ANIMALELE SĂLBATICE

Animalele sunt fiinte vii, pluricelulare, care se pot deplasa si hrani, au simt de
orientare si se reproduc de obicei prin imperecherea cu un partener.
Mai mult de un milion de feluri de animale traiesc pe pamant si multe altele sunt
descoperite an de an. Fiecare animal este unic in felul sau, dar trasaturile comune fac ca ele sa
fie separate de alte fiinte ca plantele, ciupercile si organismele unicelulare.

Jocul imperecherii
Ca si alte fiinte, animalele se reproduc. Majoritatea se imperecheaza cu un partener.
De obicei, femela alege partenerul, iar masculii sunt puternic colorati sau elaboreaza ritualuri
de curtare atragand atentia.

Miliarde de celule mici

Toate animalele adulte sunt multicelulare, ceea ce inseamna ca sunt formate din mai
multe celule. Unele animale, ca rotiferele si hidrele, au doar putine celule, dar animalele mari,
ca si oamenii, pot avea pana la 50 de milioane de celule.

Hrana pentru a trai

Spre deosebire de plante, animalele nu-si produc singure mancarea-ele trebuie sa
manance plante sau hrana animala. Majoritatea au un fel de gura, dar modul in care le intra
hrana in stomac este diferit. Pasarile nu au dinti, asa ca hrana este macinata de pietrisul din
stomacul lor.Serpii isi inghit hrana vie, intreaga, digerand-o incet, cu ajutorul sucurilor
gastrice.

Nervi si simturi
Toate animalele iau contact cu mediul inconjurator printr-o serie de organe de simt,
adaptate potrivit stilului de viata. Spre exemplu, multi pradatori nocturni au mustati pentru a
se ghida in intuneric,iar unii serpi au senzori infrarosii pentru a detecta caldura corpului
prazii. Rechinii pot simti mirosul de sange le multi kilometri distanta, in timp ce animalele
migratoare au un excelent simt care le permite sa parcurga distante lungi fara sa se
ratasceasca.

In miscare
Toate animalele, de la cel mai lent la cea mai rapida gazela, se misca cu ajutorul unor
muschi. Felul in care ele se misca difera: unele se tarasc, altele sar sau fug. Aceasta abilitate a
dat posibilitatea speciilor de a se raspandi in lumea intreaga.
Multe animale sunt acum rare sau aproape disparute. Odata ce o specie a disparut, ea
este pierduta pentru totdeauna, din aceasta cauza, gradinile zoologice au programe de
procreare pentru speciile amenintate. Exista poate mai mult de 5 milioane de specii de
animale care inca asteapta sa fie descoperite. Dar si acestea sunt amenintate, mai ales ca
padurile tropicale si coralii sunt distruse sau poluate.

Tigru si feline mari

Tigrii, leii si leoparzii apartin unui grup al familiei felinelor, denumit “feline mari”.
Familia felinelor cuprinde multe pisici salbatice mai mici si pisicui domestice.
Tigrii apartin familiei felinelor (Felidae) alaturi de alte sase feline mari-leii, gheparzii,
jaguarii, leoparzii, leoparzii zapezilor si leoparzii norosi si 28 de tipuri de pisici salbatice
mici:puma, linx, micile margay (pisica tigru americana) kodkod si sandcat (pisica de nisip).
Pisica cu picioare negre din sudul Africii este chiar mai mica decat pisica domestica.

Caracteristicile felinelor

Toate felinele sunt carnivore. Ele traiesc din vanatoare, desi unele consuma si
mortaciuni. Au simturi ascutite, cu o vedere excelenta, chiar si noaptea si un uimitor echilibru
la catarat. Mustatile lungi simt drumul pe intuneric. Corpul este suplu si agil cu miscari
rapide. Blana este dungata, patata sau impodobita cu diverse modele ce asigura un bun
camuflaj., astfel ca felinele se pot furisa fara a fi observate. Gheare lungi apuca, sfasie si taie
si pot fi retrase in teaca, pastrandu-se astfel ascutite. Dinti lungi, ascutiti musca si sfasie hrana.

Cele mai mari feline

Tigrii traiesc in India, pe unele insule din Indonezia, in Sudul Chinei si in Manciuria.
Tigrii siberieni din Manciuria sunt pradatori uriasi si puternici, de pana la 4 metri lungime de
la nas pana la coada si peste 300 de kilograme. Ca toate felinele, ei sunt singuratici, traind
impreuna doar pentru imperechere sau cand o femela are pui.

Leopardul

Leopardul este cea mai raspandita felina mare, de-a lungul Africii si Asiei de Sud
pana in China si Indonezia. Este adaptabil, traind pe dealuri inalte, deserturi, terenuri
acoperite de arbusti, paduri tropicale si chiar in apropierea satelor si oraselor. Leoparzii
mananca animale variate si vor tara o parte din prada in copac pentru a o depozita de
mancatorii de mortaciuni. Speciile rare de leoparzi ai zapezii traiesc in Himalaya, si in
apropierea muntilor. Au o blana lunga, groasa, de culoare deschisa pentru a-l incalzi si a-l
camifla in zapada. Leopardul noros este cel mai mic dinte felinele mari, cantarind doar 20-30
de kilograme. Traieste in India si in S-E Asiei.

Ghepardul
Aceasta felina slaba cu picioare lungi este cel mai rapid animal de pe pamant. El
alearga cu cca. 100Km/ora dupa prazi rapide: antilope, iepuri, sau struti tineri. Are blana
patata si coada lunga pentru a-si pastra echilibrul si a se intoarce cu viteza. Ghepardul este
singura felina care nu-si poate retrage ghearele. De aceea este clasat intr-o categorie aparte.

Leul
Leii erau candva obisnuiti in Europa, Africa si Asia, dar acum ei pot fi intalniti
doar in zone protejate din sudul desertului Sahara din Africa si in padurea Gir, din India. Ei
traiesc in campii deschise cu iarba, unde au apa la dispozitie si isi protejeaza ariile de
vanatoare. Vaneaza, stand la panda, zebre, gnuuri si antilope.

Jaguarul
 Singura felina mare americana, este intalnit in S SUA si in America centrala si
de S. Cu blana sa patata seamana cu leopardul, dar cantareste cca.100 kilograme. Jaguarii sunt
buni inotatori in mlastini, lacuri, si rauri.

ANIMALE SĂLBATICE DIN ŢARA NOASTRĂ

MARILE CARNIVORE DIN CARPAŢI

Lupul (Canis lupus lupus) este un mamifer salbatic, robust si suplu, de talie mare.
Dimorfismul sexual nu este pronuntat. Lupul este un animal digitigrad, calcand pe pernitele
degetelor, care sunt prevazute cu unghii neretractile. Capul, similar unui caine de talie mai
mare, este prevazut cu un bot lung (10 cm), triunghiular, ornat cu mustati, lungi si dese. Ochii
sunt putin oblici, mai departati in comparatie cu cainele, cu pupila rotunda. Urechile sunt mai
mici, in comparatie cu cainele, ascutite si purtate in sus. Caninii sunt foarte bine dezvoltati.
Gatul este puternic, ornat de un guler in sezonul de iarna. Pieptul este puternic, adanc si
suficient de lat. Coada este stufoasa, relativ scurta si groasa. Picioarele puternice si
musculoase sunt acoperite de par scurt. Picioarele anterioare par mai inalte decat cele
posterioare. Urma lupui este similara celei a unui caine de aceeasi talie, dar usor mai alungita.
Degetele sunt imprimate mai strans, cu ghearele vizibile, cele din mijloc fiind mai apropiate
decat la caine. Cand sunt in haita, lupii calca unul pe urma celuilalt, astfel ca pe zapada este
greu de estimat numarul membrilor haitei.

Blana este de culoare de la alb-cenusiu (sur) pana la brun-cenusiu, functie de

subspecie si de aria de raspandire. Ea se compune din doua tipuri de fire de par: unul foarte
des, lanos, moale, profund, de culoare galbui-cenusie si altul mai lung, aspru, avand varful
negru, numit spic si care da coloritul blanii. Exista o diferenta intre invelisul pilos in sezonul
estival si cel din timpul iernii. Blana "de vara" este mai inchisa la culoare, mai scurta si mai
rara, in timp ce cea "de iarna" este de culoare mai deschisa, mai lunga, mai deasa si cu puf
abundent. In Romania, lupii prezinta o culoare cenusiu carunt. Lungimea corpului este de
circa 1,5 m, la care se adauga coada de circa 0,8 m. Greutatea corporala depinde in functie de
sex si de subspecie, fiind cuprinsa intre 30-50 kg, si, in mod exceptional, pana la 70 kg.
Animal carnivor in mod nativ, in caz de necesitate, lupul este si omnivor, consumand
fructe sau scoarta de copac. Se comporta atat ca vanator, cat si ca necrofag, avand un rol
esential in ecosistem, prin pastrarea echilibrului natural. Lupul consuma aproape orice fel de
vietate de la larve, broaste, reptile, pasari si ouale acestora, rozatoare si alte animalute, pana la
mistret, cerbi si caprioare, oi, vite si chiar ursi. In cautarea hranei, lupii pot parcurge distante
foarte lungi, chiar pana la 100 km, intr-o noapte.

Ursul brun frapeaza prin aspectul si talia sa. Se diferentiaza de celelalte rase de ursi
prin dezvoltarea excesiva a musculaturii cefei si spatelui, dandu-i aspectul unui animal
cocosat. Este animal plantigrad, calcand pe toata talpa piciorului, similar omului. Centrul de
greutate se afla in laba piciorului.

Animal corpolent si musculos, urusul carpatin prezinta un cap lat, masiv, de forma
rotunda spre ovala. Fruntea este bombata. Nasul este scurt, conic, urechile rotunjite, iar ochii
mici, oblici, cu pupila rotunda si irisul colorat in tandem cu coloritul blanii. Gatul este scurt,
gros si musculos. Spatele este bombat, usor inclinat catre omoplati. Coada este scurta si
puternica (ciot). Picioarele sunt lungi, puternice, musculoase si sunt prevazute cu talpi scurte
(pana la 30 cm). Laba picioarelor este prevazuta cu gheare curbate, puternice. Ghearele de la
nivelul membrelor anterioare sunt mai lungi (formand adevarate cangi).

Blana este deasa alcatuita din peri moi, mai lungi pe fata, abdomen si fata interna a
membrelor. Lungimea firului de par variaza in functie de anotimp, fiind mai lung (8-9 cm) in
lunile decembrie-aprilie-mai si mai scurta in lunile iulie-septembrie. Ursul tanar prezinta un
guler alb ingust, cu marginile bine delimitate, care, o data cu inaintarea in varsta, se lateste,
devenind galben, galben-cafeniu, pana se inchide la nuanta blanii. Culoarea blanii variaza de
la cafeniu deschis pana la negru. Culoarea labelor poate fi de la negru la maro-ciocolatiu,
cenusiu, rosu sau maro deschis, in functie de aria de raspandire.

Cel mai mare urs in viata, ursul de Kodiak, traieste pe coasta Alaskai si prezinta o
greutate corporala de pana la 800 kg si o inaltime de circa 3 m (ridicat pe picioarele din
spate).

Simturile auzului si mirosului sunt foarte bine dezvoltate. Vazul este deficitar, astfel ca
ursul se orienteaza cu ajutorul celorlalte simturi. Masculii sunt mai inalti (pana la 1,9-2,5
m) si mai masivi (140-320-850 kg), in comparatie cu femelele (100-200-450 kg). Ursul
carpatin prezinta un mers lent, cu capul coborat intre omoplati, privind catre sol sau intr-o
parte. Se poate catara in copaci si poate alerga in salturi mari. In coborare, pe pantele abrupte
se rostogoleste, iar in urcare se descurca binisor.

Ursul carpatin este un mamifer omnivor, preferand carnea. Se hraneste cu plante (jir,
ghinde, castane, fructe de padure), insecte (furnici), melci, peste, pasari, mamifere, hoituri. O
mare parte din alimentatia sa este compusa din radacini, graunte si ierburi. Este recunoscut ca
un pradator al campurilor de cereale, cartofi sau varza. Similar copiilor, adora dulcurile. Este
innebunit dupa fructele de padure (zmeura, afine, macese, mere padurete) si alte fructe, dar
cel mai mult ii place mierea. Daca le este foame ataca elani, cerbi si caprioare. Cand nu-si
gaseste hrana necesara in padure, coboara pana aproape de orase sau la marginea satelor,
scotocind prin gunoaie sau facand adevarate masacre in curtile gospodarilor si in stani. Nu
sunt legende povestirile potrivit carora ursul o ia la fuga cu o oaie sau cu o vaca la subtioara.
Ursul strabate kilometri intregi in cautarea hranei (pana la 100 km), revenind intotdeauna pe
teritoriul creat pentru a hiberna.

Tipul de hranire depinde in mare masura si de varsta exemplarului. Astfel, ursii tineri
se hranesc cu predilectie cu ghinda, jir, mere padurete, zmeura, afine, miere de albine, iarba
frageda, ovaz, porumb si diferite radacini (alimentatie preponderent vegetala), in timp de ursii
adulti (cu experienta in ale vanatorii) consuma peste (sunt innebuniti dupa somon), pasari si
ouale acestora, oi, vite si rumegatoare salbatice (elani, caprioare), iar, la nevoie, se hranesc si
cu cadavre care n-au intrat inca in putrefactie. Ursul este considerat cel mai mare pradator de
la noi din tara, dar, cu toate acestea, are si el dusmanii sai de temut: omul, lupul, cainii
ciobanesti

Râsul. Cu denumirea ştiinţifică Lynx lynx şi denumirea secundară în limba română

linx, este la ora actuală cea mai mare felină din fauna sălbatică a României. Denumit şi
pantera Carpaţilor, râsul este răspândit natural din golul alpin până în Delta Dunării, având o
mare adaptabilitate şi amplitudine ecologică. La ora actuală însă, exemplarele din afara
Carpaţilor şi Subcarpaţilor sunt foarte rare, ca urmare a vânătorii necontrolate practicate în
secolele XX - XXI.

Râsul este un animal puternic şi rezistent, de o agilitate şi agerime uluitoare. Are până
la 1,5 m lungime, cu o coadă de 15-25 cm. Elementele caracteristice sunt favoriţii pe
maxilarele superioare, vârful cozii negru, iar în vârful urechilor (care au 4-5 cm) are smocuri
de peri negri.

Blana este tipică felinelor mari, fiind compusă din spic şi puf şi având o culoare
gălbuie-roşcată pe laturi şi spate, cu pete negre, şi alb-gălbuie în partea ventrală. Greutăţile
maxime raportate sunt diferite, variind între 50 şi 58 kg . Poate trăi circa 20 de ani. Membrele
sunt lungi şi groase. Are gheare retractile, foarte ascuţite, lungi de aproximativ 4 cm.

Un lucru puţin cunoscut este faptul că râsul poate fi domesticit. În asemenea cazuri el
manifestă o fidelitate de câine faţă de cel ce l-a crescut, chiar dacă i se lasă multă libertate.

Altă caracteristică ciudată a râsului este ura sa faţă de pisica sălbatică pe care o
vânează cu înverşunare, până la exterminare. Ca urmare, arealele celor două animale nu se pot
suprapune decât parţial şi temporar.

Felină puternică şi singuratică, râsul are nevoie de un areal foarte mare (2400 - 2500
de hectare), de circa 10 ori mai mult decât un urs brun. Acest lucru se datorează şi faptului că,
spre deosebire de urs, care este omnivor, râsul are o alimentaţie aproape exclusiv carnivoră.

Vulpea are o constitutie fina. Botul este lung si ascutit, prevazut cu mustati stufoase.
Ochii sunt asezati oblic, cu deschiderea pleoapelor ingusta, de culoare rosu-brun, cu pupila
contractata, foarte putin ovala. Buzele sunt subtiri, ornand deschiderea gurii sub forma unui
ranjit. Urechile sunt scurte si late, purtate ridicat. Caninii sunt foarte ascutiti. Premolarul IV
de pe maxilarul superior si primul molar de la nivelul mandibulei sunt mai dezvoltati, purtand
denumirea de carnasiere. Mandibula nu prezinta miscari de lateralitate, ci doar in sus si in jos.
Vulpea prezinta membre scurte, cele din fata avand cinci degete, iar cele din spate, numai
patru. Coada este lunga si stufoasa, purtata de cele mai multe ori printre picioare. Lungimea
corpului este cuprinsa intre 110 si 130 cm, din care coada prezinta o lungime de 30 - 40 cm.

Vulpea adulta poate ajunge pina la 9 la 10 Kg. De la nivelul capului si pana la

jumatatea spatelui, blana vulpii este roscata. De la acest nivel incep sa se suprapuna perii
lungi, de culoare sura (cu varful albicios), diminunand intensitatea roscatului. Laturile
trunchiului sunt, de asemenea, roscat-sur. Membrele pe fata anterioara si laterala, precum si
fata externa a urechilor sunt de culoare neagra. Culoarea neagra mai este intalnita si la nivelul
comisurilor buzelor.

Culoarea alba este regasita sub barbie, sub gat si pe burta. Coada lunga si stufoasa are
parul de culoare sura, putin roscat, iar varful formeaza un ciucure de culoare alba. La unele
vulpi se pot vedea pete albicioase din loc in loc in zonele in care in mod normal nu se
intalneste acest colorit, pete care reprezinta urme ale unei rai vindecate. Blana vulpii este
compusa dintr-un par exterior mai lung si mai aspru, care da coloritul acesteia si un puf
profund, des, subtire si lanos, de culoare cenusie. Vara, parul este scurt, cu coada saraca, dand
un aspect mai longelin corpului, in timp de iarna, parul este mai lung si mai aspru, formand un
guler bogat in jurul gatului.

Vulpea este nativ un carnivor desavarsit, hranindu-se cu diferite vietati pe care le poate
prinde, de la iezi de caprioare pana la tot soiul de insecte. Iarna, cand vanatul este putin, trage
la lesuri. Este o mare consumatoare de rozatoare, fiind alaturi de nevastuica si uliul soricar,
unul dintre cei mai mari dusmani ai daunatorilor agriculturii. In lipsa carnii, se multumeste si
cu zmeura, afine, mere, pere, scoruse, faguri de viespi si albine, puii si ouale pasarilor care
cuibaresc la mica inaltime. Niciodata nu vaneaza in haita, iar, daca prada i-a scapat, o
haituieste ca un copoi.

ANIMALE SĂLBATICE IERBIVORE

Caprioara este cea mai mica specie de capre salbatice originare din Europa.
Masculii au tendinta de a fi mai mari si mai robusti, in comparatie cu femelele. Masculul
poarta denumirea de caprior, iar femela de caprioara sau ciuta. Blana este diferita in functie de
sezon. Iarna, blana este mai deasa, mai lunga, dand animalului un aspect ciufulit, neingrijit,
avand culoare cenusie sau maro-cenusiu. In timpul lunilor de vara, blana este mai scurta si
mai rara, avand culoare maro sau castaniu aprins. Blana de iarna incepe sa creasca la
inceputul lunii septembrie si este schimbata in aprilie-mai. In timpul lunilor de iarna, blana de
la nivelul fetei posterioare a crupei este de culoare alba, usor sesizabila.

In timpul lunilor de vara acest semn este mai putin sesizabil. Coada este foarte
scurta, de cativa centimetri lungime.

Capul este mic, mai mult lung decat lat. Botul, in general, este de aceeasi culoare ca
restul corpului, dar nasul este intotdeauna de culoare neagra. Adesea prezinta diferite pete de
culoare alba pe obraji si in partea superioara a gatului. Urechile sunt mari, ovale, fiind
conturate cu par de culoare neagra, iar interiorul este captusit cu par moale, de culoare alba.
Numai masculii prezinta coarne, care le cad in octombrie-noiembrie, dar le cresc din nou,
pana vara, in perioada de rut. Coarnele au, in medie, o lungime de 30 cm. In general, coarnele
prezinta pana la 6 varfuri la capriorii adulti, in timp ce la cei tineri, numarul este mai redus.
Rozetele bazale sunt bine-definite. Coarnele sunt utilizate de masculi in disputele pentru
femele din timpul perioadei de imperechere. Picioarele sunt suple si prevazute cu copite
inguste si scurte ale caror degete laterale sunt bine dezvoltate. Lungimea corpului este de 95-
135 cm. Inaltimea la greaban este de 63-67 cm. Greutatea corporala este de 18-29 kg.
Caprioara nu este foarte pretentioasa, dar prefera vegetalele bogate in apa. Consuma cu
placere ramuri tinere, muguri, frunzele diferitilor arbori si arbusti, scoarta de copac, lucerna,
etc. Se va hrani, de asemenea, cu recolta terenurilor agricole si daca va avea posibilitatea va
intra in livezile de pomi fructiferi, delectandu-se cu frunzele si fructele acestora. Toamna,
caprioarele prefera alimentele concentrate.

Cerbul (Cervus Elaphus L.) - este un mamifer ierbivor de culoare bruna - roscata cu
un accentuat dimorfism sexual. Cerbii sunt mai mari decit ciutele si prezinta spre deosebire de
acestea coarne caduce. Ca ordin de marime masculii au greutati cuprinse intre 180-300 kg, iar
ciutele ajung doar la 80-150.

Masculii pierd coarnele la inceputul fiecarei luni martie, fenomen care se intinde,
functie de virsta si vigurozitatea fiecaruia dintre cerbi, chiar pina in luna mai.La vitei, atunci
cind implinesc virsta de 1 an, in luna mai, incepe cresterea primului rind de coarne crestere
care se termina in septembrie. Aceste coarne sunt de regula sulite lungi de 20-30 cm, fara
rozete.
Longevitatea cerbului este apreciata in libertate la cca 18-20 ani, insa in natura rar
ajung la aceasta virsta. Intre 12-14 ani cerbii ajung la apogeu, dupa care intra, treptat in
decreptitudine. Virsta exemplarelor vii se apreciaza in functie de aspectul exterior si trofeu,
iar cea a animalelor impuscate dupa uzura danturii. In perioada imperechierii masculul
mugeste, boncaneste sau boncaluieste. Speriat are un brahnit nazal, ca de altfel si femela.

Cerbii au mirosul dezvoltat, auzul bun si vazul suficient de bun.

Cerbul este perfect adapostit in zonele cu paduri intinse, care cuprind portiuni de
poieni sau luminisuri cu izvoare, care ofera liniste, adapost si surse de hrana. Este intilnit si la
cimpie destul de des, acoperind cel putin teoretic intreg arealul dintre golul alpin si malul
marii. Hrana este deficitara pentru cerb in perioada iernii - ca de altfel pentru toate cervidele.
Iarna se compune din lujeri, muguri si uneori scoarta de copac, frunze verzi ramase sub
zapada, diferite frunze si ierburi uscate, precum si plante verzi din terenurile cultivate agricol.
Ghinda si jirul constituie, in arii cu astfel de stratificatii , hrana de baza. Accepta si
reactioneaza bine la hrana adminstrata complementar de om: fin, frunzare, suculente si
concentrate.
Lupul este dusmanul natural cel mai de temut al cerbului.

Cerbul este sociabil din toamna pina in primavara, perioada in care masculii se
grupeaza pe cirduri conduse de un cerb tinar, iar femelele in cirduri separate de ciute, conduse
de ciuta cea mai in virsta. Doar cerbii foarte batrini sau foarte puternici traiesc solitari.
Imperecherea incepe in luna septembrie, mai intii in zonele de ses, apoi si la munte,
terminindu-se cu a doua jumatate a lunii octombrie. Intre tauri se duc lupte aprige, pentru
suprematia cirdurilor de ciute. Este de retinut ca in aceasta perioada, cerbii elimina un miros
specific, usor de perceput chiar si de om. Ciutele fata, de regula, cite 1-2 vitei, foarte rar 3,
care isi pot urma mama la 1-2 ore dupa nastere.

Sezonul de vinatoare este cuprins intre 01.09 - 15.12 pentru masculi si se termina mai
tirziu la 15 februarie pentru ciute.
Trofeul in constituie coarnele cu craniu sau cu parte din acesta.
Trofeee neconventionale sunt "perlele" (canini redusi), parul din coama, crucea Hubertus.
Vinatoarea se face cu carabina cu glont de la calibru 7 mm in sus.Perioada optima de
vinatoare este perioada boncanitului. Se impune a se retine ca cca 70 % din cotele de recolta
la tauri si 100% in cazul femelelor trebuie extrase selectiv.Metodele de vinatoare sunt la pinda
si dibuitul, cu sau fara chematoare (boncanitoare). Impuscarea la goana este interzisa de lege.
Selectia masculilor se face dupa aspectul extern general al coarnelor, dupa criteriile stabilite
in cazul tuturor cervidelor. O alta perioada favorabila selectiei este dupa cirduire (15
noiembrie-15 decembrie), cind prin comparatie se poate alege mai corect exemplarul inapt
pentru reproductie.

Capra neagra (Rupicapra rupicapra), o adevarata mandrie a tarii noastre,

salasluieste pe crestele alpine, greu accesibile chiar si celor mai experimentati alpinisti.
Mamifer erbivor prin excelenta, capra neagra isi face rareori simtita prezenta. Trebuie sa te
consideri nocoros daca ai avut vreodata ocazia sa-i distingi silueta pe vreunul dintre piscurile
din Carpati. In timpul lunilor de vara, carduri de capre negre cutreiera pajistile alpine de la
altitudini de peste 1800 metrii. Odata cu sosirea iernii, capra neagra coboara la altitudini mai
mici (sub 1100 metrii), unde se poate adaposti in padurile montane, dar va ramane aproape de
pantele stancoase ale muntilor.

Capra neagra este mamifer cu aspectul exterior similar caprei, dar apartine unui gen
propriu si este mai strans inrudita cu goralul (antilopa indiana) decat cu caprinele. Caprele
negre sunt animale cu trasaturi distinctive.

Blana de vara a caprei negre, scurta si moale, este aproape in totalitate de culoare
maro-roscat, in timp ce iarna, ea devine maro-ciocolatie si este formata din fire de par de
protectie, groase si lungi de 10-20 cm, ce acopera un strat profund de puf dens. Regiunile
ventrale ale corpului (abdomenul, fata interna ale membrelor, pieptul) sunt mai deschise la
culoare. Coama de culoare inchisa si formata din peri lungi pleaca de la ceafa prelungindu-se
pe linia spinarii si terminandu-se la coada. Picioarele sunt, in general, de culoare mai inchisa.
Maxilarele, obrajii si partea superioara a nasului caprei negre sunt alb imaculat. De la nivelul
ochilor spre bot, se sesizeaza o dunga neagra

Cornele negre si ascutite sunt prezente la ambele sexe, ridicandu-se vertical din varful
capului si arcuindu-se spre spate in treimea lor superioara. La masculi, coarnele sunt mult mai
goase si mai arcuite in comparatie cu femelele. Coarnele caprelor negre pot atinge o lungime
de pana la 32 cm. Ca si in cazul oilor, dintii caprei negre se schimba odata cu inaintarea in
varsta. Dintii cresc intr-un anumit ritm, aspect pe baza caruia se poate estima varsta
exemplarului examinat. Dantura se uzeaza odata cu imbatranirea animalului.
 Coarnele caprei negre cresc in lunile de vara in fiecare an. In perioada de iarna,
coarnele nu mai cresc, ceea ce induce formarea inelelor de corn, evidente si definitive. Prin
numararea inelelor formate pe coarne, este posibila estimarea varstei animalului. Bineinteles,
ca aceste metode sunt greu de aplicat pe teren chiar si pentru cei experimentati. Coarnele
cresc intr-un anumit ritm si urmaresc un anumit model, pe segmente, ramanand pe toata
durata vietii animalului, neaparand fenomenul de inlocuire ca in cazul altor cornute.
Dezvoltarea segmentelor celor mai mari se produce in primii 1-4 ani de viata ai caprei negre,
urmand ca apoi sa apara segmente mai mici. Prin numararea segmentelor de dimensiuni mari
si apoi a inelelor se poate determina varsta aproximativa a exemplarului.

Capra neagra prezinta o lungime a corpului in jur de 110-130 cm si o inaltime la

nivelul greabanului de circa 70-85 cm. Lungimea cozii poate ajunge pana la 10-15 cm.
Greutatea corporala a unei capre negre poate atinge 15-60 kg.

Capra neagra, sfioasa si sperioasa, isi face rareori simtita prezenta. Trebuie sa te
consideri nocoros daca ai avut vreodata ocazia sa-i distingi silueta pe vreunul din piscurile din
Carpati. Animal diurn, capra neagra isi desfasoara majoritatea activitatilor in timpul zilei,
retragandu-se la asfintit in locuri greu accesibile pentru pradatori.

Ca si in cazul altor vietuitoare, in comunitatile de capre negre se stabileste o ierarhie.

Femelele si tineretul alcatuiesc turme de 5-30 indivizi numite ciopoare, in timp ce masculii
adulti sunt solitari. Tinerii masculi raman alaturi de grupul format in jurul mamei pana la
varsta de 2-3 ani, urmand ca mai apoi sa traiasca nomadic pana se maturizeaza complet in
jurul varstei de 8-9 ani, cand devin atasati de un teritoriu propriu.

Capra neagra se hraneste cu diferite ierburi, lucerna, licheni, muschi, foioase si lastari.
Caprele negre pot consuma o multitudine de plante care sunt otravitoare pentru om, cum ar fi
tisa, degetelul rosu si matraguna, dar evita urzicile si feriga

Ariciul. Pe varful capului, pe spate, pe coaste si pana la coada e numai suliti, dese,
alburii la mijloc, pe care le tine, cand merge, indreptate indarat.Are ochi mici, vioi si doua
urechiuse taiate rotund. Botul, ascutit, e ca de purcelus. Pe fata, pe frunte, ca si pe piept si
pantece, in loc de tepi, e acoperit cu par scurt, sur.

E atat de precaut incat simte orice miscare. Se opreste, isi ridica botisorul, priveste in
dreapta, in stanga. Daca nu i se pare nimic suspect, isi cauta de drum. Daca vede ca e ceva
neobisnuit la mijloc, daca il atingi, cu un sasait de manie se strange ghem. Sulitele sunt
indreptate in toate partile si numai o dunga mai adanca arata locul unde e botisorul ascuns
intre picioarele dindarat. Aceasta e singura lui arma de aparare.

Puisorii (3-8 la numar) la inceput golasi, albiciosi, sunt ingrijiti cum trebuie. Repede
le ies tepii, iar ceva mai tarziu au scapat de grija putandu-se face ghem.

Insecte, soareci, rame si toata hrana lui obisnuita, catre toamna incepe sa se
imputineze. Cu caderea omatului au disparut de tot. Dupa ce si-a adunat cat mai multe frunze,
ariciul isi infunda nasul in blana moale de pe pantece si doarme dus toata iarna.
 Are trei dusmani principali: vulpile, cainii si bufnitele

In Romania se intalnesc doua specii de jder: jderul de copac (Martes martes) si

jderul de piatra (Martes foina).
In timp ce jderul de copac este un locuitor al padurilor de mare intindere, pana la
limita superioara a vegetatiei forestiere, jderul de piatra s-a adaptat mai bine prezentei umane,
fiind intalnit si in preajma localitatilor, unde isi imparte teritoriul cu dihorul (Putorius
putorius).

Jderul e zvelt, mladios, trupul subtiat e acoperit cu blana deasa matasoasa, pieirea lui.
Are picioarele subtiri, dar vanjoase, cu gheare ascutite. Coada lunga, stufoasa, e o carma
minunata in saltimbancele lui sarituri.

In panda are rabdarea ursului, istetimea vulpii, agerimea vulturului si miscarile

sarpelui. Sta tupilat ceasuri intregi pe o creanga, in asteptare. Cand socoate clipa prielnica, se
repede ca o sageata asupra prazii care nici nu banuieste ca moartea e atat de aproape.

Pe la mijlocul primaverii, cand fierbintelile il prind si pe el, se zbenguieste ca un

nebun. Nu-si gaseste loc, luptandu-se barbatii intre ei. Femela naste cativa pui orbi, intr-un
cuib facut de regula, in scorburi de copaci.

Dusmanul lui neimpacat este omul. E vanat ori prins in capcana, caci blana deasa si
moale, colorata iarna castaniu, vara mai deschis, are bun pret.

Cartita (Talpa europaea) este un animal mic, avand doar 10-15 cm lungime si
aproximativ 65 - 120 de grame. Este un insectivor subteran, adaptat la sapat si tarat prin
galerii. Coada scurta, labe cu degete lungi, ghiare lungi si latite.Picioarele anterioare au un os
de consolidare suplimentar. Ochii sunt mici, cu pleoapele aproape lipite, Pavilioanele
urechilor abia marcate, blana scurta si deasa.

Iepurele. Îşi construieşte casa în pământ ( vizuină);

Are urechi mari şi moi; Picioarele din spate sunt mai lungi şi mai puternice decât cele
din faţă; Se hrăneşte cu morcovi, iarbă, salată, varză şi alte plante; În cazul unui pericol se
folosesc de piciorul din spate pentru a bate toba cu el în pământ, avertizându-i pe ceilalţi.

Longevitate: 8-12ani

Simturile: Auz, miros

Greutate: 4-5kg

Mediu de viata: Altitudine 200-250m, pana la 300-400m, in zona dealurilor, dar se gasesc
exemplare si in zona golurilor de munte, dar cu efective reduse.

Duşmani: Cainii ciobanesti, braconajul, bolile.

 Nu e placere mai mare, in padurile noastre de brazi, mohorate si tacute, decat cand
privesti nebunatecele miscari ale unei veverite (Sciurus Vulgaris). Cu cat bradul e mai inalt,
mai gros, mai pletos, cu atat sprintara fiinta pare o jucarie, alergand usoara ca un fluture, din
creanga in creanga, sarind din arbore in arbore. Acum e jos pe pamant, acum e in varf, acum e
in al zecelea copac.

Cat un pumn de mare, cu o coada stufoasa, cat trupul de lunga, cu doi ochi “ca de
veverita” vioi, inteligenti, cu moturi in varful urechilor. Vara e ruginie pe spate, alba pe
pantece. Iarna isi schimba mantaua batand mai in cenusiu. Cat tine vremea buna, se zbantuie
numai pe copaci. La amiaza, cand arsita e mai mare, sau in zilele ploioase, sta acasa, facuta
colac, cu botul ascutit ascuns in blana.

Culoarea blanei diferă (roşie-maro, neagră sau gri);

Se hrăneşte cu alune, seminţe, nuci, ouă, viermi, insecte, ciuperci, păsări mici;

Are simţul mirosului foarte sensibil, ceea ce o ajută să găsească mâncarea pe care a
ascuns-o.Fiind foarte mică , are mulţi duşmani: vulturii, urşii, vulpile, ulii.

Este un tigru in miniatura, cu toate caracteristicile crudului carnivor. Chiar cand pare
ca doarme simte fosnetul imprudentului soricel.De aceea reprezentantul tigrului, al leului, al
panterei si al celorlalte carnivore agere, la noi, nu este nici ursul, nici lupul, ci pisica
salbatica, raspandita in toate padurile din tara, de la munte si pana’n Delta Dunarii.
E un animal destul de mare, caci masoara cu coada cu tot chiar si peste 1,20 metri. La
infatisare nu se prea deosebeste de un motan, cu blana moale, deasa, cenusie. La fata e ceva
mai roscat, ca si pe dosul urechilor. Aduce insa aminte, pe restul trupului si ceva de tigru, prin
niste dungi mai negre in lungul sirei spinarii, din care se lasa spre pantece altele mai sterse. Se
mai deosebeste de pisica domestica prin coada stufoasa, ca retezata la varf.Cat e ziua, sta
ascunsa in scorbura unui copac, sub o stanca, in vreun desis.

Mai sunt si alte specii de animale salbatice existente la noi in tara, precum: calul
salbatic, dihorii, soarecele de camp etc.