Drept roman VI

 In vederea elaborarii digestelor, comisia lui Tribonian a fost impartita in trei comisii, iar potrivit
metodelor stabilite, prima subcomisie a fost conceputa pentru a cerceta lucrarile lui Sabinus, comentarii
care s-au facut la adresa operei lui Sabinus, precum si digestele lui Salvius Iulianus; si sa extraga cele
mai valoroase fragmente ale acestor lucrari: masa sabiniana.
 A 2-a subcomisie a fost imputernicita sa cerceteze lucrarile juristconsultilor care au comentat
edictele pretoriene si sa extraga cele mai valoroase fragmente din aceste lucrari: masa edictala.
 Fragmentele extrase de a 3-a subcomisie au compus “masa papiniana”. Intrucat a 3-a
subcomisie a avut mai putin de lucru, a extras fragmente si din alte lucrari apendix.

Dupa ce fiecare subcomisie si-a elaborat masa de fragmente, comisie a fost reunita in plen si s-a
trecut la redactarea titlurilor. Cu ocazia redactarii fiecarui titlu din digeste, a venit intai prima subcomisie si
a extras din masa sabiniana toate fragmentele care se refera la titlul respectiv, asezate unele sub altele, ca
intr-un colaj.
▪ Cand s-a elaborat titlul despre dota, prima subcomisie a extras din masa sabiniana toate
fragmentele referitoare la dota unele sub altele.
▪ A 2-a subcomisie a extras din masa edictala toate fragmentele referitoare la acelasi titlu,
asezandu-le unele sub altele.
▪ A 3-a subcomisie, aceeasi operatiune, foloseste fragmente din masa papiniana + apendix.

De aceea, cand facem lectura unui titlu din digeste, constatam ca la inceput figureaza fragmente din
lucrarile lui Sabinus, apoi comentariile la adresa operei sale, apoi comentarii din digestele lui Salvius
Iulianus, apoi incep sa apara fragmente din lucrarile care au comentat edictele pretorului si in cele din urma,
cele referitoare la masa papiniana + apendix.
In epoca moderna, digestele lui Justinian au fost publicate in numeroase editii, cele mai valoroase
fiind: Mommsen si Bonfante (Th. Mommsen – 1870; Bonfante – 1931)
In 533, odata cu digestele au fost publicate si institutele lui Justinian, ca si institutele lui Gaius
manual de scoala adresat studentilor, dar, spre deosebire de cele ale lui Gaius, cele ale lui Justinian au avut
putere de lege. Lucrarile au fost elaborate pe baza institutelor clasice, mai cu seama, pe baza institutelor lui
Gaius, Marcian, Florentin.
Textele extrase din institutele clasice au fost sistematizate in patru carti, acestea fiind impartite in
titluri, iar titlurile in paragrafe. Asadar, in cazul institutelor nu exista o impartire a textelor si pe fragmente,
ca in cazul digestelor. Iar daca lipsesc fragmente, inseamna ca lipseste inscriptio la prima vedere nu stim
din ce autori clasici au fost extrase textele incluse in institute.
In sfarsit, novelele lui Justinian cuprind constitutiunile imperiale care au fost date de imparat intre
534 si 565. De fapt, sistematizarea acestor constitutiuni imperiale s-a facut dupa moartea imparatului de catre
persoane particulare, iar lucrarea este denumita “Novelae”, nu pentru ca cuprinde institutii juridice noi sub
aspectul continutului ci pentru ca cuprinde constitutiuni imperiale mai noi din punct de vedere cronologic.
Asa cum am vazut, opera lui Justinian a avut finalitate practica. De aceea memrii comisiei lui
Tribonian au adus o serie de modificari textelor clasice, pentru a le pune in acord cu noile realitati juridice.
Iar modificarile aduse textelor clasice cu buna stiinta se numesc interpolari sau interpolatiuni.
In epoca moderna, romanisitii s-au preocupat foarte serios de depistarea acestor interpolari, intrucat
numai prin depistarea lor se poate realiza o reconstituire fidela a lucrarilor juristconsultilor clasici. In acest
scop, au fost realizate numeroase metode. Astfel, s-a utilizat metoda comparatiei textelor, aceasta metoda s-
a putut folosi numai atunci cand un text clasic ne-a parvenit fragmentelor prin digestele lui Justinian si in
acelasi timp ne-a parenit integral printr-o lucrare care a ajuns la noi pe cale directa. Ex: in digestele lui
Justinian se afla numeroase fragmente extrase din institutele lui Gaius, institute care au ajuns pana la noi pe
cale directa. De aceea, pentru a realiza o comparatie a textelor luam un fragment din digeste care a fost extras
din institutele lui Gaius si il comparam cu partea corespondenta din lucrarea care ne-a parvenit pe cale directa.
Daca acele doua fragmente nu sunt identice, rezulta ca fragmentele din digeste au fost modificate. De
asemenea, uneori acelasi fragment este reprodus la mai multe titluri relevant pentru mai multe materii.
Daca fragmentul reprodus de mai multe ori nu are peste tot aceeasi redactare, inseamna ca s-a facut o
interpolare.
Cea mai sigura este metoda depistarii unor substituiri de termeni, caci uneori o institutie clasica este
desemnata prin denumirea care ne indica institutia jur. P-clasica ce i-a preluat functiile. Ex: in epoca clasica,
proprietatea se transmitea prin mancipatiune, iar in epoca post-clasica se transmitea prin traditiune.
Traditiunea a preluat in epoca post-clasica functiile mancipatiunii. Daca intr-un text clasic in loc de
mancipatiune, apare termenul de traditiune, stim sigur ca s-a operat o interpolare.
Insa, textele clasice au fost modificate nu numai cu intentie, ci si din eroare, cu ocazia multiplicarii
lucrarilor. Acestea se multiplicau prin dictare si scriere. Sclavul care dicta textul, nefiind jurist, ci scrib, citea
si adnotarile. Modificarea textelor clasice facute din greseala cu ocazia multiplicarii lucrarilor se numeste
alteratiune de texte prin glose, cu late cuvinte, acele modificari facute din eroare = glose.

Partea a II-a
Procedura civila romana
- Cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza desfasurarea proceselor private in cadrul
celor 3 sisteme procesuale pe care le-au creat romanii:
- Procedura legisactiunilor, care s-a aplicat in epoca veche
- Procedura formulara, care s-a aplicat in epoca clasica
- Procedura extraordinara, care s-a aplicat in epoca post-clasica

Procedura legisactiunilor:
- Este cel mai vechi sistem procedural cunoscut in istoria dreptului, iar cuvantul “legisactiune” vine
de la legis actio = actiune a legii
- Legisactiuni = Tipuri de procese
- Unele din ele erau utilizate in vederea recunoasterii unor drepturi subiective pe cale judiciara si se
numesc legisactiuni de judecata
- In alte tipuri de procese erau utilizate in scopul valorific sau executarii drepturi subiective care au
fost recunoscute pe cale judiciara: legisactiuni de executare

Legisactiunile de judecata:
- Sacramentum
- Iudicis arbitrive postulatio
- Condictio

Legisactiunile de executare:
- Manus iniectio
- Pignoris capio

Toate aceste tipuri de procese sau legisactiuni prezinta anumite caractere:

- Formalist: intrucat fiecarei legisactiuni I corespund anumite formule solemne, iar gresirea unui
singur cuvant atragea pierderea procesului
- Legal: au fost create prin legi, iar formulele solemne corespondente fiecarei legisactiuni au fost
create de pontifi, pe vaza unor texte din legi

Procedura legisactiunilor se caracterizeaza prin diviziunea procesului in doua faze: in jure (in fata
magistratului care organiza judecarea procesului) si in judicio (in fata judecatorului care judeca procesul).
Dar procesul in prima faza putea fi organizat numai de acel magistrat care era investit cu atributiuni de ordin
judiciar = magistrat judiciar. Initial, atributiunile judiciare au revenit consulului.
In 367, procesele dintre cetatenii romani erau organizate de pretori urbani. Dupa 242, procesele
dintre cetateni si peregrini erau organizate de pretori peregrini. Procesele declansate in legatura cu actele
juridice incheiate in targuri erau organizate de edili. In Italia, procesele erau organizate de reprezentantii
pretorului urban si magistratilor municipali, pe cand in provincii aceste atributii reveneau guvernatorilor.
 La acea epoca, statul roman nu avea atributiuni de citare, intrucat paratul trebuia sa fie chemat la
proces chiar de reclamant. In acest scop, reclamantul avea la dispozitie 3 procedee, pe care le numim procedee
de citare.

Cel mai vechi procedeu cunoscut: in ius vocatio

- Intrucat reclamantul il cita pe parat prin cuvintele solemne: in ius te voco = te chem in fata
magistratului
- Citirea nu putea fi facuta la domiciliul paratului, deoarece domiciliul cetatenilor romani era
inviolabil
- Daca paratul refuza sa se prezinta in fata magistratului, reclamantul putea sa-l aduca prin utilizarea
fortei, imediat ce refuzul era constatat cu martori
Al 2-lea procedeu de citare : vadimonium extrajudiciar
- Presupune o conventie prin care partile stabileau o data de comun acord la care urmau sa se prezinte
in fata magistratului
Al 3-lea procedeu de citare: condictio
- Se utiliza numai atunci cand paratul era peregrin
- Se folosesc cuvinte solemne
- Daca ambele parti se prezentau urmau dezbaterile contradictorii prin utilizarea formulelor solemne
corespunzatoare procesului care se organiza

Fata de pretentiile reclamantului, paratul putea adopta una din urmatoarele trei atitudini:

1. Paratul putea recunoaste pretentiile afirmate de reclamant, recunoastere denumta confessio in jure.
Cel care recunostea era asimilat cu cel condamnat. ( in domeniul dreptului circula aprox. 500 de
adagii, dintre care numai 17 sunt autentic romane, restul lor sunt create de glosatori pe baza unor
texte romane). In acest caz, procesul nu mai trecea in a doua faza.
2. Paratul putea sa nege pretentiile formulate de reclamant, sa nu-si dea concursul. Paratul era asimilat
cu cel condamnat. Procesul nu trece in faza a doua.
3. Paratulputea sa nege pretentiile reclamantului, dandu-si concursul la desfasurarea procesului. In
acest caz, procesul trecea in faza a doua si se incheia cu pronuntarea unei sentinte.

Competenta magistratilor judiciari era desemnata prin termenii de iurisdictio si imperium.

Iurisdictio:
- Contentiosa
- Gratiosa

In cazul jurisdictiei contencioase, interesele partilor erau opuse, iar procesul se pronunta cu o
sentinta de condamnare sau absolvire.
In cazul jurisdictiei gratioase, interesele partilor erau comune, iar partile cooerau cu magistratul pe
baza unei intelegeri prealabile in cadrul unui proces simulat sau fictiv cu scopul de a obtine anumite efecte
juridice.
Spre exemplu, partile in intelegere cu magistratul simulau ca se judeca, dar in realitate transmiteau
dreptul de proprietate asupra unui lucru. In acest caz, cel ce urma sa dobandeasca proprietatea se prezenta la
proces in calitate de asa-zis reclamant, iar cel care transmitea proprietatea asupra lucrului se prezenta la
proces in calitate de asa-zis parat. In acest cadru, Recamantul afirma in cuvinte solemne ca lucrul asa-zis
litigios este al sau, iar paratul tacea, nu-l contrazicea, astfel incat, fat de afirmatia reclamantului si fata de
tacerea paratului, magistratul ratifica afirmatia reclamantului, recunoscandu-I dreptul de proprietate asupra
lucrului. Iata cum partile s-au prefacut ca se judeca, dar in realitate au transmis proprietatea asupra unui lucru.
Totodata, in procedura legisactiunilor, magistratul judiciar in frunte cu pretorul desfasurau o activitate
mecanica. Ex: Pretorul supraveghea daca partile pronunta corect formulele solemne corespunzatoare,
procesul care se organizeaza. Daca partile pronuntau corect acele formule, in functie de elementele concrete
ale procesului, pretorul pronunta unul din urmatoarele cuvinte: do, dico, addico. Do = il confirma pe
judecatorul ales de parti, insemna ca procesul trece in faza a doua. Dico = procesul atribuia un titlu provizoriu
obiectului litigios uneia dintre parti. Addico = ratfica declaratia uniea dintre parti, recunoscand dreptul
acesteia.
 La jurisdicta gratioasa, atunci cand reclamantul dobandea proprietatea asupra unui lucru printr-un
proces fictiv, pretorul ii recunostea dreptul de proprietate prin cuvantul addico.