1. Personalitatea este stabilă sau se schimbă de-a lungul vieţii?

Definiţie: patternuri caracteristice, stabile de comportament, de moduri de gândire şi

afectivitate ce determină felul unic al unei persoane de adaptare la mediu.
Unele trăsături precum Asertivitatea şi Încrederea in sine cresc intre 27 şi 43 de ani ca
urmare a succesului in carieră. Este un fapt general acceptat astăzi că cele mai multe schimbări in
personalitate au loc intre 20 şi 40 de ani. In prima jumătate a anilor 2000 existau mai multe studii
care demonstrau că intre 21 şi 60 de ani cresc Conştinciozitatea, Stabilitatea emoţională şi
Agreabilitatea şi scade Neuroticismul. Cele mai recente studii arată o traiectorie curbilinie,
Deschiderea la nou, Extroversiunea şi Agreabilitatea crescȃnd pȃnă pe la 40 de ani şi descrescȃnd
după 60 de ani, in timp ce Conştinciozitatea avȃnd o permanentă creştere odată cu vȃrsta.

2. Abordarea idiografică versus abordarea nomotetică a personalităţii

Ȋn teoria personalităţii există două abordări: cea idiografică şi cea nomotetică.
A. abordarea idiografică vede fiecare om ca fiind unic, ȋncercănd să ȋnţeleagă fiecare
persoană in parte. Este o abordare calitativă bazată pe interviuri, jurnale şi date clinice. Are
avantajul ȋnţelegerii mai profunde a persoanei dar ridică probleme ȋn cea ce priveşte realizarea de
generalizări.
B. nomotetică vede temele comune din felul ȋn care se comport oamenii pentru a identifica
trăsături care descriu ȋn cel mai potrivit mod ȋntreaga personalitate. Este o abordare cantitativă
bazată pe chestionare auto-administrate. Permite comparaţii ȋntre indivizi şi realizarea de predicţii
dar este pur descriptivă şi mai degrabă superficială.
Ȋncă din 1937 de la Allport şi continuând cu Eysenck, Cattell, Costa şi McCrae s-a sugerat
că personalitatea este alcătuită din componente numite trăsături.

3. Limitele folosirii chestionarelor ȋn studiul personalităţii

Chestionarele au atât avantaje cât şi dezavantaje, Dezavantajele sunt:
 acurateţea datelor culese depinde de modul ȋn care se poate introspecta persoana
evaluată;
 dezirabilitatea socială dată de dorinţa de a fi acceptat de ceilalţi;
 distorsionarea şi/sau răspunsurile false ca rezultat al aşteptărilor pe care le au de la
testarea respectivă;
 lipsa motivaţiei duce la răspunsuri date la întâmplare;
 tendinşa centrală alegerea în mod constant al răspunsului din mijlocul scalei.
 4. Testul Myers Briggs
Autori: Isabel Myers şi Katherine Briggs;
Oamenii evaluaţi cu el erau asignaţi la câte un capăt al fiecărei dimensiuni şi primeau câte un cod
din 4 litere, de exemplu ENGP, din 16 tipuri posibile. Autoarele recunoşteau ȋnsă că este posibil ca
un om să se situeze chiar la mijlocul fiecărei dimensiuni. Judecată vs Percepţie Gândirea vs
Afectivitatea.
Opiniile: despre MBTI sunt ȋmpărţite. Suporterii spun că tipologia lui Jung a fost
operaţionalizată cu succes şi că este folositoare ȋn selecţia profesională cât şi ȋn evaluarea cu scop
de dezvoltare. Nu are baze ştiinţifice, de aceea aplicarea rigidă a tipurilor de personalitate este una
riscantă. Cele 16 tipuri sunt prezentate ca “pure” dar este puţin probabil ca un om să fie un tip pur
de personalitate: el poate fi extrovert ȋntr-o situaţie şi introvert ȋn altele, poate da dovadă atât de
gândire obiectivă cât şi subiectivă, ȋn funcţie de situaţie sau topică. Demersul de evaluare cu MBTI
este unul prea general pentru a putea realiza diferenţieri exacte ȋntre oameni. Validitatea
instrumentului: dovezile ȋn acest sens provin doar din studii corelaţionale iar răspunsul la test este
unul ipsativ ceea ce face ca evaluarea validităţii să fie foarte dificilă.
Recomandat: a fi folosit ȋn scop de dezvoltare personală prin activităţi de consiliere sau
coaching, dar nu este recomandat ca instrument de selecţie şi comparare a candidaţilor.

5. Abordarea biologică
Cea mai cunoscută teorie biologică a personalităţii este cea a lui Hans Eysenck, elaborată ȋn
anii ’60 şi apoi revizuită de câteva ori până prin anii ’90. Conform acestuia, creierul conţine 2 seturi
de procese neuronale – unul excitator şi unul inhibitor. Primul ȋncearcă şă ne ţină activi ȋn timp ce al
doilea are ca obiectiv inactivitatea. Omul ȋncearcă să menţină un echilibru ȋntre cele două.
Bazându-se pe observaţii şi pe analize pe scara mare, Eysenck a sugerat ȋn 1967 că există
trei dimensiuni de-a lungul cărora poate varia personalitatea cuiva:

 Introversiune – Extroversiune
 Neuroticism – Stabilitate
 Psihoticism – Normalitate
Din teroria lui Eysenck au rezultat chestionarele de personalitate Maudsley Personality
Inventory (MPI), Eysenck Personality Inventory (EPI) şi Eysenck Personality Questionnaire (EPQ).
Ideile lui Eysenck au fost continuate de către fiul său Michael care a rafinat ȋn anii ’90 modelul ȋn
special pe componenta de neuroticism/anxietate.
 6. Abordările factoriale
Prin anii ’80 se ajunsese la concluzia că toată personalitatea poate fi redusă la 5 componente.
Astfel, Costa şi McCrae au analizat prin analiză factorială un număr de chestionare şi au rezultat 5
factori principali care au stat la baza celui mai folosit model al personalităţii din psihologia
modernă. Teoria propusă de ei ȋn 1985 este cunoscută sub numele de “Big Five”, cei mai frecvent
folosiţi termeni fiind următorii:
 Extroversiune
 Stabilitate emoţională/Neurotiscism
 Agreabilitate
 Conştinciozitate
 Deschidere spre experienţe (deschidere faţă de nou)
Conform teoriei Big Five ar trebui să fie posibil să sumarizăm orice profil de personalitate
pe baza acestor 5 factori. Mulţi dintre cercetători sunt de acord la ora actuală cu această grupa de
factori. Simplitatea lui Big Five o face atractivă. Ȋn 1992 Costa şi McCrae au dezvoltat un
chestionar bazat pe această teorie numit NEO Personality Inventory (sau NEO-PI) ca şi un acronim
al celor 5 trăsaturi (Neuroticism, Extroversion, Openness to experience). La ora actuală este folosită
versiunea revizuită ȋn 2010 numită NEO-PI-R. Factorii secundari care au rezultat din aplicarea
multor chestionare pot fi puşi ȋn corespondenţă cu cei din Big Five. Iată un exemplu de
corespondenţă ȋntre factorii Big Five, cei din 15FQ şi cei din 16PF (după Coaley, 2010).
Big Five 15FQ 16PF
Extroversiune Introversiune-Extroversiune Introversiune-Extroversiune
Neuroticism Anxietate Anxietate
Agreabilitate Independenţă Independenţă
Conştinciozitate Control Auto-control
Deschidere spre experienţe Pragmatism Ȋncăpăţânare

7. Modelul biologic al personalităţii Robert Cloninger a fost dezvoltat tot ȋn anii ‘80 acesta a
combinat date din psihologie, sociologie şi medicină. Teoria sa vorbeşte despre 7 domenii ale
personalităţii şi anume: căutarea noului, evitarea pericolului, dependenţa de recompense, persistenţa
(temperament), precum şi voinţa, cooperarea şi spiritualitatea (caracter). Cloninger a legat acestea
de diferiţi neurotransmiţători din creier, precum şi de sistemele de ȋnvăţare prin recompensă şi
pedeapsă. Munca sa este legată de cea a lui Eysenck şi Gray, dependenţa de recompense reflectând
de exemplu activitatea sistemului BAS.
Dovezile ştiinţifice privind validarea acestor modele biologice ale personalităţii sunt
contradictorii, deşi s-au realizat numeroase demersuri ȋn acest sens. Unele cercetări au găsit suport
pentru explicaţiile lui Eysenck privind arousalul precum şi pentru modelul BIS/BAS, ȋn timp ce
altele nu au găsit date concludente. Dat fiind complexitatea creierului este probabil că fiecare dintre
aceste modele teoretice să reprezinte o suprasimplificare şi ar fi de dorit să se realizeze combinaţii
ȋntre ele pentru a studia legătura cu personalitatea.
Ele au contribuit la dezvoltarea evaluării personalităţii, prin scalele BIS/BAS dezvoltată
după modelul lui Gray, precum şi scala Tri-dimensional Personality Questionnaire a lui Cloninger,
revizuită ulterior ca şi Temperament and Character Inventory şi folosită pentru evaluarea
tulburărilor de personalitate. Este de menţionat de asemenea faptul că teoria lui Eysenck a stat la
baza dezvoltării scalelor sale de evaluare a personalităţii EPI şi EPQ.

8. Mary Rothbart a extins ideile lui Pavlov şi Strelau precum şi conceptele de abordare
şi inhibare ale lui Gray în vederea articulării unui model psihobiologic al temperamentului infantil.
Teoria se bazează pe ideea că există diferenţe în maniera de răspuns la stimulare senzorială, vizibile
din primele luni de viaţă, şi copiii diferă între ei în abilitatea de a se întoarce la homeostază
consecutiv unui răspuns reactiv. Rothbart defineşte temperamentul ca reprezentând diferenţele
constituţionale individuale la nivelul reactivităţii şi autoreglării. Reactivitatea temperamentală este
organizată în concordanţă cu sistemele motivaţional-emoţionale majore ce includ: frica, furia,
afectele pozitive şi anticiparea, precum şi afilierea. Patternurile motivaţionale sunt incorporate în
aceste sisteme alături de emoţii. Pentru fiecare sistem, există reţele atenţionale care reglează
reactivitatea la nivel central, controlul atenţional fiind elementul ce asigură echilibrul.

9. Cea mai recentă taxonomie a temperamentului este cea oferită de Caspi care
cuprinde:
- tipul bine-adaptat (oameni capabili de autocontrol atunci când situaţia o cere, încrezători în
sine la modul adecvat, şi care nu sunt deranjaţi de prezenţa persoanelor noi sau în situaţii noi),
- tipul necontrolat (impulsivi, negativişti, distractibili, şi labili în răspunsurile emoţionale)
- tipul inhibat (reticenţi social, fricoşi, şi deranjaţi de prezenţa străinilor).
- tipul încrezător (zelos, oarecum impulsiv, dornic de a explora şi testa, uşor de adaptat la
situaţii de testare dar fără a fi negativist şi instabil în sarcini precum tipul necontrolat)
- tipul rezervat (timid şi inconfortabil în situaţii de testare dar fără a avea reacţiile extreme
ale tipului inhibat, şi fără ca atitudinea sa să interfereze cu sarcina de rezolvat).

10. Studiile au arătat că temperamentul nu este fixat la naştere, el se dezvoltă până la

adolescenţă – similar cu modul ȋn care se credea că se dezvoltă personalitatea. Iar temperamentul
adolescentului devine o colecţie de trăsături ale adultului. Se pare că modelul conform căruia
personalitatea este o construcţie a mediului pe baza unui temperament ȋnnăscut nu este una reală, la
fel cum nu este reală distincţia dintre temperament şi personalitate ca fiind entităţi diferite.
Deşi iniţial s-a crezut că temperamentul este o componentă gata formată la naştere şi care
suferă mici schimbări ulterior, cercetările din ultimii 15 ani au demonstrat că sistemele care îl
formează se dezvoltă în primii 3 ani de viaţă iar unele trăsături măsurabile la 6-7 ani se stabilizează.

11. Căutarea noului

Trăsătura de personalitate numită „Căutarea Noului” reflectă un entuziasm puternic ca
răspuns la stimuli care semnalizează posibile recompense. Aceşti oameni se simt mai recompensaţi
de experienţe noi, sunt mai exploratori, mai excitabili şi impulsivi şi in lipsa stimulării se plictisesc
foarte uşor.
Ei se descriu prin următoarele: ȋntotdeauna sunt dispuşi să încerce ceva nou dacă cred că le
va plăcea; deseori fac lucruri fără nici un alt motiv decât de amuzament; deseori fac lucrurile
spontan; ȋntotdeauna caută senzaţii noi şi stimulare.
Această trăsătură este genetică şi a fost în repetate rânduri asociată cu densitatea receptorilor
D2 din corpii striaţi. Căutarea noului este asociată cu cuplarea dopaminei de receptorul D2 din
nucleul caudat stâng.

12. Furia şi agresivitatea pe fond de frustrare

În psihologie este cunoscută relaţia intre frustare şi agresivitate. Doar că ele sunt văzute ca şi
entităţi distincte iar relaţia ca una cauzală de genul « frustrarea conduce la agresivitate ». Teoriile
emise de psihologie despre relaţiile dintre diverse variabile pot fi influenţate de convingerile
explicite ale simţului comun privind cauzele şi consecinţele comportamentului. Totuşi, aceste teorii
pot fi de asemenea afectate şi de relaţii implicite conţinute în termenii cotidieni. Reţeaua de
semnificaţii în care sunt “scufundaţi” termenii din limbajul comun include întotdeauna idei subtile
despre ce se asociază cu cutare lucru, şi ce cauzează cutare lucru. Vorbind la modul figurat, termenii
psihologici din simţul comun poartă cu ei termeni asociaţi şi o teorie implicită privind o secvenţă
cauzală în care apare fenomenul studiat. Folosirea acestor termeni, îi face pe oameni să se
gândească la patternuri de semnificaţii asociate şi modele cauzale. Smedslund (1978) şi Ossorio
(1981)(după Kelley, 1992) au afirmat că “teoriile psihologice sunt deseori explicaţii ale relaţiilor
conceptuale ce se găsesc în limbajul comun. Această reţea conceptuală este anterioară atât
observaţiei cât şi teoretizării. O consecinţă a acestui punct de vedere este aceea că în mare parte
cercetarea psihologică este fără sens din moment ce ea încearcă să verifice prin metode empirice
afirmaţii logic necesare”. Acest lucru este ilustrat prin examinarea formulei: “Frustrarea conduce la
agresivitate”. Ea poate fi reformulată ca:”provocarea emisă de O declanşează un răspuns ostil din
partea lui P.” Aceasta nu reprezintă nici o descoperire empirică şi nici o definiţie, ci o formulare
parţială a conceptului ultra-cunoscut al furiei. Cum ne imaginăm noi “furia” cuiva? Autorii
identifică reţeaua cauzală implicită conţinută de termenul “furie”, având provocarea ca antecedent şi
răspunsul agresiv ca şi consecinţă. De unde ştim că o persoană este “frustată”? Pentru că în urma
unei “provocări” ea s-a manifestat “agresiv”, iar comportamentul respectiv agresiv trebuie să aibă
ca şi cauză sentimentul de frustrare.
Care ar fi explicaţia reală a acestei asocieri? Adevărul este că nu vorbim despre două entităţi
diferite ci despre unul şi acelaşi lucru, care se poate manifesta din punct de vedere subiectiv pe un
continuum de la senzaţia de frustrare la una de furie cu manifestări comportamentale. Neuronii din
orbitofrontal care răspund la neacordarea sau amânarea unei recompense scontate, inclusiv oprirea
dintr-o activitate orientată spre un scop, declanşează răspunsuri emoţionale precum iritarea sau
furia, care sunt observate exprimându-se prin comportamentele numite “impulsiv agresive”.
În literatură se face distincţia între agresivitatea instrumentală şi cea reactivă. În
agresivitatea reactivă (care se mai numeşte şi agresivitate afectivă) un eveniment ameninţător sau
frustrant declanşează actul agresiv şi induce senzaţia de mânie. Reacţia agresivă nu este iniţiată cu
un scop (ca şi în cazul celei intrumentale) ci ca răspuns la ameninţare sau la nonrecompensare.

Iată cum se descriu acesti oameni:

 ȋi irită cînd se aşteapă ca un lucru să se întâmple într-un anumit fel, şi de fapt se întâmplă
altfel;
 ȋi enervează când oamenii nu ştiu să se comporte şi încalcă reguli simple;
 când văd accidente stupide, se gândesc că oamenii respectivi au păţit-o în mare parte din
vina lor ;
 cînd sunt contrazişi, acest lucru ȋi enervează şi le taie cheful ;
 ȋi deranjează când cineva ȋi întrerupe dintr-o activitate importantă şi simt în momentul
acela ostilitate faţă de persoana respectivă.
Se ştie că oamenii cu tendinţa spre agresivitate reactivă au o funcţionare mai redusă a
orbitofrontalului. Ȋn plus, studiile anatomice au relevat că un volum crescut al amigdalei bilateral
precum şi un volum mai redus al cingulatului rostral stâng sunt asociate cu o creştere a duratei
comportamentelor agresive (un indice al reglării afective) - la adolescenţii de 13 ani băieţi, în cadrul
interacţiunii lor cu părinţii. La fel, o creştere a volumului orbitofrontalului stâng (median aria 11 şi
lateral ariile 10, 47) este relaţionată la băieţii de 13 ani cu predispoziţia de a răspunde cu
comportamente agresive ca reacţie la comportamentul agresiv al părinţilor.
13. Inhibiţia comportamentală – componentă a personalităţii
Una dintre componentele temperamentului în modelele psihobiologice este inhibiţia
comportamentală. Copiii inhibaţi comportamental prezintă următoarele caracteristici atunci când
sunt confruntaţi cu situaţii nefamiliare (în special prezenţa unei persoane nefamiliare): oprirea din
activitate, latenţă lungă la comportamentul de abordare, evitare activă, tăcere sau comportament
vocal diminuat şi apropierea de persoanele familiare (cum este mama). O măsură observaţională a
inhibiţiei comportamentale la copii trebuie să acorde atenţie următoarelor simptome:
 Preferă mai degrabă să privească decât să se joace cu alţi copii;
 nu se simte în largul său când cunoaşte persoane noi;
 se ruşinează când străinii îi acordă multă atenţie;
 uneori este timid chiar şi în faţa persoanelor pe care le cunoaşte de mult timp;
 pare emoţionat când discută cu adulţii pe care abia i-a cunoscut;
 uneori întoarce spatele ruşinat noilor cunoştinţe.
Aspectele inhibiţiei comportamentale ca reacţie la stimuli noi sau nefamiliari apar în jurul
vârstei de 8-9 luni. Totuşi, o predispoziţie accentuată spre distress, acompaniată de plânset la 4 luni
prezice inhibiţia comportamentală de mai târziu (Rothbart, 1994). Inhibiţia comportamentală este
relaţionată nu numai cu inhibarea comportamentului de abordare dar şi cu inhibarea exprimării
afectelor pozitive (a bucuriei de exemplu)(Rothbart, 1994). Inhibiţia comportamentală poate fi
văzută ca şi echivalentul neuroticismului din unele modele ale personalităţii.
Ȋn cazul inhibiţiei comportamentale ea poate sta şi la baza unor trăsături precum
neuroticismul dar şi a unor tulburări precum fobia socială, tulburările depresive sau a tulburării de
personalitate evitativă.

5.7. Concluzii

Deci, putem concluziona că acei copii care în situatia confruntării cu persoane nefamiliare se
manifestă prin oprire din activitate, printr-o latenţă lungă a comportamentului de abordare sau prin
evitare activă, prin tăcere sau comportament vocal diminuat şi prin apropierea de persoanele
familiare, în special de mamă, copii etichetaţi ca fiind „timizi”, acest mod de a reacţiona nu este
expresia unei „trăsături temperamentale” ci a unei „trăsături perceptuale”. Surprinzător sau nu, acest
tip de reacţii este declanşat de disfuncţii genetice ale sistemelor de percepţie ale feţelor nefamilare
şi ale expresiilor faciale de frică şi furie, adică are caracteristicile unei „tulburări perceptive”.
Este cunoscut şi demonstrat în mod repetat că în cazul folosirii chestionarelor ce privesc
dimensiuni temperamentale există doar o slabă sau moderată corelaţie între evaluările părinţilor şi
cele ale observatorilor profesionişti. Lakatos şi colab. (2003) studiind efectul polimorfismelor
DRD4-7R şi 5-HTTLPR s/s asupra inhibiţiei comportamentale au observat că nici una dintre
observaţiile de laborator ce foloseau tehnica Strange Situation nu corela cu rapoartele mamelor la
scala Distress and Latency to Approach Sudden and Novel Stimuli. De asemenea, Rothbart, în 1988,
atunci când a comparat scalele de observaţie comportamentală IBQ completate de către părinţi cu
observaţiile de laborator privind răspunsul la stimuli noi a copiilor de până la un an, nu a găsit nici o
corelaţie între evaluările părinţilor şi latenţa la apropierea de o jucărie nouă sau apucarea unei
jucării zgomotoase observate ȋn laborator. La fel, Goldsmith şi colab. (1999) au relevat un fapt
similar: reacţia copiilor de 9 luni la apropierea unui străin şi contactul fizic cu acesta corela foarte
slab cu rapoartele mamelor privind stresul faţă de stimuli noi (după Lakatos şi colab., 2003). Una
dintre căile care ar trebui urmate pe viitor este de a furniza părinţilor date privind ce anume este
relevant de observat în comportamentul copiilor pentru identificarea trăsăturilor cu risc pentru o
dezvoltare ulterioară ne-armonioasă.
Termenul de “neuroprogresie” se referӑ la restructurӑri cumulative ale sistemului nervos care la
rȃndul lor mediazӑ apariţia şi persistenţa bolilor psihiatrice. Acest proces este cauzat de dereglӑri ȋn
moleculele inflamatoare, ȋn factorii de creştere, stresul oxidativ şi reglarea energiei celulelor
(Cȋrneci, 2014). Atȃt depresia cȃt şi tulburarea bipolarӑ sunt mai frecvente la oamenii care au avut
parte de evenimente traumatice timpurii. Acest lucru se explicӑ prin faptul cӑ aceste evenimente
seteazӑ viitorul rӑspuns fiziologic şi neuronal la stres, declanşeazӑ o stare de inflamaţie cronicӑ,
altereazӑ mediatorii plasticitӑţii şi metabolismului energiei şi cresc uzura organismului. Stresul din
perioada timpurie a vieţii programeazӑ axa HPA sӑ inducӑ o sensibilitate accentuatӑ şi persistentӑ a
rӑspunsului neuroendocrin, vegetativ, oxidativ şi imunitar la stress (Walker, Kim, Price, şi colab.,
2014). Expunerea la stresori controlabili ȋn timpul copilӑriei şi adolescenţei este esenţialӑ pentru
dezvoltarea de strategii de adaptare/coping cum ar fi: optimismul, dezvoltarea auto-controlului,
acceptarea de responsabilitӑţi, rezolvarea de probleme, cӑutarea de suport social şi reinterpretarea
ȋntr-o luminӑ pozitivӑ a unor evenimente. Prin contrast, strategii precum confruntarea, distanţarea,
evitarea reprezintӑ factori de risc asociaţi cu tentativele de suicid la adolescenţi. Doze mici de stres
pot conduce la creşterea duratei de viaţӑ a celulelor. Astfel, stresorii de scurtӑ duratӑ şi controlabili
produc ȋntӑrirea celulei, proces numit “hormesis” (Epel, 2009). Ȋn plus, biomarkerii neuroprogresiei
precum inflamaţia, stresul oxidativ şi reducerea factorilor de creştere se ştie cӑ pot fi controlaţi prin
dietӑ, somn, lipsa fumatului şi exerciţiul fizic (Walker, Kim, Price, şi colab., 2014).

14. Conceptul de “ataşament” şi primele teorii explicative

Ataşamentul este o relaţie afectivã care uneşte doi indivizi în raport cu valorizarea şi importanţa
pe care le are unul pentru celãlalt. Cu alte cuvinte, ataşamentul este expresia comportamentalã de
apropiere socio-afectivã, este expresia relaţiilor de comunicare socio-afectivã copiladult (mamã, tatã,
alte persoane semnificative). Dimensiunea afectivã a ataşamentului este esenţialã, iar aceasta nu este
specificã doar fiinţei umane. Ea a fost demonstratã şi la puii altor specii.
Teoriile ataşamentului se divid în douã mari tendinţe:
 Teorii care considerã ataşamentul ca o relaţie socialã instinctualã;
 Teorii care definesc ataşamentul ca o relaţie achiziţionatã, învãţatã, ca rãspuns la îngrijirile
acordate copilului de cãtre mamã sau tatã.
Concepţia lui Bowlby (1969) constituie o sintezã a acestor douã puncte de vedere.
Comportamentul de ataşament - susţine Bowlby - exprimã în prima copilãrie o funcţie de protecţie.
Ataşamentul este la fel de necesar şi de fundamental ca şi comportamentul alimentar, cu funcţia sa de
nutriţie, şi comportamentul sexual cu funcţia sa de reproducere. Ataşamentul rãspunde unei trebuinţe
primare, avînd o “motivaţie afiliativã independentã” şi se constituie ca rãspuns la modul în care pãrinţii
sau alte persoane se îngrijesc de copil. Comportamentul de ataşament devine mai specific pe mãsura
dezvoltãrii copilului, introducând o diferenţiere relaţionalã progresivã între copil şi pãrinţi. Motivaţia
afiliativã, care stã la baza socializãrii, nu este o derivare şi o evoluţie a motivaţiei de dependenţã care
caracterizeazã raporturile mamãcopil în primii ani de viaţã, ci este vorba de un proces ce merge de la
dependenţa de adulţi (de pãrinţi sau alte persoane semnificative) spre diferenţiere şi autonomie.
Ataşamentul se constituie ca rãspuns la modul în care pãrinţii se ocupã de îngrijirea copilului sub
unghiul satisfacerii trebuinţelor fiziologice şi a trebuinţei de afectivitate. Ataşamentul devine mai
specific pe mãsura dezvoltãrii copilului, introducând o diferenţiere progresivã între copil şi pãrinţi.
Ataşamentul este “o primã construcţie a relaţiei sociale”, comportând douã dimensiuni:
 un rãspuns la solicitudinea exprimatã de pãrinţi sau alte persoane adulte, ce devin
“persoane semnificative”, când acestea satisfac trebuinţele fizice (fiziologice) ale copilului;
 dimensiunea afectivã, pornind de la simbioza afectivã mamãcopil, ataşamentul generând
apoi noi legãturi socio-afective.

15. Dezvoltarea ataşamentului social primar

Dezvoltarea ataşamentului a fost studiatã printre alţii de Schaffer şi Emerson (1964), care au
observat sistematic un grup de copii scoţieni de la zero zile (din primele ore de viaţã) la 18 luni,
desprinzând urmãtoarele “stadii”:
1. Stadiul “asocial” (pe care noi îl numim “relaţional-biofiziologic”), între zero sãptãmâni şi
şase sãptãmâni. În acest stadiu este foarte important alãptatul, hrãnirea copilului de cãtre mamã, şi
contactul tegumentar, ţinutul în braţe. Deşi este denumit de Schaffer şi Emerson ca “asocial”, acest
stadiu poate fi considerat “relaţional bio-fiziologic”, întrucât copilul începe treptat sã reacţioneze la
stimulii complecşi şi sã-i discrimineze, fiind atras şi preferând feţele umane, mai ales faţa mamei.
 2. Stadiul ataşamentului nediscriminativ: între şase sãptãmâni şi şase/şapte luni. În aceastã
perioadã copilul preferã compania persoanelor adulte (mama, tatãl etc.) şi “protesteazã” la îndepãrtarea
acestora, fãrã discriminãri, prin plâns, ţipete, agitaţie etc.
3. Stadiul ataşamentului specific: dupã şase/şapte luni - 18 luni. Este preferatã mama, dar şi
tatãl, sau orice persoanã “semnificativã” care-l îngrijeşte pe copil. În aceastã perioadã se poate
manifesta “angoasa de la vârsta de opt luni”.
4. Stadiul ataşamentelor multiple: dupã circa 18 luni se manifestã o ierarhie a acestor
ataşamente multiple, determinate de calitatea relaţiilor socio-afective ale persoanelor din anturaj cu
copilul.

16. Tipuri de ataşament

In anii ’80 Hazan şi Shaver au identificat şi la adult următoarele stiluri de ataşament: sigur, anxios-
preocupat, respingător evitativ şi fricos evitativ.
- stil sigur de ataşament - se apropie uşor din punct de vedere emotional de alţii, nu au o
problemă să depindă de alţii sau alţii de ei. Nu sunt deranjaţi de faptul că alţii nu ȋi acceptă şi că
ar putea rămâne singuri. Percepţie pozitivă despre relaţiile pe care le au, sunt satisfăcuţi de ele.
Prezintă un echilibru ȋntre acceptarea intimităţii ȋntr-o relaţie şi independenţă. Se simt bine ȋn
pielea lor, sunt stabili emotional, ȋşi exprimӑ cu uşurinţӑ sentimentele, sunt grijulii şi se aşteaptӑ
ca şi ȋn relaţiile pe care le au sӑ aibe parte de dragoste şi confort emotional. Rӑmȃn deschişi şi
conectaţi emoţional cu partenerul ȋn perioadele dificile sau stresante.
- stil de ataşament anxios - se simt neadecvaţi şi considerӑ cӑ trebuie sӑ se zbatӑ pentru a merita
dragostea altuia. Viaţa lor este permanent sub semnul eforturilor fӑcute pentru a evita
respingerea sau abandonarea. Sunt geloşi, se agaţӑ de persoanele relevante pentru ei şi tind sӑ le
controleze permanent, sӑ se asigure de ataşamentul lor. Cred că alţii au o problemă cu a-i
accepta pe ei. Nu doresc să fie singuri dar se ȋngrijorează că oamenii nu ȋi respectă/valorizează
la fel cum o fac ei. Ei cer un grad ridicat de intimidate, aprobare şi responsabilitate şi tind să
devină prea dependenţi de celălalt. Nu au o imagine de sine prea bună şi simt anxietate ȋn
relaţie, ȋnvinovăţindu-se frecvent pentru toate problemele care pot apare. Le face bine sӑ aibӑ ȋn
preajmӑ persoane suportive, care sӑ le treacӑ cu vederea defectele şi sӑ se concentreze pe
calitӑţile lor - fenomenul Michelangelo.–sӑ scoatӑ la luminӑ frumuseţea - Eu-ul tӑu ideal.
- stil respingător-evitativ - se simt mai bine fără o relaţie care presupune implicare emoţională,
vor independenţă şi se simt auto-suficienţi. Nu vor să se ataşeze emoţional de alţii, nu caută
intimitate emoţională şi ȋi văd pe ceilalţi ȋntr-o lumină mai nefavorabilă decât se văd pe ei
ȋnşişi. Ȋşi suprimă emoţiile şi răspund la respingere socială distanţându-se de sursa respingerii.
- stil fricos-evitativ - se simt inconfortabil să se apropie de alţii, deşi ar dori să aibă relaţii strânse
 cu cineva. Fac acest lucru pentru că nu pot avea ȋncredere ȋn alţii şi nu vor să depindă de alţii.
Aceste sentimente mixte sunt combinate cu păreri negative despre ei şi despre ceilalţi. Nu se
văd capabili să ȋndeplinească nevoile unei alte persoane şi nu au ȋncredere ȋn intenţiile altora şi
ascund emoţiile şi sentimentele.

17. Autoreglarea – elementul de autocontrol al personalităţii

Autoreglarea este cea de-a doua componentă de bază a temperamentului, ea venind să
contracareze reactivitatea emoţională. Deoarece dezvoltarea cortexului prefrontal şi autoreglarea
apar în aceaşi fereastră temporală din primii ani de viaţă, stadiile progresive ale autoreglării pot fi
încadrate în emergenţa competenţelor cognitive guvernate de cortexul prefrontal. Este evident că
este necesar un anumit nivel al dezvoltării cognitive pentru a se transfera controlul reglării de la
sursele externe către cele interne. De exemplu, Kopp (1982)(apud Fox, 2001) descrie abilităţile
cognitive fundamentale necesare pentru ca un copil să poată internaliza aşteptările părintelui în
vederea iniţierii unui control comportamental. Aceste abilităţi includ: intenţionalitatea sau
orientarea spre un scop, permanenţa obiectului, diferenţierea sinelui de celelalte persoane,
reprezentările mentale, memorie episodică, auto-monitorizarea şi iniţierea inhibiţiei motorii şi a
limbajului. De exemplu, pentru a se supune unei reguli comportamentale impusă de părinte, un
copil trebuie să fie capabil să păstreze în memorie regula într-o formă inteligibilă, care să-i permită
ulterior reactualizarea ei selectivă şi aplicarea în situaţia potrivită (reprezentări mentale şi memorie
episodică). În plus, copilul trebuie să fie capabil să-şi supravegheze comportamentul în vederea
recunoaşterii greşelilor (auto-monitorizare), să-şi oprească comportamentele neadecvate (inhibarea
răspunsului), şi să implementeze în mod flexibil răspunsuri alternative care par acceptabile
(planificare şi monitorizarea rezultatelor). Similar cu reglarea comportamentului, reglarea emoţiilor
poate fi descompusă în componente, ce includ recunoaşterea, definirea şi reprezentarea cauzei
distresului, evaluarea trăsăturilor contextuale ale unei situaţii şi formarea unui plan compus dintr-o
secvenţialitate de acţiuni pentru modificarea situaţiei, în vederea reducerii distresului (Kopp, 1989;
apud Fox şi colab., 2001).
Asemenea procese cognitive sunt parte din marele grup al funcţiilor cognitive numite
“executive”, subliniind rolul lor în controlul, sau reglarea, tendinţelor reactive. Dezvoltarea
funcţiilor executive este atribuită modificărilor structurale şi funcţionale la nivelul cortexului
prefrontal din primii ani de viaţă. Deşi termeni precum “auto-reglare” şi “funcţionare executivă”
sunt văzuţi deseori ca fiind acelaşi lucru, Fox şi colab. (2001) consideră că funcţiile executive sunt
necesare dar nu şi suficiente pentru o autoreglare eficientă. În mod specific, autoreglarea reprezintă
reflecţia comportamentală a implementării proceselor executive, dar această implementare şi,
probabil, dezvoltarea acestor procese de control, sunt influenţate de procese motivaţionale şi de
arousalul emoţional sau reactivitatea. Autoreglarea, din punctul de vedere al teoriilor
temperamentului, reflectă intersectarea emoţiei cu cogniţia. Această idee este susţinută, atât la nivel
comportamental cât şi neuroanatomic, de conexiunile reciproce dintre centrii implicaţi în
reactivitatea temperamentală (structuri limbice, în special amigdala) şi reglare (regiuni ale
cortexului prefrontal şi ale cortexului cingulat anterior), şi de cercetările făcute pe pacienţi la care
niveluri ridicate ale emoţiei “inundă” sistemul, împiedicând implementarea strategiilor de control
(Tucker şi Derryberry, 1992; apud Fox şi colab, 2001).