Richard Wagner (1813-1883)

Referinţe şi importanţa creaţiei, date biografice

Richard Wagner este un genial compozitor din perioada romantismului, principalul aport al
căruia este reforma genului de operă. Activitatea sa a fost multilaterală : dirijor, filosof, poet, publicist,
teoretician.
Moştenirea sa artistică cuprinde muzică simfonică, vocală, pentru pian. Dar principala parte o
constituie operele – 13 la număr. Cele mai reprezentative opere : Olandezul zburător (1841), Tannhaüser
(1845), Lohengrin (1848), Tristan şi Isolda (1859), Maeştrii cântăreţi din Nürnberg (1867), Parsifal
(1882), cea mai monumentală – tetralogia Inelul nibelungului din patru opere: Aurul Rhinului; Walkiria;
Sigfrid; Amurgul zeilor (1852-1874).
Este foarte importantă şi moştenirea teoretică, constituită din 16 volume, între care Arta şi
revoluţia (1849), Opera de artă a viitorului (1850), Opera şi drama (1851), Mesaj către prieteni (1851).

R. Wagner s-a născut la 22 mai 1813 la Leipzig. Strămoşii săi erau muzicieni, dfar tată era
funcţionar de la departamentul de poliţie şi a murit când Richard nu avea nici un an. Tatăl vitreg (actor,
scriitor, pictor) i-a altoit copilului dragostea pentru artă. Viitorul compositor era pasionat de literature,
picta, compunea versuri şi drame, participa în reprezentări teatrale.
Instalaţi la Dresda, Richard este pasionat de operă, îndeosebi de creaţiile compozitorului
romantic Carl maria von Weber, care se afla pe atunci în fruntea teatrului muzical. La 14 ani Wagner a
scris o tragedie în 5 acte. De muzică a început să se ocupe la 15 ani. Drept impuls i-a servit muzica lui
Beethoven, auzită în concertele din Leipzig, unde s-a reîntors în 1828.
Wagner încearcă să compună : creaţii pentru pian, o Uvertură, ia cunoştinţă cu creaţia lui E. T.
A. Hoffmann (scriitor, compozitor, dirijor romantic). Una din povestirile lui Hoffmann va fi utilizată
apoi în opera Tannhaüser.
Wagner studiază muzica la Universitate, apoi la cantorul catedralei Sf. Toma, unde cândva a
lucrat celebrul Bach. La 20 de ani este maestru de cor la teatru și compune prima sa operă Zânele (Femeia
ca șarpe) după o poveste de Carlo Gozzi. După trei ani compune opera Dragostea interzisă (după
comedia lui Shakespeare). Este dirijor la teatrele de operă din diferite orașe, inclusiv în Riga. A treia
operă Rienzi este finisată deja la Paris, unde Wagner sosește cu soția în anul 1839.
Plin de speranță și energie Wagner se află în paris până în anul 1842., dar dezamăgit, se întoarce
în patrie. Devine dirijor la Opera din Dresda. Este pasionat de ideile revoluționare, inclusiv ale societății
Tânăra Germanie.
Compusă la Paris, opera Olandezul zburător continuă tradițiile lui Weber. Totodată este prima
operă reprezentativă a lui Wagner; aici începe să-și materializeze principiile reformei. Premiera (1843)
nu a avut succes și opera nu a fost apreciată la justa valoare. Au urmat apoi operele Tannhaüser și
Lohengrin.
Ca dirijor Wagner lupta pentru repertoriul înalt-artistic (interpretează operele lui Gluck, Mozart,
Beethoven, Weber, Simfonia IX a lui Beethoven), înfruntând rutina și gusturile superficiale. Paricipă
activ la Răscoala de la Dresda (1849). După înfrângerea răscoalei este urmărit pentru arest. Evadează la
Weimar, unde prietenul său, F. Liszt îi capătă documente pentru a emigra.
Următorii zece ani Wagner se află în Elveția (1849-1859). Aici scrie lucrări teoretice, inclusiv
cartea Opera și drama, unde-și expune teoria dramaturgiei de operă. Dezvoltă conceptul și scrie libretul
complet la tetralogia Inelul nibelungului. Compune primele două opere și o începe pe a treia, dar o
abandonează penytru a scrie opera Tristan și Isolda, în care s-au reflectat ideile și sentimentele pesimiste
din acea perioadă.
In 1861 la grande-Opera este montat Tannhaüser. O nouă dezamăgire îl face să se întoarcă
definitiv în patrie. Starea materială se îmbunătățește datorită interesului regelui Bavariei ludovic pentru
arta sa. Wagner compune Maeștii cântăreți, scrie o carte despre Beethoven. Se căsătorește cu fiica lui
Liszt, Cosima, iar fiul lor (în viitor compozitor) este numit Sigfried, în cinstea eroului tetralogiei.
Adepții lui Wagner din Germania, Ungaria, Anglia au organizat o societate pentru susținerea
ideii de a construi la Baireut un teatru de operă în exclusivitate pentru creațiile lui. Anume aici a avut
loc premiera tetralogiei Inelul nibelungului, ce a durat 4 zile. Au asistat Liszt, Saint-Saens, ceaikovski
ș.a. Tot aici a fost prezentată și ultima operă Parsifal. Wagner a decedat la 13 februarie 1883 la Venezia,
unde venise să se odihnească.
1
 Reforma genululi de operă
Ca dirijor și compozitor Wagner lupta împotriva gusturilor superficiale ale spectatorilor, a
spiritului comercial în practica teatrală. Pledând pentru o artă de înaltă valoare, de o calitate veritabilă,
Wagner își expunea ideile atât în lucrările muzicale, cât și în articole și cărți: Opera de artă a viitorului;
Masaj către prieteni; Opera și drama ș.a.
Reforma efectuată de compozitor, reiese din ideile lui fundamentale:
- arta nu trebuie să fie o distracție pentru bogătași, ci o armă pentru perfecționarea morală a
poporului;
- această nobilă misiune poate fi realizată doar prin lucrări, ce tratează teme mari, importante,
veșnice;
- temele grandioase pot fi întruchipate doar cu concursul și prin sinteza tuturor artelor (muzica,
dramaturgia, poezia, pictura, sculptura, etc.);
Genul de operă fiind un spectacol muzical, se potrivea cel mai mult, după părerea lui Wagner,
pentru realizarea scopului suprem al artei. Deaceea Wagner a ales acest gen muzical democratic drept
bază a creației sale.
Principiile reformei genului de operă:
1. Subiectele operelor trebuiesc luate din epos (legende, mituri, povești), deoarece eposul
concentrează în sine toată înțelepciunea umană. Aceste subiecte, deci, vor rămâne întotdeauna actuale.
2. Opera trebuie să fie o dramă muzicală. Deaceea Wagner renunță la unele forme specifice
(arie, duet), înlocuindu-le prin formele teatrale mai dinamice (monolog, dialog, scenă). Astfel el obține
o dezvoltare continuă a acțiunii.
3. Renunțând la formele statice (după părerea sa) de arie, duet etc., Wagner preferă structurile
deschise, libere. Deaceea el introduce un nou tip de melodică vocală:
a) ea este desfășurată („melodie wagneriană infinită”, cum a fost calificată de contemporani);
b) ea urmează fin intonațiile vorbirii
4. Pentru realizarea conținutului complex și pentru redarea celor mai subtile nuanțe psihologice,
Wagner recurge la principiul de leitmotiv, dezvoltându-l la nivel de sistemă. Astfel, în fiecare operă
el folosește un număr impunător de leitmotive. Ele se atribuie nu numai personajelor, sentimentelor și
gândurilor lor, dar și obiectelor, fenomenelor naturii etc. Sunând concomitent, ele conturează ideile
compozitorului. Uneori leitmotivele interacționează și mai strâns: ele se modifică unul sub influența
altuia, se nasc unul din altul. Tot la Wagner găsim și fenomenele de leitarmonie, leittimbru.
5. Folosirea intensă a leitmotivelor a adus la simfonizarea genului de operă. Evident, a sporit
rolul orchestrei, în partida căreia se și expun majoritatea leitmotivelor. Wagner a amplificat sonoritatea
orchestrală, introducând componența triplă, uneori chiar și cvadruplă. A schimbat și funcțiile grupurilor.
Reforma efectuată de Wagner a avut o mare rezonanță internațională: mulți compozitori din
diferite țări în sec. XIX și XX au urmat ideile compozitorului, formând „tabăra wagneriștilor”.

Referințe și rezumate ale operelor

Olandezul zburator este una dintre primele drame muzicale ale lui Wagner, scrisă la vârsta de
29 de ani. Încă din ea se vădeşte o temă majoră a biografiei lui Richard Wagner: mântuirea sufletului
prin intermediul elementului feminin.
Olandezul zburător are la bază o legendă populară și o nuvelă de Heine. În ele este vorba de un
marinar olandez, ce a blestemat și a fost pedepsit prin condamnare la chinuri veșnice. Mai mult ca atât,
corabia lui prevestea nenorocire tuturor navigatorilor, întâlniți în largul mării. De nemurirea blestemată
îl poate elibera doar dragostea curată a unei fete nevinovate, ce-l va iubi necondiționat până la moarte.
Olandezul o întâlnește pe Senta, fiica unui marinar norvegian. Pentru a-i dovedi fidelitatea
râvnită, fata se sinucide, aruncându-se în valurile furtunoase. Blestemul este epuizat: corabia
Olandezului se sparge de o stâncă, el căpătând liniștea dorită.

Când compozitorul german avea 37 de ani (1850), la Weimar a avut loc premiera dramei
muzicale Lohengrin, cu F. Liszt dirijor.
Ideea centrală a operei – ideea izgonirii eroului, ce a părăsit patria strămoșilor săi, ideea
paradisului pierdut, pe care a fost nevoit să-l părăsească, pentru a trăi pe pământ zilele luptei, amarului
2
și înfrângerilor. Lohengrin fiind mesagerul Sfântului Graal. Singurătatea spirituală și morală a lui
Lohengrin – eroul venit din altă lume – poate fi deplină. El spera, după cum a sperat și Olandezul, să
găsească o femeie, care l-ar iubi cu adevărat, fără a-i cere ceva în schimb, să nu aibă influență asupra și
să nu-l gelzească. Este totodată şi momentul de “chemare” al lui Wagner înspre ceea ce avea să fie
misiunea vieţii lui: aducerea sub formă artistică a ideii despre noul creştinism, aşa cum a exprimat-o
ulterior în “Parsifal”.
Conflictul de bază al operei constă în contrapunerea și lupta binelui și răului:
1) Imaginile luminoase ale lui Lohengrin și Elsa;
2) Imaginile sumbre ale lui Friedrich Teleramund și Orthrudei

Conform interpretarii lui Wagner, Lohengrin, cavalerul cu lebada, calatoreste pe raul Schelde
spre Antwerpen intr-o barca trasa de o lebada. Acolo, el devine aparatorul unei nobile doamne
indurerate, Elsa, principesa de Brabant, învinuită de către Friedrich Teleramund și Ortruda, soția lui de
omorul fratelui său Gotfrid.
In cele din urma cavalerul se casatoreste cu ea, cu conditia ca ea sa nu-l intrebe niciodata care ii
sunt numele si originea. Dar, in noaptea nuntii, Elsa isi incalca promisiunea si el ii raspunde la intrebare,
după care lebada reapare sub chipul lui Gottfrid si Lohengrin pleaca la fel de misterios cum a venit.

Principii reformatoare în opera Lohengrin:

- subiectul împrumutat din legendă
- prezența leitmotivelor;
- pentru prima dată în opera Lohengrin Wagner se dezice de uvertura mare, înlocuind-o cu un
Preludiu, ce conține o singură imagine a operei – tema-leitmotiv a lui Lohengrin, trimisul Gralului.

Creația muzical-dramatică a lui Wagner își are sursa de inspirație în mitologia nordică, cu eroi
și legende simbolice pentru spiritul și cultura germană.
Lucrare de esență romantică, încadrată din punct de vedere temporal de operele Olandezul
zburător (1843) și Lohengrin (1850), Tannhäuser (1845) redă călătoria lui Tannhäuser dintr-o lume
supranaturală, dominată de puterile și farmecele zeiței Venus în lumea pământenilor, având ca țintă
mântuirea sufletului. Iubirea lui pentru Elisabeta – nepoata landgrafului de Turingia – este elementul
de echilibru în căutarea iertării și în lupta cu influența pe care Venus o manifestă asupra sa în
momentele de slăbiciune.
Eșecul în a se elibera de limitările umane și de a fi absolvit de vină prin propriile eforturi îl
determină inițial pe Tannhäuser să se îndrepte, dezamăgit, înspre locul de unde a plecat, la muntele lui
Venus.
Apariția, însă, a procesiunii funerare din valea castelului Wartburg, purtând trupul neînsuflețit
al Elisabetei – îngerul care s-a rugat pentru mântuirea sa – îi provoacă și lui moartea. Finalul poveștii
cunoaște miracolul iertării, produs în urma sacrificiul suprem, din dragoste.

Tristan și Isolda
În 1854, poetul german Georg Herwegh, aflat și el în exil, i-a făcut cunoștință lui Wagner cu
Lumea ca voință și reprezentare, lucrarea lui Schopenhauer. De atunci, cursul vieții lui Wagner-și,
implicit, al muzicii occidentale – s-a schimbat. Wagner însuși a mărturisit că introducerea în gândirea
lui Schopenhauer i-a schimbat în mod decisiv viața. Prin intermediul filosofului, Wagner a început să
studieze lucrările de hinduism și buddism și, într-un an, ajunge la concluzia că cele mai profunde
adevăruri din istorie sunt cele descoperite în vechiul Orient.
Conform lui Schopenhauer, și această idee a sa l-a afectat profund pe compozitor, în spatele lumii
fenomenelor stă o Voință nesfârșită. Tot restul, lumea percepțiilor, spațiul și timpul, obiectele și
acțiunile, este iluzie. Schopenhauer îi oferă lui Wagner o nouă perspectivă asupra lumii și vieții. În loc
să lupte împotriva guvernelor nedrepte, le poate întoarce spatele, poate respinge întreaga lume, viața
publică trivială și iluzorie. Astfel, departe de tot, poate contempla lumea artei, în special muzica,
Cam în aceeași perioadă în care l-a descoperit pe Schopenhauer, Wagner s-a îndrăgostit de
Mathilde Wesendonck, o femeie tânăra, inteligentă, frumoasă, măritată cu un bărbat care, din fericire,
era dispus să-și împartă averea (și, până la un punct, și soția) cu Wagner. Otto a devenit repede
3
principalul binefăcător al compozitorului, iar Mathilde confidenta sa. Nu există însă dovezi care să arate
că relația dintre Wagner și Mathilde ar fi depășit vreodată stadiul platonic. Dar poate că tocmai acest
lucru a dat naștere genialei lucrări care este Tristan und Isolde, începută în 1857 când Wagner oprește
lucrul la Inelul nibelungului (la care revine 20 de ani mai târziu).

Deși e bazată pe o poveste germanică medievală, opera a fost puternic influențată de ideile lui
Schopenhauer și credințele budiste. Isolde (Mathilde) e promisă Regelui Mark, dar de fapt îl iubește pe
Tristan. Cei doi iubiți, Tristan și Isolda, încearcă să ajungă la Nirvana, la Salvare, prin fuga din lumea
zilei și pătrunderea în lumea nopții. La început, cei doi trăiesc în lumea ordinii, a obiceiurilor, a
cunoașterii și rațiunii, lume limitată de spațiu și timp, acea trivială lume a iluziei. Noaptea, tărâmul
întunericului, este locul în care dimensiunea infinită a voinței poate fi experimentată, în care omul poate
deveni unul cu lumea.
Noaptea este sursa adevărului din spatele spațiului și timpului, dincolo de rațiune și cunoaștere.
Într-un final, acei doi iubiți devin Unul prin iubirea pentru celălalt, prin renunțarea la sinele individual,
iluzoriu. În ciuda intensității erotice a unor scene, dragostea dintre Tristan și Isolda nu e niciodată
consumată. Ei visează să pătrundă în întunericul perpetuu al morții, sau nirvana, împreună.

Acordul Tristan
Primul acord din operă este foarte cunoscut. A devenit cunoscut sub numele de acordul Tristan.
Deși fusese folosit înainte, modul în care Wagner l-a folosit aici a fost destul de nou. Acesta face
ca armonia să fie foarte neclară, iar ascultătorul nu știe timp de multe măsuri în ce tonalitate se află
muzica. Creează multă tensiune. Există multe alte momente ca acesta în operă. Tensiunea este prezentă
pe tot parcursul operei. Povestea vorbește despre o tensiune care nu se poate stinge decât prin moarte.

Wagner a fost mereu interesat de filosofie, iar în primii ani petrecuți în Elveția l-a citit intens pe
Feuerbach. Două idei ale acestui filosof l-au atras în mod deosebit:
1) în primul rând, argumentul că religia și zeii ar fi simple proiecții ale nevoilor umane fără
existență independentă;
2) în al doilea rând, ideea că adevărata nemurire vine nu din credința religioasă, ci din fapte
extraordinare și producerea unor mari opere de artă.
Wagner vine la Zurich cu ideea unei opere bazate pe mitologia nordică. În 1851, ”înarmat” cu
conceptele lui Feuerbach, începe să lucreze la ceea ce va deveni cea mai mare operă de artă dezvoltată
de un singur om, opera Inelul nibelungului, lungă de 20 de ore, pe care a terminat-o în mai bine de 20
de ani. În această operă masivă, zeii tânjesc după putere și-și trădează idealurile. Căutarea egoistă a
bogăției și puterii duce la distrugerea lor;puterea și dragostea nu pot coexista și cel care caută puterea
trebuie să renunțe la iubire. În această lucrare, Wagner expune încăperi misterioase, interzise, ale
psihicului uman, primitive, înfricoșătoare, autodistructive.

Ciclul in patru parti al lui Wagner urmareste aventurile zeilor, uriasilor, gnomilor si oamenilor,
care lupta cu lacomia si tradarea pentru a ajunge la un final izbavitor.

Walkiria este o operă lirico-dramatică. Aici se împletesc câteva destine dramatice: îndrăgostiții
Siegmuln și Sieglinda, ce au intrat în conflict cu legile societății; Wotan-tatăl, ce se dezice de copiii
săi; Brunhilda, ce a încălcat voia tatălui în numele compasiunii pentru eroii urmăriți de ei. În
dezvoltarea acțiunii sunt multe cotitur neașteptate, explozii, coliziuni acute. În dezvăluirea lumii
interioare a eroilor, mai larg decât în alte părți ale tetralogiei, se utilizează melodii cantabile.

Renumitul tablou simfonic Cavalcada walkiriilor deschide actul III al operei.

4