Gradient

de Marinescu Ștefania-Ioana

Cum ar fi să te trezeşti dimineaţa în sunetul unor clopote ce sună din răsputeri? Să bată atât de tare
încât să evoce, fără voinţa ta, un amalgam de sentimente şi amintiri, să îţi simţi toată ființa vibrând. Se
spune că un clopot trebuie să bată de douăsprezece ori pentru a invoca flăcările Infernului, pentru a
chema pe lume, ceea ce înseamnă durerea în forma sa cea mai pură. Omenirea poate fi, se zice,
împărțită în două mari categorii: cei cărora le e frică de moarte, de durere, şi cei cărora le e frică să
trăiască. E greu să conștientizezi în ce categorie te încadrezi, nu?

Mă ridicasem din pat mai devreme decât de obicei, ceea ce era curios pentru o zi de primăvară. Este
perioada perfectă pentru a dormi cu geamul deschis, lăsând inconfundabilul miros al nopţii să pătrundă
în cameră, până îmbibă ţesătura albă a cearşafului. Acest parfum tainic provoacă dependență, mă
determină să îmi doresc trecerea rapidă a celorlalte anotimpuri, doar pentru el. Mereu am vrut ca acesta
să îmi umfle plămânii pentru restul zilelor ce mi-au fost scrise. Primăvara în sine este stăpână asupra
unei anumite părţi a sufletului, putere ce nu i-o poate lua nici măcar una dintre celelalte perioade ale
anului. În plus, noaptea este momentul în care m-am simţit întotdeauna vulnerabilă. Parcă are ceva ce
transcende timpul. Lumina lunii dezgroapă sentimentele ascunse, pentru că noi, oamenii, ne deschidem
altfel atunci când soarele nu domneşte pe bolta cerească.
Capul se simţea mai greu, de parcă nu voia să mă trezesc şi mă pedepsea pentru nesăbuinţa de care
tocmai dădusem dovadă. Nu era nimeni în casă. Ciudat! Probabil plecaseră undeva şi au uitat să mă
anunţe, aşa că m-am aşezat pe blatul din bucătărie, scotocind dulapurile de deasupra aragazului. La
naiba! Nu mai aveam nici măcar o linguriţă de cafea. Mereu o beam cu caimac, aromată, fără lapte.
Ocazional, poate şi un cubuleţ de zahăr. Cafeaua mereu fusese mica mea plăcere nevinovată. Era un
motiv să îmi doresc să încep o nouă zi, să prind un nou răsărit. Îmi ungea gâtul sorbind-o pe terasă cu
muzică jazz în surdină. Mă linişteau toate acestea, mă făceau să uit de cele de zi cu zi chiar şi pentru
câteva clipe. Îmi plăcea viața mea de zi cu zi, acea rutină interminabilă. Mă vedeam tot în această
ipostază la şaizeci de ani, la şaptezeci de ani și în continuare, dacă am noroc.
Am ieşit din curte. Voiam doar să merg la o plimbare. Peste noapte, casa a fost acoperită de iederă
subţire, de la distanţa creând iluzia unor crăpaturi ce se unduiau aproape simetric pe vopseaua cojită de
atâta ploaie. Mă simţeam într-o altă dimensiune, căci locul în care am copilărit părea sufocat de

1
îmbrăţişarea plantei. Dacă mă străduiam, puteam auzi gemetele pereţilor strânşi, care încercau din
răsputeri să reziste, dar lacrimile sărate le îngreunau ochii şi obrajii. Mâinile îmi erau uşor reci, dar îmi
plăcea această senzaţie. Căldura înseamnă iubire, empatie, dar eu eram liniştită că nu emanam nici cea
mai mică picătură de vulnerabilitate. Toată strada fusese invadată de iederă, asfaltul era crăpat, un vânt
misterios parcă penetra ferestrele, acum sparte, lăsând impresia că nu eşti singur. Simţeam prezenta
cuiva. A ceva nou, nedefinit, indescifrabil.
Iubeam sunetul pe care cauciucul de pe talpa încălţărilor mele îl făcea atunci când călcam pe nisip
sau pietriş. Era un mic freamăt în liniştea deplină a naturii. Mă zgâria, dar, simultam, mă liniştea.
Undeva, în apropiere de câmpul vecin, dăinuia un copac înalt, bătrân şi impunător. ,,Bizar!” mi-am
spus. Nu îl mai văzusem niciodată, deşi treceam zilnic pe acolo. Un fior rece mi-a trecut prin fiecare
părticică a corpului meu. În spatele urechilor simţeam nişte înţepături ce se intensificau în timp ce
înaintam şi mă apropiam de acel copac, părăsisem poteca pietruită. Fânul trosnea sub greutatea paşilor
mei. Crengile erau uscate, nici urmă de frunze sau muguri. Se unduiau straniu şi parcă erau încârligate
între ele, ca într-un dans popular de amatori. Formau nişte spirale, iar dacă te uitai cu atenţie, păreau că
vor atinge cerul. Toate detaliile lor erau atât de amestecate, încât nu înţelegeai nimic din ele, dar, în
același timp, erau atât de frumoase şi unice. Trunchiul era gros, iar scoarţa dădea să cadă doar dacă o
atingeai. Era de un maron-roșcat superb. Îmi aducea aminte de toamnă.
Am auzit un fâlfâit de aripi ce venea de deasupra mea. Ridicându-mi privirea, am zărit un corb cu
pene lucioase, de un negru-abanos. A croncănit şi s-a uitat fix la mine.
- Tare frumos eşti, i-am spus. Ţi-ar trebui un nume. Un corb ca tine este demn de un nume adevărat.
M-am gândit preţ de un minut la această pasăre, dar, imediat, nu ştiu cum, i-am găsit numele
perfect:
- Anubis. Numele tău va fi Anubis! Ești ceea ce-mi doresc pentru a fi alături de mine.
Întotdeauna găseam o anumită plăcere în prezența unei necuvântătoare. Poate că agream faptul că
nu mă putea judeca, nu mă putea critica. Doar era acolo. Să îi simt prezența era tot ce voiam. Cumva,
era ceea ce caută unii oameni: pe cineva care să fie în viața lor ca o alinare, să stea și să asculte, fără a
exista posibilitatea de a le frânge inima. Mă simțeam protejată cu Anubis zburând în cerc în jurul meu,
căci parcă desena ceva invizibil, dar puternic. Vântul a bătut destul de tare, iar crengile au trosnit
zgomotos în spatele meu.
Eram fascinată de acel copac. Îl înconjurasem de atâtea ori, dar abia a şaptea oară am văzut o
oglindă ce era agăţată de un cui ruginit, înfipt în scoarţă, dând impresia că pătrunde până în centrul său
şi, într-un fel, ştiindu-i secretele, liniile ascunse în interiorul său. M-am apropiat şi, bineînţeles, mi-am

2
văzut propria falsă imagine. Era un sentiment straniu, căci atunci când îmi roteam capul, în oglindă
mişcarea se producea cu întârziere. Pe neaşteptate, fiinţa care se afla în spatele suprafeţei care dăruiește
false imagini a început să îşi mişte buzele:
- Imaginează-ţi că ai făcut un curs de artă, mi-a spus. Ai învățat diferența dintre o pictură în ulei și
un lucru mecanic, ca o fotografie. Fotografia arată doar realitatea. Pictura prezintă nu numai realitatea,
ci și visul din spatele ei. Visele noastre ne poartă mai departe. Ne despart de bestiile din jurul nostru.
Probabil că speranţa ne determină să vrem să continuăm. Ea este ca o perfuzie. Acum te amorţeşte şi
devine o stare în care te simți confortabil, temporar… Nu ştii cât te va ţine în viaţă, dar conştientizezi
că este acolo, a zis cu o urmă de regret. Te poate îndruma să te ajuţi singură, sau îţi va da aerul necesar
până când va veni momentul. Ultimul moment. Când pierzi controlul, vei culege recolta pe care ai
semănat-o, a adăugat. Și pe măsură ce frica se intensifică, sângele rău încetinește și se transformă în
piatră. Și este prea târziu să pierzi greutatea pe care ai obișnuit să o arunci. Așadar, îneacă-te bine, pe
măsură ce cobori, singură... trasă în jos de piatră. Raiul e aici dacă ştii să ţi-l faci, spunea.

Eram pur şi simplu împietrită. Cuvintele acelea îmi făcuseră până şi măduva să fiarbă. Simţeam că
reflexia mea din oglindă aruncase o săgeată în inima-mi, care se deplasa încet, penetrându-mi pieptul
cu tot cu penele din coada sa. Se mişca încet. Aveam impresia că puteam auzi carnea cum se frământa
în îmbrăţişarea umedă a sângelui. Eram conştientă de durerea fizică pe care o trăiam, aşa că am dus
mâna la piept. Degetele şi palma erau curate. Voiam să îmi opresc sentimentele pentru câteva clipe, să
nu mai simt nimic. Până şi lipsa acestora ar însemna ceva. Putere! Putere! Putere! Vorbele acelea
evocau amintiri din trecutul pe care încercam să îl uit, mă determinau să mă gândesc la posibilităţile pe
care le-am ratat. Mă gândeam la toate sentimentele neîmpărtăşite, la toate şoaptele neșoptite. Regretam
amarnic, pentru că mă uitam la pierderea celor mai frumoşi ani ai vieţii pe care aş fi putut să îi trăiesc
la maximum. Dar era deja prea târziu. Sufleteşte, mă îndreptam spre alt capitol al romanului ce era doar
al meu... Anubis era tot acolo, îl simţeam cum mă urmărea cu privirea. Veghea asupra mea!

M-am tras înapoi, departe de copac. Simţeam că trebuia să mă îndepărtez cu faţa la el, să îl respect.
Mi se părea că ceva din el este sacru. Am continuat să merg pe drumul pietruit de pe marginea
câmpului în care obişnuiam să mă ascund de bunica atunci când abia ajungeam să văd dincolo de
tejgheaua de la magazin. Acum, mă uit cu drag la locurile copilăriei mele. Mi s-a făcut dor să vizitez
cimitirul unde, pe o cruce rece, sunt gravate numele bunicilor mei. Preţuieşti ceva aşa cum ar trebui
abia după ce l-ai pierdut. Ajunsesem pe o străduţă, dar era ceva familiar în melancolia ei. Era o stradă
pe care o cunoşteam fără să o fi văzut niciodată. Anubis zbura puţin în spatele meu, urmărindu-mi

3
fiecare mişcare. Mergând puţin pe drumul pavat, am constatat că strada era înfundată. Era ceva de mers
până la capătul său, dar distingeam silueta unui alt copac. Un impuls de nicăieri mă determina să
înaintez. Oare era subconştientul meu care dorea mister, ori îmi era mie teamă? Nu ştiu. Nu îl voi
înţelege. Cerul avea o culoare stranie, purpurie. Se tot schimba din gri în albastru şi invers. Nu îmi
puteam da seama ce moment al zilei era, cât timp se scursese de la zorii zilei. Mă simţeam ca într-o
transă, aşa că nici nu mă mai interesa. M-am oprit destul de aproape de copac şi l-am analizat, l-am
admirat. Într-o simetrie incredibilă, ramurile sale erau îndreptate jumătate în sus, jumătate spre Pământ.
Pe scoarţa tânără, de data aceasta, erau scrijelite nişte linii ce semănau cu un curcubeu, în interiorul
căruia se zăreau mici picături sângerii. Simţeam freamătul său interior. Mă simțeam liberă și mândră,
dar în același timp sufletul meu era încarcerat, ca la o judecată. Aveam o apăsare în dreptul inimii şi un
gust amar şi acru în gură, de parcă mi-ar fi sângerat gingia. Nu aş fi crezut vreodată că un element al
naturii mi-ar fi putut transmite atâtea, doar prin simpla sa prezență.
Pe neaşteptate, am simţit că apă îmi pătrunsese în pantofi, trecând prin şosete, până la piele. Era
foarte rece şi mirosea a stătut, a putred, aşa că am privit în jos. Un ochi de apă era lângă trunchiul
copacului, probabil deasupra rădăcinilor. Privind în undele mici de apă uşor murdară, mi-am văzut
imaginea reflectată, bineînţeles, dar eram fericită şi ţineam de mână pe cineva căruia nu i se vedea
chipul. Oare era un alt univers? De data aceea, nu simţeam că era prea târziu să fac o schimbare. Era
misterios şi nou pentru mine, dar ştiam în adâncul sufletului faptul că trebuia să îmi mărturisesc mie
ceva. Atunci am ştiut cu adevărat. Mă simțeam atât de fericită! Eram înconjurată de prieteni, familie şi
de persoana iubită. Totuşi, aveam impresia că în acea nouă dimensiune simțeam că am făcut un pas
important și reușisem să ajung într-un alt punct. Iubeam acele imagini. De fapt, poate că îmi plăceau
pentru impresia că timpul şi spaţiul fuseseră suspendate şi pentru sentimentul machiavelic al unor
drame care se petrec ireversibil în afară. Într-o lume prea străină ca să poată deveni ameninţătoare.
Lacrimile îmi umpleau ochii, prea grele pentru a fi ţinute de pleoape. Gâtul îmi era de parcă se
înnodase ceva de jur împrejurul lui.
- Cum aş putea ajunge în acea ipostază, Anubis? Te rog, spune-mi! Nu mă lăsa aşa! am spus, icnind
de durere, de neputință.
Corbul nu a putut face nimic. Doar a croncănit puternic, răsunând în depărtare. Ajungând din nou la
drumul din preajma câmpului, m-am gândit să merg şi să mă întind pe iarba uscată, să privesc cerul şi
să meditez în legătură cu viaţa mea, deoarece eram tare nefericită!
Deodată, am simţit stropii de sudoare alunecându-mi pe tâmple. Se făcea foarte cald şi nu
înţelegeam de unde provenea căldura dogorâtoare, de parcă era luna lui cuptor. O căpiță de fân

4
începuse să trosnească şi o auzeam cum se dărâma în spatele meu. Atunci când m-am întors, am simţit
cum îmi fugea lumea de sub picioare. Totul luase foc înspre sud. Frică.... Frică... Frică de cea mai pură
esenţă îmi curgea prin vene! Teama se manifestă în trei moduri: îngheţi, fugi sau te lupţi corp la corp
cu inamicul. Instinctul meu a fost, bineînţeles, acela de a fugi în direcţia opusă. Nici nu m-am îndreptat
bine spre nord, că totul din jurul meu s-a acoperit de flăcări. Flăcările Infernului, mă gândeam, doreau
să îmi transmită ceva. Fumul se înteţea şi tuşeam. Tuşeam aşa cum nu o mai făcusem niciodată. Nu mai
puteam respira! Ochii îmi explodau, îmi ieşeau din orbite! Auzeam doar inima bătându-mi din ce în ce
mai încet când, fulgerător, a venit o rafală de vânt.
- Durerea purifică, arde, am auzit o voce gravă venind de nicăieri, focul stingându-se, iar pe câmp
nefiind nici cea mai mică urmă de incendiu.
Nu mă mai puteam mişca. Eram imobilizată! Aparent căzusem în iarbă şi mă ghemuisem cu
genunchii la piept. Suflam şi gemeam simultan. Îmi văzusem toată viaţa trecând prin faţa ochilor.
Anubis a croncănit din nou, şi mai puternic, de data aceasta. Cumva, am găsit puterea să mă ridic,
ştergându-mi sudoarea de pe frunte. Începusem să mă satur de această incursiune. Ştiam că finalul era
aproape, probabil mai aproape decât aş fi crezut. Am zărit un alt copac ce era undeva, în depărtare. Mă
chema. Nu mai eram sfioasă, ci eram dornică să aflu ce mă mai aştepta de data aceea. Eram teribil de
înrăită. Apropiindu-mă, am constatat că acela era un tei cu ramuri foarte puternice, dar atipice, orientate
toate spre Pământ, la fel ca cele de salcie, care păreau că plâng. Era ca şi cum acel copac avea o
poveste nespusă, de care se ferea şi pe care nu o putea accepta, deşi, acum, făcea parte din el. Povestea
îi dezvăluia sursa neplăcerilor din ultima perioadă. Simţeam asta. Mi-o transmitea forma crengilor.
Trunchiul părea tânăr, dar atât de degradat! Bineînţeles, acolo era nelipsit lacul. Apa era atât de
limpede, încât zăream peştişorii înotând liniştiţi pe fundul său. Această imagine mă liniştea cu adevărat.
Apa avea puteri terapeutice, chiar magice. Îl puteam observa în apă pe Anubis zburând deasupra mea.
Nu era mare diferenţă între acel lac şi o oglindă. Am închis ochii şi am tras adânc aer în piept. Am
observat pe altcineva. O fată al cărei chip nu denota faptul că, sufleteşte, nu mai era copil de mult prea
mult timp. Copilăria şi fericirea deveniseră doar amintiri îndepărtate. Erau un măr roşu şi frumos, la
care copilul, oricât ar încerca, nu putea ajunge. Apoi, neajutorat, i-l dă altcineva, dar atunci când îl
muşcă fu acru şi plin de viermi, viermi ce se răsuceau în miezul proaspăt şi suculent. Aici este viaţa, în
lucrurile care rămân în urmă, mi-am zis. Nu mai simţeam nimic, ca şi cum altcineva locuia acum în
trupul care fusese cândva al meu, un trup amorţit, pietrificat. Totul avusese loc la fel ca un gradient,
uşor, treptat, trezindu-mă cu acest rezultat. Fata pe care o priveam purta o cruce invizibilă. O făcea să
nu mai existe, cu privirea, sau mai bine zis cu absenţa privirii ei, fără să o ignore, pentru că asta ar fi

5
însemnat să-i accepte existența. Aceea eram eu! Oricât aş fi fugit înainte de adevăr, acolo eram, față în
faţă cu el... cu mine. Cu cine devenisem.
Anubis a zburat şi s-a aşezat pe umărul meu. Se uita la mine de parcă ţinuse un secret tot drumul,
dar acum era pregătit să îl scoată la lumină.
- Viața omului aleargă până la sfârșit, mai rapidă decât timpul în sine, fără speranță de înnoire, cu
excepția cazului în care viitorul este nelimitat, infinit. Mereu oamenii se întreabă care este scopul lor, a
spus el de parcă în spatele păsării era un om. Te poţi scălda de câte ori vrei în amintire şi aduci apele
timpului înapoi tot când vrei tu. Asta e puterea noastră asupra timpului. E un joc de putere. El ne
sfidează şi ia cu el ceea ce am vrea să păstrăm. Cine câştigă şi cine pierde e după cum simte fiecare, a
croncănit Anubis. Lumea este într-adevăr plină de pericole și în ea sunt multe locuri întunecate, dar
totuși există multe lucruri care să fie corecte și, deși în unele părţi dragostea este acum amestecată cu
durere, ea crește probabil și mai mare, a adăugat. Iubirea şi moartea sunt singurele lucruri care merită
pictate, despre care merită să vorbeşti şi pe care să le simţi. Găseşte iubirea, găsește-te pe tine şi vei
găsi vindecarea rănii tale! a spus, înălţându-se şi zburând spre orizont.
Am căzut în genunchi, copleşită de durere. Simțeam că mi se desprinde carnea de pe oase. Ardea
întreg corpul. Mi se părea că am fost lovită în coaste atât de tare încat nu mai puteam respira. Pieptul
mă durea mai rău decât atunci când asculți o piesă specială după ce inima ți-a fost frântă. Credeam că
organele îmi vor părăsi pieptul şi se vor înnegri. Abia atunci am conştientizat faptul că tragedia este
inevitabilă... De ea nu putem scăpa... Se referă la eternitate. Se referă la nesfârşit. La esenţa omenirii.
Ceea ce nu observasem era faptul că aveam genunchii şi pumnii afundaţi într-o baltă de nămol. Anubis
a săpat şi a găsit acest demon în interiorul meu. Fugeam de el până când m-am murdărit serios.
Oamenii speră să ascundă ceea ce nu le place la ei, la trecutul lor, și, chinuindu-se prea mult s-o facă,
mai degrabă atrag atenția asupra acelor trăsături cu care ei nu se pot împăca. Mi se urca ceva pe mână,
parcă mă gâdila. Râme şi lipitori îmi acoperiseră braţele. Nămolul mi se urcase pe față. Mirosea
îngrozitor, eram dezgustată. Eram captivă în propriul corp. Voiam să fac ceva, însă nu mai aveam
putere. Nu mai eram eu. Capul mă durea teribil, impulsuri electrice traversându-mi corpul. Mi se făcuse
rău, începeam să nu mai văd. Totul se rotea cu mine. Oare eram în cercurile Infernului? Mă afundam
spre întuneric? La un moment dat, totul s-a făcut negru...

...Vântul adia liniştitor. Deschizându-mi ochii, am simţit parfumul atât de cunoscut al pielii pe care
o atinsesem de atâtea ori şi care, acum, îmi era ca o pătură. Mă proteja. Acel zâmbet... l-aş recunoaşte
şi m-aş reîndrăgosti imediat. Nu te poți duce spre iubire cu sufletul gol, palid, banal. Trebuie să ți-l

6
crești, măcar să începi asta, să-l lași să alerge liber, să învețe din experiențe, să greșească, să sufere, să
trăiască! Să înțeleagă! Prin conștientizare și acceptare a trecutului și a crucilor purtate în spate, îmi
începusem creșterea inimii, mai ales, trecerea spre o nouă dimensiune. Eram în grădină, în braţele
persoanei pe care o iubeam. A fost tot ce îmi lipsea mie, a fost tot ce nu puteam fi eu, oricât aș fi
încercat. Uneori, pur și simplu, aveam senzația că mă topesc din cap până în picioare și mă scurg pe
asfalt atunci când întregul meu univers se rotea în jurul imaginii acelei persoane. E ciudat cât de
incapabilă sunt să prevăd evenimentele esențiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai târziu firul vieții
mele. Un corb, probabil cel mai frumos pe care îl văzusem, stătea lângă noi.
- Îți voi spune Ra. Sper că vei rămâne prin împrejurimi.
Mă simţeam confuză, de parcă aş fi fost absentă din viaţa mea pentru o lungă perioadă de timp şi o
trăise altcineva în locul meu. Nu mai aveam nevoie de nimic. Persoana iubită îmi era antidotul mult
căutat.
- Te iubesc, am spus, apoi ne-am sărutat, iar căldura corpurilor în acea îmbrățișare crea propria
noastră felie de vară.

7
8