Sunteți pe pagina 1din 3

Titu Maiorescu.

Criticismul junimist

Titu Maiorescu, fiul unui profesor ardelean stabilit la Craiova, apoi la Brasov, face studii
stralucite, mai intai colegiul la Viena, apoi urmeaza stiintele juridice si filozofia in Germania
si isi da doctoratul la Paris. Dupa aceea, Maiorescu se stabileste in orasul Iasi.
Se remarca repede prin talentul pedagogic si prin cultura si face cariera universitara ca
profesor de filozofie. În paralel practica avocatura, iar apoi intra in politica (la conservatori),
fiind in mai multe randuri ministru ori senator. Totodata, Maiorescu initiaza societatea literara
,,Junimea’’, unde se aduna elita culturii romanesti.
Scrie studii de lingvistica, filozofie, estetica si critica literara. Dintre acestea, amintim
,,O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, ,,Directia noua in poezia si proza
românească”, ,,Comediile d-lui I. L. Caragiale”, ,,Eminescu si poeziile lui”.
Prin studiul ,, O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, studiu de
estetica si critica literara, Titu Maiorescu pune bazele esteticii literare, definind poezia ca idee
manifestata in forma sensibila. Studiul abordeaza principiile artei, pornind de la stadiul la
care ajunsese literatura autohtona in 1867. Criticul defineste arta literara ca idee manifestata
informa sensibila si face distinctia intre stiinta (care exprima adevarul) si arta (chemata sa
exprime frumosul). De asemenea, stabileste doua "condiţiuni" ale artei: conditiunea ideala,
prin care intelege continutul, si conditiunea materiala, prin care denumeste forma artistica.
Dupa a sa parere, continutul trebuie sa fie dinamic, tensionat si cu deznodamant bine
construit, iar forma operei ar trebui sa se intemeieze pe cuvinte simple, care exprima imagini
unanim stiute, dar si pe un stil elaborat (din care sa nu lipseasca epitetul ornant, metafora,
comparatia).
Considerat o scriere de referinta pentru estetica romaneasca, studiul ,,O cercetare critica
asupra poeziei romane de la 1867” are in intentie formarea unui spirit critic intemeiat pe un
sistem viabil de valori. De aceea, investigatia estetica se bazeaza pe exemple extrase din
scrieri majore (cum ar fi cele shakespeariene), dar si din productiile de duzina ale epocii.
Maiorescu critica mediocritatea prin aprecieri si judecati estetice fulgeratoare pentru
ca, dupa cum remarca un exeget al operei sale, are in intentie sa compromita nulitatile literare,
opace la analiza metodica. Adevarul este ca Maiorescu are inclinatie spre catalogari definitive
si structurari clare, ceea ce si da studiilor sale prestanta dincolo de epoca sa. El impune pentru
prima data un sistem de valori, aducand exemple din productiuni adevarat poetice apartinand
unor nume de referinta din literatura universala (Homer, Horatiu, Shakespeare), dar si unor
scriitori romani deveniti modele pentru scriitorii epocii junimiste: Alecsandri, Bolintineanu,
Alexandrescu.Dar acest studiu poate fi considerat si primul tratat despre poezie din cultura
noastra.
Maiorescu expune mai intai deosebirile dintre arta si stiinta, explicand, in mare, ca
stiinta se ocupa de adevar, in timp ce poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime
frumosul, respectiv prima informeaza (cuprinde idei), iar cea de-a doua sugereaza (cuprinde
idei manifestate in materie sensibila). Aceasta definitie a artei poetice, formulata hegelian,
lamureste esenta artei de a transmite intr-un mod subtil idei; convertirea lor intr-o materie
artistica constituie proba capitala pe care trebuie s-o treaca un creator.
Si dizertatia asupra materialului brut din care ia nastere poezia este de interes. Dupa ce
stabileste ca materialul poeziei este cuvantul, Maiorescu se opreste asupra celor doua laturi
ale creatiei: forma si continutul, numind forma ,,conditiune materiala’’, iar continutul -,,
conditiune ideala’’.
Rostul poeziei este de a destepta prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia
auditorului. De aceea, ideea artistica este in legatura cu sentimente autentice, caci, spune el,
tocmai simtamintele si pasiunile sunt actele de sine statatoare in viata omeneasca; ele au o
nastere si o terminare pronuntata, au inceput simtit si o catastrofa hotarata si sunt doar obiecte
prezentabile sub forma limitata a sensibilitatii. Cu alte cuvinte, sentimentul insusi se deruleaza
pe schema generala a oricarui fenomen de la incipitul derutant, la apogeul catastrofic si apoi
la starea eliberatoare, pe care o aduce orice final. Dar emotia artistica pe care o traieste fiinta
sub imperiul artei isi are originea in forta cuvintelor.
Maiorescu nu se limiteaza insa la afirmatii seducatoare si stabileste reguli concrete.
Astfel, conditiunea materiala se realizeaza prin alegerea cuvintelor capabile sa concretizeze
obiectul artistic. In opinia lui, cuvantul particularizeaza imaginea si o face sa prinda contur in
imaginatia cititorului in masura in care cuvantul este uzual, simplu si perfect adaptat limbii,
ceea ce face ca neologismele sa nu fie preferate ca material al poeziei.
Pe langa aceasta, arta literaturii are nevoie de exprimari figurate, de arhitecturi
elaborate retoric. Între figurile de stil, Maiorescu trece in primul rand epitetul ornant,
respectiv capabil sa incoroneze cuvantul prin sugestii multiple. Epitetul simplu defineste
insusirea unui obiect poetic, pe cata vreme epitetul ornant transfigureaza aceasta insusire,
evocand mai multe nuante de sens. Tot astfel, folosirea metaforei, a personificarii imbogatesc
si diversifica fantezia receptorului. Este interesant rolul pe care Maiorescu il atribuie
comparatiei: o comparatie trebuie sa fie noua si justa. Asadar, o comparatie nu reclama un
sistem de referinta pentru a dirija intelegerea, ci trebuie sa uimeasca si sa ramana totodata
credibila. Prin aceste procedee, poetul trebuie sa creeze imagini plastice, iar sugestiile create
de aceste imagini au rolul de a aduce in mintea cititorului sentimente si idei, adica un
continut.
In ceea ce priveste conditiunea ideala (continutul), esteticianul face precizarea ca ideea
poetica este totdeauna un simtamant sau o pasiune. În viziunea lui exista trei semne
caracteristice ale afectelor, iar acestea sunt totdeodata cele trei calitati ideale ale poeziei.
Respectiv, atat in opera de fictiune, cat si in declansarea si derularea unui sentiment, este
nevoie de exagerarea obiectului, de dinamicitatea ideilor, si de o compozitie tensionata, cu
deznodamant bine construit. Dintr-o perspectiva psihologica, obiectul artistic poate fi
comparat cu incipitul obsesional, caci, spune el, lucrurile gandite iau dimensiuni crescande,
iar, sub impresia unei pasiuni, toate ideile momentului apar in proportiuni gigantice si sub
colori neobisnuite. Dar desfasurarea sentimentului artistic are nevoie de tensiune si dezvoltare
alerta: o mai mare repejune a miscarii ideilor. Observarea aceasta o poate face oricine.
Exemplul cel mai lamurit dintre toate ni-l prezinta spaima, cu prodicioasa suma de idei ce ne
pot strabate mintea in momentele ei. Alunecarea spre catastrofa, spre deznodamant, intretine
curiozitatea cititorului.
Maiorescu are vocatie didactica si stie sa explice cu claritate, fara sa coboare nivelul
informatiilor, si de aceea si este capabil sa intemeieze un sistem. Estetica sa nu da doar retete
de creatie in legatura cu forma si fondul, ci impune o metoda, o atitudine riguroasa si critica
intr-un moment in care literatura noastra moderna isi cladea temelia.
,,Eminescu și poeziile lui’’ este un alt studiu de Titu Maiorescu, publicat în anul 1889,
anul morții lui Eminescu, și este prima lucrare de exegeză (analiză / interpretare) a operei
eminesciene. Așadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător și cuceritor al operei
eminesciene).
Așa cum arată și titlul, studiul cuprinde două părți: prima parte se referă la viața
poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia
(„poeziile lui”).
În prima parte, consacrata vietii poetului, criticul fixează sumar câteva date din
biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoșani, a studiat la Cernăuți, Viena și
Berlin, a fost inspector școlar, bibliotecar; a murit în 1889.
Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit
căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanșată de sărăcie și arată că ea
a fost moștenită ereditar (doi frați ai acestuia s-au sinucis după ce înnebuniseră!). Consideră
că viața sa plină de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecință a
acestei boli și nu factorul care a cauzat-o.
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidențiindu-i ca trăsături definitorii
inteligența, memoria extraordinară (capacitatea de a reține un volum imens de cunoștințe),
cultura excepțională (cunoscător al filosofiei, al credințelor religioase; pasionat de marile
scrieri ale lumii), setea de cunoaștere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile științifice,
economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor și al gloriei; simplitatea pe care o
dovedește în discuția cu regina României, Carmen Sylva).
Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic: inteligent,
visător, însetat de cunoaștere, dar nefericit în plan familial, neînțeles de societate.
Pune în discuție pesimismul eminescian și arată că acesta a fost unul nativ ( ține deci
de structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a
mizeriei și a lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca generator
al pesimismului, arătă că, oricând și oriunde ar fi trăit Eminescu, din opera sa ar fi răzbit
același pesimism, aceeași dezamăgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist (în lirica sa,
Eminescu nu-și plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul metafizic, izvorât din
conștientizarea nedreptăților sociale, politice, dar mai ales din conștientizarea tragismului
condiției umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism
nativ, corespunzând perfect structurii sufletești a lui Eminescu.
În partea a doua, consacrată operei poetului, criticul supune analizei câteva dintre
poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare genialitatea, comentându-le sub
aspectul limbajului și al conținutului de idei, socotit novator în literatura română a
momentului.
Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera
scriitorilor dinaintea sa și o face inconfundabilă este bogăția ideilor filosofice și frumusețea
limbajului, „semnul celor aleși” (ți-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a
exprima exact ideile). Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase, științifice,
mitologice care se regăsesc la Eminescu, și le explică prin cultura excepțională a acestuia.
Evidențiază talentul excepțional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor
celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor. Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu,
afirmând că poetul a văzut în femeie doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod
greșit, arată că erotica eminesciană are o dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci
platonismul.
Remarcă bogăția și varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului,
originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El însuși identifică trei tipuri de rime: rime noi ,
rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat; sine-mi”/ „inemi” /„suie” cu „nu
e”; rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt obișnuit cu unul prozaic, neliterar - „nalte”
cu „încalte”; rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu - „zid” cu
„Baiazid”/ „oaspe” cu „Istaspe”. Observă că poetul a utilizat relativ puține cuvinte, dar le-a
atribuit sensuri noi. Apreciază sonetele eminesciene, „Glossa” și „Oda”. Arată că una dintre
sursele muzicalității liricii poetului de la Ipotești o constituie numele proprii (Dalila, Venera,
Basarabi, Mușatini). Laudă interesul acestuia pentru folclor și faptul că a valorificat o serie de
cuvinte populare ,,sară”, ,,nouri”, dând versurilor o perfecțiune aproape onomatopeică.
În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeție care a fost confirmată mai
târziu, arătând că „pe cât se poate omenește prevedea”, literatura (poezia) românescă din
secolul al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminesciană va fi
germenele din care se va naște toată poezia secolului următor).
Prin scrierile sale si prin revista "Convorbiri literare", creeaza un spirit critic si traseaza
principalele directii in dezvoltarea literaturii din a doua jumatate a secolului al XlX-lea.