RICHARD STRAUSS

1864-1948

Născut la München, Richard Strauss a beneficiat de o educaţie muzicală

timpurie, imediat dup recunoaşterea talentului său precoce. Era fiul primului
cornist al operei regale di München, tatăl său fiind un instrumentist celebru
atât pentru calităţile sale de instrumentist cât şi pentru caracterul său
neconformist în interpretare (bunăoară în ceea ce priveşte partiturile operelor
lui Wagner).
Educaţia muzicală de care va beneficia Richard Strauss (nu la Conservator,
unde profesa şi tatăl său), în particular, va fi temeinică, fiind asigurată de
către cei mai buni şi renumiţi profesori ai Conservatorului (colegi ai tatălui)
pentru toate disciplinele. În particular, Strauss va beneficia, aşadar, de studii
muzicale complete, el urmând în acelaşi timp liceul, după examenul de
bacalaureat urmând cursurile universitare.
Alături de litere filozofia era domeniul preferat al lui Strauss. Studiile sale
aveau să-şi pună amprenta asupra vieţii şi operei sale, mai cu seamă în
alegerea temelor şi a modului său de a le trata. Deoarece Strauss va fi
puternic ancorat în programatism.
De foarte tânăr îşi va începe cariera ca dirijor, asistent al lui Hans von
Bulow, la orchestra din Meiningen (orchestră la fel de celebră pentru secolul
al XX-lea, după cum fusese în veacul al XVIII-lea, orchestra de la
Mannheim).
Astfel Strauss ca şi contemporanul său Mahler se va afirma deopotrivă pe
terenul compoziţiei cât şi ca şef de orchestră.
O vreme, Strauss va putea să se dedice compoziţiei numai în trei luni de vară
– vacanţa teatrelor şi operelor.
La Weimar, Strauss îşi va face debutul ca director de teatru (unde pune în
scenă opere de Wagner, printre care un memorabil „Tristan” cu o orchestră
de cameră pentru a proteja vocile cântăreţilor, care puteau astfel respecta
toate nuanţele, fără a fi nevoiţi să-şi forţeze glasul).
La München nu va rămâne mult, din cauza dificultăţilor pe care le întâmpină
personalitatea sa artistică, deci va pleca la Berlin, unde va fi numit „director
general al muzicii”.
După primul război mondial, în 1918, îl găsim pe Richard Strauss la Viena,
ca şef de orchestră şi director. La Viena va rămâne cinci ani.
În jurul anilor 1930 Strauss îşi poate permite să renunţe la slujbele sale şi
posturile fixe, pentru a dirija doar atunci când va fi invitat de diferitele
centre ale Germaniei, Austriei şi de fapt peste tot în lume. Principala sa
ocupaţie va fi compoziţia.
Chiar dacă apare ca un compozitor controversat în mediile profesionale, cert
este că Richard Strauss, creaţia sa, ocupă un loc privilegiat în primele şase
decenii ale secolului nostru.
În anul 1901, când Strauss va dirija la Paris două concerte în care va
cuprinde lucrări simfonice proprii, Claude Debussy va scrie un articol
publicat mai târziu în Monsieur Croche „Anti-diletant”, articol în care afirma
că este cu neputinţă să te sustragi geniului lui Strauss.
În 1903, opera sa „Salomeea”, era reprezentată – în original (în versiune
originală), lucru de excepţie ţinând cont că Wagner era interpretat în
traducerea franceză.
În 1909 opera „Electra” apare ca o operă care scandalizează şi atrage
totodată, succesul ei venind imediat (subiectul cât şi unele îndrăzneli ale
limbajului au determinat reacţiile contradictorii).
De-alungul deceniilo, creaţiile lui Strauss au fost foarte des incluse în
programele de concert. Totodată se ştie că acele „îndrăzneli” ale limbajului
său muzical aveau să rămână excepţii, fiind caracterizate pentru operele sale
mai cu seamă Electra şi Salomeea.
Strauss a rămas un compozitor fidel tonalităţii şi melodiei, până în ultimele
creaţii (1948).
Succesul lor vine, poate, şi din faptul că a rămas ancorat în sfera tonală şi
mai cu seamă din plasticitatea imaginilor muzicale.
Strauss parcurge drumul limbajului muzical de la romantism la modernism –
adică de la armoniile şi modulaţiile târzii romantice la politonalism, cu toate
acestea el nu a întors spatele tradiţiilor precum şi concepţiilor muzicale
tradiţionale.
Operelor lui Strauss nu le lipseşte însă criteriul etic precum şi sensul
filozofic profund.
Originalitatea sa – prezentă atât în operele cât şi în celelalte creaţii – constă
în diversitatea caracteristicilor muzicale, a culorilor armonice, a
combinaţiilor timbrale ale instrumentelor, în simţul pentru „pictură” tonală-
melodică, în capacitatea muzicii sale de a sugera.
În opere, vocile sunt abordate cu o mare anvergură, Richard Strauss tratând
suveran vocile.
Opera Ariadna în Naxos – are o importanţă istorică deosebită pentru modul
în care Strauss a ştiut să îmbine elementele operei buffe (de care se simţea
ataşat) şi ale operei seXXX, din secolul al XVIII-lea cu modernitatea
manierei de tratare muzicală, în nansamblu şi vocală, în mod particular.
Două mari perioade străbat activitatea sa creatoare: prima (de la 20 la 40 de
ani) este consacrată marilor creaţii simfonice. Simfonismul său urmăreşte un
ţel expresiv.
De altfel scriitura şi construcţia sunt clare în ciuda complexităţii şi a
abundenţei elementelor muzicale.
A doua mare perioadă este aceea a compunerii operelor.
Întreaga sa evoluţie muzicală este marcată de atracţia pentru lied – gen pe
care îl va aborda aproape permanent în activitatea sa creatoare.
După 1942 se pare că Strauss nu a mai compus opere. Dealtfel era profund
marcat de tragedia pe care o suferea familia sa din care 25 de membri au
pierit în lagărele de concentrare. Nu i s-a iertat nici faptul de a fi luat
atitudine făţişă împotriva războiului mondial.
În 1944 Richard Srauss revine la poemul simfonic prin „Metamorfoze
pentru 23 de instrumente de coarde soliste”. Ultimele „Patru cântece”
marchează încheierea unei cariere artistice excepţionale.
În 1949 Richard Strauss moare la Garmisch în Alpii bavarezi, la o lună
după el dispărând şi soţia sa Pauline pentru care compusese cele mai multe
dintre liedurile sale.

Bibliografie: A. Golea
Iliuţ
Geschichte der Muzik

Domeniile de creaţie la Richard Strauss

Creaţia lui Richard Strauss pare a fi puternic ancorată în romantismul târziu

simfonic german; cu toate acestea creaţia sa este purtătoare de modernitate.
Limbajul muzical folosit de Strauss în creaţiile sale are caracteristica
expresivităţii, a amplitudinii, strălucirii, neignorând nici tehnicile complexe
ale polifoniei, simfonismul său fiind marcat de programatism, uneori cu
substrat autobiografic.
Cel ce avea să dea o atenţie sporită atât studiilor muzicale cât şi celorlalte
valori culturale – filozofie, estetică, istoria artelor, literaturii – dă dovada
unui muzician format, la vârsta de 18 ani, remarcându-se şi ca dirijor.
Creaţia sa de tinereţe – serenada pentru suflători – va atrage atenţia
valorosului muzician Hans von Bölow.
Primele lucrări aparţin genului cameral:
1880 – Cvartetul de coarde în La major
1881 – Cinci piese pentru pian op.3
Suita pentru 13 instrumente de suflat
1883 – Sonata pentru violoncel şi pian
Serenada pentru 13 instrumente de suflat
toate având la bază o inspiraţie melodică de excepţie şi un rafinat simţ
armonic.
1884 – Cvartetul pentru pian, vioară, violă şi violoncel în Mi bemol major,
lucrare care i-a adus premiul I cu ocazia Concursului Muzicienilor din
Berlin, impunându-l atenţiei muzicienilor germani.
- 2 piese pentru cvartet de coarde
- Dans arab
- Mic cântec de dragoste.
Începând cu 1900, Strauss părăseşte aceast gen, pentru a i se dedica din nou
spre sfârşitul vieţii – 1934-1945.
Ultimele lucrări de acest gen sunt: Două Sonatine pentru 16 instrumente de
suflat:
1. Din atelierul unui invalid în Fa major (1943);
2. Atelierul vesel (1945) – în Mi bemol major, adevărate simfonii pentru
suflători, compuse pe când avea 80 de ani.
Creaţia simfonică
Acest domeniu reprezintă modalitatea cea mai autentică a compozitorului
de a se manifesta, de a se exprima şi de a comunica în raport cu semenii.
Primele creaţii simfonice rămân o vreme tributare simfonismului
tradiţional, guvernat în acea perioadă, încă de muzica lui Brahms. Strauss se
vădeşte a fi şi în acest domeniu un inspirat parcurgând anumite etape, până
la programatismul pe care îl va asuma permanent.
Prin „Marş festiv (1876) Strauss tatonează terenul simfonic. Compune
apoi:
1882 – Concert pentru vioară şi orchestră în re minor;
1883 – Concert pentru corn şi orchestră în Mi bemol major;
1884 – Simfoniile pentru orchestră mare în re minor şi fa minor;
1886 – Burleasca pentru pian şi orchestră;
- Fantezia simfonică Aus Italien (din Italia) în Sol major.
În 1888 compune poemul simfonic „Machbeth” pe care îl revede în 1890
(după consacrarea lui cu poemul Don Juan).
Folosindu-se de subiectul dramei lui Shakspeare. Strauss merge pe ideea
caracterizării melodice a personajelor, reflectată în plan muzical şi printr-o
abundenţă de cromatisme.
Este o lucrare sumbră, austeră, fără a avea un program formulat de autor.
Ideile muzicale sunt tratate printr-o continuă dezvoltare, caracteristice fiind
variaţia melodică şi ritmică, precum şi coloritul orchestral.
În 1889 Strauss compune poemul simfonic „Don Juan” op.20, a cărui
reprezentare a constituit untriumf, un eveniment nuzical, impunându-l pe
Strauss în fruntea şcolii germane.
Compozitorul avea 24 de ani şi a pornit de la versiunea poetică a lui Nikolau
Lehnau a poemului, tălmăcind-o într-o manieră proprie.
El foloseşte poemul lui Lehnau ca scenariu – nefiind vorba de o „dublare”
muzicală. Este compus într-o formă de sonată, liberă, având la bază episoade
desfăşurate într-o continuă devenire.
(op.24) Poemul „Moarte şi transfiguraţie” a fost compus în 1889, reflectând
orientarea spre metafizică a compozitorului.
Textul ce însoţeşte partitura şi al cărui autor este Alexander Ritter, a fost
redactat după compunerea partiturii, de fapt după cea de-a treia reprezentare.
Lucrarea, puternic sugestivă (până la naturalism) este tripartită, considerată
pe baza dezvoltărilor variaţionale.
În 1895 apare poemul Till Eulenspigel (Till Buhoglindă), una dintre cele
mai realiste, strălucitoare şi sugestive pagini.
În compunerea lui, Strauss manifestă o virtuozitate deosebită. Este, de fapt, o
glumă, o farsă şi satiră totodată realizate sugestiv prin intermediul
elementelor muzicale. Plasticitatea muzicii face ca acest poem să fi fost
reprezentat pentru sfârşitul secolului al XIX-lea.
„Aşa grăit-a Zarathustra” (op.30), compus în 1896, constituie o etapă nouă
în sfera realizărilor simfonice programatice, compozitorul optând pentru
viziunea lirico-filozofică, cuprinsă într-o formă originală, Nietzsche fiindu-i
reperul programatic.
Lucrarea debutează în Do major pentru a se încheia în Si major şi este
elaborată ca o fantezie simfonică având următoarele episoade:
- Răsărit de soare (orchestra mare cu orgă)
- Despre lumea de dincolo
- Despre mari doruri
- Despre bucurii şi suferinţe
- Cântec funebru
- Despre ştiinţă
- Cântecul dansului.
„Don Quijote” op.35 – compus în 1897, este o lucrare foarte amplă, de
excepţie în muzica sfârşitului de veac XIX, construită pe baza temei cu
variaşiuni. Poate mai mult ca în alte lucrări, iese în evidenţă capacitatea
compozitorului de a portretiza prin intermediul limbajului muzical.
„O viaţă de erou” op.40 compus în 1898 pentru orchestra mare este prima
lucrare cu caracter autobiografic.
Programul poemului rezultă din succesiunea episoadelor:
- Prezentarea eroului
- Prezentarea adversarilor
- Prezentarea soţiei eroului
 - Descrierea câmpului de luptă
- Realizările eroului pe timp de pace
- „Evadarea” din lumea potrivnică şi împlinirea sa
- Glorificarea eroului.
Cu toate că acest poem a fost întâmpinat cu oarecare răceală, Strauss a
continuat seria Lucrărilor (biografice) autobiografice prin marile sale
simfonii programatice.
Simfonia Domestica (op.53) compusă în 1903, în care continuă pe alt plan
ideea prezenţei directe a eroului, de fapt a eu-lui compozitorului însuşi.
Programul simfoniei este plasat în intimitatea familiei sale constituind un
„tablou simfonic al unei zile din viaţa sa”.
Simfonia scrisă pentru o sută de instrumente are patru secţiuni nediferenţiate
strict, remarcându-se şi trăsături ale simfonismului clasic, Strauss elaborând
o formă rapsodică bazată pe dezvoltări bine conturate.
Se distinge de asemenea fluenţa tematică de un lirism aparte.
Simfonia este aproape „pastorală” în ciuda amplitudinii sale.
Simfonia Alpilor op.64 compusă în 1915 pentru orchestră mare şi orgă
apare concomitent cu noile tendinţe muzicale elaborate de Debussy,
Stravinski, Schönberg. Simfonia Alpilor se remarcă astfel tocmai prin
tradiţionalismul ei romantic german. Ea constituie o simbioză a poemului
simfonic şi simfonia ca gen.
Fără a avea un program declarat, simfonia pare a fi o naraţiune muzicală,
descriind amănunţit o călătorie în munţi. Aici Strauss va renunţa la
elaborarea tematică pe baza contractului, a conflictului. Muzica înfăţişează
un stil descriptiv îmbinat cu momente lirice, totul desfăşurându-se într-o
succesiune continuă.
Episoadel ar fi: Noapte, Răsăritul soarelui, Urcuşul, Intrarea în pădure, La
Cascadă, Apariţie, Prin Pajişti înflorite, Prin Poieni, Prin Desişi şi
Mărăcinişi, În rătăcire, Pe Gheţar, Clipe pline de primejdie, Pe Gheţar, Clipe
pline de primejdie, Pe culme, Viziune, Se ridică negura, Soarele se întunecă
treptat, Elegie, Linişte îninte de furtună, Se ridică negura, Soarele se
intunecă treptat, Elegie, Linişte înainte de furtună, Tunete şi furtună,
Coborârea, Apus de soare, Epilog – Noapte.

Creaţia de operă

Prin operele sale îl putem considera pe Strauss un compozitor modern, al

timpurilor noastre.
Prima sa încercare în acest gen a fost în 1893, când compune opera,
wagneriană ca stil, Guntram, care nu va avea succes.
Între anii 1905-1909 Strauss compune operele sale calificate uneori ca
„expresioniste” – Salomeea (1905) şi Electra (1909).
În Salomeea Strauss utilizează un libret scris după Oscar Wilde. Electra este
considerată şi neobarocă prin fastul şi splendoarea ei.
Fapt este că Strauss utilizează mult recitativul variat, uneori vorbit, iar ariile
sunt extrem de ample şi tensionate.
Amândouă sunt opere destinate unui teatru liric de o altă dimensiune, teatru
în care se vor exprima compozitorii expresionişti (A. Berg – „Wozzeck” –
care este de fapt o operă serială).
În 1911 compune opera „Cavalerul rozelor”, în fapt o farsă pe muzică, dar
foarte originală.
Îi urmează opera „Femeia fără umbră” şi Baletul „Legenda lui Iosif”.
În 1912 este compusă opera Ariadna la Naxos, apoi în 1923 compune o
operă de cameră „Intermezzo” bazat, pe lectura psihanalitică, în 1932
compune opera „Arabella” şi în 1942 colaj scenic „Capriccio” şi „Daphne”,
o tragedie bucolică, precum şi „Elena Egipteanca”.
După cum am amintit deja, creaţia de lied ocupă aproape permanent în
manifestarea sa creatoare constituind totodată „prologul” marilor sale
lucrări. Dintre cele peste 150 de lieduri publicate, doar o parte s-au bucurat
de popularitate.
Liedurile sunt compuse pentru soţoa sa Pauline, o muziciană excepţională.
Lied-ul lui Strauss cunoaşte o evoluţie continuă şi variată pe plan armonic,
al construcţiei, pe plan melodic, mergând până la introducerea orchestrei în
locul pianului.
Strauss manifestă predilecţia către poezia clasică şi romantică germană, dar
şi către cea renascentistă (Michelangelo, Shakspeare), precum şi către unii
poeţi orientali (Hafiz).
În evoluţia stilistică a lied-urilor sale distingem câteva perioade:
1. 1883-1888, perioadă în care Strauss se manifestă ca un mare liric,
predominând expresia luminoasă, visarea romantică, veselia, dominând
libera inspiraţie.
2. a doua perioadă în evoluţia lied-ului între 1894-1898, în care
compozitorul atinge un grad de profunzime şi gravitate, sobrietate.
Legătura între melodie şi acompaniament este foarte adâncă, crescând
densitatea expresiei muzicale.
Fără graniţe rigide, cea de-a treia perioadă este cuprinsă între anii 1900-
1906 când Strauss se află în plină maturitate artistică.
Începe să domine din nou un lirism cald. Melodiile sunt simple, chiar
accesibile şi pline de expresivitate emoţională. Compozitorul revine oarecum
la expresia primei perioade de creaţie, acum însă din perspectiva maturităţii
artistice.
În cea de-a patra perioadă 1918-1948 liedurile apar la distanţe lungi, unele
de altele.
De asemenea expresia se modifică. Aşa se pot numi cele 12 lieduri satirice
pe versuri de Alfred Kerr – „Oglinda neguţătorului de mărunţişuri”.
Tot acum compune lieduri cu acompaniament orchestral: Trei imnuri pentru
voce şi orchestră pe versuri de Hölderlin.
Cinci cântece din Orient
În amurg
Trei cântece pe versuri de Hermann Hesse pentru voce şi orchestră.
Alături de creaţia de lieduri Strauss compune numeroase coruri, în diferite
momente ale creaţiei sale: „Arborele de laur” (cor „a Capella”); Imnul
Olimpic pentru Olimpiada din 1936 de la Berlin.