Ultima dragoste – Anișoara Odeanu

Ochii tăi, sunt atât de negri

Că abia îi deslușesc în această adâncă noapte de vară,
Mâinile tale, sunt atât de albe
Că abia se desprind din troianul de lumină solară.

Ești pretutindeni, și nu ești nicăieri

Și te iubesc astfel, pierdut în aceste nepământene urziri
De dragoste, și moarte
Te iubesc astfel, aprig mag
Al acestei înfiorător de singuratice treceri
A orgoliului meu, neîndurător ca nopțile, spre nicăieri.

Ești în toate cuvintele mele

Și doar cu o ușoara atingere a mâinii pe frunte
Așa de ușor te pierd.
Tu nu stai mai mult
Cu mâna în mâna mea, decât limpezile ore;

Miezul nopții; când singurătățile trec douăsprezece, ca șoimii de munte

Tu mă lași singură să-l ascult.

Tu niciodată nu m-ai întrebat

De ce mi-e casa limpede și goală
Ca într-o zi în care nu se petrece nimic.
Nu m-ai întrebat
De ce îmi place să mă privesc în oglindă
Ca Narcis în fântâni,
Căutând în taina chipului meu
Chipul de fulger al Dumnezeului meu, și-al tău.

Tu niciodată nu m-ai întrebat

De ce mint pasărea cu zborul curat,
Chemând-o spre acolo unde abia mă opresc
De dorul cântecelor într-auzite în vis.
Și inima mea se zbate în cercul din ce în ce mai închis
A tot ce-am crezut că iubesc și nu pot să iubesc.