Fata babei și fata moșului

De Ion Creangă

Erau odată un moșneag și o babă, moșneagul avea o fată și baba o altă

fată. Fata bebei era urâtă, leneșă, ț âfnoasă și cu inimă rea. Dar ea era
fata mamei și era alintată și lăsa tot gruel din casă pe fata moșneagului.
Fata moșneagului era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă.
Această fată bună era mereu chinuită de mama și de sora ei cea
vitregă.

Într-o zi, moșneagul se sătură de certurile din casă și o chemă la el pe

fiica lui și îi zise:
-Draga mea, mama și sora ta zic că ești leneșă și neascultătoare. Te rog
pleacă de la casa mea, mergi în lume ca să nu mai fie ceartă mereu aici.
Și îț i dau un sfat: oriunde vei ajunge, să fii harnică și bună, că altfel nu
vei face treabă în lumea asta.

Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o
alunge, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de
casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere!
Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi
înainte o căţ eluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai
coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise:
– Fată frumoasă şi harnică, fie-ţ i milă de mine şi mă grijeşte, că ţ i-
oi prinde şi eu bine vrodată!
Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţ eluşa, o spălă şi-o griji
foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţ umită fiind în
suflet că a putut săvârşi o faptă bună.

Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi

înflorit, dar plin de omizi în toate părţ ile. Părul, cum vede pe fată,
zice:
– Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţ ă-mă de omizi, că ţ i-
oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata, harnică cum era, curăţ ă părul de uscături şi de omizi cu
mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând
ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna
atunci zice:
– Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţ i-oi prinde şi eu bine
vrodată!

Fata repară fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de
drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor
nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:
– Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţ i-oi
prinde şi eu bine vrodată!
Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi
suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţ i era
mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi
porni iarăşi la drum.

Și merse și merse, multe zile, până ajunse lângă o casă frumoasă și

curate și se întâlni cu o femeie care zise:
-Ce faci tu aici, fată frumoasă? Eu sunt Sfâta Duminică.
-Ce să fac, caut de muncă pentru că nu am din ce să trăiesc.
-Atunci hai lucrează la mine și promit că mâine nu vei pleca de
aici cu mâinile goale.
Și fata intră în casa Sfintei Duminici.

Sfânta Duminică o puse pe fata moșneagului să aibă grijă de

balaurii ei până când ea mergea prin pădure. Fata nu se sperie de acele
arătări și îi îngriji cum putu mai bine: le dădu de mâncare, îi spălă, tot
ce trebuie.
Când s-a întors Sfânta Duminică acasă, era atât de bucuroasă și
i-a zis fetei să meargă în pod și să aleagă de acolo o ladă, pe care o vrea
ea. Fata a mers și a ales lada cea mai mică și cea mai veche, care era
așezată într-un colț . Bucuroasă, porni spre casa părintească ca să le
arate lada primită.

Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte

crescute şi rumenit iar ea mănâncă plăcinte, apoi îşi mai ia câteva la
drum şi porneşte. Mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era
plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi
gheaţ a. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a
băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit
înainte.
Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de
pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul,
văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a
luat la drum câte i-au trebuit.
De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţ eluşa,
care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni
pe care a dat-o fetei, ca mulţ umită pentru că a căutat-o la boală. Şi de
aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul,
când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie.

Apoi fata moșului deschide lada și din ea ies cirezi de vite, cai,
găini și alte vietăț i folositoare la casa omului. Moșneagul atunci o
îmbrăț ișează pe fată și îi spune că se bucură că s-a întors acasă.
Baba și fata ei cea rea, erau foarte invidioase și au pornit și ele
pe același drum ca fata moșneagului ca să aducă și mai multe bogăț ii
dar nu s-au mai întors niciodată. Astfel, fata și moșneagul au trăit
fericiț i și liniștiț i mult timp.
BOIERUL ȘI PĂCALĂ
De Ioan Slavici

Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură

venind spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, şi-l
ridică drept în sus. În trăsură era boierul, o doamnă şi vizitiul, care
ț inea caii. Boierul, văzând pe Păcală, spuse vizitiului să oprească
trăsura.

– Bună ziua! zise boierul.

Păcală răspunde:
– Bună ziua!
– Dar ce faci aici?
– Apoi, domnule am pus şi eu lemnul acesta să se odihnească puț in, că
apoi îl duc acasă. Dar dumneavoastră unde vă duceţ i?
– Eu am auzit de unul Păcală, care păcăleşte oamenii, şi mă duc să-l
găsesc, să mă păcălească şi pe mine.

– Nu te mai duce, domnule, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot

să vă păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă. Daţ i-vă jos din trăsură, să-
mi aduc păcălitorul. Dumneavoastră, domnule, ţ ineţ i lemnul acesta
bine, să nu se clatine, că eu vin imediat.
Când boierul ţ inea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se
sui în trăsură şi plecă.

Se face noapte, şi Păcală nu mai vine. Stau aşa toată noaptea şi a doua
zi după-amiaza.

– Bună ziua! zice omul.

– Bună ziua! îi răspunde boierul.
– Dar de ce staţ i dumneavoastră acolo?
– Aşteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne
păcălească. Mi-a spus că vine repede cu trăsura, şi nu mai vine.
Atunci omul spune boierului:
– Apoi, domnule, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură
şi cu cai cu tot?
Şi aşa rămase boierul păcălit şi fără trăsură.
Păcală vinde vaca
Poveste populară

A fost odată, un om care avea trei băieț i. Cel mic se numea Păcală și
mereu făcea năzbâtii. Însă de multe ori lucrurile îi ieșeau bine tocmai
când nu te așteptai.

Acum, de exemplu, el are în grijă o vacă pe care vrea să o vândă și

pornește cu ea spre târg.
Ca să ajungă acolo însă el trece printr-o pădure.

Dintr-o dată vântul începe să bată foarte puternic și Păcală se

gândește că mai bine să se oprească până trece vremea rea.
El leagă vaca de un copac și se așează lângă ea.
Stând Păcală așa i se pare că aude copacul vorbind, deși era doar
vântul care șuiera. El aude:

- E de vânzare vaca?
- De vânzare, zice Păcală.
- Păi și cât ceri pe ea? i s-a părut lui Păcală că aude.
- O dau ieftin, patruzeci de lei.
Vântul bătu iar: scârț , scârț !!!
-Zici că îmi dai banii marț i? zise Păcală. E bine și marț i dacă nu ai banii
acum.

Apoi Păcală a pornit spre casă fericit că a rezolvat așa repede

problema.
El s-a întors marț i în pădure lângă copacul de care legase vaca.
Vaca nu mai era și nici banii nu i-a găsit nicăieri lângă copac.

Păcală atunci a mers nervos spre casă ca să ia un

topor să taie copacul care l-a păcalit.

În scurt timp Păcală a reușit să taie copacul. Mare i-a fost

surpriza când la rădăcina copacului a găsit o pungă plină de bani.
Păcală, ca om cinstit, atunci a luat din pungă cei patruzeci de lei și a
plecat.
Punga plină cu bani a rămas acolo unde se afla.
Păcală era fericit că a reușit să vândă vaca.
Povestea unui om leneș
De Ion Creangă

A fost odată, un om care era foarte leneș, atât de leneș că nici

mâncarea din gură nu o mesteca.
Oamenii din sat au vrut să îl pedepsească pentru că nu muncea și era o
povară.

Într-o zi, niște oameni au venit la el acasă și l-au luat. Voiau să îl ducă
la judecată.
Pe drum s-au întâlnit cu o doamnă bogată. Ea a întrebat unde îl duc pe
om și când a auzit a zis:
-Săracul de el! Mai bine îl iau eu la ferma mea că am destui bani și
mâncare. Așa e cel mai bine, să ne ajutăm unii pe alț ii la nevoie.

Auzind acestea, leneșul zise către doamnă:

- Dar mâncarea de care ziceț i, e bună și ușor de înghiț it?
Doamna cea miloasă când a auzit așa ceva a zis:
-E bună, dar dacă nu o să îț i placă va trebui să îț i faci tu alta.

Atunci leneșul zise:

-Mai bine merg la judecată decât să trebuiască să fac de mâncare sau
să muncesc.
Astfel, oamenii care-l duceau și-au continuat drumul și din acea zi
nimeni nu a mai auzit de acel om leneș.
Punguț a cu doi bani
De Ion Creangă

Era odată o babă și un moșneag. Baba avea o găină și moșneagul un

cocoș; găina babei se oua de câte două ori pe zi și baba mânca multe
ouă proaspete; iar moșneagului nu-I da nici unul. Moșneagul într-o zi
își pierdu răbdarea și zise:
-Măi babă, Dă-mi și mie niște ouă, că îmi e tare poftă!

– Nu îț i dau! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă,
bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut
găina, şi uite-o cum se ouă.
Moşneagul, pofticios, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde
repede cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:
– Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici
mâncarea degeaba.

Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla

pe drumuri. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţ ă
cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în cioc şi se întoarce cu ea înapoi
la casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu
nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cocoş, vede în
ciocu-i o punguţ ă şi zice vizitiului:
-Ia du-te vezi ce are cocoșul acela în punguț ă!

Vizitiul coboară și îi a punguț a cocoșului. Acesta, supărat tare, zice:

-Cucurigu! Boieri mari,
Daț i punguț a cu doi bani!
Boierul, nervos, când ajung în faț a unui fântâni, îi zice vizitiului:
-Ia cocoșul ăla obraznic și dă-l în fântână!

Vizitiul se dă iarăşi jos din trăsură, prinde cucoşul şi-l azvârle în

fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a
înghiţ i la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână.
Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:
Cucurigu! boieri mari,
Daţ i punguţ a cu doi bani!
 Atunci boierul nervos, îi spune bucătăresei când ajung acasă:
-Ia cocoșul acela obraznic și fă o supă din el.
Bucătăreasa îl pune pe cocoș în oală. Acesta scoate din el toată apa
rece din fântână și reușește să iasă din oală și merge la geamul boierului
și strigă:
Cucurigu! boieri mari,
Daţ i punguţ a cu doi bani!

Văzând aceastea, boierul scoate punguț a și o aruncă către

cocoș. Acesta o ia repede și pleacă.
Celelalte păsări din ogradă, văzând curajul cocoșului, decid să meargă
cu el.

Cocoșul merge spre casa moșneagului cu toate păsările boierului după

el. Când ajung acolo el strigă: Cucurigu!!!
Moșneagul când îl vede pe cocoș cu punguț a și multe păsări, îi
deschide poarta și îl lasă să intre în curte.

Când vede toate acestea, baba merge la moșneag și îi spune:

Moșneagule, dă-mi și mie niște bani, că văd că ei destui acum!
Ba nu îț i dau fiindcă nici tu mi-ai dat mie ouă. Du-te și tu și bate găină
și vezi ce îț i adduce apoi.
Baba merge repede după găină și, după ce o prinde bine de pene, găina
fuge din ogradă.

Găina ajunsă pe drum, vede o mărgea și o înghite apoi se întoarce acasă

și se așează la ouat. Și după câteva ore de șezut, găina începe să strige:
Cotcodac! Cotcodac! Atunci baba vine repede să vadă ce a făcut
găină.
Când baba vede că găina a ouat doar o mărgea, crede că găina a
păcălit-o și o bate iar. Apoi rămâne și fără găină.
Astfel, baba cea rea nu mai are acum nici ouă și nici bani, pe când
moșneagul are și bani și păsări iar cocoșul e cinstit și apreciat.
Ursul păcălit de vulpe
De Ion Creangă

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte

întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri nimic de mâncare. Ziua,
vulpea a ieșit la marginea drumului şi s-a culcat sub o tufă, gândindu-se
ce să mai facă, ca să poată găsi ceva.
Şăzând vulpea cu botul întins pe labe, simte miros de peşte.
Atunci ea ridică puţ in capul şi vede venind un car tras de boi.

– Bun! gândi vulpea. Uite exact mâncare pe care o aşteptam eu.

Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum
ar fi fost moartă.

Carul apropiindu-se de vulpe, omul ce avea carul o vede şi, crezând că-i
moartă cu adevărat, oprește boii. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea
de aproape şi, văzând că nici nu respiră, zice:
- Vai, ce frumoasă blană are această vulpe! Am să îi fac nevestei
mele un guler frumos din ea!
Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, o
aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi iar boii pornesc la drum.

De cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele să împingă

peştele din jos din car.
Omul nu vedea, carul scârţ âia, şi peştele din car cădea.

După ce hoaţ a de vulpe a aruncat mult peşte pe drum, a sărit şi ea

din car şi, cu mare grabă, a strâns peştele de pe drum. După ce l-a
strâns, îl ia și îl duce la adăpost şi începe să mânce că îi era foame!
Tocmai când începuse a mânca, vine către ea ursul.

– Poftă bună, vulpeo! Ce mult peşte ai! Dă-mi şi mie, că tare îmi e
poftă!
– Nu îț i dau că nu pentru tine am muncit. Dacă îț i e aşa de poftă,
du-te şi pune coada în apa rece, ca mine, și o să ai și tu peşte să
mănânci.
– Învaţ ă-mă, te rog, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.
 Atunci vulpea rânji dinţ ii şi zise:
-Du-te pe seară la apa din marginea pădurii, pune coada în apă şi stai pe
loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci trage tare spre mal şi ai să
scoţ i o mulţ ime de peşte, poate mai mult decât am scos eu.
Ursul a aleargat în grabă la apa din marginea pădurii și a făcut ce
a zis vulpea!

În acea noapte bătea un vânt rece ca gheaț a. Îngheaţ ă şi apa şi a

prins coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul,
nemaiputând de durere şi de frig, a tras o dată din toată puterea
coada din gheaț ă. Şi, săracul urs, în loc să scoată peşte, a rămas fără
coadă!

Începe el acum a mormăi cumplit şi a sări în sus de durere; şi supărat

pe vulpe că l-a păcălit, se duce să o certe. Dar şireata vulpe ştie cum să
se ferească de furia ursului. Ea se ascunde în scorbura unui copac din
apropiere; şi când a văzut pe urs că vine fără coadă, a strigat:
– Hei ursule! Dar ţ i-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom
şi ai vrut să nu mai rămână peşti în apă?

Ursul, auzind că mai și râde de el, se supără şi mai tare şi se duce spre
copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă
înlăuntru. Atunci el caută o creangă şi începe a cotrobăi prin
scorbură, ca să scoată vulpea afară.

Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga:

- Trage, trage! mie nu-mi pasă, că tragi de copac!
În zadar s-a străduit ursul, că tot nu a putut scoate vulpea din
scorbura copacului.

Şi aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!

Capra cu trei iezi
de Ion Creangă

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu
erau obraznici; iară cel mic era harnic şi cuminte.
Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
– Eu mă duc în pădure ca să aduc ceva de mâncare. Dar voi, încuiaț i
uşa după mine, ascultaţ i unul de altul, şi să nu cumva să deschideţ i
până ce nu veţ i auzi glasul meu. Când voi veni eu și voi cânta aşa:

Trei iezi cucuieţ i

Uşa mamei descuieţ i!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţ âţ e,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.

Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa
şi trag zăvorul. Dar lupul pândea ca să prindă iezii. Trăgea cu urechea
când vorbea capra cu ei. "Bun! zise el în gândul său. Ia, acum mi-e
timpul… " Cum zice, şi vine la uşă; şi cum vine, şi începe a cânta
precum capra i-a învăț at pe iezi

– Vai de mine! zise cel mic. Să nu cumva să deschideţ i, că-i vai de noi!
Asta nu-i mama. Eu o cunosc după glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi de
răguşit, că-i mai subţ ire şi mai frumos!

Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar şi puse să-i ascute limba şi

dinţ ii, pentru a-şi subţ ia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu iar. Iedul
cel mare era gata să deschidă chiar dacă cel mic spunea că nu e mama
lor.
Atunci cel mic s-a dus iute în horn și se ascunde. Asemene cel
mijlociu, iute sub o covată; se-nghemuieşte acolo cum poate.
Însă cel mare se dă după uşă şi trage zăvorul… Când lupul, cu una, cu
două, haţ ! prinde iedul cel mare și-l înghite.
Se odihnește apoi pe covată și găsește pe iedul mijlociu şi-l înghite cât
ai zice pește. Pe urmă se mai învârte prin casă dar nu găseşte nimic, şi
vede că nu mai găseşte nimic, iese şi-şi vede de drum.

Când capra vine acasă, iedul cel mic îi povestește ce s-a-ntâmlat.

Atunci capra aprinde focul într-o groapă și pregătește de mâncare ca
să cheme pe lup. Umple groapa cu jăratic şi cu lemne putrezit ca să
ardă focul mocnit. După asta aşază o punte de nuiele şi nişte frunze
peste: peste frunze toarnă ţ ărână şi peste ţ ărână aşterne o rogojină.
Apoi face un scăunel de ceară numai pentru lup. Pe urmă se duce prin
pădure să caute pe lup şi să-l poftească la masă.

Când a găsit lupul, îl invită la ea la masă. Şi din vorbă-n vorbă, din una-n
alta, ajung pân-acasă la capră! Răstoarnă sarmalele în farfurie şi le pune
înaintea lupului. Atunci lupul nostru începe a mânca; şi gogâlţ , gogâlţ ,
gogâlţ , îi mergeau sarmalele întregi pe gât.

Şi cum ospăta el, buf! cade în groapa cu jăratic, căci scăunelul de ceară
s-a topit.
– Văleu, cumătră, tălpile mele! Te rog, scoate-mă că-mi arde inima-n
mine!
– Ba nu, cumătre; c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei!

Și așa a scăpat capra pădurea de lup!