Giuseppe Verdi
Perioada medie
1813-1901
-născut în 1813 la Roncole, o
localitate situată în apropiere de
Busseto, în ducatul Parma;
-la vârsta de 10 ani, a fost trimis
la Busseto, unde un prieten al
familiei Verdi, Antonio Barezzi,
comerciant înstărit și iubitor de
muzică, l-a luat sub protecția sa;
aici a luat lecții de muzică de la
organistul local;
- 18 ani, a dat admiterea la
Conservatorul din Milano
-respins la Conservator, a rămas
încă doi ani la Milano, unde a
studiat în particular cu profesorul
milanez Alberto LavignaI.
Perioada timpurie
-Verdi folosește în primele lucrări
elementele standard ale operei
italiene ale epocii, așa-zisul „cod
Rossini”: aria, duetul, ansamblul
și secvența finală a unui act;
- aria, centrată pe un solist,
implică în general trei secțiuni: o
introducere lentă (cantabile,
adagio); un tempo di mezzo care
poate implica corul sau alte
personaje și o cabaletta,
oportunitatea solistului de a
efectua un număr de bravură;
-finalurile actelor redau
momente de climax ale acțiunii;
folosesc în proporții diferite
soliști, ansambluri, coruri,
culminând de obicei într-o
secțiune stretto;
-operele verdiene timpurii
reflectă asimilarea acestor
elemente și, treptat, rafinarea
lor;
-după Richard Taruskin, cel mai
frapant efect în operele timpurii
îl reprezintă numerele corale
ample în unison, deloc străine de
starea de spirit imprimată de
mișcarea politică Risorgimento:
„Va, pensiero” în Nabucco, „O
Signor, dal tetto natio”
în Lombarzii în prima lor
cruciadă, „Si ridesti il Leon di
Castiglia” în Ernani (imnul de
luptă al conspiratorilor în
căutarea libertății).
- prima sa operă, Oberto, conte
de San Bonifacio, o dramă
muzicală, i-a fost acceptată de
impresarul de la Scala din
Milano, Bartolomeo Merelli, care
și-a asumat montarea acesteia în
1839;
-mulțumit de rezultat, același
impresar i-a comandat lui Verdi o
melodramma giocoso, lucrare cu
profil de opera bufa: O zi de
domnie; starea de spirit în care a
lucrat la această operă – dată
fiind pierderea soției și a celor
doi copii – și-a pus amprenta
asupra partiturii; eșecul lucrării a
fost unul de proporții;
-în pofida insuccesului, Merelli i-
a mai încredințat un libret
(semnat de Temistocle Solera),
cel al operei Nabucco;
impresionat de text, Verdi a
compus opera care i-a adus
primul succes răsunător;
Nabucco – operă în 4 acte;
premiera la Scala din Milano, în
1842;
-corul în Nabucco nu mai
reprezintă doar o voce de
fundal, ci e folosit ca personaj,
pentru a exprima suferința și
solidaritatea oamenilor;
-Nabucco primul mare rol
baritonal al creației verdiene,
-tragedia poporului evreu înrobit
de babilonieni a fost percepută
ca o parabolă a epocii sale – o
Italie divizată, aflată sub
dominația Austriei; în acest
context, Corul sclavilor („Va,
pensiero”) a primit o semnificație
patriotică profundă;
-Verdi a devenit un simbol al
acestei lupte – începând din
Napoli în 1859 și răspândindu-se
apoi în întreaga Italie, sloganul
Viva VERDI a fost folosit ca un
acronim pentru Viva Victor
Emmanuel Re D’Italia (cu referire
la Victor Emmanuel al II-lea,
primul rege al Italiei unificate).
-urmează o fază de căutări, de
mari eforturi creatoare, numită
de compozitor „ani di galera”;
Lombarzii în prima lor cruciadă
(1843), revizuită pentru publicul
francez, în 1847, cu titlul
Jérusalem:
-dramă lirică în 4 acte (libret de
Temistocle Solera), după un
poem al lui Tommaso Grossi,
poet al Risorgimento-ului – o
chemare destul de transparentă
adresată italienilor la lupta
pentru eliberarea țării,
determinând o severă cenzurare
a lucrării de către autoritățile
austriece.
Ernani (1844)
-dramă lirică în 4 acte, după
Victor Hugo, libret de Francesco
Maria Piave;
-conține ecouri ale mișcării
Risorgimento, prin referirile la o
Spanie supusă frământărilor
pentru putere; corurile, în special
corul briganzilor, scena
conjurației din actul 3, creează
fundalul patriotic al desfășurării
acțiunii;
-în introducerea orchestrală,
schițează două idei muzicale cu
rol de leitmotiv, ce rezumă
acțiunea operei: prima sumbră, a
jurământului lui Ernani, a doua
înflăcărată, a dragostei dintre
Elvira și Ernani;
-fondul povestirii, puternic
tensionat își pune amprenta
asupra concepției melodice;
protagoniștii cântă dominați de
sentimente violente,
caracteristice pentru faza în care
se afla opera romantică italiană.
Urmează câteva lucrări de rutină,
inegale valoric:
Cei doi foscari (1844), operă în 3
acte pe un libret de Francesco
Maria Piave, după tragedia cu
același nume de Byron;
Giovanna d’Arco (1845), dramma
lirica, Prolog și 3 acte, libret de
Temistocle Solera;
Alzira (1845), tragedia lirica,
Prolog și 2 acte, libret de
Salvatore Cammarano;
Attila (1846), dramma lirica,
Prolog și 3 acte, libret de
Temistocle Solera;
Macbeth (1847), operă în 4 acte,
libret de F. M. Piave după drama
lui Shakespeare;
-cel mai important personaj nu
este cel titular, ci soția sa, Lady
Macbeth (sopr.), perfidă și
ambițioasă, demonică, ce își
împinge soțul la crimă;
-Monologul lui Macbeth (bar.)
înaintea asasinării regelui
Duncan este cu totul nou în
limbajul operistic verdian:
deosebit de amplu, permite
interpretarea textului
shakespearian nu numai prin
nuanțările vocii, ci și prin
contribuția orchestrei de
comentator al acțiunii;
II.
În Luisa Miller (1849) și Stiffelio
(1850) se remarcă o mai mare
atenție acordată detaliilor
Rigoletto (1851)
-melodramă în trei acte; libret de
F. M. Piave după Regele se
amuză de Victor Hugo;
-cenzura din partea autorităților
austriece a dus la câteva
modificări ale sursei literare:
regele François I este înlocuit cu
ducele de Mantua (în viziunea
cenzorilor, era de neconceput ca
un cap încoronat să aibă un
comportament profund imoral);
-acțiunea pune în contrast viața
imorală a ducelui și drama
hidosului și ridicolului bufon
Rigoletto, tată iubitor al fiicei
sale Gilda; personajele sunt fin
caracterizate muzical: Gilda
(sopr.) reprezintă un model de
sensibilitate și puritate feminină
(vezi aria „Caro nome”); Ducele
de Mantua (ten.) este un
personaj frivol, cinic, inuman,
foarte bine conturat în ariile ce i-
au fost încredințate: „Questa o
quella per me”/„Pentru mine
toate femeile sunt la fel”; „La
donna e mobile”); Rigoletto
(bar.) este o figură tragică;
-modificări la nivelul concepției
muzicale: predomină scriitura
pentru ansambluri mici (duo,
terțet, cvartet) și nu cea
destinată ariilor; sporește rolul și
forța de expresie a orchestrei.
Il Trovatore/Trubadurul (1852)
-dramă în 4 acte; libretul de
Salvatore Cammarano după
tragedia El Trovator de Antonio
Garcia Gutierrez.
-din drama lui Gutierrez, libretul
s-a concentrat asupra intrigii
complicate și exagerate țesute în
jurul celor doi frați, contele de
Luna și trubadurul Manrico, aflați
în tabere adverse și îndrăgostiți
de aceeași femeie, Leonora;
-Manrico (ten.) are calitățile
definitorii ale eroului romantic:
curajos, ostracizat de soartă
(trăiește un destin care nu îi
fusese dăruit prin naștere – era
fratele contelui de Luna); plin de
afecțiune pentru presupusa sa
mamă, Azucena; îndrăgostit de
Leonora; Verdi îi creează
participări scenice strălucitoare
(vezi „Di quella pira”);
-Contele de Luna (bar.) apare
drept o contrapondere a
Trubadurului: gelos, capabil de
compromis pentru a accede la
femeia iubită;
-Leonora, soprană verdiană cu
trăiri complexe: de la iubirea
romantică și exaltată pentru
Manrico, la tragismul sacrificiului
acceptat;
-Azucena, mezzo-soprană
dramatică, unul dintre cele mai
misterioase personaje verdiene
prin stările psihologice
contradictorii pe care le trăiește
(între dorința de răzbunare
pentru mama și copilul ei uciși și
dragostea maternă față de
Manrico).
Traviata (1853
-melodramă în trei acte și patru
tablouri, libret de F. M. Piave
după romanul Dama cu camelii
de Alexandre Dumas-fiul;
Verdi conturează personajul
principal, Violetta, ca pe o
victimă a prejudecăților sociale
pentru a recrea atmosfera
contemporană, Verdi apelează
frecvent la vals (mai ales în Actul
I);
-în orchestră, preferă în anumite
momente transparența
sonorității coardelor
III. Perioada târzie
Aida – 1
operă în 4 acte, libretul de
Antonio Ghislanzoni, după
scenariul egiptologului francez
Auguste Mariette Bey;
scrisă la comanda guvernului
egiptean pentru inaugurarea
Canalului Suez și a teatrului din
Cairo; premiera a avut loc la
Cairo în 1871 și a fost un succes
răsunător;
acțiunea se desfășoară la
Memphis și Teba, în epoca de
glorie a faraonilor egipteni;
Verdi excelează în ansambluri și
desfășurări ample, însă nu pierde
din vedere nici personajele
principale pe care le
individualizează: Aida (sopr.),
fiica regelui Etiopiei, sclavă la
curtea faraonului, îl iubește pe
Radames (ten.), tânărul general
egiptean care, din dragoste
pentru Aida, își trădează țara,
apoi își acceptă cu seninătate
pedeapsa.
Aida – 2
mijloacele de realizare artistică
sunt simțitor înnoite:
- cântul vocal e îmbogățit cu
cromatisme și intonații orientale,
- ariile și momentele arioso sunt
integrate în scene ample,
-armoniile capătă o culoare
modală nouă (Corul preoților din
Actul 3 – realizat la unison și
antifonic)
-apar teme conducătoare: tema
Aidei, tema preoților, pe baza
cărora se construiește preludiul;
-orchestra comentează acțiunile
scenice, uneori având rol
principal în caracterizarea
personajelor sau rol descriptiv
(vezi introducerea la Actul 3,
Scena Nilului)
-momente remarcabile: Preludiul
simfonic; romanța lui Radames
„Celeste Aida”; scena victoriei
din finalul Actului II cu celebrul
Marș triumfal; introducerea și
romanța Aidei „O, ciei azzuri” din
Actul III; duetul final Aida-
Radames.
Falstaff (1893)
-comedie lirică în 3 acte, pe un
libret de Arrigo Boito, după
piesele Henric al IV-lea,
Nevestele vesele din Windsor de
Shakespeare;
-acțiunea aduce pe scenă
personaje tipice comediei
shakespeariene: Falstaff (bar.) –
nobil decăzut, mereu fără bani,
în căutare de aventuri amoroase,
a cărui „autoritate” scade dacă îi
scade burta; Ford (bar.) –
burghez bogat, mărginit și
absurd; doctor Caius (ten.) –
egoist, gata să se căsătorească cu
Nanetta, fiica lui Ford, pentru a
se înavuți; servitorii – umili,
trădători și servili; Alice Ford
(sopr.) și Meg Page (mez.) –
istețe, descurcărețe și
ambițioase; tinerii Fenton (ten.)
și Nanetta (sopr.), protagoniștii
unei frumoase povești de
dragoste.
-structura în 3 acte, fără
uvertură;
-acțiunea dramatică e
încredințată melodiei, concepută
în stilul declamației cântate;
-numerele se „topesc” într-o
curgere continuă;
- orchestra comentează fidel
acțiunea;
-apar diverse rafinamente de
scriitură armonico-polifonă:
elemente modale, cromatizarea
(moderată, totuși), fuga finală
într-o alcătuire contrapunctică
severă.
-contrazicând afirmația lui
Rossini că Verdi nu poate
compune opere comice, Verdi
atinge prin Falstaff, la finele
secolului al 19-lea, o nouă
culminație a genului buf,
aparținând prin excelență
tradiției italiene.
Frederic Chopin 1810 - 1849
pianist de anvergură, compozitor
- născut la Zelazowa-Wola, tată
de origine franceză
publică prima lucrare la 7 ani (o
Poloneză); elevul lui Elsner la
Conservatorul din Varșovia
-După un prim turneu la Viena,
pleacă într-o călătorie de studii
(Dresda, Praga, München,
Stuttgard); în urma eșecului
revoluției poloneze se stabilește
la Paris (1831)
-Lecții de pian, creație și foarte
puține apariții în public (circa
30); majoritatea lucrărilor sunt
compuse la conacul din Nohant
sau mânăstirea Valdemosa din
Majorca;
-Anii 1840 la Paris: îi reunesc pe
Liszt, Balzac, Heine, Delacroix,
Spre sfârșitul existenței –
călătorii în Germania (îi cunoaște
pe Mendelssohn și Schumann) și
Anglia; nu reușește niciodată să
revină în patria sa
majoritatea lucrărilor sale sunt
dedicate pianului – unitate
stilistică; abundență de idei
originale
Robert Schumann în articolul
“Un opus 2” exclama: Jos pălăria
domnilor, iată un geniu!
-Mazurcile – “tunuri acoperite cu
flori”
-Majoritatea creației pianistice se
adresează formelor de mici
dimensiuni; imagini melodice
poetice, învăluitoare;
-Aparentă simplitate a formelor
(de cele mai multe ori tripartite)
potențată prin deosebiri de
tonalitate, formule ritmice sau
scriitură ce elimină simetriile fixe
24 de Preludii op.28 – în toate
tonalitățile: admirația față de
Bach și Clavecinul bine temperat
12 studii op.10 dedicate lui Liszt
– virtuozitate expresivă; schimbă
caracterul acestor exerciții
eminamente tehnice până la el;
fiecare studiu rezolvă o anumită
ipostază tehnică (nr.12
Revoluționarul)
12 studii op.25 dedicate Mariei
d’Agoult (studiul pt. mâna
stângă)
Trois nouvelles études pentru
metoda de pian a lu Moscheles
4 Balade (sol minor op.23, Fa
major op.38, dedicată lui
Schumann, La bemol major
op.47 deicată contesei de
Noailles, fa minor op.52);
inspirate de poeziile lui
Mickiewicz
3 Sonate (nr.1 în do minor op.4,
nr.2 în Si bemol major op.35,
nr.3 în si minor op.58)
Impromptuuri, Fantesie-
Impromptu op.66, Scherzi,
Nocturne
Poloneze (lucrări patriotice,
fidelitatea față de tezaurul
folcloric, caracter militant;
atitudinea de revoltă pe care o
trăiește față de soarta patriei
iubite)
Valsuri, Mazurci (ca un jurnal
intim pe tot parcursul existenței
sale; sentimentul dorului, la
polonezi “zal”), Rondouri,
Variațiuni, Ecoseze, Berceuse,
Barcarolle
Muzică de cameră
Trio în sol minor op.8 (vioară,
cello, pian)
Sonata pentru cello și pian op.65
20 de melodii pentru voce și pian
op.74 (opus postum)
Muzică pentru pian și orchestră
Variațiuni pe tema “La ci darem
la mano” din Don Juan de
Mozart
Grande fantasie sur de airs
polonais op.13
Segond Concert în fa minor op.21
(numerotat al doilea în ordinea
apariției); după tiparul tripartit.
Teme personale, pe direcția
melodismului chopinian
Grand Concert în mi minor op.11
(nr.1) – compozitorul operează o
simplificare a tipologiilor
tematice
Grande Polonaise brillante
précédée d’un andante spianato
op.22 – aparentă libertate
formală cu rădăcini în cântecele
populare poloneze
Franz Liszt1811 – 1886
Se va cristaliza un stil “à la
Hongroise” (verbunkos - ritm
binar, uneori cu valori punctate,
cadență tipică “bokázó”,
frecventă utilizare a cvartei
mărite, tendință de ornamentare
pe stilul lăutarilor) a cărui
răspândire se oglindește chiar în
creațiile lui Haydn, Mozart sau
Beethoven; reprezintă practic
sinteza între caracteristici ale
cântecului popular și trăsături ale
culturii occidentale; verbunkos
se va instala în următoarele
decenii în toate formele muzicii
occidentale – dansuri (csardas =
cârciumă, palotas = palat), operă,
operetă, lucrări instrumentale
sau simfonice
-coincide și cu asimilarea de
cuvinte străine în limba ungară
-Personalități cu renume
deosebit în romantismul ungar:
Franz Liszt, Ferenc Erkel (primul
compozitor important de opră
națională), Mihály Mosony
Fr. Liszt – peronalitate
dominantă a romantismului;
pianist virtuoz, compozitor,
muzicolog
-debutează la 9 ani; elevul lui C.
Czerny (pian) și A. Salieri
(compoziție); respins la
Conservatorul din Paris de
Cherubini își definitivează
pregătirea cu Paër și Reicha
-A fost “acasă” în toată europa,
rămânând însă deopotrivă un
apărător și un purtător al
stindardului național încurajând
mișcarea de afirmare națională;
(turnee în Franța, Germania,
Belgia, Elveția, Italia, Anglia,
Spania, Portugalia, Austria,
Ungaria, Serbia, Bulgaria, Rusia,
România, Turcia)
-peste 700 de opusuri, dedicate
atât pianului cât și ansamblului
simfonic, vocal-simfonic sau
teatrului liric
-După 1847 – capelmeister al
orchestrei din Weimar, devine un
important centru cultural
European
1861 – se stabilește la Roma
intrând în rândurile clerului
-Puternică atracție pentru
promovarea muzicii cu program
-Afirmarea de noi procedee de
tehnică componistică și inovații
în arta orchestrației
Muzică vocală
Lieduri pe versuri de Goethe,
Schiller, Heine, Hugo, Petöfi
Muzica pentru pian
-într-o continuă căutare a
echilibrului între velocitate,
spectaculor și substanță muzicală
-inovația apariției în recitaluri
(denumite de el “solilocvii”)
impune o activitate concertistică
autonomă
Album d’un voyageur
Année de pelerinage, trei caiete
– sugestii peisagistice, impresii
subiective, descriptivism,aspect
narativ
Studiile transcedentale după
Paganini – pianistică modernă,
spectaculoasă
Sonata in si minor (dedicată lui
R. Schumann) – sinteza
trăaăturilor pianistice lisztiene de
maturitate; cele patru mișcări
tradiționale sunt unite într-o
singură parte; amplă desfășurare
poematică cu trei teme
principale. O sonată monolit
Mephisto vals, Portrete din
istoria Ungariei, 20 de Rapsodii
ungare
Studii, capricii, transcripții,
parafraze (după Mozart,
Donizetti, Bellini, Berlioz,
Schubert, Wagner, etc.), dansuri,
etc.
Poeme simfonice
Ce qu’on entend sur la
montagne (Ce se aude pe
munte), dupa V. Hugo
Preludiile (după Lamartine) –
omagiu adus eroismului
omenesc, forței de a lupta și de a
putea să iubească cu intensitate
Tasso, Lamento e trionfo (după
Bayron); structură tripartită;
temele sunt inspirate din
experiența italiană a lui Liszt
Heroïde funebre
Prometheus (după Herder)
compus în 1850 pentru a sluji ca
uvertură dramei lui Herder
Prometeu dezlănțuit; punctul de
plecare al narațiunii sunt
versurile lui V. Hugo
Mazeppa (după V. Hugo)
Festklänge,Orpheus,
Hungaria – fantezie baladă,
cumulează un număr mare de
motive și elemente tematice
supuse travaliului variațional
Hunnenschlacht (după un tablou
de Kaulbach)
Idealurile (după Schiller)
intențiile muzicale se
subordonează acțiunii din poem
Hamlet (după Shakespeare)
De la leagăn la mormânt (Von
der Wheg bis zu Grabe) –
procedeul reluării ciclice a
materialului motivic
Simfonii
-au ca punct de plecare fantezia
simfonică destinată concertului
Simfonia Faust în trei portrete
de caracter, dedicată lui Berlioz;
alăturarea a trei tablouri de
caracter inspirate de personajele
principale: p.I Faust, P.II
Gretchen, p.III Mephistopheles.
Figura lui Faust este profilată pe
4 teme ce vor reveni ciclic,
supuse unor transformări
multiple
Simfonia Dante (Divina
Commedia) dedicată lui Wagner;
unitatea contrariilor: p.I Infernul,
p.II Purgatoriul, p.III Paradisul
Concerte
Concertul nr.1 în Mi bemol major
– incontestabilă celebritate; un
monolit în patru secțiuni ample
Concertul nr.2 în La major –
ambianță lirică de esență
poematică
Dans macabru
Fantezia pe teme din “Lelio” de
Berlioz, Fantezie pe motive din
“Ruinele Atenei”
În adevăratul său înţeles, epoca
romantică italiană este
inaugurată deplin cu Gioacchino
Rossini (1792-1868), compozitor
a cărui redescoperire valorică nu
s-a epuizat în cele două secole
care au urmat.
Precocitatea îi este dezvăluită de
compunerea Sonatelor a quatro,
pentru coarde, (la numai
doisprezece ani), consecinţă a
studiului partiturilor lui Mozart şi
Haydn.
-La Cambiale di matrimonio
(1810, Veneţia) i-a deschis
accesul în teatrele italiene,
determinându-l în anii următori
să realizeze lucrări care l-au
impus repede (La Pietra del
paragone, Ciro in Babilonia, Il
Signor Bruschino, opera seria
Tancredi, dramma giocoso
Italiana in Algerti, operele seria
Elisabetta, Otello).
-1816 marchează triumful
Bărbierului din Sevilla (Rossini
utilizează fragmente din operele
precedente, inclusiv uvertura,
care aparţine operelor Aureliano
in Palmira şi Elisabetta regina
d’Ingliterra); modul în care şi-a
construit arhitectonica
impresionează prin originalitatea
expresiei şi coerenţa soluţiilor.
Stendhal, un prim biograf al
artistului, afirmă că „Gloria
Bărbierului… coincide cu
hotarele lumii civilizate”. Vor
urma comediile sentimentale,
Cenuşăreasa, Coţofana hoaţă.
Indiferent de genul de operă în
care a compus, muzica lui Rossini
are o inventivitate melodică
unică, o vitalitate ritmică şi o
energie care aveau să exercite o
mare influenţă asupra
compozitorilor italieni
contemporani.
-A dat melodiilor sale un caracter
dinamic şi proaspăt, bogăţia şi
fluiditatea melodică, precum şi
spontaneitatea compoziţiilor sale
devenind proverbiale
-Rossini aduce opera comică la
nivelul operei serioase,
conferindu-i acelaşi limbaj
înflorat şi somptuos.
-În 1822 a rămas legendară
întâlnirea cu Beethoven, ocazie
cu care acesta l-a sfătuit să se
limiteze doar la compunerea de
opere bufe, convenabile pentru
temperamentul său. Dorindu-şi
notorietatea europeană, Rossini
se îndreaptă spre Paris, unde
devine directorul Teatrului
Italian.
Aici, Rossini a adaptat stilului
francez lucrări mai vechi,
adăugând şi titluri noi
(Maometto II şi Mosè, Contele
Ory, Guillaume Tell - „Wilhelm
Tell”). Un experiment aparte, în
perioada finalului creaţiei sale
scenice, îl reprezintă Călătorie la
Reims, operă-cantată pentru
douăsprezece voci solistice
performante, compozitorul
proiectând o nouă viziune asupra
teatrului muzical în care
dramaturgia nu mai este
dependentă de naraţiune, ci
oglindeşte psihologia situaţiilor,
stadiu de evidentă noutate a
concepţiei, afirmată în creaţia de
gen de-abia un veac mai târziu.
-La cambiale di matrimonio.
Farsa comica într-un act, libretul
de Gaetano Rossi. Premiera -
Veneţia, Teatro San Moise, 1810.
Compusă cu câţiva ani înaintea
Bărbierului din Sevilla, lucrarea
anunţă deja verva rossiniană
care alternează elementul comic
cu cel de autentic lirism. Scriitura
vocală nu este lipsită de
dificultăţile tipice belcantoului;
-Il Signor Bruschino. Farsa
giocosa într-un act, libretul de G.
Foppa după Le Fils par Hassard
ou Ruse et Folie de Chazet şi
Ourry. Premiera - Veneţia, Teatro
San Moisè, 1813. Versiunea
franceză aranjată de J.
Offenbach, Paris 1857.
În scrierile sale despre Rossini,
Stendhal apreciază că, cu această
lucrare, compozitorul a şocat
publicul epocii prin originalitatea
utilizării orchestrei şi modul de
dezarticularizare vocalizată a
textului, determinând eşecul
premierei uneia dintre lucrările
care au cunoscut ulterior
succesul la Milano, Paris,
Florenţa, New York, păstrându-se
în repertoriu fără întrerupere.
-Italiana in Algeri. Melodramma
giocosa în două acte, libretul de
Angelo Anelli. Premiera -
Veneţia, Teatro San
Benedetti,1813.
Rossini a definit cu modestie
această operă drept simplu
amuzament. În realitate, lucrarea
are calităţi majore, pe care
publicul le-a semnalat prin
imensul succes al premierei. Ca şi
Bărbierul din Sevilla, lucrarea a
mai fost aleasă, pentru subiect,
cinci ani mai devreme, şi de către
un alt compozitor, Luigi Mosca.
Muzica lui Rossini are o
vivacitate surprinzătoare,
numeroase pagini ale operei
dezvăluind deja puterea sa de
imaginare lirico-teatrală în genul
comediei.
-Il Turco in Italia. Dramma buffo
în două acte, libretul de Felice
Romani. Premiera - Milano,
Teatro alla Scala, 1814.
-Elisabetta, regina d’Inghilterra.
Dramma în două acte, libret de
Giovanni Schmidt după piesa lui
C.Frederici inspirată de The
Recess de Sophia Lee. Premiera -
Neapole, Teatro San Carlo, 1815.
-Bărbierul din Sevilla.
Melodramma buffa în două acte,
libretul de Cesare Sterbini după
comedia omonimă a lui
Beaumarchais. Premiera - Roma,
Teatro Argentina, 1816 (sub titlul
Almaviva ossia L’inutile
precauzione).
Una dintre cele mai celebre
capodopere ale teatrului liric,
Bărbierul din Sevilla este un
model de concizie şi logică
muzicală şi teatrală a cărei
prospeţime nu au umbrit-o două
secole de existenţă. Deşi Rossini
utilizează în partitură multe
fragmente din operele
precedente (inclusiv uvertura,
care aparţine operelor Aureliano
in Palmira, Elisabetta regina
d’Ingliterra), modul în care şi-a
construit arhitectonica
impresionează prin forța
expresiei şi coerenţa soluţiilor.
-La gazza ladra. Melodramma în
două (trei) acte, libret de
Giovanni Gherardini. Premiera -
Milano, Teatro alla Scala, 1817.
-Mosè în Egito. Azione tragico-
sacra în 4 (sau 3) acte, libretul de
A.L.Tottola, după Osiride de
Francesco Ringhieri, inspirată de
Vechiul Testament (Exodul).
Premiera - Neapole, Teatro San
Carlo, 1818.
Moise este singura operă seria a
compozitorului care, în principiu,
nu a părăsit niciodată afişul
teatral, indiferent de versiunea
aleasă. Rossini a realizat un
deceniu mai târziu, la cererea
Operei din Paris, o versiune în
limba franceză, intitulată Moïse
et Pharaon ou le Passage de la
Mer Rouge, libretul de Balocchi
şi E. De Jouy. Premiera - Paris,
Opéra, 26 martie 1827
(schimbări de aproximativ o
treime din muzică, precum şi în
ordinea actelor). Cu această
versiune s-a deschis în 7
decembrie stagiunea 2003 la
Teatro alla Scala din Milano. O a
treia versiune, Mosè, adaptare
după versiunile precedente de
Calisto Bassi, a fost prezentată în
concert la Roma în decembrie
1827.
-La donna del lago. Melodramma
în două acte, libretul de A.L.
Tottola după The Lady of the
Lake de Walther Scott. Premiera
- Neapole, Teatro San
Carlo,1819.
-L’Asedio di Corinto. Tragedia
lirica în trei acte, libretul de G.
Luigi Balocchi şi A.Soumet, după
tragedia Anna Erizo de C. Della
Valle. Premiera - Paris, Opéra,
1826.
-Semiramida. Melodramma
tragica în două acte, libretul de
Gaetano Rossi, după Semiramis
de Voltaire. Premiera - Veneţia,
Teatro la Fenice, 3 februarie
1823 - ultima operă scrisă de
compozitor pentru scenele
italiene. Importanţa muzicală a
acestei partituri a atras atenţia
imediat prin vivacitatea
desfăşurării şi monumentalitatea
ansamblului. Elementul melodic
domină opera, prin linie şi
spectaculozitatea dificultăţilor
vocale.
-Călătoria la Reims. Cantata
teatrale în 25 de scene, libretul
de Balocchi. Premiera - Paris,
Théâtre des Italiens, iunie 1825.
Contele Ory. Opéra comique în
două acte, libretul de Eugène
Scribe şi C.G.Delestre-Poirson.
Premiera - Paris, Opéra,1828.
Gaetano Donizetti (1797-1848),
l-a considerat pe Rossini modelul
său de creator. Mentorul său a
fost Johannes Simon Mayr,
maestru la Capela Santa Maria
Maggiore.
-Anna Bolena. Operă în două
acte, libretul de Felice Romani.
Premiera - Milano, Teatro
Carcano, 1830.
Opera s-a bucurat de un enorm
succes, fiind considerată drept o
partitură ideală pentru marile
voci de soprană. Reluarea ei de
către Maria Callas i-a deschis în
actualitate o nouă reintrare în
marele repertoriu belcantist,
datorită triumfului de la Scala, în
1957, sub conducerea regizorală
a lui Visconti.
-Elisir d’amore. Operă în două
acte, libretul de Felice Romani,
după cel semnat de E. Scribe
pentru Le Philtre de Auber.
Premiera - Milano, Teatro
Cannobiana, 1832.
Opera şi-a cucerit celebritatea
prin bogăţia de idei melodice în
care se impune temperamentul
de comediant al compozitorului,
capabil să transforme râsul în
emoţie lirică, aşa cum o
realizează în inegalabila arie Una
furtiva lagrima a lui Nemorino.
Lucrarea face parte din
repertoriul permanent al
teatrelor lirice.
-Lucrezia Borgia. Operă în două
acte cu prolog, libretul de Felice
Romani după drama lui Victor
Hugo. Premiera - Milano, Teatro
alla Scala, 1833.
Deşi inegală ca valoare muzicală
şi dramaturgie, opera are o
meritată celebritate pentru
anumite momente ale sale -
balada lui Orsini, aria Lucreziei
„Com’e bello” şi finalul.
-Lucia di Lammermoor. Operă în
două părţi, libretul de Salvatore
Cammarano după romanul lui
Walter Scott The Bride of
Lammermoor. Premiera -
Neapole, Teatro San Carlo, 1835.
Capodoperă a romantismului
italian, lucrarea este unul dintre
ultimele mari titluri ale epocii
pre-verdiene în care expresia
vocală a belcanto-ului primeşte
virtuţi lirico-dramatice,
continuând să fie una din
permanenţele repertoriale în
întreaga lume.
-La Fille du régiment. Operă în
două acte, libretul de Jules H.
Vernoy de Saint-Georges şi Jean
F. Bayard. Premiera - Paris,
Opéra Comique, 1840.
Lucrarea reprezintă prima operă
scrisă de Donizetti pentru
parizieni, în gustul epocii de
melodramă uşoară care îmbină
stilul francez cu cel al operelor
comice italiene.
-La Favorita. Operă în patru acte,
libretul de Alphonse Royer,
Gustave Vaëz şi E.Scribe, după
piesa lui Baculard d’Arnaud, Le
comte de Comminges. Premiera
- Paris, Opéra, 1840.
Deşi inegală ca valoare muzicală
şi literară, opera are un mare
efect scenic şi impresionează
prin pagini deosebit de inspirate,
care o apropie de Lucia di
Lammermoor. Necunoscută la
noi, lucrarea face parte din
repertoriul multor teatre,
impunând în rolul principal, fapt
mai puţin obişnuit la data
apariţiei sale, o voce feminină
gravă.
-Linda di Chamounix. Operă în
trei acte, libretul de Gaetano
Rossi. Premiera - Viena,
Kärntnertortheater, 1842.
Lucrarea, fără a fi la nivelul altor
creaţii donizettiene, a avut un
mare succes încă de la premieră,
fiind o comandă specială a
împăratului pentru curtea de la
Viena. Reuşita i-a adus lui
Donizetti titlul de compozitor al
curţii şi maestru al capelei
imperiale, asemenea lui Mozart
-Don Pasquale. Opera buffa în
trei acte, libretul de Michele
Accursi şi Giacomo Ruffini, după
libretul lui Angelo Anelli pentru
opera Ser Mercantonio de St.
Pavesi. Premiera - Paris, Théâtre
Italien, 1843.
Vincenzo Bellini (1801-1835) a
fost educat de Zingarelli.
Orientarea iniţială către muzica
religioasă şi instrumentală
(compoziţii sacre, şapte simfonii
de tinereţe, Polonezele pentru
pian la patru mâini, melodii,
Concert pentru oboi şi coarde)
este părăsită în favoarea
teatrului muzical, unde se
remarcă încă de la prima sa
operă Adelson e Salvini.
După Bianca e Fernando, Bellini
debutează la Scala din Milano cu
Piratul, pe libret de Felice
Romani, poetul italian cu cel mai
mare renume în epocă.
-Il Pirata. Operă în două acte,
libret de Felice Romani după
drama The Castle of St.
Aldobrando sau Bertram de
R.C.Maturin. Premiera - Milano,
Teatro alla Scala, 1827.
-La Straniera. Operă în două
acte, libretul de Felice Romani
după romanul L’Étrangère de
vicontele d’Arlincourt. Premiera -
Milano, Teatro alla Scala, 1829.
-Capuleti ed i Montecchi. Operă
în două acte, şase tablouri, libret
de Felice Romani, adaptare liberă
după tragedia lui Shakespeare.
Premiera - Veneţia, Teatro La
Fenice, 1830.
-La Sonnambula. Melodramma
în două acte, libretul de Felice
Romani. Premiera - Milano,
Teatro Carcano, 1831.
-Prima dintre operele care l-au
făcut celebru pe Bellini,
Somnambula, impresionează
prin ardoarea lirismului de
esenţă vocală. Marile momente
solistice (cavatina lui Elvino
„prendi l’anel ti dono”, romanţa
Aminei „Ah, non credea mirarti”)
sunt adevărate modele ale
belcanto-ului poetic italian, care
îi asigură lui Bellini un loc de prim
rang în istoria teatrului liric.
Norma. Tragedia lirica în două
acte, libretul de Felice Romani.
Premiera - Teatro alla Scala, 26
decembrie 1831.
Din mai multe puncte de vedere,
Norma reprezintă situaţia tipică a
operei romantice în esenţa ei
lirică meridională. Intens
melodică, cu o primordialitate a
vocalităţii, Norma are pagini
antologice (printre acestea mai
ales Casta Diva), care justifică
întru totul aura de legendă ce o
înconjoară şi judecata entuziastă
a lui Wagner: „Admir în Norma
inspiraţia melodică, unită cu un
profund realism al pasiunilor cele
mai intime; o mare partitură care
se adresează inimii, o creaţie de
geniu”.
-Beatrice di Tenda. Tragedia
lirica în două acte, libretul de
Felice Romani, inspirat din
tragedia omonimă a lui Carlo
Tibaldi Flores şi bazat pe fapte
autentice menţionate în cronicile
epocii. Premiera - Veneţia,
Teatro La Fenice, 16 martie 1833.
Lucrarea, prezentată la Veneţia,
după marele succes al Normei, a
cunoscut un veritabil eşec,
datorat în mare parte
neînţelegerilor dintre Bellini şi
Romani. Este, de altfel, ultima lor
colaborare, înainte de plecarea
compozitorului la Paris. După un
timp, Beatrice di Tenda a cucerit
totuşi o oarecare faimă în marile
teatre, revenind uneori în
repertoriul interpreţilor
romantismului bellinian.
-Puritanii. Melodramă în trei
părţi, libretul de contele Carlo
Pepoli. Premiera - Paris, Théâtre
Italien, 25 ianuarie
Cu toată lipsa de logică a
desfăşurării teatrale, ultima
creaţie a lui Bellini a impresionat
prin inegalabila măiestrie a
compozitorului, stăpân pe arta
efuziunilor lirice (în special scena
nebuniei Elvirei) şi varietatea
tematicii muzicale. Este
neîndoielnic cea mai matură
creaţie a sa, în care influenţele
muzicii germane şi franceze se
manifestă prin eleganţa stilului şi
rafinamentul orchestral, care nu
umbresc filonul italian ce îl
anunţă pe Verdi.