-> armonie, elemente cromatice, tematica libretelor

-> elemente de noutate: leitmotiv, procedee de construcție în opere

Richard Wagner I

Richard Wagner reprezintă punctul de culme al muzicii romantice.

În privința limbajului muzical, el a dezvoltat realizările romanticilor și a creat premisele
innoirii mijloacelor de exprimare și a procedeelor de construcție de la tematica libretelor, tipologii
de personaje, leitmotiv, pana la armonie, elemente cromatice traire și sonoritate.
Tinzand către o expresie muzicala cât mai elocventa, capabil sa redea intensitatea dramatica
și faurind un nou limbaj, Wagner a impus culturii europene drama muzicala, prin sinteza dramei cu
opera simfonica.
Wagner da un bun exemplu de „geniu neinteles” de la tehnica compozitionara, pana la
formarea personajelor din operele sale. În opera wagneriana întâlnim multe tipologii de personaje,
precum: tipul sacrificial, tipul adictiv, tipul malefic, tipul slujitoarei, tipul personalitatii duale, tipul
protectoarei, tipul tineretii. Personajele reflecta, în fond, viziunea, dar și trairile personale ale
compozitorului. Toate personajele masculine sunt simboluri sau ipostaze ale personalitatii
wagneriene, iar personajele feminine sunt proiectii ale multiplicitatii experienței amoroase.
Elementul specific creatiei wagneriene, care a supraviețuit cel mai mult și care a fost preluat
în abordarea muzicala a compozitorilor post-romantici este leimotivul. El ta la baza crearii melodiei
infinite și este legat de intinderea transformarii motivice și evolutia în conformitate cu contextul
dramatic și psihologic. Da senzația de arhetip, ceva care are un scop strict, persuasiv în motivele
muzicale cele mai pregnante, ele putand fi interpretate ca anuntarea unor personaje specifice, a
locurilor sau a unor elemente de intriga.
Tematica libretelor și subiectelor wagneriene sunt bazate pe mituri și legende nordice,
acestea fiind o simbolizare a conceptelor întotdeauna valide și universale. Opera lui Wagner este
impregnata și de idei filozofice, astfel opera sa capata un oarecare caracter estetic colectiv, în care
poporul își oglindeste propria identitate.
Wagner modifica structura operistica de baza, renuntand la delimitarea numarului traditional
dintre scene, astfel realizand scene mari, fără delimitari stricte intre arii, duete, ansalmbluri și
recitative și introduce un gen de ritm care depinde mai mult de fraza decât de bara de măsura.
Armonia este cel mai atrăgător aspect al limbajului wagnerian, acesta continand nenumărate
alteratii cu caracter modulatoriu sau nemodulatoriu, dând un tonus deosebit de puternic desfasurarii
muzicale. El mai „apeleaza” și la inlantuiri de acorduri violent cromatizate, raporturi enarmonice,
alternand treptele principale cu cele secundare.
Armonia bogata, ca și prezenta polifoniei, ofera fluxului muzical o foarte mare expresivitate.
În operele de maturitate, Wagner creeaza melodii continue cu modulatii infinite, culminatii
meticulos pregătite, toate acestea apărând ca o rezultanta fireasca a acerbelor combinatii de armonii
cromatice. Se regasesc acorduri cu note străine, voit nerezolvate în sens preimpresionist. Folosește
secvente cromatice care duc în campuri tonale cele mai indepartate care dau impresia unui „teren”
acustic alunecos.
Creatia lui Richard Wagner rămâne un tezaur de preț al culturii muzicale europene. Opera sa
teoretica și muzicala, profund inovatoare, a constituit un izvor de inspiratie pentru „muzica
viitorului”.
-> orchestratie: aparat orchestral, instrumente noi, forme abordate în aparatul orchestral
-> vocea wagneriana

Richard Wagner II

Profund convins ca vremea simfoniei, a cvartetului, precum și a concertului instrumental a

apus, Richard Wagner deschide noi orizonturi muzicii, respingand ideea artei inteleasa ca
divertisment.
După reforma muzicala preconizata de Wagner s-a născut o arta sincretica pe care
compozitorul a numit-o „arta viitorului”.
Odată cu operele de maturitate în care Wagner își contureaza propriul stil, el propune și
realizeaza o uvertura de tip nou, adeseori sub forma de preludiu.
Amplifica elementul simfonic, confera corului și orchestrei un rol nou fata de predecesorii
săi, un rol de adevărat personaj comentator.
Mai mult ca oricare alte compozitor, Wagner a acordat un rol dramatic orchestrei în operele
sale, facand-o un participant cu drepturi egale la desfasurarea dramei. Tocmai în partitura ochestrala
sta o mare parte din acțiunea operei. Acolo se produc schimbarile din psihologia personajelor, acolo
găsim motivatiile lor, dorintele, patimile.
Mărește aparatul orchestral, mai cu seama prin extinderea partidei de suflatori. Folosește
întreaga gama de instrumente din lemn, de la notele inalte de la piccolo, pana pana la notele joase
ale fagotului. Va folosi și oboiul, deoarece nu se imbina cu celelalte intrumente la fel de ușor
precum, de exemplu, clarinetul cu fagotul, aceasta fiind o modalitate de expresie sonora.
De la o opera la alta a adus modificari aparatului orchestral. De exemplu, în „Parsifal”, a
redus numărul instrumentelor din alama, pastrand sectiune completă a instrumentelor din lemn; a
adaugat trombonul pentru a intari motivul speranței. Tot pentru aceasta opera, partida de percutie
este relativ mica, pentru a ajunge la un aranjament perfect al sunetului întregii orchestre.
În operele compuse mai târziu, folosește harpa din ce în ce mai mult, aceasta fiind un
instrument cromatic.
O caracteristica distincta a stilului wagnerian târziu este preferinta pentru dublarea vocilor;
folosind doua sau trei instrumente sau partide. De exemplu, la începutul unei lucrări folosește
clarinet cu fagot, viori cu violoncel, trompete cu viole, etc.
O alta caracteristica a lui Wagner este ca pe parcursul întregii opere adesea, motivele
principale sunt introduse printr-o partida de instrumente și apoi preluate de alta.
Interpretarile sale erau originale și foarte personale, punând mare accent pe nuante și pe un
evantai complet de dinamici. El a introdus conceptul de fluctuatie de tempo, incetiind și accelerand,
într-o permanenta variatie a tempoului, folosind ritartando-uri pentru a lega pasajele contrastante.
Wagner muta orchestra în fosa pentru ca aceasta sa devină un „ecou al vocii omenesti”.
Astfel, cantaretii au trebuit sa învețe cum sa conlucreze cu o orchestra opersitica de asemenea
anvergura.
Cerintele unei voci wagneriene competente și valide sunt: un tril perfect mordeendo,
agilitate, maleabilitate, legato de expresie, egalizarea și omogenizarea registrelor, cât și pastrarea
intonatiei curate.
În comparație cu bel-canto-ul italian în care cântărețul trebuie sa aibă toate armonicele
valabile în voce, vocea wagneriana trebuie sa aibă forța fizica, capabila să fie proiectata pana în
extremitățile ambitusului sau.
Aspiratia lui Wagner a fost de a prezenta o forma de livrare vocala flexibila și care comunica
cu convingere discursul muzical. Acest lucru presupunea reeducarea cantaretilor în stilul sau.
Wagner a pus accent pe articularea cuvintelor, deoarece considera ca muzica ar trebui sa
exprime fuziunea cuvintelor cu muzica desavarsite dramei.