Holocaust

Holocaust (din greacă ὁλόκαυστον (holókauston): holos, „complet” și kaustos, „ars”;

în ebraică: Hașoa ‫השואה‬, în idiș: Hurben ‫)חורבן‬, este un termen utilizat pentru a descrie uciderea
a aproximativ șase milioane de evrei, de toate vârstele, majoritatea din Europa, în timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, ca parte din „soluția finală a problemei evreiești”, programul de
exterminare a evreilor, plănuit și executat de regimul național-socialist din Germania, condus
de Adolf Hitler și de colaboratorii acestuia. Între victime, s-au numărat 1.5 milioane de copii⁠,
iar totalul lor a reprezentat circa două treimi din cei nouă milioane de evrei care trăiau anterior
în Europa continentală. O definiție mai largă a Holocaustului cuprinde și victimele care nu erau
evrei, cum ar fi romii, polonezii⁠, alte grupuri etnice slave, și pacienți ai Action T4⁠ uciși
deoarece erau bolnavi mintal sau aveau handicap fizic. O definiție și mai largă include cetățeni
sovietici⁠, prizonieri de război⁠, homosexuali, martori ai lui Iehova, negri⁠, adversari politici ai
naziștilor, și membri ai altor grupuri mai mici.
Între 1941 și 1945, evreii au fost uciși sistematic într-un genocid, parte a unui eveniment mai
mare care a cuprins persecuția și uciderea altor popoare europene. Sub coordonarea SS, cu
îndrumări din partea conducerii Partidului Nazist, toate ramurile birocrației de stat a Germaniei
au fost implicate în logistica și în punerea în aplicare a acestei crime în masă. Uciderile au fost
comise în toată Europa ocupată de germani⁠, precum și în Germania Nazistă propriu-zisă și
în teritoriile controlate de aliații acesteia. Circa 42.500 de centre de detenție au fost utilizate la
concentrarea victimelor în scopul comiterii de încălcări flagrante ale drepturilor omului. Peste
200.000 de oameni se estimează că au comis crime asociate Holocaustului⁠.
Persecuțiile au fost efectuate pe etape, culminând cu politica de exterminare denumită „Soluția
Finală a problemei evreiești⁠”. În urma accederii la putere a lui Hitler, guvernul german a
adoptat legi prin care evreii erau excluși din societatea civilă, cele mai cunoscute fiind Legile
Nürnberg din 1935. Începând cu anul 1933, naziștii au început să pună la punct o rețea
de lagăre de concentrare. După izbucnirea războiului în 1939, evrei germani și străini au
fost înghesuiți în ghetouri. În 1941, când Germania a început să se pregătească să cucerească
noi teritorii înspre est, toate măsurile antievreiești s-au radicalizat. Unități paramilitare
specializate, denumite Einsatzgruppen, au omorât circa două milioane de evrei în execuții în
masă în mai puțin de un an. Până la jumătatea lui 1942, victimele erau transportate constant
cu trenurile de marfă în lagărele de exterminare. Majoritatea celor care supraviețuiau călătoriei
erau uciși sistematic în camere de gazare⁠. Aceasta a continuat până la sfârșitul celui de al
Doilea Război Mondial în Europa în aprilie–mai 1945.
Rezistența armată evreiască a fost limitată. Cea mai cunoscută excepție o constituie revolta din
ghetoul Varșovia din 1943, când mii de luptători evrei slab înarmați au rezistat patru săptămâni
împotriva Waffen-SS. Circa 20.000–30.000 de partizani evrei⁠ au luptat activ împotriva
naziștilor și colaboratorilor acestora în Europa de Est. Evreii francezi⁠ au luat parte la Rezistența
Franceză, care a dus o campanie de gherilă atât împotriva naziștilor cât și împotriva autorităților
franceze de la Vichy. Au avut loc peste o sută de insurecții armate evreiești.
Trăsături distinctive. Statul genocidar

În Europa au fost înființate ghetouri în care evreii au fost închiși înainte de a fi trimiși în lagăre
de concentrare.
Ideologia și scara genocidului
Istoricul Yehuda Bauer⁠ afirmă că Holocaustul s-a bazat mai degrabă pe ideologie și pe mituri
decât pe considerații practice. Eberhard Jäckel⁠ afirmă că o trăsătură distinctivă a Holocaustului
a fost aceea că pentru prima oară în istorie un stat și-a pus întreaga putere în spatele declarației
că un întreg popor trebuie eliminat complet și fără excepție, cât mai repede posibil. Dogma
nazistă era că evreii sunt, așa cum afirmă David Bloxham, „un popor parazit, poluant”, coroziv
față de orice interacționează cu ei. Alte „rase” sau grupuri erau și ele considerate inferioare, dar
nu în același grad ca evreii. Printre aceste grupuri se numărau romii și negrii, precum și
persoanele cu handicap, infractorii și alți neadaptați sociali.
Uciderile au fost efectuate sistematic în practic toate zonele teritoriului ocupat de germani⁠ în
peste 20 de țări ocupate. Aproape 3 milioane de evrei din Polonia ocupată și între 700.000 și 2,5
milioane de evrei din Uniunea Sovietică au fost uciși. Sute de mii de alți evrei au murit în restul
Europei ocupate de Germania. Discuțiile de la Conferința de la Wannsee arată limpede că
„soluția finală a problemei evreiești” cuprindea și Regatul Unit și toate statele neutre din
Europa, cum ar fi Irlanda, Elveția, Turcia, Suedia, Portugalia și Spania. Peste 200.000 de
oameni se estimează că au participat la comiterea crimelor Holocaustului. Fără ajutorul
colaboratorilor locali, germanii nu ar fi putut extinde Holocaustul complet peste mare parte din
Europa.
Una din ambițiile lui Hitler de la începutul războiului a fost de a obține spațiul vital în est, prin
eliminarea cât mai multor polonezi și slavi.
Aktion T4 a fost un program inițiat în 1939 pentru a menține “puritatea genetică“ a populației
germane. În baza programului, cetățenii germani și austrieci cu malformații congenitale și
maladii dentale trebuiau sterilizați sau eutanasiați.
Originea. Antisemitism și rasism
De-a lungul Evului Mediu european, evreii au fost supuși antisemitismului bazat pe teologia
creștină, care îi blama pentru respingerea și uciderea lui Isus.
Viziunea lui Hitler asupra lumii
Originea și prima expresie a antisemitismului lui Hitler rămân subiect de dezbateri. Ideea
centrală a filosofiei lui Hitler era expansiunea și lebensraum (spațiul vital) pentru Germania.
Hitler își arăta deschis ura față de evrei și subscria majorității stereotipurilor antisemite. De la
începutul anilor 1920, Hitler punea semnul egal între evrei și microbi și susținea că trebuie
tratați exact la fel.
Comandourile morții
Germania a invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941. Propaganda germană prezenta războiul
împotriva Uniunii Sovietice atât ca război ideologic între național-socialismul german și
bolșevismul evreiesc, cât și ca război rasial între germani pe de o parte și evrei, romi
și Untermensch⁠ („suboameni”) slavi pe de altă parte.

La lagărele de exterminare cu camere de gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și

erau duși direct de pe peron la o zonă de recepție, unde le erau luate toate hainele și obiectele
personale. Apoi erau mânați, dezbrăcați, în camerele de gazare. De obicei, li se spunea că
acestea erau dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor scria "baie" și "saună." Uneori
li se dădea un prosop și un săpun pentru a evita panica, și li se cerea să țină minte unde își
puseseră lucrurile, pentru același motiv. Când cereau apă pentru că le era sete după drumul lung
în trenurile marfare, li se spunea să se grăbească, pentru că în lagăr îi aștepta cafea și că se
răcește.
Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800 de
oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200. Odată ce camera era plină, ușile erau închise ermetic
și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi ce emanau un
gaz toxic. Cei aflați înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții depindea de cât de aproape
erau deținuții de gurile de gaz, conform cu declarațiile lui Höss, care a estimat că o treime din
victime mureau imediat. Joann Kremer, medic SS care superviza gazările, a declarat că:
"Țipetele și strigătele victimelor se auzeau prin deschizături și era clar că luptau pentru viața
lor." Când erau scoase, dacă încăperea era aglomerată, cum se întâmpla deseori, victimele erau
găsite aproape ghemuite, cu pielea colorată în roz cu pete roșii și verzi, unii cu spumă la gură
sau sângerând din urechi.
Gazul era pompat afară, cadavrele scoase (ceea ce dura până la patru ore), plombele de aur din
dinți erau extrase cu cleștii de prizonierii dentiști, iar părul femeilor era tăiat. Podeaua camerei
de gazare era curățată, iar zidurile spoite. Munca era făcută de prizonieri Sonderkommando⁠,
evrei care sperau să mai câștige câteva luni de viață. În crematoriile 1 și
2, Sonderkommando trăiau într-un pod deasupra crematoriilor; în crematoriile 3 și 4, ei locuiau
chiar în camerele de gazare. Când cei din Sonderkommando terminau cu cadavrele, SS făcea
verificări pentru a vedea dacă a fost extras tot aurul din gurile victimelor. Dacă la o verificare
reieșea că fusese omisă vreo bucată de aur, prizonierul Sonderkommando responsabil era
aruncat în cuptor de viu ca pedeapsă.
La început, cadavrele erau îngropate în gropi adânci și acoperite cu var nestins, dar între
septembrie și noiembrie 1942, din ordinele lui Himmler, acestea au fost dezgropate și arse. În
primăvara lui 1943, s-au construit noi camere de gazare și crematorii pentru a face față
numărului de prizonieri.
Rezistența evreiască

Au existat multe exemple de rezistență a evreilor la Holocaust, cea mai importantă fiind revolta
din ghetoul Varșovia din ianuarie 1943, când mii de luptători evrei slab înarmați au rezistat
împotriva SS timp de patru săptămâni, și au ucis câteva sute de germani înainte de a fi striviți
de forțe net superioare.
Experimentele medicale
SS a utilizat deținuții lagărelor de concentrare și exterminare drept cobai în experimente
medicale. Deținuți evrei, dar și neevrei, au fost utilizați în diverse experimente. Cel mai celebru
dintre acești medici a fost Josef Mengele, care a lucrat la Auschwitz. Printre experimentele lui
se numărau punerea subiecților în camere de presiune, testare de medicamente pe ei, înghețarea
lor, încercarea de a le schimba culoarea ochilor prin injectarea de substanțe în ochii copiilor,
amputări și alte operații. Alte experimente s-au făcut la Buchenwald,
Dachau, Natzweiler⁠(d), Neuengamme, Ravensbrück, Sachsenhausen, și altundeva. Unele dintre
experimente implicau tratarea de răni din război, căutarea de moduri de a contracara armele
chimice, cercetarea de vaccinuri și medicamente și supraviețuirea în condiții grele. Aceste
experimente au încălcat normele ce impuneau consimțământul subiecților și au fost efectuate
fără a ține cont de etica medicală. Cel puțin 7000 de deținuți au fost supuși acestor experimente,
iar majoritatea au murit în timpul lor sau imediat după.
Punctul culminant
Heydrich a fost asasinat la Praga în iunie 1942 și la conducerea RSHA, în locul lui, a fost
desemnat Ernst Kaltenbrunner. Kaltenbrunner și Eichmann, sub atenta supraveghere a lui
Himmler, au supervizat punctul culminant al Soluției Finale. În anii 1943 și 1944, lagărele de
exterminare au funcționat la putere maximă, ucigând sutele de mii de oameni care le erau
trimiși cu trenul din aproape toate țările aflate în sfera de influență germană. La Auschwitz,
până la 6.000 de oameni erau gazați în fiecare zi până în primăvara anului 1944.
În ciuda productivității mari a industriilor de război bazate pe ghetourile evreiești din
Guvernământul General, în 1943 acestea au fost lichidate și populațiile lor au fost trimise în
lagăre pentru exterminare. Cea mai mare operație de acest gen, deportarea a 100.000 de oameni
din ghetoul Varșovia la începutul lui 1943, a provocat revolta din ghetoul Varșovia, reprimată
cu mare brutalitate. În același timp, transporturi pe calea ferată soseau regulat din Europa de
sud și de vest. Puțini evrei din teritoriile sovietice ocupate erau trimiși în lagăre: uciderea
evreilor din această zonă fusese lăsată în mâinile SS, ajutat de trupe auxiliare recrutate dintre
localnici. În orice caz, până la sfârșitul lui 1943, germanii fuseseră îndepărtați din majoritatea
regiunilor sovietice.
Transporturile de evrei în lagăre avea prioritate pe căile ferate germane, și a continuat chiar în
fața situației militare din ce în ce mai dificile după Bătălia de la Stalingrad de la sfârșitul lui
1942 și în fața atacurilor aeriene ale Aliaților îndreptate împotriva industriei și transporturilor
germane. Comandanții militari și directorii economici se plângeau de această deturnare a
resurselor și de uciderea muncitorilor calificați evrei, care nu puteau fi înlocuiți. Mai mult, până
în 1944, era evident pentru majoritatea germanilor care nu erau orbiți de fanatismul nazist că
Germania era pe cale să piardă războiul. Mulți oficiali înalți începuseră să se teamă de
răzbunarea ce urma să se abată asupra Germaniei și asupra lor personal pentru crimele comise
în numele lor. Dar puterea lui Himmler și a SS-ului în cadrul Reichului era prea mare, iar
Himmler putea oricând să invoce autoritatea lui Hitler pentru cererile lui.
Scara exterminărilor s-a redus întrucâtva la începutul lui 1944 după ce au fost golite ghetourile
din Polonia, dar în martie 1944, Hitler a ordonat ocuparea militară a Ungariei și Eichmann a
fost trimis la Budapesta pentru a superviza deportarea celor 800.000 de evrei din Ungaria. Peste
jumătate din ei au fost trimiși la Auschwitz în acel an. Comandantul Rudolf Höss a spus la
procesul său că a ucis 400.000 de evrei din Ungaria în trei luni. Această operațiune a întâmpinat
o puternică opoziție în cadrul ierarhiei naziste și s-a sugerat ca Hitler să ofere Aliaților un pact
prin care evreii din Ungaria să fie cruțați în schimb pentru o pace mai favorabilă. Au existat
negocieri neoficiale în Istanbul între agenții lui Himmler, agenți britanici și reprezentanți ai
organizațiilor evreiești, și la un anume punct, a existat o încercare a lui Eichmann de a da un
milion de evrei pentru 10.000 de camioane - așa-numita propunere "sânge contra bunuri" — dar
nu exista vreo posibilitate reală de a se ajunge la un astfel de acord.
Evadări, publicări de știri despre lagărele de exterminare (aprilie–iunie 1944)
Evadările din lagăre erau rare, dar nu necunoscute. Puținele evadări reușite de la Auschwitz au
fost posibile datorită infiltraților polonezi din lagăr și datorită localnicilor din exterior. În 1940,
comandantul lagărului Auschwitz a raportat că "populația locală este compusă din polonezi
fanatici și … pregătită să treacă la acțiune împotriva personalului SS al lagărului. Toți
prizonierii care au reușit să evadeze poate conta pe ajutorul lor în momentul în care ajunge la
zidul primei gospodării poloneze."
În 1943, vești despre gazarea evreilor au fost anunțate la radio din Londra, în emisiuni difuzate
în Olanda. Au fost publicate și în ziare ilegale ale rezistenței olandeze (de exemplu în Het
Parool din 27 septembrie 1943). Totuși, veștile erau atât de incredibile încât mulți le-au
considerat propagandă de război. Deoarece aceste publicări s-au dovedit contraproductive
pentru rezistența olandeză, ele au fost oprite. Cu toate acestea, mulți evrei au fost avertizați că
urmează să fie omorâți, pentru că niciun mesaj de la cei deportați nu ajunsese înapoi în Olanda,
dar în practică o evadare era pentru mulți din ei imposibilă, astfel că au preferat să creadă că
avertismentele erau false.
În aprilie 1943, Witold Pilecki⁠, un membru al rezistenței poloneze, a evadat de la Auschwitz cu
informații care au devenit baza unui raport în două părți în august 1943 și care a fost trimis
Biroului de Servicii Strategice din Londra. Raportul includea detalii despre camerele de gazare,
despre "selecție," și despre experimentele de sterilizare. Stipula că existau trei crematorii în
Birkenau capabile să ardă 10.000 de oameni pe zi, și că 30.000 de oameni fuseseră gazați într-o
singură zi. Autorul scria: "Istoria nu cunoaște o distrugere a vieții umane comparabilă cu
aceasta." Raul Hilberg scrie că raportul a fost clasificat cu o notă care specifica faptul că nu
există nicio indicație cu privire la încrederea ce poate fi acordată sursei.
Rudolf Vrba⁠ și Alfréd Wetzler⁠, deținuți evrei au evadat din Auschwitz în aprilie 1944, ajungând
în cele din urmă în Slovacia. Documentul de 32 de pagini pe care l-au dictat oficialilor evrei
despre exterminările de la Auschwitz a devenit cunoscut sub numele raportul Vrba-Wetzler.
Vrba avea memorie fotografică și lucrase la Judenrampe, unde evreii erau debarcați din trenuri
pentru a fi "selectați" fie pentru gazare, fie pentru muncă forțată. Nivelul de detaliu cu care el a
descris transporturile a permis oficialilor slovaci să-i compare relatarea cu propriile lor arhive
de deportare, iar coroborarea acestora a permis Aliaților să ia acest raport în serios.
Doi alți deținuți de la Auschwitz, Arnost Rosin și Czesław Mordowicz au evadat pe 27
mai 1944, sosind în Slovacia pe 6 iunie, ziua debarcării în Normandia (Ziua Z). Auzind de
Normandia, au crezut că războiul s-a terminat și s-au îmbătat sărbătorind, folosind dolari pe
care îi scoseseră din lagăr. Au fost arestați pentru violarea legilor monetare, și au petrecut opt
zile în închisoare, înainte ca Judenratul să le plătească amenzile. Informațiile adiționale pe care
le-au oferit Judenratului au fost adăugate raportului lui Vrba și Wetzler și au devenit cunoscute
sub numele de Protocoalele Auschwitz. Acestea relatau că, între 15 și 27 mai 1944, 100.000 de
evrei din Ungaria ajunseseră la Birkenau, și fuseseră uciși cu o viteză fără precedent, grăsimea
umană fiind folosită pentru a accelera arderea.
BBC și The New York Times au publicat materiale din raportul Vrba-Wetzler pe 15 iunie și
pe 20 iunie 1944. Presiunea ulterioară din partea liderilor mondiali l-a convins pe Miklós
Horthy să oprească deportările în masă ale evreilor din Ungaria la Auschwitz pe 9 iulie, salvând
până la 200.000 de evrei de lagărele de exterminare.
Marșurile morții (1944 – 1945)
Până la sfârșitul lui 1944, soluția finală fusese derulată. Acele comunități evreiești ușor
accesibile regimului nazist fuseseră exterminate în proporții de la peste 90% în Polonia, până la
aproximativ 25% în Franța. În luna mai, Himmler anunța într-un discurs că "problema evreiască
din Germania și din țările ocupate a fost rezolvată." În anul 1944, continuarea acțiunilor pentru
aplicarea așa-zisei soluții finale a devenit mult mai dificilă. Armatele germane se retrăgeau din
Uniunea Sovietică, din Balcani și din Italia, iar aliații Germaniei erau înfrânți sau se întorceau
împotriva ei (încă din 1943: Italia). În iunie 1944, forțele aliate occidentale au debarcat în
Franța.
Pe măsură ce armata sovietică, pătrunsă în Polonia, se apropia, lagărele din estul Poloniei au
fost închise, deținuții acestora evacuați în vest, în lagăre mai apropiate de Germania, întâi la
Auschwitz-Birkenau, apoi la Gross-Rosen concentration camp⁠, ambele situate în
provincia Silezia. Auschwitz însuși a fost închis când sovieticii au înaintat pe teritoriul Poloniei.
Ultimii 13 prizonieri, toți femei, au fost uciși la Auschwitz II la 25 noiembrie 1944;
În ciuda situației militare disperate, naziștii au organizat acțiuni de amploare pentru a ascunde și
distruge dovezile a ceea ce se întâmplase în lagăre. Camerele de gazare au fost demontate,
crematoriile dinamitate, cadavrele din gropile comune dezgropate și arse, iar țăranii polonezi au
fost puși să cultive terenurile respective pentru a se lăsa impresia că nu existaseră niciodată. În
octombrie 1944, Himmler, despre care se crede că negociase un pact secret cu Aliații fără să-l
înștiințeze pe Hitler, a ordonat ca soluția finală să fie oprită. Dar ura față de evrei era atât de
puternică în rândurile SS, încât ordinul lui Himmler a fost ignorat. Comandanții locali, inclusiv
civili, au continuat să ucidă evrei și să-i silească la marșuri extenuante din lagăr în lagăr până în
ultimele săptămâni ale războiului.
Mulți dintre ei fiind bolnavi după luni sau ani de violențe și înfometare, prizonierii erau forțați
să mărșăluiască zeci de kilometri prin zăpadă până la gări, apoi, transportați zile întregi, fără
mâncare sau adăpost, în trenuri de marfă cu vagoane deschise, iar, în final, forțați să
mărșăluiască din nou la capătul călătoriei către un nou lagăr. Cei care cădeau sau rămâneau în
urmă erau împușcați. Aproximativ 100.000 de evrei au murit în timpul acestor marșuri.
Cel mai mare și cunoscut dintre aceste marșuri ale morții a avut loc în ianuarie 1945, când
armata sovietică a avansat în Polonia. Cu nouă zile înainte ca sovieticii să ajungă la Auschwitz,
SS a scos 60.000 de prizonieri din lagăr către Wodzislaw, la 56 km distanță, unde au fost urcați
în trenuri de marfă spre alte lagăre. Aproximativ 15.000 au murit pe drum. Elie Wiesel și tatăl
său, Shlomo, au fost printre supraviețuitorii acestui marș:
Eliberarea

Prizonieri înfometați din lagărul Mauthausen, Ebensee, Austria, eliberat de Divizia 80

Infanterie a Statelor Unite la 5 mai 1945.
Primul lagăr mare, Lagărul de exterminare Majdanek, a fost descoperit de sovietici la 23 iulie
1944. Auschwitz a fost eliberat tot de Armata Roșie la 27 ianuarie 1945; Buchenwald - de
americani la 11 aprilie; Bergen-Belsen - de britanici la 15 aprilie; Dachau - de americani la 29
aprilie; Ravensbrück - de sovietici în aceeași zi; Mauthausen⁠(d) - de americani la 5 mai;
și Theresienstadt de sovietici - la 8 mai. Treblinka, Sobibór, și Bełżec nu au fost niciodată
eliberate, deoarece fuseseră distruse de naziști în 1943.
În majoritatea lagărelor descoperite de sovietici, cei mai mulți deținuți fuseseră evacuați,
rămânând abandonați doar câteva mii în viață. De exemplu, 7.000 de deținuți au fost găsiți la
Auschwitz-Birkenau, inclusiv 180 de copii pe care medicii făcuseră experimente. Divizia a 11-a
blindată britanică a găsit circa 60.000 de deținuți în lagărul de la Bergen-Belsen, 13.000 de
cadavre erau neîngropate. Dintre supraviețuitorii găsiți au murit, în următoarele câteva
săptămâni, de tifos sau malnutriție circa zece mii. Britanicii au forțat gardienii SS rămași în
lagăr să adune cadavrele și să le îngroape în gropi comune.
 STOP HOLOCAUST!!!
Pentru a evita astfel de orori, ca această pagină groaznică din istoria
omenirii, noi trebuie să:

 construim o societate incluzivă și tolerantă;

 promovăm discuții deschise și vindecătoare despre perioadele
dureroase din istoria unei țări înainte, în timpul și după cel de-al
Doilea Război Mondial;
 conștientizăm și să înțelegem Holocaustul în context local;
 comemorăm victimele unuia dintre cele mai mari masacre din
istoria omenirii;
 creăm o societate deschisă și tolerantă în Moldova.