Urcuş spre Înviere

Sfinţii Părinţi ne spun că « Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să

devină dumnezeu ». Hristos- Dumnezeu şi Om, este omul desăvârşit, modelul
omului deplin, Dumnezeu Care S-a Întrupat pentru ca omul să se sfinţească şi
astfel să-şi împlinească cel mai înalt scop pentru care a fost creat :
îndumnezeirea .
Viaţa fiecărui om care îşi urmează adevărata menire – îndumnezeirea- se
aseamănă vieţii Mântuitorului de pe pământ : astfel, pentru a ajunge la Înviere,
omul trebuie mai întâi să urce Dealul Golgotei.1
Dar el nu va fi singur, ci Însuşi Hristos îi va călăuzi paşii…

El urcă încet, sprijinit într-un toiag- “ toiagul pribegiei”; din când în când,
se mai opreşte şi respiră adânc, lăsându-se răsfăţat de primele raze ale astrului
trezirii, asemeni unui copil alintat de sărutările dulci ale maicii sale, şi odată cu
apusul soarelui, pătrunde în adâncul cugetelor sale, spre a le cunoaşte...
Şi mai respiră o dată adânc, prin rugăciune- prinde mai multă putere
şi-naintează iar, încet, dar statornic... Cunoaşte că stânca suferinţelor nu trebuie
escaladată brusc,dintr-un salt...ci lin şi cu răbdare.
El ştie că ochii săi au fost creaţi spre a se putea minuna de frumuseţea şi
armonia creaţiei ce « poartă amprenta lui Dumnezeu » ; urechile sale au fost
create spre a putea asculta ciripitul păsărilor şi suspinul apelor ; să simtă vuietul
vântului care cu îndrăzneală cuviincioasă se furişează prin pletele sale. Buzele
sale aşteaptă să se înfrupte din prospeţimea râurilor şi sufletul să se răcorească ;
şi-ntreaga lui fiinţă să dea slavă Celui ce pe toate le-a creat cum se cuvine... De
aceea, el se simte în armonie cu natura, căci toate au fost create atât de sublim,
dar mai presus el, omul : « Atunci a luat Domnul Dumnezeu ţărână din pământ,
a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie »
( Facere 2, 7).
Şi dacă-l privim mai adânc, vedem în el o carte, o carte pe care fiece om
o ascunde în sufletul său. Şi în acea carte sunt ascunse gândurile lui.
Şi mai vedem cum urcă omul şi cu fiece pas pe care-l face spre înălţimi,
file scrise cu cerneală neagră din cartea sa sunt dezrădăcinate... şi multe file
pătimesc asemenea, căci omul nădăjduieşte şi luptă, ca marea de gânduri să o
reducă la o singură lacrimă, la un singur suspin înălţat spre Cel ce S-a Întrupat, a
pătimit, S-a răstignit şi a Înviat pentru el : « Doamne Iisuse... ».

1
Arh. Sofronie Saharov, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 15.
 Şi s-a întâmplat, din neatenţie ca toiagul să se rupă şi omul să cadă. Dar
să privim mai atent : din Înălţimi o Mână coboară...

Hristos a Înviat ! Adevărat a Înviat !

Pătru Ştefania-Olimpia, prof. religie