Sunt robul credincios al iubirii pentru țară,

Robul – iubirii pentru mamă,

Robul – iubirii pentru femeie,
Robul – iubirii pentru stele.

– Numele şi prenumele?
– Eu.
– Anul de naştere?
– Cel mai tânăr an
Când se iubeau
Părinţii mei.

Apoi
din verdele pom
de sus de sub cer, 
cu oul privighetoarei pe buze, 
coboară-te.
Cu propriul tău sânge
boieste-l în roșu. /…/
Apoi dimineața, când soarele
ciocnește cerul
albastru, 
spre-a fi rumeni și tari, 
copiii să-și spele obrajii, fruntea
cu oul roșu de privighetoare
și cu inelul de logodnă
al părinților.

– Părinţii?
– Am numai mamă.
– Numele mamei?
– Mama.
– Ocupaţia ei?
– Aşteaptă.

Tu, iarbă, tot ai mamă?

De ai – de bună seamă:
Atunci când înverzeşti,
De ea îţi aminteşti.
Tu, floare, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când înfloreşti,
De ea îţi aminteşti.
Tu, steauă, tot ai mamă?
De ai – de bună seamă:
Atunci când te iveşti,
De ea îţi aminteşti.

Mamă, de-ai fi o stea-n cer lină,

Te-aș găsi după lumină,/…/
De te-ai face spic secară,
Te-aș găsi după povară/…/

De-ai fi-n codru-o păsăruica,

După glas afla-te-aș, muică,/…/
De te-ai face-n vai o floare,
Te-aș găsi după suflare,
Spune-ți-aș vorbe cerești:
“Maică, tot frumoasă ești !”

"Femeia...
pasăre trebuia să fie,
să zboare
în preajma Lui Dumnezeu.
Dar Dumnezeu
aripi nu-i dete.
Atunci bărbatul veni.
O sărutase mult,
mângâind-o pe umeri,
unde trebuia să răsară
cele două aripi,
astfel, prefăcând el singur femeia în pasăre.
Femeia
putea să zboare acum...(...)"

Venii târziu acasă

Să văd ce-i zice tu
Luai puţin din masă
Să văd ce-i zice tu
Mi-a râs pe drum o fată
Să văd ce-i zice tu
Ne-am despărţit odată
Să văd ce-i zice tu
– Vreau să te văd, bărbate,
Sau vino să mă vezi,
E timpul coasei, iată,
În ochii mei cei verzi.
Coseşte, hai, ca iarba,
Cu rouă şi cu stea,
Mai deasă şi mai verde
Să crească-n urma ta.

Iubește-mă, și fă-mă fericită,

Voiesc, tu știi, în veci,
Să fiu a ta iubită!
Iubește-mă, și fă-mă mai frumoasă,
Voiesc, tu știi,
Să fiu a ta mireasă!

, îndrăgostite
Se leagănă pe lunci,
Sărută-mă pe vise,
Să-ți nasc copii prea dulci
– Originea?
– Ar şi seamăn
Dealul acela din prelungirea codrilor.
Ştiu toate doinele.
– Profesiunea?
– Ostenesc în ocna cuvintelor
Și îmi iubesc plaiul.

Eu toate le deprind de la tine, Moldovă!

De la doinele tale
Cu versul bărbat.
De la izvoarele tale
Cu râsul de prunc.
De la mormintele strămoșilor
Învăț dragostea pentru tine
Fără sfârșit.

Aceste dealuri și vâlcele

Le-am preamărit,
Dar, le-am și plâns.
Deprinsuneam din veci cu ele
Cu noi, și ele s-au deprins.
Ne bucurăm de simplul nume,
De bucuria unei pâini.
Nu suntem cei mai buni din lume,
Dar nici din sterpe de păgâni.

În aceeași limbă
Toată lumea plânge, 
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi, 
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama, 
Și vinul e mai vin, 
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur, 
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Pământule, tu cel de glorii,

Te caut prin străvechi istorii,
Că-n vremea noastră, de acuma,
Ce-a mai rămas din tine? Huma!

Cu închinare trimitem gândul și slova pentru noi

Ajută, Doamne, ajută, Doamne, Moldova
Și-o cruță de grele nevoi.
Ridică-te, Basarabie,
Trecută prin foc și prin sabie.
Bătută ca vita pe spate
De biciul legii strâmbate
Cu lanțul poruncitoarelor strigăte
Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!
Cade tot ce-i frumos și unic
Cade sufletul, cade cântecul,
Cade Pământul.
Te-ai scufundat
În veşnicie,
În apele ei,
Ca-n aerul de sus
Mirozna florilor de tei,
Ca ochiul păsării
În somn,
Tu care parcă spui:
Lăsaţi-mă puţin
Să dorm.
***
În noaptea cea rece,
În ziua mai caldă
Nimic nu detest.
Există lumea cealaltă
Cât timp
Există pământul acest.
Doine se-aud. Tresaltă
Întinderi cereşti.
Există lumea cealaltă
Cât timp, mamă,
În noi vieţuieşti.

Nu am, moarte, cu tine nimic,

Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă –
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Ca un pom doborât
Însuși graiul
Parcă se aude căzând.
Doamne, atât de singur, 
Atât de singur
N-am fost nicicând!