Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Harap Alb
Harap Alb
de Ion Creanga
rezumat
Verde-Împărat trimite fratelui său, Craiul, care „era odată într-o ţară”, o scrisoare
pentru a-i cere să-i dea pe unul dintre cei trei fii ai lui spre a-i fi urmaş la tron,
fiindcă el avea numai fete. Comunicându-le tatăl feciorilor săi conţinutul scrisorii şi
acceptul său („Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa mare
şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa
cea de pe urmă a moşului vostru.”), cel mare socoteşte că lui i se cuvine împărăţia,
şi pleacă la drum. Dar la un pod îi iese în cale tatăl său îmbrăcat într-o piele de urs
şi îl sperie, încât feciorul ajunge la concluzia „că mie unuia nu îmi trebuie – spune
el – nici împărăţie nici nimica”. Fiul mijlociu încearcă şi el să ajungă la unchiul
său, dar păţind acelaşi lucru, deasemenea renunţă („Că doar, slavă Domnului, am
ce mânca la casa d-tale.”). Craiul este posomorât şi ruşinat: „Din trei feciori câţi
are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci
degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei... Să umblaţi numai aşa, frunza
frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu
miroase a nas de om..”. Cel mic, prins de ruşine, iese în grădină, unde „începe a
plânge în inima sa”, când i se înfăţişează „o babă gârbovă de bătrâneţe, care
umbla după milostenie”. Aceasta îl sfătuieşte, după ce fiul craiului îi dă un ban
pomană, să ceară tatălui său „calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, pentru
că numai aşa poate merge „unde n-au putut merge fraţii” săi. Şi îi spune că va
putea recunoaşte calul prin faptul că doar acel cal va mânca din jăratecul pus pe o
tavă în mijlocul hergheliei. Apoi fiul de crai o vede pe bătrână „învăluită într-un
hobot alb, ridicându-se în văzduh”.
După o vreme de mers, când îi intră calea în codru, fiul de crai întâlneşte un om
spân care se oferă să-i fie slugă dar îl refuză. În pădure reapare, îmbrăcat altfel şi
vorbind cu voce prefăcută, acelaşi spân, cu aceeaşi ofertă, dar mezinul iarăşi îl
refuză. Dar într-un loc unde „se închide calea şi încep a i se încurca cărările”, când
Spânul îi apare pentru a treia oară oferindu-se să-l ajute în a ieşi din impas, mezinul
îl acceptă: „mort-copt, trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe
aici”. Cei doi întâlnesc în cale o fântână şi, fiind arşiţă, Spânul îşi îndeamnă
stăpânul să coboare în fântână, pentru a se răcori. După ce intră, Spânul pune
capacul pe fântână, se urcă deasupra şi îi cere fiului de crai, drept preţ al eliberării
sale, să-i spună cine este şi unde merge. Acesta mărturiseşte, iar Spânul îl obligă,
ameninţându-l cu moartea, să schimbe rolurile; el se va prezenta drept feciorul
Craiului, iar stăpânul său drept slugă şi îl obligă sub jurământ făcut „pe ascuţişul
paloşului”, că-i va da „ascultare şi supunere întru toate”, până va muri şi iar va
învia, apoi îi pune numele de Harap-Alb.
Într-una din zile, servindu-se la masă „nişte sălăţi foarte minunate”, aduse, spune
împăratul, cu mare primejdie din Grădina Ursului, Spânul îşi trimite sluga după
astfel de „sălăţi”, el „voind să peardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ”. După ce
îl încurajează în urma plângerilor sale („de-acum înainte, ori cu capul de peatră,
ori cu peatra de cap, tot atâta-i; fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea.”), calul îl
duce pe Harap-Alb „într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă
singuratică, pe care era crescut nişte muşchiu pletos de o podină de gros, moale ca
2
mătasa şi verde ca buratecul”. Acolo o întâlneşte pe bătrâna care îl ajutase cu
sfaturi înainte de plecare, şi află de la ea că este, de fapt, Sfânta Duminică. Sfânta
face o fiertură adormitoare, din somnoroasă, lapte şi miere, o toarnă în fântâna din
Grădina Ursului, aflată în apropierea casei sale. Când vede că animalul a băut şi a
adormit, revine acasă şi îl sfătuieşte pe Harap-Alb să ia blana de urs dată de crai ca,
îmbrăcat cu ea, să meargă după sălăţi. Harap-Alb reuşeşte să culeagă salata şi scapă
de ursul care se luase după el, pe când era să iasă din grădină, aruncându-i blana.
După câteva zile, împăratul îi arată Spânului nişte pietre preţioase de o frumuseţe
nemaivăzută, şi îi spune că sunt din Pădurea Cerbului. Acolo, o dată la şapte ani,
cerbul (care era vrăjit, de omora oamenii şi animalele cu privirea numai) se scutura,
pierzând astfel unele din nestematele care creşteau pe el. Trimis de Spân după
nestemate şi ajuns din nou, dus de cal în zbor, la Sfânta Duminică, Harap-Alb era
„cufundat în gânduri şi galbăn la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz”, de
teama morţii. Este încurajat de Sfântă („Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după
gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin
mai ai.”), care-l ajută din nou. Îi dă „obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot,
de unde le avea” apoi pleacă, împreună cu el, în Pădurea Cerbului. Acolo după ce
sapă o groapă adâncă, lângă izvorul din care se adăpa cerbul, îi spune Sfânta ce să
facă în continuare: să aştepte în groapă sosirea cerbului, cu obrăzarul pus pe faţă.
Iar când cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschişi, după adăpare, să iasă şi să
îi taie capul, ascunzându-se din nou în groapă, de unde să nu iasă toată ziua, deşi,
toată ziua, capul cerbului îi va cere acest lucru. Şi abia după asfinţit, când va fi
murit, să ia capul şi pielea. Harap-Alb procedează astfel, revine la Sfânta Duminică
spre a-i mulţumi, iar capul şi pielea cerbului le va duce stăpânului său, deşi pe drum
i se ofereau tot felul de răsplăţi: „Mulţi crai şi împăraţi ieşeau în faţa lui
Harap-Alb, şi care dincotro îl ruga, unul să-i deie bănărit, cât a cere el, altul să-i
deie fata şi jumătate de împărăţie; altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă”.
În timpul unui ospăţ oferit de împărat în cinstea aşa-zisului său nepot, Spânul, la
câteva zile după întoarcerea lui Harap-Alb, o pasăre măiastră bate în fereastră şi
zice: „– Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!”.
Iar Spânul îşi trimite sluga să-i aducă pe fata Împăratului Roş. Din nou speriat,
întristat, Harap-Alb se lamentează tovarăşului său, calul: „Se vede că m-a născut
mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui
Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate
aceste. Dar m-am deprins a târî după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: «Să nu
de Dumnezeu omului cât poate el suferi»”. Calul din nou îl îmbărbătează, şi îi
spune că ştie drumul către curtea Împăratului Roş, unde a mai fost o dată, cu tatăl
lui Harap-Alb.
3
Pe drum cei doi întâlnesc, la un pod, o nuntă de furnici, iar Harap-Alb, pentru a nu
le strivi, trece cu calul prin apă, în ciuda pericolului de înec. Drept răsplată
primeşte, de la o furnică zburătoare, o aripă, cu indicaţia de a-i da foc, la nevoie,
pentru a aduce astfel furnicile la el. Mergând mai departe, Harap-Alb vede un roi
de albine care îşi căutau stup, le face un adăpost şi primeşte, de la crăiasa lor, o
aripă pe care, dacă o va aprinde, crăiasa îi va veni în ajutor. Ceva mai încolo
întâlneşte „o dihanie de om, care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci de
stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig”. Acesta
„avea nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra
se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de-i
acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai
groasă de-o palmă”. Înţelegând că este Gerilă, îl ia cu sine, ca urmare a ofertei
acestuia de a-l însoţi şi a avertismentului său: „– Râzi tu râzi, Harap-Alb, zise
atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără de mine n-ai să poţi face nimica”.
La fel se petrec lucrurile şi cu Flămânzilă („o namilă de om mânca brazdele de pe
urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.”), cu
Setilă („o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau
numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.”), cu
Ochilă, cel care vede lucrurile „găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede”
şi cu Păsări-Lăţi-Lungilă, cel ce „când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprinde
pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav, de ajungea cu
mâna la lună, la stele, la soare, şi cât voia de sus.”, pentru a prinde păsări, pe care
„jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămânţă”.
4
Însă Ochilă o vede, iar Păsărilă o prinde, în spatele Lunei, unde se ascunsese,
lungindu-se el până acolo. Ultima încercare, deosebirea fetei de împărat de o altă
fată, identică la înfăţişare şi copil de suflet al împăratului, se face cu ajutorul
crăiesei albinelor, chemată în ajutor. În momentul încercării crăiasa o va face pe
fiica împăratului să se apere cu năframa, ca semn. Împăratul, „ovilit şi sarbăd la
faţă de supărare şi ruşine”, îşi dă fiica lui Harap-Alb, dar aceasta spune că îl va
însoţi doar dacă va aduce calul lui, înaintea unei turturele trimisă de ea, „trei
smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete”.
Turturica vine prima dar la întoarcere calul ia „cu hapca” lucrurile cerute şi ajunge
primul, după ce le solicitase cu buna dar pasărea ezitase să le dea. Pe drumul de
întoarcere, prietenii lui Harap-Alb se despart de el iar între el şi fata de împărat se
înfiripă dragostea. Lui Harap-Alb nu-i prea vine la socoteală să o dea pe fată
Spânului, căci ea „era boboc de trandafir din luna lui maiu, scăldat în roua
dimineţii, dezmerdat de cele întăi raze ale soarelui” iar el era „nebun de dragostea
ei”.