RICHARD STRAUSS

Compozitorul şi dirijorul Richard Strauss, un exponent esenţial ce încheie dezvoltarea

romantismului târziu, s-a născut la 11 iunie 1864, ca fiu al lui Franz Joseph Strauss, ce a făcut
parte din orchestra Teatrului curţii din Munchen. Mama sa, Josephina, născută Pschorr, a
fost a doua soţie a tatălui său.

Micul Richard a avut o copilărie lipsită de griji. Johanna von Rauchenberger, unica soră a
artistului, cu trei ani mai mică decât el, a adus în însemnările sale mărturii ce confirmă o
copilărie cu "momente de fericire şi libertate" ... "Excursii prin munţi şi văi, ospătate după
pofta inimii, cafea cu frişcă şi cu tot felul de prăjituri...libertate, bucurii, impresii de neuitat
care i s-au întipărit în suflet pentru totdeauna şi al căror ecou a prins viaţă mai târziu în
operele sale.", potrivit volumului "Richard Strauss: Personalitatea şi opera", de Ernst Krause,
Editura Muzicală, 1965.

Între 1870-1874, Richard Strauss urmează cursurile şcolii elementare, perioada din care
datează şi primele sale lucrări, "Polca croitorilor" şi "Cântec de Crăciun". Între 1875-1880, a
frecventat cursurile gimnaziului "Ludwig" din Munchen şi a studiat compoziţia şi orchestraţia
cu F. W. Meyer şi s-a perfecţionat la pian. A urmat studii de filosofie, estetică şi istoria artelor
la Universitatea din Munchen (1882-1883).

Richard Strauss şi-a însuşit primele noţiuni de muzică de la diferiţi membri ai familiei sale.
La patru ani, a început să ia lecţii de pian cu A. Tombo, iar la opt ani a luat lecţii de vioară cu
R. Walter. La vârsta de 20 ani l-a întâlnit pe Hans von Bulolw, care l-a ajutat să-l descopere
pe Wagner. Bulow a fost cel care a dirijat primele lucrări marcante ale lui Richard Strauss,
printre care primul concert pentru corn (1885), cu tatăl lui ca solist.

În orchestra de la Meiningen, l-a cunoscut pe Alexander Ritter, compozitor şi violonist, care

l-a convins pe Strauss să renunţe la stilul conservator din tinereţe şi să compună poeme
simfonice. În 1886 a plecat în Italia, de unde s-a întors cu primul lui poem simfonic, "Aus
Italien". Revenit în Germania, a acceptat postul de al treilea dirijor la Munchen. A rămas aici
trei ani, timp în care a compus două noi piese simfonice, "Macbeth" şi "Don Juan", cel din
urmă fiind considerat capodopera lui în domeniul muzicii orchestrale.

În 1889 s-a mutat la Weimar, unde i se oferise postul de dirijor al Capelei marelui duce la
Teatrul curţii. A călătorit în Grecia şi în Italia, unde a schiţat prima lui operă, "Guntram", pe
care a refăcut-o spre sfârşitul vieţii.

În 1894 a dirijat "Tannhauser" la Festivalul de la Bayreuth, apoi a revenit la Munchen ca

prim-dirijor. În acelaşi an, s-a căsătorit cu Pauluine de Ahna, cu care a avut mai târziu un fiu.
A rămas aici până în 1898. Din această perioadă datează poemele simfonice "Till
Eulenspiegel", "Don Quijote" şi "Aşa grăit-a Zarathustra". În 1898 a fost numit dirijor al
Orchestrei Regale a Prusiei, la Berlin. A terminat lucrarea "O viaţă de erou", autobiografie
simfonică.

A doua lui operă, "Feuersnot", a marcat un succes la Dresda în 1901, an în care a susţinut şi
primul concert la Viena. În acest timp, reputaţia internaţională a compozitorului a început să
capete amploare.

Acolo unde creaţiile sale au apărut revoluţionare sub aspectul tehnicii componistice şi au
întruchipat, ca în "Don Juan" şi "Salomeea", "progresul" muzical al epocii, se simte că locul
pe care Strauss îl ocupă în istoria muzicii este acela de sinteză, de încheiere, potrivit sursei
menţionate. La 9 decembrie 1905 a fost prezentată opera "Salomeea" la Dresda, apoi la
Praga, Berlin, Torino şi Milano. Doi ani mai târziu, Strauss a condus la Opera Mare din Paris
şase reprezentaţii cu "Salomeea".

În 1908, a terminat opera "Elektra", care a debutat la Dresda, urmând reprezentaţii la Berlin
şi Viena. După ce Strauss, în sonorităţile îndrăzneţe ale operei "Elektra", a ajuns la limitele
externe ale armoniei, el a dat dezvoltării sale artistice o orientare cu totul nouă. Strauss, ca un
compozitor de simfonie cu program, ca autor de opere dramatice, este privit ca cel mai de
seamă exponent al naturalismului în ascensiune. Câteva luni mai târziu a fost numit director
general al muzicii la Opera curţii din Berlin până în 1918. A devenit membru al Academiei de
Arte din Berlin. "Cavalerul Rozelor" a fost lansat la 26 ianuarie 1911, la Dresda. În acelaşi an a
apărut şi prima biografie al lui Strauss scrisă de de Max Steinitzer.

În 1919, Strauss a fost numit în conducerea artistică a Operei din Viena şi a rămas aici până
în 1925. În 1920 a susţinut ultimul concert cu Orchestra de stat din Berlin. În anul următor a
făcut o călătorie în Ungaria şi în România. În 1922 a întreprins al doilea şi ultimul turneu în
America de Nord (primul a avut loc în 1904) şi a susţinut concerte cu Orchestra filarmonică
din New York şi cu Orchestra din Philadelphia. Întors la Viena, a devenit membru de onoare
al Filarmonicii din capitala austriacă.

Richard Strauss apare în faţa posterităţii ca un profund realist. El întruchipează opera de

creaţie în sine, forţa care luminează epoci, scânteia genială, puterea de creaţie spirituală şi
muzicală. Compozitorul austriac al romantismului târziu, Gustav Mahler spunea despre
Richard Strauss că este "marele reprezentant al epocii sale", potrivit volumului "Histoire de la
Musique" de J. Combarieu, Paris, 1919.

Superioritatea lui Strauss se afirmă simplu, fără eforturi, într-un calm interior firesc. Creaţia
lui reflectă imaginea artistului romantic concentrat asupra eului său, în mijlocul realităţilor
sociale ale epocii în care a trăit, potrivit volumului "Richard Strauss: Personalitatea şi opera",
de Ernst Krause, Editura Muzicală, 1965.

Ultima lui lucrare lirică, "Capriccio", a scris-o după vârsta de 80 de ani. În 1945, a mai
compus "Metamorfoze", un studiu pentru 23 de instrumente de coarde. Operele lui şi-au
cucerit preţuirea treptat şi au depăşit această limită. Strauss a continuat să creeze, până când,
ca octogenar, în operele sale târzii, în ultimele sale lieduri cu orchestră a întrezărit, într-o
lumină nouă, spiritul vremii, ducându-şi la desăvârşire harul.

În lunga sa carieră muzicală a scris 16 lucrări pentru scenă, opere şi balete, 14 lucrări
orchestrale, 6 lucrări concertante, muzică de cameră şi un mare număr de lieduri. Activitatea
sa s-a desfăşurat, aproape exclusiv, în marile centre muzicale ale Germaniei şi Austriei, la
Munchen, Berlin, Weimar, Dresda şi Viena.

Cu câteva luni înaintea morţii sale a scris ultimele patru melodii pentru soprană şi orchestră
şi a dirijat pentru ultima dată la radio fragmentul "Clar de lună" din "Capriccio", la 13 iulie
1949. A murit la Garmisch, la 8 septembrie 1949.
Poeme simfonice
1. Don Juan
2. Moarte și transfigurație
3. Till Eulenspiegel
 4. Don Quichotte
5. Așa grăit-a Zarathustra
6. viață de erou
Simfonii
1. Simfonia Alpilor
2. Simfonia Domestică
Opere

1. Guntram - 3 acte - germană

2. Feuersnot - 1 act - germană
3. Salome - Musikdrama - 1 act - Germană
4. Elektra - 1 act - germană
5. Der Rosenkavalier - 3 acte - germană
6. Ariadne auf Naxos - 1 act - germană
7. Die Frau ohne Schatten - 3 acte - germană
8. Intermezzo - 2 acte - germană
9. Die ägyptische Helena - 2 acte - germană
10. Arabella - Comédie lyrique - 3 acte - germană
11. Die schweigsame Frau - Opéra comique - 3 acte - germană
12. 13.Friedenstag - 1 act - germană
13. Daphne - 1 act - germană
14. Capriccio - 1 act - germană
15. Die Liebe der Danae - 3 acte - germană

Balete
1. Legenda lui Iosif
2. Frișca
“Muzica face pe om să iasă din el însuşi şi din lume; ea îl înalţă deasupra lui însuşi şi a lumii,
fiind cea mai frumoasă revelaţie a lui Dumnezeu.”
Goethe

Muzica clasică este unul dintre cele mai apreciate genuri muzicale, fiindcă are o complexitate
aparte și o istorie cu vechime, care a evoluat și s-a transformat de-a lungul timpului,
constant, fără încetare. Este definită ca fiind cea mai frumoasă muzică creată vreodată,
datorită caracteristicilor sale și a armoniilor care se întrepătrund în interiorul ei. Istoria sa
este extrem de amplă și se întinde pe foarte mulți ani în care compozitorii au contribuit
concret la dezvoltarea ei, în diferitele epoci și perioade ale existenței sale.
Astăzi, rafinamentul și eleganța acestui gen muzical sunt simțite în sălile de concert din toată
lumea, iar interpretarea ei necesită o virtuozitate aparte, multă muncă și dedicare, și, mai
ales, pasiune.

despre muzica clasică

Din punctul de vedere al contemporaneității, muzica clasică se referă la orice formă de

muzică simfonică. Totuși, acest termen nu avea aceeași conotație înainte. La
origini, clasicismul denumea un curent muzical artistic, care a luat naștere între anii 1730 și
1820. Aceasta este considerată a fi “perioada de aur”, specifică stilului clasic vienez (definit de
compozițiile lui Wolfgang Amadeus Mozart, Joseph Haydn și Johann Sebastian Bach). Însă,
în zilele noastre, acest titlu a devenit folosit, în general, pentru a delimita stilurile muzicale
actuale contemporane, de cele așa-zis clasice. Astfel, deși clasicismul în sine cuprinde un
anumit segment temporal mărginit, sintagma folosită astăzi face referire la toate lucrările
simfonice din toate curentele care au existat vreodată (precum Barocul, Renascentismul,
Romantismul, etc.).

Muzica clasică a întâlnit multe perioade istorice, care au influențat manifestările artistice în
mod diferit. Istoria muzicală este una amplă, ramificată în nenumărate subcategorii care, la
rândul lor, au specificități aparte. Complexitatea acestui segment artistic este dificil de înțeles
la un prim contact, însă aprofundarea și studiul în domeniu pot fi făcute în mod organizat de
către cei care chiar își doresc să descopere acest univers extraordinar.

Înainte de secolul al XVII-lea nu era ceva obișnuit să mergi într-un loc anume, pentru a
asculta compozițiile unui muzician cunoscut, în cadrul unui concert la care ai plătit bilet.
Acest fenomen este unul recent, fiindcă înainte, formele de manifestare ale muzicii aveau loc
doar în cadrul bisericii și al evenimentelor de la Curtea Regală. În perioada medievală, de
exemplu, cea mai rafinată muzică era cea interpretată de călugări și menestreli. Astfel, o
caracteristică importantă era faptul că, deseori, nici compozitorul, nici interpretul, nu erau
cunoscuți sau celebri, ba dimpotrivă. Treptat, însă, muzica clasică a căpătat teren și a
reprezentat mediul propice pentru apariția unor noi forme muzicale complexe din punct de
vedere structural – precum simfonia, concertul sau sonata – lăsând loc și apariției ulterioare
a îmbinărilor dintre voce și instrument – cum este în cazul operei.

Orchestra, așa cum este definită astăzi, își are originile în secolul al XVI-lea, când era, de fapt,
o trupă care interpreta în spații precum biserica sau palatul regal. Grupul era unul restrâns și
nu se asemăna deloc cu amplitudinea și grandoarea de astăzi. Totuși, în timpul secolului al
XVII-lea, orchestra a devenit o formă mai clară de organizare, odată cu apariția
compozitorilor precum Joseph Haydn sau W.A. Mozart, care au creat simfonii și bucăți
muzicale complexe. Astfel, a fost necesară o așezare concretă a instrumentiștilor în spațiul de
concert, fiind ordonați după diverse categorii. Dacă, la început, au avut
întâietate instrumente precum vioara, viola, violoncelul, basul sau oboiul, treptat s-au
adăugat și altele (precum trompeta, cornul, flautul, clarinetul, etc.), care au îmbogățit
spectacolul din punct de vedere sonor și muzical. Cu cât compozițiile au devenit mai
complexe, cu atât și orchestra în sine s-a dezvoltat pentru a putea interpreta piesele muzicale
și pentru a putea ține pasul cu creațiile și inovațiile aduse de marii compozitori celebri.

Muzica clasică a suferit numeroase transformări care au condus la genurile muzicale de

astăzi. Totuși, pe lângă acest traseu concret, a influențat și alte domenii care s-au inspirat din
aceste compoziții, făcându-le parte integrantă a creațiilor lor. Un astfel de exemplu este
universul desenelor animate clasice – precum Tom & Jerry sau desenele Disney. În ele pot fi
recunoscute lucrări celebre ale compozitorilor de muzică clasică. Așadar, acesta este un caz în
care genul muzical și-a depășit contextul de bază și a adus culoare și creativitate în zone
complementare, pline de imaginație – ceea ce sugerează faptul că orice artă făcută cu
măiestrie își poate găsi locuri și atribuții diferite în contexte care îi permit să facă acest lucru.