FACULTATEA DE MEDICINA SI FARMACIE GALATI

FIZIOLOGIA APARATULUI
URINAR
(IV)

CONF.DR. DINU CIPRIAN ADRIAN

 CAILE URINARE

Sunt intrarenale si extrarenale.

Caile urinare intrarenale sunt calicele renale mici, calicele

renale mari şi o parte din bazinet.

Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor Malpighi,

fiind în număr de 6-12.

Calicele renale(2-3) mari sunt situate în sinusul renal care

rezultă din unirea calicelor mici. Ele se unesc şi formează bazinetul.
Bazinetul sau pelvisul renal este o formaţiune cu formă de
pâlnie, avand o baza si un varf.
Zona bazală a bazinetului este situată în sinusul renal, vine în
contact cu calicele mari şi aparţine căilor intrarenale.

Zona vârfului se continuă cu ureterul şi aparţine căilor

extrarenale.

Căile extrarenale cuprind vârful bazinetului, ureterele,

vezica urinară şi uretra.

Ureterul este un conduct lung întins de la bazinet la vezica

urinară.
Porţiunea intravezicală a ureterului străbate oblic
musculara vezicală şi se deschide în mucoasă printr-un
orificiu prevăzut cu o plică a mucoasei ce împiedică
refluxul vezico-ureteral.

Peretele ureterului este format din:

1)adventicea - tunica externă fibroasă

2)musculara - tunica medie formată din fibre musculare

netede circulare şi longitudinale.
3)mucoasa - tunica internă formată din uroteliu (epiteliu
de tranziţie impermeabil).

Circulaţia arterială este asigurată de arterele ureterale.

Nervii sunt simpatici şi parasimpatici.

Vezica urinară este un organ musculo-cavitar asezat în loja
vezicală, fiind un rezervor în care urina, secretată continuu
de rinichi, se acumulează şi apoi este eliminată discontinuu
prin micţiune.

Prezintă un varf (superior), un corp şi un fund (baza)

orientat inferior.

Partea inferioară a bazei se numeşte col vezical şi se

continuă cu uretra.
Spaţiul delimitat de orificiile de deschidere ale ureterelor şi
uretrei se numeşte trigon vezical.

Peretele vezical este format din:

1)stratul extern format din peritoneul seros şi adventicia
fibroasă.

2)tunica musculară formată din fibre musculare netede cu

traiect longitudinal şi circular aşezate pe 3 straturi
(muşchiul detrusor vezical).
La nivelul porţiunii iniţiale a uretrei, fibrele circulare
vezicale formează sfincterul intern(neted) uretral.

3)tunica mucoasă captuşeşte interiorul vezicii urinare.

Când vezica este goală, mucoasa prezintă numeroase cute

(plice).

Plicele se şterg când vezica este plină. Epiteliul mucoasei

este de tranziţie (uroteliu).
Circulaţia arterială este asigurată de arterele vezicale.

Venele se varsă în final în vena hipogastrica.

Nervii pelvici transmit impulsuri de la măduva sacrată S2-

S4. Fibrele motorii parasimpatice se termină în ganglionii
din peretele vezical. De aici pleacă fibre postganglionare
scurte care inervează muşchiul vezical.
Uretra este canalul prin care urina se elimină din vezică la
exterior.

La femeie serveşte numai la eliminarea urinei pe când la

bărbat are o porţiune comună pentru eliminarea urinei şi a
spermei.

La bărbat porţiunea iniţială este înconjurată de prostată

iar porţiunea finală intră în constituţia penisului.

Mucoasa uretrală prezintă glande uretrale.

În jurul porţiunii iniţiale a uretrei se află sfincterul vezical
extern, controlat de fibrele nervoase somatice.

Inervaţia somatică pentru sfincterul uretral extern este

asigurată de nervii ruşinoşi.

Inervaţia vegetativă provine din plexul hipogastric şi

parasimpaticul sacrat.
FIZIOLOGIA MICŢIUNII

Micţiunea este procesul de eliminare a urinii din vezica

urinară.

Urina se acumulează în vezică până la 200 ml, prin

destinderea detrusorului care-şi adaptează tonusul în
funcţie de conţinut.
Presiunea intravezicală nu se modifică şi se menţine
constantă la 10-15mmHg.

Depăşirea acestui platou, datorită creşterii acumulării de

urină, determină creşterea bruscă a presiunii, însoţită de
senzaţia de micţiune.

Dacă împrejurările permit, micţiunea se realizează datorită

relaxării involuntare a sfincterului intern neted.
Dacă împrejurările nu permit, are loc contracţia voluntară
a sfincterului extern striat, care determină amânarea
micţiunii.

Urina se acumulează în continuare până la un nivel maxim

critic (aproximativ 400 ml sau 70 mm Hg), depăşirea
acestuia determinând relaxarea sfincterului extern striat
si micţiunea indiferent de condiţiile din jur.
Impulsurile declanşate de distensia peretelui vezical sunt
transmise pe căi aferente parasimpatice (nervii pelvici) la
centrii sacraţi medulari (S2).

De aici prin fibre eferente simpatico-parasimpatice,

impulsurile ajung la detrusor.

Fibrele simpatice au originea în măduva lombară. Din

maduva lombara pleacă fibre preganglionare până la
ganglionii simpatici paravertebrali L1-L4.
De aici pleacă fibre postganglionare, ce vor forma nervii
hipogastrici, care merg la detrusor, ureter şi sfincterul
intern determinând relaxarea peretelui vezical şi
contracţia sfincterului intern, impiedicand mictiunea.

Parasimpaticul are originea în măduva sacrată S2-S4,

coboară pe calea nervilor pelvici spre vezică şi determină
contracţia vezicii şi relaxarea sfincterului intern, facand
posibila mictiunea.
Sfincterul extern este inervat de nervul ruşinos intern,
care-i creşte tonusul.

REGLAREA ACTIVITATII RENALE

Se face pe cale nervoasa si pe cale umorala .

 REGLAREA UMORALA

Hormonul antidiuretic (A.D.H.), secretat de nucleii

hipotalamici si eliberat din neurohipofiza, controleaza
eliminarile urinare de apa, actionând la nivelul
segmentului distal al nefronului si al tubilor colectori.

Sub actiunea ADH creste reabsorbtia de apa în tubii distali

si colectori, concomitent cu diminuarea volumului si
cresterea concentratiei urinei.
La o presiune osmotica sanguina de 280 mosm/l secretia
hipotalamica de ADH este la un nivel bazal de 0,5 pg/ml.

O crestere mica a presiunii osmotice pana la nivelul de 295

mosm/l determina o crestere a secretiei de ADH pana la
nivelul maximal de 40 pg/ml.

Cei mai importanti stimuli ai secretiei de ADH sunt

scaderea cantitatii de apa si cresterea NaCl din sange.
Ureea nu reprezinta un stimul al secretiei de ADH, chiar
daca ADH creste reabsorbtia ureei.

Glicemia nu este un stimul in prezenta insulinei, efectul

glucozei fiind minim in absenta hormonului pancreatic.

Efectul actiunii ADH-ului de insertie si deschidere a porilor

“aquaporini” membranari este de scurta durata, volumul
plasmatic schimbandu-se in 5-10 minute.
Mineralocorticoizii, în special aldosteronul, controleaza
eliminarile urinare de Na+ si K+ la nivelul segmentului
distal al nefronului, stimulând reabsorbtia de Na+ si
excretia de K+.
Actiunea se realizeaza datorita sintezei in celulele tubulare
de noi proteine care vor intra in componenta canalelor
proteice sau a carrier – ilor membranari.
Parathormonul mobilizeaza sarurile minerale din oase,
stimuleaza eliminarile renale de fosfati, K+ si reabsorbtia
de Ca+2 si Na+ in TCD.

Hormonii tiroidieni intensifica metabolismul celular, în

special pe cel protidic si prin cresterea generarii de produsi
finali de metabolism, maresc diureza, acelasi efect având si
alterarea legarii apei si a sarii în tesuturi.
Rinichiul în conditii de irigatie insuficienta sau ca urmare a
unor modificari ale compozitiei chimice a urinei ajunsa în
tubii distali, descarca o enzima-renina-care actionând
asupra unei globuline plasmatice (angiotensinogen),
produce angiotensina I, ce se transforma enzimatic
(enzima de conversie) în plasma si tesuturi în angiotensina
II, cel mai puternic vasoconstrictor natural si stimulator al
secretiei de aldosteron.
La nivel renal, angiotensina II creste reabsorbtia de Na+ la
nivelul TCP, prin stimularea directa a ATP-azei Na+/K+
dependenta si a antiportului Na/H din celulele TCP.
Rolul ANP (peptidul natriuretic atrial)
DIURETICELE