Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Evaluare Psihologica
Evaluare Psihologica
Reieşind din cele expuse, specialistul care realizează această investigaţie este denumit
“diagnostician” – “medic specializat în punerea diagnosticilor” (Noul dicţionar universal al
limbii române, 378).
Psihodiagnoză este activitatea specifică care foloseşte intermedierea prin diferite tipuri de
instrumente pentru a obţine informaţii valide despre structura, dinamica psihică şi personalitatea
unei persoane. Ca instrumente sunt utilizate: testul psihologic; alte metode precum observaţia
comportamentului verbal sau nonverbal; interviul ş.a.(Minulescu M., 2003).
Rieşind din acelea expuse putem concluziona că termenul de „psihodiagnoză” descrie procesul
în urma căruia obţinem rezultate cu referinţă la personalitatea subiectului cercetat.
“Psihodiagnostic” nu este altceva decît o ramură a ştiinţei psihologice şi sfera activităţii practice
a psihologului. Domeniul său de preocupare vizează elaborarea/construcţia metodelor de
evaluare, cercetare, clasificarea particularităţilor psiho-fiziologice ale oamenilor, cît şi utilizarea
lor practică.
Psihodiagnoza particulară este mai aproape de următoarele ramuri ale ştiinţei – psihologia
vîrstelor, psihologia generală, psihologia medicală, psihologia pedagogică, juridică etc.
În prezent putem vorbi despre psihodiagnoza clasică sau tradiţională (aspectul psihometric) şi
psihodiagnoza, modernă (dinamică formativă) ca două concepte diferite. Deosebirile principale
între conceptele date după părerea unor autori (M. Minulescu, 2003) constau în:
- diferenţial;
- clinic;
- de instrucţie şi educaţie;
- de orientare şcolară şi profesională;
- complex (le reuneşte pe primele);
- etiologic.
Raţionamentul sau integrarea datelor sunt corelate cu:
- personalitatea subiectului;
- vîrsta cronologică şi biologică;
- starea de sănătate somatică;
- interferenţe sociale.
Poate să apară şi un psihodiagnostic multiaxial, cu o configuraţie de axe direcţionate de
un anume parametru: fenomenologie — etiologie — inserţie — evoluţie — tipologie —
personalitate etc, oferind depăşirea «dualismului empiric» somatogen şi psihogen, înscriindu-se
concepţiilor moderne multifactoriale, criptogene-somatogene psihogene.
Cuvîntul metodă vine de la grecescul „methodos", care înseamnă „cale", drum către ceva.
Metodă – ansamblu de proceduri, demersuri sau reguli adoptate în conducerea unei cercetări sau
într-o activitate practică.
Metode (plr.)- ansamblu de procedee folosite în vederea atingerii unui anumit scop.
Metoda se deosebeşte de teorie prin faptul că are un caracter normativ, formulînd unele indicaţii,
unele reguli. în acelaşi timp metoda este strîns legată de teorie. Spre deosebire de alte ştiinţe
unde obiectul este investigat şi studiat direct, în psihologie cunoaşterea se realizează indirect. în
acest caz manifestările exterioare, comportamentale fiind considerate ca indicatori ai stărilor şi
relaţiilor interne, subiective. Metodele de cercetare în psihologie dispun de o rigurozitate mai
mică în comparaţie cu metodele din ştiinţele exacte sau ale naturii. în procesul dezvoltării ştiinţa
psihologică a trecut treptat de la metodele subiective la metodele obiective, de la introspecţie
(autoobservaţie) ca metodă subiectivă la observaţie, experiment, test psihologic ş.a. ca metode
obiective.
După criteriul specificul relaţiilor investigate - sunt evidenţiate metode cantitative şi calitative.
Un alt criteriu este natura relaţiei cercetător-subiect care permite deosebirea metodelor directe
şi indirecte.
Faptul că apariţia psihometriei este legată de utilizarea pe scară largă a testelor a făcut ca
denumirile de "metoda testelor" şi "metoda psihometrică" să fie uneori folosite ca sinonime.
• Se va renunţa la testele tradiţionale, care evaluează trăsături psihice (cum sunt structurile
mintale), şi la principiile lor psihometrice.
Dar, deşi adepţii evaluării comportamentale au opus rezistenţă psihometriei, aceste reguli nu au
putut fi respectate. Din contră, în decursul ultimelor două decenii au existat mai multe tentative
de apropiere a evaluării comportamentale de evaluarea psihometrică. Astfel, s-au construit
instrumente de evaluare a comportamentului utilizându-se tehnici statistice, s-au făcut studii
asupra structurii factoriale a chestionarelor, s-a cercetat validitatea concurentă a măsurătorilor
furnizate de observaţii sau de interviuri. În repetate rânduri s-a subliniat necesitatea de a se lucra
şi în evaluarea comportamentului cu instrumente corespunzătoare ca validitate şi fidelitate, care
să fie verificate prin metode psihometrice.
Constatarea că există factori care nu pot fi măsuraţi direct, precum motivaţia, dar care
influenţează comportamentul a avut drept consecinţă restrângerea utilizării procedurilor de
observare a comportamentului şi utilizarea din ce în ce mai frecventă a chestionarelor de
autoevaluare.
Maloney & Ward (1976) consideră evaluarea psihologică un proces de rezolvare de probleme
care vizează descoperirea manifestărilor realităţii. Acest proces implică un scop bine precizat, o
serie de instrumente de evaluare - printre care şi testul - precum şi o serie de variabile specifice
situaţiei.
Un examen simplu de stări, de fapte fizice sau psihice (Hehlmann, W., 1968)
Testul psihologic este o probă definită, implicând o sarcină de îndeplinit, identică
pentru toţi subiecţii examinaţi, cu o tehnică precisă pentru aprecierea succesului sau
eşecului sau pentru notaţia numerică a reuşitei (Pieron, H., 1968)
Testul psihologic constă dintr-o probă, mai frecvent dintr-o serie de probe,
construite în scopul stabilirii prezenţei (sau absenţei) unui aspect psihic, a
particularităţilor de comportare sau a gradului de dezvoltare psihică (Roşca, M., 1972)
Se numeşte test mintal o situaţie experimentală standardizată servind drept stimul
pentru un comportament. Acest comportament este evaluat printr-o comparaţie statistică
cu acela al altor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, permiţând astfel clasarea subiectului
examinat, fie cantitativ, fie tipologic (Pichot, P., 1994)
Un test psihologic este o procedură standardizată prin care se formează un
eşantion de comportamente care va fi descris prin categorii sau scoruri. În plus, multe
teste au norme sau standarde care fac posibilă utilizarea rezultatelor la predicţia altor
comportamente, mai importante (Gregory, J.,1992)
Testul reprezintă o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de
comportament (Anastasi, A., 1976).
Din analiza definiţiilor anterioare, putem observa că testul este definit fie într-o manieră mai
largă (cum este definiţia dată de Hehlmann) sau mai îngustă. Ceea ce rămâne însă invariabil
în definiţia testului psihologic sunt următoarele caracteristici:
instrument de evaluare;
vizează un eşantion de comportament;
implică o procedură standard privind administrarea, cotarea şi interpretarea
rezultatelor.
Testul psihologic este o „proba , [un] instrument de diagnosticare de caracteristici psihice”
(Schiopu, 1997, p. 690). Deşi inceta t enit ca şi concept universal aplicabil diagnosticului făcut
cu mijloace psihologice, „testul” psihologic nu este orice măsurare, ci din punct de vedere strict
terminologic, are arondată conotaţia de probă .
Un test măsoară , există însă şi alte instrumente care nu măsoară direct, ci evaluează acele
concepte care sunt mai eluzive şi scapă abordării metrice. Un test psihologic este aşadar o probă ,
un test are răspunsuri corecte şi greşite, reacţii corecte şi greşite, iar rezultatul lui este metric.
Putem să vorbim strict de teste în domenii precum inteligenţă (teste de inteligenţă), cunoştinţele
(teste de cunostinţe), reacţii psihofiziologice sau cognitive (teste de memorie, teste de
concentrare, teste de atenţie, teste de distributivitate a percepţiei etc.).
Etimologic, cuvantul vine din latinescul testum, care semnifică o oală de pămant, capacul
acesteia. Conotaţiile de sens: încercare, probă, examen critic, piatră de încercare, mărturie.
Primele definiţii ale testului includ pe rînd trecerea de la probă experimentală la condiţia de
probă diagnostică, cu sublinierea necesităţii de standardizare a situaţiei, capacităţii de măsurare
obiectivă a unor manifestări psihologice, pînă la sublinierea expresă a condiţiei moderne:
obiectivitate, reprezentativitate, standardizare.
- 1954. A. Anastasi: „Un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi
standardizată a unui eşantion de comportament” (Psychological Testing).
- 1960. R. Zazzo: „Testul este o probă strict definită în ceea ce priveşte condiţiile de aplicare
şi modul de cotare, care permite poziţionarea unui subiect în raport cu o populaţie, ea însăşi bine
definită biologic şi social”.
- 1961. A. Anastasi subliniază faptul că „valoarea psihodiagnostică şi predictivă a testului
psihologic depinde de gradul în care serveşte ca indicator al unei arii relativ largi şi semnificative
a comportamentului”.
Testul psihologic reprezintă alături de alte instrumente o sursă de informaţii extrem de utilă în
evaluarea comportamentului uman. Literatura de specialitate indică diferite definiţii ale testului
psihologic. Prezentăm în continuare câteva definiţii ale testului psihologic:
Un examen simplu de stări, de fapte fizice sau psihice (Hehlmann, W., 1968)
Testul psihologic este o probă definită, implicând o sarcină de îndeplinit, identică pentru toţi
subiecţii examinaţi, cu o tehnică precisă pentru aprecierea succesului sau eşecului sau pentru
notaţia numerică a reuşitei (Pieron, H., 1968)
Testul psihologic constă dintr-o probă, mai frecvent dintr-o serie de probe, construite în
scopul stabilirii prezenţei (sau absenţei) unui aspect psihic, a particularităţilor de comportare sau
a gradului de dezvoltare psihică (Roşca, M., 1972)
Se numeşte test mintal o situaţie experimentală standardizată servind drept stimul pentru un
comportament. Acest comportament este evaluat printr-o comparaţie statistică cu acela al altor
indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, permiţând astfel clasarea subiectului examinat, fie cantitativ,
fie tipologic (Pichot, P., 1994)
Un test psihologic este o procedură standardizată prin care se formează un eşantion de
comportamente care va fi descris prin categorii sau scoruri. În plus, multe teste au norme sau
standarde care fac posibilă utilizarea rezultatelor la predicţia altor comportamente, mai
importante (Gregory, J.,1992)
Testul reprezintă o măsură obiectivă şi standardizată a unui eşantion de comportament
(Anastasi, A., 1976).
Din analiza definiţiilor anterioare, putem observa că testul este definit fie într-o manieră mai
largă (cum este definiţia dată de Hehlmann) sau mai îngustă. Ceea ce rămâne însă invariabil în
definiţia testului psihologic sunt următoarele caracteristici:
instrument de evaluare;
vizează un eşantion de comportament;
implică o procedură standard privind administrarea, cotarea şi interpretarea
rezultatelor.
Susana Urbina în cadrul Ghidului de utilizare competentă a testelor [9, 46-47] ne propune mai
multe diferențe tipice între testare și evaluare psihologică:
• Nivel Cognitiv
Ce s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?
(teste/sarcini/probe şi/sau interviuri)
• Nivel comportamental
Ce s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?
(teste/sarcini/probe şi/sau interviuri)
• Nivel psihofiziologic
Ce s-a evaluat? Cu ce s-a evaluat?
(teste/sarcini/probe şi/sau interviuri)
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________
Concluziile vor fi derivate deductiv şi/sau inductiv din testele sarcinile/ probele şi/sau
interviurile utilizate; nu se asumă declaraţiile clientului ci se citează ca atare. Spre exemplu,
nu se spune de către psiholog: „ copilul a fost abuzat de X. ”, ci se menţionează: „ copilul
declară: „ Xm-a abuzat”.
Dna./Dl._______________________________________
CIDNP:________
a fost examinat la data de:____________, în baza contractului de prestări servicii
psihologice nr. / , în vederea obţinerii:
Recomandări
___________________________________________________________________
___________________________________________________________________
Examinator Supervizor
clasa____________,şcoala ____________________
Elaborată de _____________,
1. Date generale despre elev (vârsta, starea sănătăţii).
2.Caracteristica condiţiilor de educare în familia elevului (condiţii locative, particularităţile
relaţiilor în familie, atitudinea familiei faţă de elev, preocuparea pentru educaţie ).
3. Poziţia elevului în grupul (clasa) din care face parte (este un lider, favorit, izolat), relaţiile
interpersonale, simpatiile şi antipatiile, etc. Atitudinea elevului faţă de colectiv (necesitatea de afi
membru al colectivului, de a-l lua în considerare, autoritatea elevului în colectivul de
copii,comunicabilitatea şi înţelegerea altor persoane, atitudinea faţă de fenomenele social -
psihologicenegative din colectiv (plagierea, şoptirea, invidia).
4. Orientarea personalităţii (individuală sau socială) elevului, caracteristica motivelor (motivaţie
pozitivă/negativă, cognitivă/afectivă, intrinsecă/extrinsecă), profunzimea intereselor.
5. Nivelul aspiraţiilor (ridicat, adecvat, scăzut); nivelul autoaprecierii;
cerinţele faţă de sine;atitudinea faţă de observaţiile critice ale profesorului şi colegilor; atitudinea
elevului faţă deautoeducaţie.
6. Elevul în diferite tipuri de activitate (atitudinea elevului faţă de învăţare; dacă îndeplineşteactivita
tea conştiincios/neconştiincios; dacă învaţă cu/fără interes; reuşita şcolară şi disciplina;gradul de
dezvoltare a deprinderilor de muncă intelectuală (citirea, scrierea, luarea notiţelor,lectura ştiinţifică);
atitudinea faţă de muncă (munca îndeplinită în clasă, acasă); corelaţia dintreactivitatea de joc, învăţare
şi muncă.
7. Caracteristica proceselor de cunoaştere a elevului (particularităţile percepţiei, observarea;particul
arităţile memoriei, tipul memoriei, caracteristicile atenţiei stabilitatea, distribuirea,distragerea şi alte;
corelaţia dintre imaginaţia creativă şi productivă; gradul de dezvoltarea agândirii intuitive, nivelul
dezvoltării gândirii logice: consecutivitatea dovezilor în relatarea gândurilor, capacitatea de a judeca
şi de a scoate concluzii; independenţa în judecată şi concluzii;gradul de dezvoltare a limbajului scris şi
oral; volumul vocabularului).
8. Particularităţile sferei emoţional volitive (dezvoltarea sentimentelor morale, intelectuale,estetice;
dispoziţia dominantă a elevului; gradul de excitaţie emoţională a elevului; tempoulmanifestării trăirilor
emoţionale; manifestarea exterioară a trăirilor emoţionale; stabilitateaemoţională în situaţii tensionate
în caz de insucces; capacitatea de reţinere a trăirilor emoţionale
I. Noţiuni generale despre elev (vîrsta, dezvoltare fizică generală, starea sănătăţii, dosarul
elevului).
1. Apreciera poziţiei sale de şcolar, ce preţuieşte în deosebi în şcoală, cum priveşte la aflarea sa
în şcoală.
2. Atitudinea faţă de profesori (întreţine bune relaţii sau nu, manifestă sau nu stimă faţă de
colegi).
V. Caracteristica activităţii de învăţătură şi particularităţile dezvoltării intelectuale a elevului.
IX. Caracterul (atitudinea constantă, stabilă faţă de oameni, învăţătură, muncă, faţă de sine –
sensibilitate, bunătate, colectivist, egoist, modestie, făţărnicie, acurateţe, stăruinţă, spirit de
disciplină, trăirea succeselor clasei sau a şcolii sale, lupta pentru onoarea clasei sau a şcolii sale,
simţul responsabilităţii şi datoriei faţă de colegii clasei, punctualitate, dragoste de muncă,
atitudine grijulie faţă de lucruri; trufie, mândrie).
Întrebări și sarcini:
Bibliografia:
Metodele organizaţionale;
Metodele empirice;
Metodele de prelucrare a datelor;
Metodele de corecţie.
Clasificarea analizată de Carolina Platon în Introducere în psihodiagnostic [1, 23], divizează
metodele în două categorii: metode cu un înalt nivel de formalizare şi metode cu un nivel de
formalizare scăzut.
Din grupul de metode formalizate fac parte testele în sensul larg al acestui cuvînt
(testul propriu-zis, chestionarele, metodele proiective). Ele se caracterizează prin
proceduri stricte de aplicare (realizarea strictă a instrucţiunii, modalităţi stricte de
prezentare a materialului, neimplicarea psihodiagnosticianului în activitatea subiectului
etc.), prelucrare (existenţa criteriilor de evaluare a rezultatelor etc.), fidelitate, validitate
şi sensibilitate. Aceste metode asigură acumularea rapidă a informaţiei care permite
compararea cantitativă şi calitativă a individului cu alţi oameni.
Metodele cu un grad scăzut de formalizare includ observaţia, anamneza,
convorbirea, analiza produselor activităţii etc. Aceste metode furnizează informaţii de
valoare îndeosebi în cazul studierii fenomenelor psihice care cu greu se supun
“obiectivizării” sau care sînt extrem de schimbătoare (emoţiile subiective, dinamica
scopurilor, stărilor, dispoziţiilor etc.). Totodată, acest tip de metode este extrem de
laborios, necesită mult timp şî ţine mult de profesionalismul şi intuiţia psihodiagnostici
anului.
Metodele cu un grad înalt de formalizare şi cele cu un grad scăzut de formalizare
se completează reciproc, iar în cadrul unui examen psihologic este necesară utilizarea
armonioasă a ambelor tipuri de metode. Or, acumularea informaţiei cu ajutorul testelor
poate fi precedată de perioada de cunoaştere a individului, care poate fi realizată prin
intermediul observării, anamnezei, discuţiei.
După criteriul specificul relaţiilor investigate - sunt evidenţiate metode cantitative şi calitative.
- Nepsihometrice;
- Psihometrice.
Observaţia
Cercetările psihologice îşi au originea într-un proces de observare. Observatorul are şansa de a
descoperi un fapt numai dacă inspectează realul, fiind înzestrat cu un fond amplu de cunoştinţe,
fond de ipoteze latente. Observaţia este definita ca „acţiunea de a privi cu atenţie fiinţele,
lucrurile, evenimentele, fenomenele pentru a le studia, supraveghea şi a trage concluzii asupra
acestora" (Petit Larousse, 1998). Ca metodă ştiinţifică observaţia constă în „înregistrarea
sistematică, prin simţuri, a caracteristicilor şi transformărilor obiectului studiat" (Doron, Parol.
1999).
Observaţia ştiinţifică este o observaţie polemică întrucît ea confirmă sau infirmă o teză
anterioară.
Observaţia ştiinţifică are la bază anumite ipoteze şi întrebări. Acest fapt asigură caracterul
organizat şi sistematic al observaţiei ştiinţifice.
Observaţia indirectă evidenţiază mult mai clar caracterul activ şi reflexiv al observaţiei,
deoarece implică o serie de inferenţe şi ipoteze. (M.Bunge, 1984). Observaţia indirectă este
posibilă doar cu ajutorul unei teorii. Cu cît teoria este mai precisă cu atît mai exactă va fi
inferenţa. La categoria observaţiei indirecte se pot referi şi tehnicile în care culegerea de
informaţii este realizată nu de către cercetător, ci de alte persoane (părinţi, colegi, elevi,
educatori, ş.a.).
1. nivelul de structurare;
2. implicarea cercetătorului;
O altă clasificare evidenţiază observaţia activă (cercetătorul este implicat activ în activitatea pe
care o urmăreşte ) şi observaţia pasivă (cercetătorul este un simplu „înregistrator de fapte".)
Se mai pot deosebi observaţia directă ( care presupune o relaţie directă cu obiectul studiului ) şi
observaţia indirectă (care nu presupune prezenţa obiectului de cercetat).
O serie de caracteristici ale observatorului pot genera informaţii distorsionate sau false. [6, 9-19]
Printre ele:
a. lipsa de abilitate. Erorile pot apărea din lipsa de abilitate sau de interes în tratarea
problemelor.
b. inconsistenţa datelor de observaţie. Poate apărea în doua moduri, fie din cauza lipsei de
abilitate a unui observator de a rămîne constant în atitudine pe parcursul cercetării, fie cînd sunt
implicaţi mai mulţi observatori, care nu pot face observaţii uniform.
1 2 3 4 5
f. bună bună potrivită nesatisfăcătoare proastă
Dispoziţia
X
subiectului
Raportarea la X
mediu
Sociabilitatea X
Calificativul acordat (la scalele de evaluare a observaţiei) ţine foarte mult de experienţa
noastră, iar limitele depind de impresionismul nostru care joacă un rol foarte important.
În concluzie:
observaţia psihologică trebuie făcută pe baza unui plan (observaţie pasivă şi directă şi mai
puţin indirectă şi activă);
observaţia trebuie evaluată chiar dacă este impregnată de subiectivitatea examinatorului.
Observaţia psihologică este necesară în orice fel de psihodiagnoză. Ea include, deci, mai mult
decît o simplă înregistrare a actelor de conduită. Sînt două modalităţi de a utiliza observaţia:
- în funcţie de obiectiv;
- în funcţie de mod sau tehnică.
În funcţie de obiectiv se poate vorbi de observaţie directă şi observaţie indirectă.
Observaţia d i r e c t ă are loc cu ajutorul organelor de simţ sau cu ajutorul aparatelor
care amplifică capacitatea acestora: aparat de înregistrare audio, cameră de luat vederi,
cronometre, cinematografie, fotografie, ciclografie, crono- ciclografie (înregistrarea mişcărilor)
etc. Caracteristicile fundamentale ale observaţiei directe nu sînt modificate de folosirea acestor
instrumente, ci doar optimizate.
Observaţia i n d i r e c t ă se deosebeşte de cea direcită prin faptul că are în obiectiv
caracteristici şi trăsături psihice ce nu se pot analiza prin exprimările lor directe: problemele,
stilului învăţării, a gradelor de dezvoltare, caracteristicile motivaţiei ascunse şi oscilaţiile
performanţelor, trăsăturilor de caracter, interesele şi preocupările, aspiraţiile etc.
Acestea constituie domeniul variabilelor dependente specifice domeniului procesualităţii
personalităţii umane. Observaţia care ie sondează se încadrează în subordinea unor ipoteze. In
aceste cazuri, observaţia trebuie să-şi extragă materialul din situaţii complexe în care este
angajată conduita umană şi în care aceste trăsături se exprimă.
Cercetarea psihologică (sau psihosocială) ne oferă spre observaţie:
ansamblul condiţiilor anturajului şi mediului în care trăieşte şi în care se manifestă
conduita şi relaţiile subiectului considerat;
incidentele critice şi aspectele particulare în care condiţiile obiective «de mediu» au
prioritate, evenimentele ce caracterizează condiţiile de mediu;
conduita de comunicare a subiectului;
efectele experienţei trecute;
manifestările somatice obiective;
produsele activităţii subiectului.
In funcţie de tehnica utilizată, observaţia se prezintă în cîteva variante (G. de LENSHERE):
monografia;
studiul cazuistic (în şcoală caracterizarea elevului);
studiul cazurilor (caracterizarea clasei, referindu-ne la elevii din aceeaşi şcoală);
survey-ul sau studiul în vederea evaluării pe grupuri ce au condiţii de evoluţie şi influenţe
diferite (operîndu-se cu instrumentar statistic).
Observaţiile îndelungate ale trăsăturilor de caracter cer foarte multă abilitate. În
interpretarea comportamentului elementele conştiente sînt mai numeroase decît în interpretarea
fizionomiei. Utilizarea observaţiei în psihologie poate fi comparată ca importanţă cu examenul
clinic utilizat de medic. OBSERVAŢIA constituie «osatura» psihodiagnozei diferenţiale,
deoarece permite psihologului să claseze informaţiile care-i parvin prin conduita subiectului, cu
ansamblul informaţiilor şi experienţei psihodiagnostice de care dispune. Implicit, el elaborează
un vast clasament, confruntări cu alte date de observaţie, evaluări aproximative faţă de etaloanele
cu care lucrează de obicei.
Această tehnică este uneori impusă de însuşi domeniul în care se desfăşoară observaţia,
de exemplu: preocupările studenţilor în timpul pauzelor, ponderea şi aspectele pe care le au
diferitele tipuri de ocupaţii ca jocul, repetarea lecţiei, discuţii libere etc. În aceste cazuri sîntem
delimitaţi ca durată a observaţiei de timpul de reacţie, adică de timpul în care sedesfăşoară în
mod concentrat tipul de activităţi pe care vrem să-l studiem.
Există şi observaţii în eşantioane de timp, care se caracterizează prin faptul că se
realizează prin eşantioane de observaţii de scurtă durată, constante şi la întîmplare sau intr-o
anumită ordine. Astfel A. ANASTASI a efectuat cîte 24 de observaţii de cîte 5 minute de subiect
şi a ajuns la convingerea că o astfel de metodă este satisfăcătoare (ca volum de observaţie).
Compararea eşantioanelor de timp permite o evaluare şi o analiză psihologică bogată. Observaţia
poate să se efectueze în:
• mediul deschis (în general):
mediul şcolar;
mediul experimental etc.;
mediul închis (restrîns), legat de anumite ore sau aspecte de conduită la anumite ore
(pregătirea lecţiilor, interesele şi atenţia la orele de psihodiagnostic etc.).
Tehnica observaţiilor necesită reguli şi organizare. Caracteristica fundamentală a
observaţiei constă în faptul că cel ce o efectuează nu intervine în decursul desfăşurării actului de
observat.
Orice bun observator (psiholog) îşi organizează un sistem de notaţie, un cod şi o schemă
sau fişă care-i facilitează munca de notaţie, viteza de lucru şi creează posibilitatea de a face cît
mai puţine omisiuni.
Este dificil de a da modele sau de a le alege. În genere, dacă subiectul rezolvă corect
problema, se pune semnul + (plus), iar dacă rezolvă greşit, semnul — (minus), dacă nu încearcă
— se face semnul 0, dacă are ezitări — semnul ~ (minus ondulat sau linie şerpuită), dacă nu
înţelege —semnele ! ?, dacă întreabă — semnul-?, dacă manifestă uimire — semnul mirării II;
cînd se consemnează reacţii variate, se utilizează grafice de observaţie. Deplasările se notează cu
săgeţi. Sînt foi topografice amănunţite care conţin toate amănuntele cu privire la mobilierul din
cameră.
SISTEME de consemnare a observaţiei
Scările de apreciere sînt foarte diverse, se mai numesc şi scări de evaluare calitativă; anumite
însuşiri ca sîrguinţa, atenţia, participarea la seminarii etc., pot fi notate pe o dreaptă ce are
segmente de evaluare. De exemplu ne interesează gradul de atenție la orele de psihodiagnostic:
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
X X
• permite accesul la informaţii în situaţii în care alte metode nu sunt eficiente, cum ar fi
aceea în care subiecţii nu pot da sau nu vor să dea informaţii despre ei;
• procedura de selecţie a subiecţilor este simplă;
• permite descrierea evenimentelor aşa cum au ele loc în realitate;
• este relativ puţin costisitoare, etc.
Dezavantajele utilizării acestei metode sunt:
AUTOOBSERVAŢIA Şl INTROSPECŢIA
Prin confuzia cu introspecţia, care a fost părăsită o mare perioadă de timp autoobservaţia
este o metodă utilă care stă la baza discuţiei clinice cu subiectul (pacientul) Este mai eficace în
cazul copiilor, preadolescenţilor şi adolescenţilor (să ne gîndim la bogăţia informaţiilor obţinute
din jurnale, însemnări, albume etc. sau autoportrete).
Tendinţa cu caracter patologic a unor subiecţi de a-şi analiza în mod excesiv unele funcţii
fiziologice (respiraţie, bătăile cordului, sudoraţia, funcţia sexuală etc.) şi de a le acorda, de
obicei, o semnificaţie morbidă. Este mai frecventă la persoanele dizarmonice, psihastenice,
paranoice, anxioase, ca şi la bătrîni şi adolescenţi.
Experimentul
Experimentul natural se realizează in condiţii naturale, fireşti. Sarcina este şi ea naturală, pentru
că subiectul işi desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurandu-se in condiţii obişnuite, reacţiile
subiectului nu vor fi influenţate de ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al experimentului
natural. Dezavantajul constă in faptul că acest tip de experiment este mai imprecis şi nu avem
certitudinea că nu intervin şi alţi factori care să influenţeze desfăşurarea fenomenului.
Avantajul acestui tip de experiment constă in faptul că este foarte precis şi riguros prin dozarea şi
succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale,
eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.
Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de
laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii
comportamentului subiecţilor in condiţii de laborator şi in condiţiile concrete, naturale de viaţă.
De asemenea forţa unor variabile care intervin in laborator este cu totul alta decat cea din viaţa
reală, subiectul putand să o sub sau supraaprecieze. Este posibil de asemenea ca uneori
experimentatorul să sugereze in mod involuntar ce anume aşteaptă de la subiect, deformandu-i
astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta intr-o lumină favorabilă să reacţioneze
altfel decat in condiţii obişnuite.
Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate cateva condiţii. In primul rand
trebuie să avem grijă ca subiecţii introduşi in experiment să fie motivaţi corespunzător. Dacă nu
există o motivaţie adecvată, atunci vom măsura doar aparenţe. O altă cerinţă este asigurarea
reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi stabilirea unor grupe experimentale echivalente. Şi
in sfarşit pentru că atat experimentul natural cat şi cel de laborator au avantaje, dar şi dezavantaje
este cel mai bine ca acelaşi experiment să se organizeze mai intai in condiţiile naturale obişnuite
ale subiecţilor, iar apoi să se repete in condiţii de laborator.
Analiza datelor biografice (anamneza) – Studiul trăsăturilor de personalitate este mult avantajat
prin cunoaşterea evoluţiei lor şi a condiţiilor în care această evoluţie s-a realizat. Analizînd datele
biografice, de multe ori putem găsi explicaţia unor fenomene pe care nu le-am putea înţelege
numai printr-o analiză transversală.
Datele biografice pot fi adunate treptat, în primul rînd pe baza convorbirilor cu părinţii, pe baza
vizitelor făcute acasă, documentarea.
Anamneza este o variantă a metodei biografice. Prin metoda biografică se urmăreşte adunarea
unor informaţii despre principalele evenimente din viaţa unei persoane, stabilirea relaţiilor dintre
evenimente cât şi a semnificaţiei pe care au avut-o în formarea subiectului. Anamneza (în limba
greacă anamnezis - amintire) iniţial era o metodă folosită de medicină pentru colectarea unor
date privind evoluţia unei boli interogând bolnavul sau aparţinătorii acestuia (P. Popescu-
Neveanu, 1978, p. 50; U. Şchiopu, 1997, p. 68). [8. p. 15-16]
În psihologie, prin anamneză se urmăreşte cunoaşterea evenimentelor mai importante din viaţa
subiectului care ar fi putut avea influenţă asupra evoluţiei sale psihice şi care ar fi putut contribui
la apariţia problemelor pentru care a fost solicitată examinarea (comportamente deviante, eşec
şcolar, boală psihică etc.) (V. Harghidan, 1997, p. 38).
Adunarea datelor despre subiect se realizează sub forma unui interviu care trebuie să aibă un
scop bine definit şi un plan foarte clar. Regulile după care se concepe şi se desfăşoară un interviu
fiind cunoscute de studenţi, în continuare vom prezenta schema anamnezei. Anamneza poate
avea următoarea. structură:
1. Numele, prenumele, domiciliul, data naşterii, data la care a avut loc examinarea
(pentru a se putea calcula cu precizie vârsta, ceea ce are importanţă în interpretarea
rezultatelor unor teste), locul actual de munca (clasa, şcoala frecventată).
2. Cine oferă informaţiile (în cazul copiilor sau a unor bolnavi psihici. Datele sunt
obţinute de la aparţinători).
3. Cine a solicitat examinarea. Uneori subiectul însuşi solicită examinarea, dar în
foarte multe cazuri aceasta este cerută de părinţi, cadre didactice, medicul pediatru sau
psihiatru etc.
4. Problema actuală. Se notează amănunţit problemele subiectului. Dacă la
examinare asistă şi un aparţinător se menţionează separat atitudinea subiectului şi a
aparţinătorului privind aceste probleme.
5. Anamneza familială. Pentru rudele subiectului (părinţi şi feciorii se notează:
vîrsta. xuiuM sănătăţii, şcolarizarea, ocupaţia, calitatea relaţiilor cu stihie, tul. încercăm
sâ apreciem atmosfera din familie. Ne interesăm în mod special de existenţa unor
afecţiuni mintale în familie, chiar şi la rudele mai îndepărtate.
6. Datele personale.
- Primele faze ale dezvoltării: “evenimente” în timpul vieţii intrauterine şi la
naştere, învăţarea 1imbajului, mersului;
- starea sănătăţii în copilărie;
- încadrarea în instituţii înainte de şcolarizare;
- şcolarizarea: vârsta începerii şcolii, rezultatele şcolare, calitatea încadrării în
colectiv, relaţiile cu cadrele didactice, cel mai înalt nivel de şcoiarizare (c|te clase a
absolvii);
- serviciul militar;
- profesiunea şi funcţiile ocupate; motivele pentru care şi-a schimbat slujbele;
- starea civilă; calitatea vieţii de familie; probleme în relaţiile cu membrii familiei.
7. Probleme medicale anterioare.
8. Personalitatea
- caracteristici ale relaţiilor interpersortaie;
- însuşiri afectiv-motivaţionale (dispoziţia afectivă; interese etc.);
- însuşiri de personalitate.
Bineînţeles nu este necesar să se discute toate problemele cu fiecare persoană examinată.
Psihologul va selecta din această listă problemele care sunt importante în cazul examinat. în
timpul interviului se pot face observaţii importante privind personalitatea şi comportamentul
subiectului (M. Gelder, D. Gath, R. Mayou, 1994, p. 29) în continuare vom exemplifica
prezentând o anamneză.
1. N.P.,
născută la data de........... (la data examinării are 12 ani şi 3 luni);
domiciliată în ,
Dezavantajele sunt date de faptul că fiind o metodă de reconstituire a vieţii unui individ, pornind
de la diverse surse, este posibil ca această reconstituire să fie incompletă sau chiar voit
deformată.
CONVORBIREA
După metoda utilizată convorbirea liberă se centrează pe o anumită temă. Acest tip de
convorbire este greu cuantificabilă, dar permite sondaje subtile şi complexe. Metoda lui J.
PIAGET, denumită convorbirea clinică, porneşte de la convorbirea liberă. El a alcătuit un
sistem de lucru fin organizat, prin intermediul vorbirii clinice; a elaborat o tipologie prealabilă a
răspunsurilor posibile, tipologie ce serveşte la clasificarea lor.
Desfăşurarea convorbirii este influenţată de o serie de factori printre care un rol
important îi revine psihologului clientului (subiectului) şi mediului ambiant. Clientul cu care
se poartă convorbirea prezintă o anumită simptomatologie, are o anumită structură
caracterială, un anumit nivel de instrucţie şi educaţie, poate necesita o intervenţie de
urgenţă. Aceste elemente pot determina felul în care este abordată convorbirea, cît şi
atitudinea psihologului. Psihologul aduce în convorbire competenţa, modul de
comportament, receptivitatea, experienţa.
Convorbirea semidirijată (ghidată sau centrată). Psihologul îşi propune în prealabil să
atingă anumite obiective precise, pe care însă nu le epuizează în convorbire în ordinea
strictă. Este important ca planul convorbirii să fie cît mai complet epuizat.
Este un fel sau o variantă de cercetare clinică-biografică, o «conversaţie biografică»
care permite să se colecteze date în legătură cu grijile, temerile, nevoile, doleanţele, aşteptările,
interesele, scopurile, aptitudinile, stilul de viaţă, condiţiile de muncă, concepţia de viaţă, în
genere, permite o informare largă asupra personalităţii.
Se poate contura un set de principii ale metodei convorbirii (mai mult cu referinţă clinică),
astfel:
Psihologul trebuie să trateze tot ce se poate spune într-o convorbire ca un element
inseparabil de contextul său (al examinării);
Psihologul trebuie să fie atent nu numai la conţinutul manifestat al convorbirii, ci şi la ceea
ce el ascunde; în consecinţă, psihologul trebuie să fie atent şi la ceea ce ar putea să se
ascundă din cele relatate de subiect:
a) nimic din ceea ce este spus de subiect nu trebuie considerat fals aprioric;
b) nu trebuie să se considere din tot ceea ce spune subiectul ca fiind la acelaşi nivel psihologic.
Psihologul trebuie să fie atent la ceea ce nu vrea să spună subiectul şi la ceea ce nu poate spune
dacă este întrebat;
Psihologul trebuie să considere ceea ce i se spune despre subiect, nu ca un lucru definitiv
în sine, ci uneori ca nişte indicii, urmărind ca să descopere ceva în ele;
Psihologul trebuie să situeze problema subiectului în contextul ei social:
a) este limpede că însăşi convorbirea este un context social (să nu determinăm noi
orientarea afectivă a subiectului);
b) să existe un climat în care să nu se fi rezolvat toate problemele;
c) să avem grijă să nu influenţăm poziţia respectivă a subiectului.
Se poate modela un plan de convorbire cu subiectul, astfel:
Numele, prenumele, vîrstă, studii, starea civilă, profesiunea, locul de reşedinţă.
Simptomele pe care le acuză subiectul (se notează exact spusele subiectului, păstrîndu-se
terminologia folosită de el în ghilimele sau subliniată).
Prima copilărie (pînă la intrarea în şcoală)
— Care au fost relaţiile subiectului cu familia (separat cu mama, tata, fraţi, surori mai mici
sau mai mari; cîţi fraţi şi cîte surori au fost, al cîtelea este subiectul; ce diferenţă de vîrstă este
între fratele imediat mai mare şi fratele mai mic);
— Dacă subiectul îşi aminteşte întîmplări neplăcute: accidente, sperieturi, lovituri, căderi de
la înălţime, atacuri de animale, certuri între părinţi; dacă familia este organizată sau reorganizată,
dacă domină relaţii bune între membrii ei;
— Descrierea situaţiei de familie, se începe cu precizarea profesiunilor mamei şi tatălui, se
indică dacă subiectul a fost copil natural, adoptat, dacă a trăit în familie de părinţi divorţaţi, cu
unul din părinţi, dacă a avut fraţi sau surori vitregi, cum s-a înţeles cu aceştia;
— Comportarea: dacă a fost copil vioi sau liniştit, dacă a prezentat exagerări într-un sens
sau altul; dacă îi place societatea de aceeaşi vîrstă, a copiilor mai mici sau a oamenilor maturi;
dacă visează urît noaptea; dacă se speria uşor; dacă a fost cuprins în grădiniţă sau a trăit în prima
copilărie în familie; cum s-a adaptat la colectivul organizat de copii;
— Situaţia economică a familiei; dacă a trebuit să muncească înainte de intrarea în şcoală;
dacă a suferit lipsuri materiale.
- Vîrsta şcolară
- Cum s-a adaptat la specificul vieţii de şcoală; dacă a luat premii; dacă a învăţat bine, dacă
înţelege uşor; dacă a rămas repetent, dacă a avut randament şcolar în unii ani faţă de alţii;
dacă a fost elev bun pînă la un punct şi apoi nu a mai putut face faţă şcolii; dacă această
situaţie a apărut dintr-un motiv cunoscut, accident, boală, situaţie familială, schimbarea
şcolii etc.
Convorbirea reflexie. Într-un fel similară cu convorbirea dinamică, constă în incitarea
subiectului de a formula cu voce tare tot ce gîndeşte în timp ce efectuează o activitate sau
rezolvă o problemă. Convorbirea reflexă poate pune în evidenţă aspecte ale strategiilor
gîndirii subiectului testat.
Convorbirea dirijată sau structurată. Se caracterizează prin faptul că are la bază un plan de
întrebări identice ce se dau în aceeaşi ordine tuturor subiecţilor cu care se lucrează. In fapt
astfel de convorbire este un fel de chestionar oral. CHAPPAL şi LINDEMAN au încercat
cantificări ale convorbirilor prin evaluarea timpului de vorbire (a se vedea convorbirile
telefonice, intercepţii electronice, codificări).
Convorbirea de grup. In cadrul acestei categorii se pot semnala (GOGUELIN) două direcţii
ale circulaţiei informaţiei în diferite tipuri de convorbiri de grup.
Convorbirea anchetă. In cadrul acestei convorbiri informaţia este radială, dinspre subiecţii
examinaţi spre psiholog; se deosebeşte de ancheta propriu-zisă prin faptul că presupune
prezenţa fizică a psihologului şi a celui supus psihodiagnosticării în acelaşi timp, pe cînd în
anchetă de obicei, aceşti 2 factori nu se întîlnesc direct, ci doar prin foaia de anchetă.
Convorbirea porneşte de la psiholog (de la cel ce face psihodiagnoza) spre grupul de
subiecţi supuşi cercetării. Instructajul, necesar la începutul oricărui fel de psihodiag- noză,
reprezintă o astfel de circulaţie a informaţiilor radiale:
Dacă a avut condiţii materiale pentru a învăţa (se repetă acelaşi lucru pentru liceu, se notează
cu atenţie schimbările survenite înspre rău sau înspre bine, îndeosebi dacă au fost conflicte pe
parcurs cu părinţii, cu profesorii, cu colegii sau din motive sentimentale, dacă a suportat uşor
perioada pubertară (12-14 ani).
Viaţa profesională. Dacă face meseria, profesia pentru care s-a pregătit; sau nu, de ce? dacă este
superior sau inferior pregătirii sale (postul); dacă şi-a terminat pregătirea într-un anumit
domeniu; care sînt relaţiile în mediul profesional; cum se in|elege cu şefii, cu colegii; dacă se
pregăteşte profesional piimlel cu munca; ce planuri de viitor are şi în general tot ce spune
subiectul spontan în legătură cu profesiunea.
Viaţa familială.
Cum se înţelege cu soţul (soţia), cu părinţii (socrii); cu copiii; dacă a avut traume psihice din
cauza lor; dacă i se produce neplăceri; vîrsta soţului etc.
Convorbirea dinamică. Cu aceasta operează mai mult psihanaliştii; constă în faptul că
psihologul prezintă o temă, o problemă, un incident şi apoi lasă subiectul (studenții) să
vorbească liber fără întrerupere. In astfel de situații are loc un proces de proiectare ce dezvăluie
atitudini, conflicte, sentimente, prejudecăţi etc. Psihologul intervine în final pentru a elucida
unele probleme în care i se pare că nu este deplin lămurit. La baza acestui tip de convorbire stă
ideea deblocării complexelor şi a barajelor psihice.
Dinamica în psihologie este şi o teorie care caută să explice comportamentul prin interacţiunea
unor forţe interoare ca: pulsiuni, trebuinţe, motive, dorinţe; aceste forţe ar constitui sursa
dinamogenă, energetică a comportamentului. O teorie psihodinamică este a lui K. LEWIN, care
utilizează conceptul de trebuinţă. Trebuinţele iniţiază surse de energie spre acţiune şi sînt legate
de obiecte din mediu cure pot avea valenţe (semnificaţii) pozitive sau negative.
DUNLAR şi WATMAN descriu mai multe scheme de convorbiri cu răspunsuri delimitate şi
dirijate:
a) Cînd psihologul se adresează subiecţilor (de ex. 5) cu o singură problemă, iar aceştia iau
cuvîntul pe rînd, dînd răspunsuri care se cotează (răspunsurile sînt influențate de antevorbitori
— 2 — 3 — 4); cel mai avantajat este ultimul (al 4-lea); dar primul se află într-o situaţie de
disconfort psihic mai accentuat.
b) Psihologul, care e şi pe post de animator, trebuie să solicite răspunsurile celor pasivi la
toate întrebările. Există o tipologie a comunicaţiilor răspunsurilor.
Convorbirea liberă de grup. Subiecţii discută între ei şi psihologul ascultă şi asistă
nedirijînd discuţia, doar intervine. Acest tip de convorbire este util în diagnosticul creativităţii,
al caracteristicilor gîndirii, al stilului vorbirii etc. In aceste convorbiri psihologul este un
animator abil.
In contextul convorbirilor de grup s-a dezvoltat mişcarea psihologistă denumită
«BRAINSTORMING (CH. CLARK —«BRAINSTORMING» —Paris, 1962) iniţiată de A. S.
OSBORN, precum şi o disciplină nouă, numită «dialogologia», punîndu-se sub observaţie
convorbiri din timpul congreselor şi consfătuirilor internaţionale (prin filmare şi înregistrare
sonoră).
Limitele convorbirii. Se ştie că există o corelaţie foar strînsă între capacitatea de a vorbi
şi trăsăturile caractriale, subiecţii timizi fiind dezavantajaţi.
Dispoziţia de moment joacă un rol important în antrenarea într-o convorbire.
Prin convorbiri, subiectul poate să crească sau să diminueze validitatea testelor.
Din punct de vedere didactico-pedagogic, metoda convorbirii este în acelaşi timp una din
metodele principale de predare în învăţămînt, folosită însă în raport cu capacitatea de asimilare a
copiilor.
Prin metoda convorbirii (conversaţiei), cunoştinţele transmit oarecum indirect, în condiţiile unei
activităţi mintale mai intense a copiilor. Transmiterea de informaţii cunoştinţe în predare, în
acest caz, ia forma unui dialog între pedagog (educator — învăţător — profesor) şi copli. Acest
dialog este însă bine pregătit, dirijat cu atenţie către pedagog, care cu ajutorul întrebărilor,
stimulea gîndirea copiilor (elevilor), le orientează atenţia spre a puncte ale problemei, a căror
înţelegere se urmăreşte predare.
Este o metodă care, bine aplicată, înlesneşte de către copii găsirea unor soluţii noi în probleme,
generalizai unor fapte, extragerea unor concluzii, descoperirea unor reguli.
Din punct de vedere psihologic convorbirea permite:
- dobîndirea de cunoştinţe în mod activ;
- participarea nemijlocită la ceea ce este nou;
- stimulează atenţia fără încordare prea mare;
- stimulează funcţiile operative ale gîndirii;
- capacitatea de reţinere durabilă a cunoştinţelor;
- aplicarea practică facilă a cunoştinţelor;
- găsirea unor căi noi de căutare activă şi personală a soluţiilor;
- satisfacţii personale şi antrenament logic.
Avantajele metodei sunt date de posibilitatea obţinerii unor informaţii numeroase şi variate,
direct de la sursă, intr-un timp relativ scurt, precum şi faptul că nu necesită aparatură sofisticată
ori instalaţii speciale.
Dezavantajele provin din gradul destul de mare de subiectivitate atat al experimentului, cat şi al
subiectului şi din eventuala lipsă de receptivitate determinată de lipsa de motivare a subiectului.
Alături de convorbire se utilizează şi interviul care se deosebeşte de aceasta doar prin faptul că in
cadrul interviului, locul experimentatului nu poate fi inversat cu cel al subiectului, relaţia fiind in
acest caz univocă – experimentatorul este cel care totdeauna pune intrebările, iar subiectul
totdeauna răspunde.
Este una dintre cele mai folosite metode în psihologia copilului si psihologia scolara. Orice
produs realizat de copil sau elev poate deveni obiect de investigatie psihologica. Prin
aplicarea acestei metode obtinem date cu privire la:
Obiect al analizei psihologice il pot constitui atat produsel4e realizate in cadrul activitatii
libere, cat si cele realizate in contextul unor sarcini date de experimentator.
In acest scop se recurge la sarcini de desen, compunere, constructie de obiecte, etc. Pentru
fiecare gen de de sarcini se stabilesc anumite criterii de ordin cantitativ si cantitativ de
analiza si interpretare.
In clinica metoda respectiva se foloseste in doua scopuri: pentru a evalua nivelul premorbid
al personalitatii si a stabili prin comparatie, deficitul general provocat de focarul patologic si
pentru determinarea diagnosticului diferential si a dinamicii evolutiei tulburarilor psihice de
diferite etiologii.
- Metoda anchetei – o fişă cu mai multe întrebări în care se introduc date despre
subiect.
In principal există două forme ale acestei metode, care se folosesc in cercetarea psihologică:
ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu.
Cele mai dificile şi, totodată, cele mai importante momente ale anchetei pe bază de
chestionar sunt alegerea eşantionului, care trebuie neapărat să fie reprezentativ – adică să
reproducă la scară mică toate caracteristicile populaţiei care urmează a fi investigată – şi
redactarea intrebărilor, a chestionarului. Definit ca „o succesiune logică şi psihologică de
intrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de stimuli, in raport cu ipotezele cercetării,
care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină
din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi inregistrat
in scris“ (L. Chelcea, 1975), chestionarul necesită o deosebită atenţie atat faţă de conţinutul
intrebărilor, cat şi faţă de tipul, forma şi ordinea lor. In formularea intrebărilor trebuie evitate
greşelile care pot interveni: intrebări prea generale, limbaj greoi, artificializat, cuvinte cu
inţeles dublu, intrebări tendenţioase etc.
Interviul poate fi conceput aşa cum am văzut, atat ca metodă integrată altor metode mai mari,
cat şi ca metodă de sine stătătoare, cu legile şi caracteristicile sale proprii.
Avantaje:
Ambele forme de anchetă, permit investigarea unui număr mare de subiecţi intr-un timp
relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, precum şi prelucrarea rapidă, mai ales
cand există răspunsuri precodificate la intrebări.
Dezavantaje:
Este posibilă apariţia unor deformări subiective atat din partea experimentatorului, cat şi a
subiecţilor mai ales că această metodă se bazează pe capacitatea de autocunoaştere şi
autoanaliză.
Este de asemenea posibil ca subiecţii, chiar bine intenţionaţi să furnizeze informaţii iluzorii,
neadecvate in raport cu fenomenul investigat.
Această metodă porneşte de la ideea unanim acceptată potrivit căreia psihicul este un fenomen
apărut in cursul evoluţiei generale, determinat de acţiunea mediului sociocultural şi cunoscand
astfel o dezvoltare atat ontogenetică, dar şi istorică, filogenetică.
Metoda genetică şi comparată constă in urmărirea unui subiect sau a unui lot de subiecţi pe o
durată mai mare de timp, suficientă pentru a pune in evidenţă transformările aşteptate sau
incheierea unui ciclu evolutiv. De asemenea această metodă poate studia comparativ mai multe
loturi, eşantioane de subiecţi de varste diferite.
Pentru teoria psihologică este foarte important nu doar să se evidenţieze existenţa deosebirilor
dintre stadiile genetice succesive, ci mai ales să se interpreteze aceste deosebiri, lucru pe care il
are in sarcină metoda genetică şi comparată.
1. Evaluarea psihometrică este o evaluare cantitativă, numerică, ceea ce implică apelul la scale
de măsurare. Prin analogie cu problematica generală a măsurării, ideea de scală de măsurare
defineşte problematica unităţii de măsură utilizate.
Valoarea numerică în sine, care defineşte masa unui produs oarecare, de exemplu o ciocolată, va
fi diferită dacă unitatea de măsură utilizată este gramul sau livra (pound).
4. Ca o consecinţă a celor trei considerente exprimate mai sus, prin comparaţie cu alte modalităţi
de evaluare utilizate în psihologie, evaluarea psihometrică dispune de un nivel crescut de
obiectivitate; apelul la instrumente psihometrice este opţiunea preferenţială în multe contexte de
evaluare, acolo unde există mize importante şi necesitatea unor evaluări obiective.
5. Fiind o evaluare cantitativă, psihometria face apel la scoruri pentru a exprima rezultatele
obţinute la probele de evaluare.
Există pe de o parte mai multe tipuri de scoruri ce sunt utilizate în activităţile de evaluare, iar pe
de altă parte o serie de precizări privind scorurile, detaliate în cele ce urmează.
6. În sfârşit, o ultimă precizare necesară la acest punct priveşte faptul că nu toate instrumentele
de evaluare utilizate sunt la fel de eficiente. Orice instrument psihometric poate fi caracterizat pe
baza unui set de caracteristici psihometrice, care definesc valoarea, calitatea sa, cât de bun este
acesta ca instrument de măsură.
Metode psihometrice:
Chestionarele
Această metodă are avantajul de a cuprinde simultan o mare masă de subiecţi şi prin
aceasta se realizează o economie de timp, iar pe de altă parte, oferă posibilitatea recoltării unui
volum mai mare de date, ceea ce nu e lipsit de importanţă din punct de vedere psihometric.
Testul – este una dintre metodele diagnostice ale psihologiei, elaborate pe baza
unor cercetări sistematice. Există, mai cu seamă printre nespecialişti părerea că aceasta este cea
mai eficientă, cea mai validă metodă de investigare diferenţială a psihologiei. În realitate însă
valoarea diagnostică a testelor este destul de relativă şi depinde în foarte mare măsură de felul
cum s-au efectuat probele şi cum s-au interpretat rezultatele obţinute. În aparenţă aplicarea
testelor nu reprezintă nici-o dificultate, deci ea ar putea fi realizată chiar de nespecialişti. De fapt,
aplicarea corectă a testelor cere o pregătire, o pricepere şi o competenţă deosebită, pentru că
orice aplicare mecanică a acestei metode şi orice interpretare simplistă a rezultatelor obţinute
poate avea consecinţe dăunătoare în procesul instructiv-educativ şi poate duce la compromiterea
metodei.
Termnul de test este legat de cel de diagnostic care provine din grecescul diagnosticos = apt de a
recunoaşte. [19, 21-28] Nu există un consens al autorilor cu privire la definirea testului datorat
faptului că:
Cronbach: “testul este o procedură sau o serie de probe construite în scopul stabilirii prezenţei
(sau absenţei) unui aspect psihic, a particularităţilor de manifestare comportamentală sau a
graduluide manifestare psihică”;
Pierre Pichot: „Testele sunt instrumente de lucru standardizate servind de stimuli pentru un
comportament, care, la rândul lui, poate fi evaluat prin compararea statistică cu
comportamentul altor subiecți aflați în aceeași situație”;
A. Rey: „Testele psihologice sunt procedee standardizate, construite astfel încât să provoace la
subiecţii investigaţi reacţii înregistrabile, iar materialul obţinut prin internediul acestor teste se
estimează prin referinţă la valorile etalon”;;
Măsura obiectivă:
a. Testul propriu zis – proba sau sarcina pe care o are de rezolvat subiectul, împreună cu
instructajul. Sarcinile pot fi diverse în funcție de specificul testului: răspunde la întrebări,
desenează, operează cu cuvinte sau propoziții etc;
b. Materiale auxiliare:
- un manual (manual tehnic) în care sunt prezentate următoarele: ce-și propune să măsoare
testul; autorul sau autorii, revizii efectuate sau istoricul testului, aria de aplicare, caracteristicile
eșantionului pe care a fost etalonat testul, valoarea coeficienților de fidelitate și validitate, timpul
de rezolvare, cotarea rezultatelor și nu în ultimul rând norme sau etaloane la care se raportează
răspunsurile subiecților;
- partea materială a testului (testele-aparate, testele de performanță): asamblări de obiecte,
aranjări de imagini, construcții, cuburi etc.;
- foi de răspuns, construite în vederea facilitării cotării – foi standard;
- grila sau grilele de răspuns.
În ceea ce privește numărul testelor psihologice nu se cunoaște cu exactitate, ceea ce
știm, este că ele sunt într-un volum impresionant. Psihodiagnosticul în SUA este foarte bine
dezvoltat și reglementat, în acest sens realizându-se numeroase studii pentru a se urmări calitățile
psihometrice ale testelor precum și a utilității acestora în practică. Având în vedere multitudinea
acestora a fost pusă problema criteriilor de clasificare a acestora. În acest sens vom parcurge
două clasificări realizate de doi autori români:
U. Șchiopu (1976, 2003) diferențiază următoarele tipuri de clasificări:
a. în funcție de conținut:
- după sarcina cu care trebuie să se confrunte persoana examinată:
o testele verbale – orale, scrise;
o teste nonverbale: cu manipulare de aparate și piese; administrate cu ajutorul
calculatorului;
o teste de performanță.
- după modul de procesare implicat:
o teste intelective: de performanță, de aptitudini, de cunoștințe și situaționale;
o teste nonintelective: inventare de personalitate
b. după modul în care sunt administrate:
- în funcție de eficacitate examenului psihologic:
o teste individuale;
o teste de grup sau colective.
- în funcție de tipul de examinare:
o teste cu limită de timp;
o teste de randament (cu limită de timp sau cu timp nelimitat).
- tot în raport cu criteriul administrare:
o teste standardizate;
o teste nestandardizate.
c. în funcție de cotarea testelor:
- teste obiective;
- teste proiective.
N. Mitrofan (2009) crede că în funcție de gradul de standardizare al testelor distingem trei
categorii de teste:
- teste de randament, în care informaţia se obţine numai prin intermediul cotei realizate
(aspect cantitativ). La baza alcătuirii lor există principiul izolării fenomenelor pentru cercetare.
Testele de dezvoltare, de aptitudini şi cele de cunoştinţă sunt cuprinse în această categorie. Prin
intermediul lor se realizează o explorare analitică a variabilelor psihice;
- teste de comportament, în care modul de organizare a probei, prin complexitatea
temelor, permite exteriorizarea şi înregistrarea prin observaţie a unor trăsături de personalitate, în
special a celor de temperament şi caracter. La aceste probe, randamentul capătă valoare prin
interpretare, în funcţie de variabilele psihice care au intervenit în desfăşurarea probei. Testele de
comportament sînt teste de explorare sintetică, adecvate caracteristicii de interdependenţă a
fenomenelor psihice şi permit stabilirea eficienţei unei aptitudini în condiţiile unei solicitări
complexe;
- teste de alegere şi teste proiective, categorie care permite i incursiune în structura
intimă a persoanei, conducînd la descoperirea preferinţelor, a fondului motivaţional, a
conflictelor interioare. Sunt teste de interpretare calitativă, permite abordarea presonalităţii ca
totalitate şi condiţionează posibilitatea de diferenţiere, pron aspecte intime, a persoanei.
Orice formă de test permite concluzii importante şi valoroase în funcţie de obiectivele
investigaţiei. Utilizarea testelor aparţinînd la categorii diferite oferă posibilitatea unor confruntări
utile.
Întrebări și sarcini:
Bibliografia selectivă:
1. Aurel Stan. Testul psihologic. Evoluţie, construcţie, aplicaţii Iaşi. Ed. Collegium.
Polirom. 2002. P. 356
2. Bocsa Eva. Psihodiagnostic. Note de curs. Ed, EDYPRO PRESS, Petro;ani. 2000. P. 117
3. Carolina Platon. Introducere în psihodiagnostic Chisinau CEP USM, 2007p. 171
4. Daniel David. Metodologia cercetării clinice Fundamente. Iaşi. Ed. Collegium. Polirom.
2006. P. 227