-a raspandit pe

scară largă, din Asia pană în Europa și Oceanul Pacific. Cu
toate acestea, în Europa planta a devenit tot mai rară, iar în
unele locuri a disparut complet. Din acest motiv, în prezent
multe țări o consideră plantă protejată. În Romania, papucul
doamnei este o plantă protejată înca din 1938. Grație unor
organizații, au fost realizate proiecte de înmultire "în vitro"
pentru repopularea zonelor în care aceasta a fost distrusă.

Papucul doamnei este o plantă anuala, care răsare primavara.

Tulpina prezintă numai 3-5 frunze și o singură floare în vârf,
asemănătoare unui mocasin, aspect care i-a adus și numele de
"papuc". Planta crește până atinge o înaltime de maxim 20-30
cm. Orhideea înflorește din iulie pâna în septembrie.

Plantele formează un grup mic de frunze de verde deschis.

12
Tulpina poartă în varf floarea de un galben intens. Floarea
apare de obicei spre sfârșitul primaverii și începutul verii.
După înflorire, plantele intră într-un proces de hibernare.
Papucul doamnei este considerat una dintre cele mai
fermecatoare plante, dar este rar întalnit în grădini.

Floarea nu este bine să fie mutată deoarece există riscul de a o

distruge. De aceea, se recomandă să fie lăsată să se dezvolte
netulburată în locul în care a crescut.

Planta preferă să fie expusă complet sau parțial la soare, dar

rezistă și în zonele ceva mai umbroase. Este bine ca floarea să
beneficieze de soare în orele mai reci ale zilei, dar să aibă un
oarecare adăpost. Planta poate fi crescută direct în gradină,
fiind rezistentă la temperaturile de afară.

Floarea crește în special în zonele cu soluri calcaroase, ușor

acide, în regiuni însorite sau în apropierea padurilor de fag.
Floarea crește atat în zonele joase, apropiate de nivelul mării,
cât și în regiunile înalte din Alpi. Planta a fost intâlnita în
zonele cu sol cu pH netru, dar și acid. Pentru întreținere,
orhideea are nevoie de un sol cu un nivel de umiditate mediu
spre umed. Creșterea are loc lent.

13
Crinul de pădure
(Lilium martagon)

Crinul este una dintre cele mai frumoase și grațioase

plante.Crinul de padure (Lilium martagon) face parte din
familia Liliaceea și crește în zona pădurilor de stejar și fag,
fiind o specie mezofilă. Poate fi întalnit foarte rar în păduri cu
substrat calcaros, molidișuri sau în zona de munte. Este
o specie rară, declarată monument al naturii și este ocrotită
prin lege. Este o plantă salbatică, perenă, originară din Europa
și înflorește în lunile mai - iunie. Un singur fir de crin de
pădure poate duce și 50 de flori, dar în general are 10-20
flori!
Florile au diverse culori: roșu, roz.
Caracteristici și descriere
Crinul de pădure este o plantă erbacee, perenă, întalnită prin
pădurile de foioase, prin fanete și locuri stâncoase de la
câmpie până în regiunea montană. În pămant are
un bulb ovoidal format din numeroși solzi cărnoși. De la baza
bulbului se desprind numeroase rădacini, unele din ele adesea
contractile. Alte radacini subțiri se formează pe tulpină,
deasupra bulbului. Tulpina este dreaptă, înalta de pană la 100
cm. Frunzele au o formă ovaloită, ușor ascuțită spre
vârf. Florile sunt roz, roșiatice sau violacee, punctate cu

14
purpuriu închis, și au un miros specific, deosebit de puternic.
Florile au 6 petale, androceul format din 6 stamine cu
filamente lungi de 2-3 cm, terminate cu antere liniare
roșii. Fructul este o capsulă obovoidală, cu 6
muchii. Semințele sunt comprimate, brune deschis cu
suprafața rugoasă.
Habitat
Crinul de padure (Lilium martagon), sălbatic, originar din
Europa, întalnit și la noi în țară, crește în flora spontană în
zonele cu păduri foioase, atât în regiunile de câmpie, cât și în
cele montane.
Crinul crește și în flora spontană în Europa, în Africa și în
zona Orientului, în Franța de exemplu devenind simbolul
regalității.

Simbol
În Antichitate, atât la greci, cât și la români, crinul
simboliza speranța și triumful. În zilele noastre, crinul
simbolizează puritatea și dăruirea unui crin e un semn de
respect.

15
Bujorul de stepă
( Paeonia Tenuifolia)

Bujorul de stepă (Paeonia tenuifolia), este

o plantă ierboasă, perenă, rară, ocrotită, specifică zonelor
înierbate, calde, însorite din sud-vestul şi sud-estul României.
Ca un fapt cu totul ieşit din comun, această frumoasă plantă
apare şi în zona de silvostepă mai răcoroasă a Transilvaniei,
într-un singur nucleu situat la Zau de Câmpie (jud. Mureş).
Bujorul de stepă (Paeonia tenuifolia) aparţine familiei
Paeoniaceae.
Partea subterană a bujorului de stepă este reprezentată de o
rădăcină puternic tuberizată. Majoritatea tuberculilor sunt
alungiţi şi goi pe dinăuntru.
Deasupra solului se dezvoltă o tulpină erectă, de obicei
neramificată, înaltă de 10-50 cm. Frunzele sunt caracteristice,
compuse, glabre, cu lacinii înguste, mai deschise la culoare şi
mate pe dos.
Prin frunzele sale ternat multipartite, cu segmente îngust
liniare, late de 1—5 mm (foliolele laciniate se asemănă cu cele
ale mărarului) şi prin talia modestă, bujorul de stepă se
16
deosebeşte cu uşurinţă de ceilalţi bujori (bujorul de
pădure, bujorul românesc,bujorul de grădină). În ciuda taliei
modeste sau poate chiar din acest motiv, eleganţa acestei
plante este deosebită, mai ales în timpul înfloritului
Deşi diferenţa dintre bujorul românesc şi bujorul de stepă este
izbitoare, în multe prezentări online cele două specii sunt
confundate
La bujorul de stepă floarea este solitară , mare, alcătuită din 6
sepale verzi-roşiatice şi din 7-8 petale purpurii (C.
Pârvu).Staminele sunt numeroase, centrate spre mijlocul florii,
având filamentele sângerii şi anterele galbene. Unele stamine
se transformă în petale. Carpelele care alcătuiesc gineceul sunt
păros-pufoase
Fructul este o foliculă.
Bujorul de stepă înfloreşte începând cu a doua jumătate a lunii
aprilie, până spre sfârşitul primei decade a lunii mai
Paeonia tenuifolia este o specie răspândită sporadic prin
stepele Ucrainei, prin Caucaz, în Crimeea şi în Peninsula
Balcanică. La noi, bujorul de stepă apare doar în câteva
nuclee:
- judeţul Constanţa (Basarabi, Techirghiol, Murfatlar; 23
August),
- judeţul Tulcea (Măcin-Greci),
- judeţul Vaslui (Colinele Elanului),
- judeţul Mehedinţi (la Crihala spre Brezniţa şi lângă Turnu-
Severin),

17
 - judeţul Caraş-Severin (lângă Moldoviţa),
- judeţul Mureş (Zau de Câmpie).

• Rezervaţia de bujori de stepă de la Zau de Câmpie

Dealurile din preajma localităţii mureşene Zau de Câmpie,

care se ridică domol deasupra unei salbe de lacuri, reprezintă
extrema nordică mondială pentru bujorul de stepă. Datorită
arealului protejat, astăzi la Zau de Câmpie se întâlnesc cele
mai multe exemplare de bujor de stepă din ţara noastră.
În rezervaţia bujorului de la Zau, la ultima inventariere, pe
lângă bujor au mai fost identificate alte 359 de specii de
plante, cuprinse în 43 ordine, 63 familii şi 216 genuri
Bujorul de stepă prezintă o valoare ecologică deosebită, find
pus sub protecţia legii. În ciuda taliei modeste sau poate chiar
din acest motiv, eleganţa acestei plante este deosebită, mai
ales în timpul înfloritului.

18
Animale pe cale de dispariție din România
Capra neagră
(Rupicapra rupicapra)

Denumit științific Rupicapra rupicapra carpathica, acest

animal ierbivor este gregar: traiește în ciopoare de 5-30
exemplare, conduse de femele batrâne. Masculii adulți de
peste cinci ani duc o viața solitară, retrași în zone greu
accesibile. Vârsta unui exemplar poate fi aflat numarând
inelele de pe coarne. Durata de viață este estimată la 15-20 de
ani.

Capra neagră se distinge prin agilitate, putând face salturi de

pâna la 2 m înaltime și 6 m lungime. Chiar și pe stânci
abrupte, poate atinge o viteza de 50 km/ora. La nevoie poate
înota, dar traversarea lacurilor alpine o epuizează. Printre
dușmanii caprelor negre se numara urșii, lupii, râșii și acvilele
de munte, dar numarul exemplarelor nu este periclitat de
prădători.

19
Capra neagră este cel mai „vechi“ mamifer din România: ea
trăia în perioadele glaciare cuaternare, alături de mamut și de
rinocerul linos. A supraviețuit încălzirii climatului retragându-
se în zonele montane înalte, ce constituie și habitatul ei actual:
golul alpin și pădurile adiacente. În schimb, ceea ce s-a
schimbat drastic este distribuția caprelor negre pe teritoriul
României.
În Munții Rodnei, capra neagră a disparut deja o dată. Acum,
istoria amenință sa se repete: au ramas aproximativ 100 de
exemplare. Asa ca e momentul pentru o acțiune colectivă, care
să împingă pe calea dispariției o altă specie: braconierul.
Pe vremuri, cele mai frumoase capre negre se gaseau în Munții
Rodnei. Dar după primul Razboi Mondial, românii au decis să
se folosească de armele rămase în zona într-un mod original:
braconajul. 1924 este anul în care majoritatea cercetătorilor
plasează extincția caprelor negre din acest masiv.

La începutul anilor ’30, se înființează aici o rezervație pe o

suprafață destul de mică (183 ha), dar nu se aloca suficiente
fonduri pentru angajarea paznicilor. Acest lucru se petrecea
aproape concomitent cu declararea speciei drept „monument al
naturii“, statut legal pe care îl obține în 1933.

În aceeași perioadă, numarul caprelor negre scazuse

îngrijorător și în Bucegi, dar acolo gestiunea a fost eficientă: s-
a dat o cotă mică de vânat, s-au înființat patru posturi de
pădurar și s-a închiriat o vale în fiecare an menită exclusiv
pășunatului caprelor negre.

20
Abia în 1964, Institutul Silvic Cinegetic a început repopularea
Munților Rodnei cu exemplare din această specie. Procesul a
fost lent. Într-o primă fază, au fost aduși 42 de iezi, alăptați de
capre domestice, iar dintre ei, 81% nu au supraviețuit celui de-
al doilea an de viața. În 1967, au fost eliberați în salbaticie
primii iezi, după care au mai fost aduse 16 capre adulte.

Deși extrem de costisitor, proiectul de repopulare s-a încheiat

cu succes. În cei mai buni ani sporul natural a fost de 100%, în
1980 ajungându-se la circa 200 de exemplare, iar în 1990, la
peste 500.
De la începutul anilor ’90 pâna în prezent, situația se
înrautățește: în 1995, sunt înregistrate doar 85 de exemplare în
evidențele Inspectoratului silvic (zona Munților Rodnei). Una
dintre cauzele împuținării caprelor este braconajul, din nou la
moda. În plus, dupa 1990, a crescut numarul armelor pe cap de
locuitor.

Totodată, paza slăbește, fondurile alocate protecției caprelor

negre scad simțitor, iar vigilența organelor silvice se confruntă
cu obstacole: când paznicii încercau să intervină, erau
„îndemnați“ să stea la distanța cu ajutorul focurilor de armă.
Iar pustile braconierilor erau adesea mai performante decât
cele ale paznicilor.

Paradoxal, situația acestei specii era mai bună în vremea

comuniștilor. Dupa ’89, a mai existat o inițiativă de a
reintroduce caprele negre în zona Cheile Nerei, dar, după
21
eliberarea a doar două exemplare, acțiunea a fost sistată, din
motive necunoscute. Chiar și datele privind numarul caprelor
negre de pe teritoriul României au fost subiectul unor
controverse.

În 2003, ONG-urile au tras un semnal de alarmă, afirmând că

în Munții Rodnei fuseseră vazute doar cinci exemplare. În
anul următor, membrii acestor organizații au fost cooptați la
activitatea de numarare a caprelor negre din masiv. S-au văzut
în jur de 60 de exemplare, numarul total fiind estimat la
aproximativ 100.

Momentan, această specie „persistă“ în Apuseni și în Piatra

Craiului, în Munții Tarcului și Bucegi, în Retezat, în Făgăraș,
în Ceahlău, în Munții Rodnei și Vrancei.

La ora actuală, se derulează un proiect numit „Cu ochii pe

caprele negre“, inițiat în 2004 de Ecosilva Retezat, WWF
România și UNESCO Pro Natura. Zonele-pilot sunt în
masivele Retezat și Rodnei. Intenția acestor ONG-uri este de a
conlucra cu autoritățile pentru a depista cele mai bune metode
de evaluare a populației de capre negre, astfel înlaturându-se
discrepanțele dintre datele adunate.

22
Cocoșul de munte
( Tetrao urogallus)

Este răspândit inegal de-a lungul lanțului carpatic. O densitate

bună se găsește în Bucovina, în zona bazinului superior al
Bistriței, Munții Maramureșului, Rodnei, Călimani, apoi în
Carpații Meridionali în masivele Piatra Mare, Potăvaru,
Ciucaș, Bucegi, Făgăraș, Retezat, Parâng. În zona Carpaților
Occidentali este destul de slab reprezentat poate ceva mai des
în zona munților Poiana Ruscă.
Este un simbol al animalelor protejate prin lege și aflate în
pragul dispariției din România. De fapt el însuși este declarat
monument al naturii. Este o pasăre foarte greu de observat și
fotografiat datorită atât obiceiurilor ei cât și faptului că este
din ce în ce mai rară.Cocoșul de munte reprezintă un trofeu
suprem pentru mulți dintre vânători și asta l-a dus în pragul
dispariției fară a neglija și problemele de habitat cu care se
onfruntă. Mai ales după anii 1990. Din cauza defrișărilor
masive este una din speciile puternic amenințate de dispariția
spațiului vital.

23
Cocoșul de munte are penajul de culoare neagră, cu reflexe
ruginii pe ripi, verde metalic pe gușă și piept și cu un roșu
aprins deasupra ochilor. Femela diferă mult de mascul atât la
mărime cât și la colorit. Ea este pestriță cu ruginiu ca și
culoare predominantă la care mai găsim pete de alb și negru.
Culoarea ciocului este albă la mascul și roșiatică la femelă.
Cocoșul de munte poate ajunge până la greutatea de 5 kg și
lungimea de 1 m, iar femela poate ajunge la o greutate de 2,5
kg și o lungime de 70 cm.
Cocoșul de munte preferă pădurile de conifere pure, motiv
pentru care mai este numit și cavalerul munților înalți, dar îl
putem întâlni și în pădurile mixte la limita lor superioară.
La începutul fiecărei primăveri este minunat să urmărești
fascinantul dans nupțial al cocoșului de munte. Fiecare cocoș
încearcă cum știe mai bine sa-si atragă perechea, iar
spectacolul nu se lasă așteptat. Sunt momente unice și fericiți
sunt aceia care au reușit să le vadă.
Femelele își fac singure cuibul în care depun până la 10 oua ce
au dimensiunile celor de găina, însă culoarea lor este ală cu
puncte brune. Perioada de incubație este de 24 de zile.
Hrana cocoșului de munte este asemănătoare cu cea a găinilor
domestice, constănd în fructe, semințe, diferite părți vegetale,
insecte, larve.
Puii au foarte mulți dușmani naturali,dar nici unul nu se
compară cu acțiunile omului atât directe cât și indirecte.

24
Zimbrul
( Bison bonasus)

Animalul a fost descris prima dată în literatura științifică

de Carl Linné în 1758. În 1996 a fost clasificat ca specie în
pericol.
Zimbrul este cel mai greu animal european de pe uscat. Un
zimbru are o lungime de 2,9 - 3 metri și o înălțime de 1,9
metri, cântărind de la 300 la 920 kg. Este mai înalt, dar mai
puțin masiv decât ruda sa apropiată bizonul american. De
asemenea are păr mai scurt decât acesta.
Zimbrii sunt pe cale de dispariție. Zimbrii trăiesc în păduri,
având foarte puțini dușmani naturali; există doar câteva
relatări din secolul al XIX-lea încoace despre atacuri din
partea lupilor și urșilor. Zimbrul este ierbivor.
Zimbrii trăiesc 28 de ani în captivitate, dar în sălbăticie trăiesc
mai puțin. Pot avea pui la vârste între 4 și 20 de ani la femele
și între 6 și 12 ani la masculi. Teritoriul zimbrilor poate ocupa
și 200 km², iar unele turme preferă pajiștile și poienile din
pădure.
În România, zimbrii pot fi admirați în Rezervația Dragoș-
Vodă de la Vânători Neamț, în Rezervația Neagră de la
Bucșani, Dâmbovița (cea mai mare rezervație din România ca

25
număr de exemplare), în rezervația Valea zimbrilor din Vama
Buzăului, Brașov, la Hațeg - Slivuț, la Grădina Zoologică
din Târgoviște și, un singur exemplar, la Grădina Zoologică
din Bucureși. Zimbrii au fost re-introduși în România în
anul 1958, când primele două exemplare de animale au fost
aduse din Polonia și ținute într-o rezervație din Hațeg. Ideea
zimbrilor în libertate, pe teritoriul României, s-a născut abia
în 1999, printr-un program susținut de Banca
Mondială și Uniunea Europeană.
În 2003 au fost aduși 15 zimbri din vestul Europei, pentru care
a fost amenajat un țarc cu o suprafață de 180 de hectare. În
acest loc, zimbrii trăiesc în semi-libertate.
În data de 21 martie 2012 au fost eliberați 5 zimbri din Parcul
Național Dragoș Vodă, ei sunt monitorizați în permanență.
In data de 12 iunie 2015 au fost eliberati 12 zimbri in Muntii
Ţarcu.
Au existat trei subspecii de zimbri:
 Bison bonasus bonasus (Linneus, 1758) - cel actual
 Bison bonasus hungarorum - dispărut

 Bison bonasus caucasicus - dispărut, deși un individ a fost

printre cei 12 strămoși ai turmelor actuale.

Turmele moderne sunt ținute în două linii de sânge:
 una care conține doar Bison bonasus bonasus (descendenți
ai doar 7 animale)
 una care conține toți cei 12 strămoși, inclusiv un taur
de Bison bonasus caucasicus.

26
Râsul
(Lynx lynx)

Este la ora actuală cea mai mare felină din fauna sălbatică a
României. Denumit şi pantera Carpaţilor, râsul este răspândit
natural din golul alpin până în Delta Dunării, având o mare
adaptabilitate şi amplitudine ecologică.
La ora actuală însă, exemplarele din afara Carpaţilor şi
Subcarpaţilor sunt foarte rare, ca urmare a vânătorii
necontrolate practicate în secolele XX – XXI. Râsul este un
animal puternic şi rezistent, de o agilitate şi agerime uluitoare.
Are până la 1,5 m lungime, cu o coadă de 15-25 cm.
Elementele caracteristice sunt favoriţii pe maxilarele
superioare, vârful cozii negru, iar în vârful urechilor (care au
4-5 cm) are smocuri de peri negri. Blana este tipică felinelor
mari, fiind compusă din spic şi puf şi având o culoare gălbuie-
roşcată pe laturi şi spate, cu pete negre, şi alb-gălbuie în partea
ventrală. Greutăţile maxime raportate sunt diferite, variind
între 50 şi 58 kg . Poate trăi circa 20 de ani.
Membrele sunt lungi şi groase. Are gheare retractile, foarte
ascuţite, lungi de aproximativ 4 cm.
Un lucru puţin cunoscut este faptul că râsul poate fi
domesticit. În asemenea cazuri el manifestă o fidelitate de
27
câine faţă de cel ce l-a crescut, chiar dacă i se lasă multă
libertate. Altă caracteristică ciudată a râsului este ura sa faţă de
pisica sălbatică pe care o vânează cu înverşunare, până la
exterminare. Ca urmare, arealele celor două animale nu se pot
suprapune decât parţial şi temporar. Felină puternică şi
singuratică, râsul are nevoie de un areal foarte mare (2400 –
2500 de hectare), de circa 10 ori mai mult decât un urs brun.
Acest lucru se datorează şi faptului că, spre deosebire de urs,
care este omnivor, râsul are o alimentaţie aproape exclusiv
carnivoră.

Prada lor tipică constă în diverse animale forestiere și cele

care trăiesc în câmpuri, cum ar
fi șoareci, iepuri, cerbi, saigale, coluni și diverse specii ale
păsărilor. Uneori consumă și animalele domesticite, cum ar
fi găini, rațe, gâște, curcani, oi ș.a.m.d., atacând
chiar câini când se simte primejduit. La nevoie este necrofag,
deși în mod obișnuit îngroapă prada pe care nu a putut-o
mânca.
Toate speciile râșilor se împerechează în
timpul primăverii timpurii, în martie și aprilie. Fiindcă sunt
animale solitare, împerecherea nu are loc la fiecare an. Ciclul
estral la femelele durează 10-15 zile, iar sarcina — 65-90 de
zile, depinzând de specia, după care se nasc 2-4 pui, orbi
pentru două săptămâni. Alăptarea durează relativ mult, până la
șase luni. Puii se despart de mama când au doi ani de vârstă,
cu scopul de a se pregăti pentru prima împerechere. Este foarte
dificil de observat obiceiuri de împerechere ale lincșilor din
diverse cauze, mai ales raritatea animalelor, efectul vânătorilor
intensive, ori marelor areale unde ele trăiesc.
28
Vipera cu corn
(Vipera ammodytes)

Este una dintre cele mai amenințate reptile aflate pe teritoriul

țării noastre. Distrugerea mediului în care trăiesc acești
ofidieni este principală cauză care duce la dispariția speciei,
fiind imposibil să se știe exact numărul șerpilor care se mai
află în Romania. Cert este că această specie este cea mai mare
dintre viperele europene.

Familia din care face parte vipera cu corn se numește

Viperidae, din care fac parte serpii cei mai evoluați. Această
familie este împarțită în subfamiliile crotalinae și viperinae.
Printre șerpii care fac parte din prima subfamilie se numară
viperele arboricole și șarpele cu clopoței, iar din familia
viperinae face parte vipera pufăitoare, întalnită în Africa,
vipera covor din Asia sau vipera comuna europeana, acestea
fiind printre cele mai cunoscute. Membri ai subfamiliei
Viperinae sunt prezenți și la noi în țara, în 5 -7 specii, printre
care se află vipera neagra, vipera de fâneață sau vipera de
stepă.

În România poate fi gasită în Apusenii de Sud, în Munții

Banatului, în Depresiunea Cernea, în partea de vest a Munților

29
Retezat, la Cetatea Devei, Porțile de Fier și în Brasov, deși aici
este rar întalnită.

Dimensiunile viperei cu corn sunt medii, între 90 si 120 de

cm, iar culoarea diferă în funcție de teritoriul pe care îl
locuiesc. Masculii au culoarea gri sau crem dechis, iar
femelele sunt colorate cu cafeniu deschis sau brun. Masculii
au pe spate o dungă de culoare închisă, cu romburi sau
zigzaguri, iar femelele au această dungă de culoare roșie.
Capul este plat și triunghiular, iar pe vârful botului se află
semnul lor special, care îi diferă de alte specii de șerpi, și
anume, un corn de mici dimensiuni și moale, care reprezintă și
sursa numelui vipera cu corn.

Cornul acesta moale are un rol foarte important în imitarea

mediului, permițând șarpelui să fie neobservat ataât de
vietațile pe care le vâneaza, cât și de cele care îl vanează.
Cornul se află pe vârful botului și este alcătuit din 9-17 solzi,
în situații excepționale doar din 2-4 solzi, care sunt poziționați
în două rânduri perpendicular. Lungimea pâna la care poate
crește cornul este de 0,5 cm. Din hrana șerpilor adulți fac parte
rozătoarele, iar puii se hrănesc cu gușteri și șopârle de ziduri.
Atunci când se hrănesc cu vietăți mai mari, aceste vipere atacă
prada cu venin, apoi o eliberează, urmând sa fie înghitită, iar
în situația în care sunt vietăți mai mici, le înghite direct, fară
să le atace, făcând astfel economie de venin.

De regula, vipera cu corn este o specie nocturna, însa iubește

soarele, motiv pentru care petrece mai mult timp sub razele
soarelui decât alte specii din familia ei. Hibernarea începe în
lunile noiembrie-decembrie, însa se poate și mult mai
devreme, putând, în funcție de cât de mult scade temperatura,
să hiberneze încă din luna septembrie. Hibernarea se încheie
în luna aprilie. La scurt timp după ieșirea din hibernare, are loc
30
împerecherea, iar înainte de împerechere există un “dans de
luptă” al masculilor, urmând ca femela, care depune oua din
care se nasc puii de vipera, să nască între 10-20 de pui în
august- octombrie. Puii măsoară 15-24 de centimetri și sunt
vânători nativi, urmând ca la foarte scurt timp după naștere să-
și procure singuri hrana.

Veninul este o altă cauză pentru care vipera cu corn se află pe

cale de dispariție, deoarece există persoane care îl colectează
ilegal. Veninul este foarte important pentru a se produce
antiveninul, substanța care vindecă intoxicația cu venin,
cauzată de mușcăturile viperelor. De asemenea, datorită
pretului foarte ridicat, ele sunt vânate și comercializate.
Totodată, fiind un șarpe veninos, a cărui mușcătura poate fi
letală omului, localnicii din zonele în care trăiește această
specie o omoară, toti acești factori determinând situația în care
se află acum această specie.

31
Morunul
(Huso huso)

Este un pește marin bentonic, anadrom, din

familia acipenseridelor (Acipenseridae), care trăiește în Marea
Neagră, Marea Adriatică și Marea Caspică și migrează în
fluviile tributare pentru reproducere. Este cel mai mare dintre
sturionii noștri, putând trece de 5 m lungime iar ca greutate
ajunge la 2.000 kg (s-au citat și moruni de 9 m lungime).
Coloritul corpului cenușie-închisă pe spate și alb pe abdomen.
Are corpul masiv, alungit și gros, capul relativ mic și botul
scurt, aproximativ conic, cu gura inferioară semilunară. Buza
de sus întreagă, cea de jos întreruptă la mijloc pe un spațiu
mare. Cele 4 mustăți de pe partea ventrală a botului sunt turtite
lateral. Este lipsit de solzi, iar corpul este acoperit cu cinci
rânduri de plăci (scuturi) osoase mici longitudinale. Trăiește
până la 100 de ani. Depune icrele la adâncimi de 8-20 m în
fluvii, pe fund argilos și pietriș, în curentul apei în aprilie-
iunie. Este un pește carnivor, se hrănește cu crustacee, larve de
insecte, larve de pești și pești mici: scrumbie, hamsii, guvizi
etc. Are valoare economică foarte mare și este pescuit pentru

32
carnea gustoasă și icrele negre. Morunul este clasificată
după IUCN ca o specie pe cale de dispariție (CR).
În apele românești, după Salnikov și Malyatskii, morunul este
reprezentat printr-o subspecie și natio aparte: Huso huso
ponticus, natio occidentalis (Salnikov and Malyatskii, 1934)
Morunul este cel mai mare dintre sturionii noștri și cel mai
mare pește din apele dulci ale Europei și României, putând
atinge o lungime de 5-7 m și chiar mai mult (s-au citat și
moruni de 9 m lungime) și o greutate de 1500-2000 kg.
Morunii din Marea Neagră au o lungimea obișnuită de 1-3 m
și o greutate obișnuită de 100-150 kg, dar au fost pescuite și
exemplare mult mai mari de 500-900 kg. Cel mai mare
exemplar raportat din Dunăre, pescuit în 1890 la Sfântul
Gheorghe, cântărea 888 kg, dintre care 600 kg carne, 127 kg
icre, 143 kg cântărea capul, iar 18 kg intestinele și vezica
înotătoare. La 75 de ani, morunul măsoară 4,200 m și
cântărește peste 1.000 kg. Un morun, pescuit în Marea de
Azov și cântărind 640 kg, avea 58 de ani.
Are corpul alungit fusiform, masiv și gros. Capul relativ
mic. Botul (rostrul) la exemplarele tinere este triunghiular,
ascuțit la vârf. La exemplarele bătrâne, botul este moale, scurt,
turtit de sus în jos, curbat ușor în sus, cu vârful ascuțit,
aproximativ conic. Gura mare și foarte largă, în formă de
semilună transversală, ocupă aproape întreaga suprafață
inferioară a capului, deschiderea ei ajunge până la marginile
capului, dar spre deosebire de kaluga, nu trece pe partea
laterală a capului. Spre deosebire de alte specii
de sturioni gura deschisă este îndreptată spre
față. Buza superioară este întreagă, continuă, pe când cea
inferioară are o întrerupere largă la mijloc. Pe partea ventrală a
botului se află 4 mustăți lungi, ovale sau turtite lateral, cu

33
capetele franjurate. Pe parte posterioară a lor au anexe foliacee
(asemănătoare cu o frunză). Mustățile depășesc buza
superioară și ajung până la gură. Coada este heterocercă.
Pedunculul caudal nu este turtit lateral. Ambele membrane
branhiale se concresc între ele, în regiunea jugulară, făcând o
cută (pliu) liberă deasupra sistemului branhial și sunt neatașate
de istm.
Corpul este acoperit cu cinci rânduri de scuturi
osoase longitudinale: un rând dorsal, două laterale, două
ventrale. Numărul lor este următor: 11-14 scuturi dorsale, 41-
52 scuturi laterale, 9-12 scuturi ventrale. Înotătoarea
dorsală lipsită de spini are 62-73 raze moi. Înotătoarea
anală are 28-41 raze moi și este lipsită de spini. Spini
branhiali 24. La exemplarele tinere pielea corpului este
acoperită cu scuturi osoase, proeminente. La exemplarele
bătrâne scuturile sunt îngropate în piele și devin din ce în ce
mai șterse, astfel că suprafața corpului apare aproape goală.
Spatele este cenușiu, abdomenul alb. Exemplarele prinse în
mare au o culoare mult mai închise, uneori chiar negre; iar
cele din Dunăre, dimpotrivă, sunt cenușii deschis. Se
întâlnește și o varietate complet albă (albinos).
În mare, morunii trăiesc solitar și se hrănesc în principal în
zona pelagica la adâncimi de 50-100 m și pot coborî pe
funduri adânci până la o profunzime de 180 m.În acestă zonă,
apa are o salinitate pronunțată (18—24‰). Ca dovadă că
morunul trăiește pe aceste funduri din Marea Neagră, este
faptul că în stomacul morunilor pescuiți în mare s-au găsit
numeroase exemplare de Modiolula phaseolina, o moluscă ce
populează aceste adâncimi. În talianele de la Caliacra se
pescuiau mai mulți moruni ca la cele de la Agigea sau
Constanța, deoarece adâncimile mari sunt mai aproape de țărm

34
la Caliacra decât la Constanța. Distribuția pe verticală este în
funcție de prezența hranei.
Iernează pe funduri foarte adânci (130-180 m) ale mării, în
gropi cu fund tare și negru situate de obicei după un cot unde
curentul lovește în maluri. Aici morunii stau aproape în
letargie, hrănindu-se foarte puțin. În timpul iernatului se adună
în grupe.
În timpul migrației spre locurile de depunere a icrelor morunul
înoată pe fundul apei în cele mai profunde parți ale albiei
râurilor. După depunerea icrelor se reîntoarce în mare, înotând
foarte iute mai mult la suprafața apei. Unii rămân pentru a
ierna chiar în Dunăre în gropi adânci alături de nisetru.
Puii de morun se îndreaptă către mare în lunile iunie-
septembrie, înotând încet pe fundul apei, oprindu-se din când
în când să se hrănească.
Hrana variază în funcție de sezon. Morunul este un peste
prădător, foarte hrăpăreț și cel mai carnivor dintre
toți sturionii. Peștii alcătuiesc peste 80% din hrana lui;
apoi, crustacei (Crangon) 11% și moluște (Modiolus) 4%.
Ca longevitate, morunul deține primul loc între sturioni.
Exemplarele adulte au 30-60 de ani, dar indivizii bătrâni pot,
însă, trece și peste 100 de ani.

35
Broasca țestoasă cu capac sau greaca
(Testudo greaca ibera)

Brosaca țestoasă cu capac sau broasca cu capac, este

raspandită în nord-vestul Africii, Bazinul Mediteranean, Asia
Mică și Peninsula Balcanică. La noi în țara se întâlnește
îndeosebi în Dobrogea. De talie mijlocie, la vârsta de adult
poate ajunge la 20-30 cm. Capul, gâtul și membrele se pot
retrage în totalitate sub carapace. La toate animalele mai în
vârsta, carapacea este mai bombată iar în partea posterioară
este mai latită, spre deosebire de tineret, la care carapacea este
mai putin convexa și cu contur aproape circular.
Culoarea carapacei este galbena sau galben-verzui, iar
marginile și chiar unele zone pot fi de culoare brun închis.
Plastronul este ornat cu pete intinse de culoare maronie, pe un
fond de culoare galben-verzui deschis. Coada este scurtă și
fară vârf cornos. Pe ambele parți ale cozii se găseste câte un
tubercul cornos.

Masculul are cloaca anală mai proeminentă, iar plastronul

mult mai concav comparativ cu al femelei.

Broastele țestoase cu capac coabitează în locuri uscate,

însorite, pe dealuri cu înalțimi reduse și vegetația bogata, dar
se întâlnesc frecvent și în păduri. Este un animal foarte agil,
care în timpul zilei se deplasează permanent după hrană, iar

36
noaptea și în timpul zilei cu temperaturi ridicate, se
adăpostește în tufe, între pietre, în mici peșteri săpate în
stâncile calcaroase etc.

Hrana este în exclusivitate vegetală, consumând frunze, fructe,

flori și cu totul accidental, rame și melci. În condiții vitrege de
trai poate deveni chiar coprofaga sau consumatoare de pamânt
cu un conținut ridicat de substanțe organice.

Având o carapace foarte solidă, are în general puțini dușmani

și aceștia mai ales în perioada de tineret, când carapacea este
mai moale, aceasta întarindu-se odată cu vârsta.
În iunie, femela depune 2-5 oua, cu coaja tare, ce vor ecloza în
august sau septembrie. Uneori, puii intra direct în hibernare
până primavara viitoare.

37
CUPRINS
Plante pe cale de dispriție...............................................2
Floarea de colț.....................................................................2
Bujorul de munte................................................................4
Garofița Pietrei Craiului....................................................6
Argințica..............................................................................8
Laleaua pestriță..................................................................9
Papucul Doamnei...............................................................12
Crinul de pădure................................................................14
Bujorul de stepă.................................................................16
Animale pe cale de dispariție............................................19
Capra neagră......................................................................19
Cocoșul de munte................................................................23
Zimbrul................................................................................25
Râsul....................................................................................27
Vipera cu corn....................................................................29
Morunul..............................................................................32
Broasca țestoasă cu capac.................................................36
Bibliografie.........................................................................38

38
Bibliogafie
https://upcdigitalnature.ro/ghidul-parintilor/sfaturi-utile/natura-rarissima-ce-plante-si-animale-rare-
putem-descoperi-in-peripetiile-pe-munte/396

http://www.robbybubble.ro/articles/plante-rare-floarea-de-colt.php

http://www.interferente.ro/garofita-pietrei-craiului-dianthus-callizonus.html

http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1241039-ramas-aproximativ-100-exemplare-capra-neagra.htm

http://www.animalpedia.ro/rasul-carpatin/

http://www.9am.ro/top/Social/251775/top-10-specii-pe-cale-de-disparitie-romania/1/Zimbrul.html

http://ecoazimut.ro/index.php/component/content/article?id=459:11-animale-din-romania-periclitate

http://adevarul.ro/tech/stiinta/animale-cale-disparitie-romania-
1_565a79e07d919ed50eb2f130/index.html

http://ziarullumina.ro/animale-pe-cale-de-disparitie-80269.html

http://www.romaniatv.net/tag/animale-pe-cale-de-disparitie-romania_150181

http://dezechilibrenaturale.blogspot.ro/2013/05/plante-pe-cale-de-disparitie-din-romania.html

https://mrsstrumfuletz.wordpress.com/2012/05/24/plante-pe-cale-de-disparitie/

http://www.liis.ro/~bc/pagini/concursuri/web-design/9C_7/garofita.html

http://www.zooland.ro/arhiva/animale+si+plante+pe+cale+de+disparitie+imagini+din+romania

http://www.interferente.ro/specii-de-flori-rare-ocrotite-de-lege-in-romania.html

http://documents.tips/documents/plante-si-animale-pe-cale-de-disparitie-din-romania.html

http://www.didactic.ro/materiale-didactice/88388_plante-si-animale-pe-cale-de-disparitie

http://www.botanica.org/illuminations-2015

http://www.zoomania.ro/

39