Agresivitatea in adolescență

Dorcioman Maria-Magdalena1

O primă constatare a investigaţiei care atrage în mod deosebit atenţia este

frecvenţa formelor de manifestare agresivă. Aflăm astfel că un procent foarte ridicat
dintre adolescenţii investigaţi prezintă scoruri peste limitele normale: 76% ale ostilităţii
generale, 86% ale resentimentului şi 82% ale suspiciunii, ceea ce ne confirmă
presupunerile în legătură cu prezenţa manifestării pasiv-agresive la adolescentul
postmodern. Este alarmantă constatarea că, exceptând negativismul şi iritabilitatea,
care se situează în limite normale la majoritatea adolescenţilor, adolescenţii investigaţi,
în proporţie de peste 60%, au obţinut scoruri peste limite la toţi ceilalţi indicatori ai
ostilităţii.
Am identificat şi existenţă unor diferenţe de gen în ceea ce priveşte unele
forme de manifestare ale agresivităţii: fetele par să fie înclinate spre iritabilitate (reacţia
brutală la cel mai mic stimul) şi resentiment (sentimente de nemulţumire faţă de
atitudinea celorlalţi, faţă de experienţe trăite sau imaginate), iar băieţii folosesc mai
degrabă reacţia fizică la factorii declanşatori ai comportamentelor agresive (atentatul).
Această diferenţiere poată să apară şi ca urmare a specificului mediului familial, a
experienţelor trăite alături de membrii acesteia, a diferenţierii procesului de socializare
pentru fete şi băieţi (aşa cum demonstrează influenţa demonstrată a mediului familial
ca variabilă de control). Se impun, ca urmare, măsuri de pevenire a acestor manifestări
prin sprijinul acordat familiilor în devenire (cupluri de tineri), a familiilor aflate în situţii
de risc (cu antecedente violente, de multe ori asociate cu consumul de alcool, cu lipsă
de suport pentru adolescentul în nevoie etc.).
O altă concluzie este influenţa semnificativă a mediului familial dezorganizat şi
a coeficientului emoţional sub medie asupra apariţiei unor forme grave de manifestare
a ostilităţii la adolescenţi (ostilitate verbală, ostilitate indirectă, atentat).
Ne-a atras atenţia şi nivelul informării (insuficientă, nesistematizată) a
adolescenţilor şi a cadrelor didactice cu privire la fenomenul agresivităţii (factori
determinanţi, forme de manifestare şi măsuri de prevenire/limitare), iar de aici

1
Profesor, Colegiul National Dinicu Golescu Campulung/Arges

1
deducem nevoia de a include în programul nostru de prevenire şi limitare a
comportamentelor agresive la adolescenţi şi o etapă informativă adresată atât cadrelor
didactice cât şi adolescenţilor.

Agresivitatea rămâne o preocupare pe cât de veche, pe atât de actuală pentru

specialişti. Subiectul este inepuizabil, cauzele sunt de fapt complexe cauzale, formele
de manifestare sunt variate, aşa încât şi măsurile de prevenire şi/sau limitare sunt greu
de prescris atât pentru situaţii generale cât şi pentru cazuri particulare.
Pe parcursul întregii noastre lucrări am urmărit să analizăm ce reprezintă şi ce
înţelegem prin agresivitate şi care este specificul ei la vârsta adolescenţei. Dificultatea
definirii conceptului de agresivitate se datorează şi numeroaselor perspective teoretice
cu privire la această problematică; în plus, normele sociale şi culturale determină
această diversitate de puncte de vedere (unele culturi privesc manifestările agresive ca
fiind fireşti, altele dimpotrivă). Astfel, pentru uşurinţa înţelegerii discursului, orice
demersul investigativ trebuie să înceapă cu delimitarea conceptelor; noi am propus, ca
urmare a analizei literaturii de specialitate următoarea definiţie a agresivităţii: conduită
intenţionată care vizează producerea unor prejudicii (rănire, distrugere, daune) unor
persoane (inclusiv propriei persoane) sau obiecte.
O contribuţie teoretică importantă a lucrării noastre rezidă şi în prezentarea
generoasă (pe măsura temei propuse) a argumentelor furnizate de diferite orientări
explicative ale agresivităţii umane. Demersul nostru şi-a propus să parcurgă mai multe
etape în vederea prezentării unor posibili factori de risc şi a cauzelor determinante ale
manifestărilor agresive: identificarea bazei biologice a agresiunii umane; analiza
diverselor variabile (sociale, psihologice etc.) care influenţează pattern-urile agresiunii
şi mediază tranziţia de la agresiune la violenţă şi, în final, conturarea unor posibile căi
de prevenire şi limitare a agresiunii umane. Astfel, teoriile au variat de la motivaţia
agresivă înnăscută, la evidenţierea factorilor fiziologici înnăscuţi (temperament, nivelul
hormonal) sau a unor stimuli adverşi, a diferenţelor culturale în ceea ce priveşte
agresivitatea, la sublinierea impactului experienţelor frustrante anterioare sau a forţelor
înnăscute, inconştiente care influenţează comportamentul şi au culminat cu teoriile
sociale (teoria învăţării sociale).
Am aflat că agresivitatea a fost considerată fie o forţă vitală, un instinct (de
supravieţuire), fie un comportament determinat de factori interni (fiziologici, neurologici)
sau externi (factori care produc frustrare, modele oferite de mediu – familie, mass-

2
media, comunitate). Oricare ar fi explicaţia, fie ea parţială sau complexă, a acestui
comportament, important pentru noi, ca specialişti în ştiinţele educaţiei – şi nu numai
pentru noi –, este să găsim acele modalităţi eficiente de prevenire şi/sau limitare a
manifestărilor agresive.
Agresivitatea, ca formă de conduită orientată în direcţia producerii unor
prejudicii asupra unor obiecte, persoane (şi chiar propria persoană), prezintă o gamă
extrem de variată de manifestări. Astfel, spectrul agresivităţii umane, aşa cum preciza
etologul I. Eibl – Eibesfeldt în lucrarea Agresivitatea umană (1995), variază de la
manifestarea directă asupra unui obiect sau fiinţă (prin lovire, jignire verbală sau
ironizare) până la cea indirectă (a vorbi de rău pe cineva sau chiar a refuza
comunicarea sau contactul social). Formele de manifestare agresivă sunt variate şi au
fost clasificate după criterii diverse, dar reţinem modelul taxonomic propus de D.
Parrott şi P. Giancola bazat pe combinaţia dintre două variabile dihotomice care
reflectă modalităţi variate prin care este exprimată agresiunea (direct/indirect şi
activ/pasiv) şi identifică variate subtipuri cum ar fi agresivitatea fizică, verbală,
posturală, distrugerea proprietăţii şi furtul. O încadrare corectă a formei de
manifestare, dublată de definirea operaţională a conceptului analizat reprezintă o bună
premisă pentru orice demers investigativ (stabilirea ipotezelor, alegerea metodelor
metodelor de cercetare şi a instrumentelor corespunzătoare).
Prezentarea generală a factorilor determinanţi şi ai formelor de expresie ale
agresivităţii au fost însă dublate de precizări cu referire la agresivitatea în adolescenţă.
Schimbările de natură biologică, dorinţa de a deveni independent şi în acelaşi timp de
a rămâne dependent, căutarea identităţii şi schimbările de natură cognitivă specifice
perioadei adolescenţei sunt tot atâtea motive de a analiza schimbările specifice ale
perioadei adolescenţei şi impactul acestora asupra dezvoltării unor forme de
manifestare agresivă. Perioadele de tranziţie – pubertatea, adolescenţa, schimbarea
şcolii sau a locuinţei, modificările relaţiilor familiale (divorţ, deces, naşterea unui copil
etc.) – au fost evidenţiate ca potenţiale generatoare ale agresivităţii individului; cu atât
mai mult schimbările de comportament ale adolescentului pot fi un semn al interacţiunii
dintre schimbările de natură psihologică şi trecerea de la ciclul gimnazial la cel liceal.
Mai mult, maturizarea timpurie poate afecta comportamentul agresiv al adolescentului:
fetele par să fie dezavantajate, dezvoltarea lor mai rapidă ducând uneori la asocierea
cu „prieteni” mai în vârstă alături de care comit acte antisociale.
Lucrarea noastră propune şi o schimbare de viziune asupra adolescenţei,
schimbare care porneşte de la constatarea lui R. Epstein: „trebuie să înlocuim mitul

3
creierului imatur al adolescenţilor cu o viziune corectă asupra capacităţii şi înţelegerii
adolescenţilor în istorie, asupra adolescenţilor din alte culturi şi asupra potenţialului cu
adevărat extraordinar al tinerilor noştri de azi.” (R. Epstein, 2007).
Dintre formele de manifestare ale agresivităţii în adolescenţă, am ales să
analizăm două mai speciale şi cu posibile consecinţe extrem de serioase: agresivitatea
pasivă şi agresivitatea indiferenţei.
Cât priveşte măsurile de prevenţie şi/sau limitare a manifestărilor agresive,
argumentele au vizat analiza unor elemente specifice: dezvoltarea autocontrolului şi a
empatiei cu rol demonstrat. Cum cele mai multe dintre programele de intervenţie sunt
derulate la nivelul şcolii, este reconfimat rolul aceastei instituţii, în condiţiile în care
părinţii par să fi „demisionat” din rolul lor educativ sau uneori nu recunosc puterea
educativă a şcolii şi nu sprijină îndeajuns eforturile acesteia în prevenirea şi limitarea
tulburărilor de comportament ale copiilor lor. Cum poate acţiona prevenirea
comportamentului agresiv în şcoli? Prin crearea unui mediu de învăţare care să
stimuleze dezvoltarea comportamentului prosocial şi acordarea de ajutor celor care
deja se manifestă agresiv să înlocuiască răspunsurile nepotrivite cu o atitudine
pozitivă, prosocială. Putem constata că măsurile de prevenire a comportamentului
agresiv în adolescenţă, pentru a se dovedi eficiente, trebuie implementate cât mai de
timpuriu. Ele constau în eliminarea, în măsura posibilului sau mai degrabă limitarea
acţiunii factorilor de risc pe care studiile i-au pus în evidenţă. Aşadar, în adolescenţă,
putem vorbi mai degrabă de măsuri de limitare a comportamentului agresiv, deoarece
prevenirea este de departe mai eficientă la vârstele timpurii. Măsurile de prevenire
trebuie mai degrabă să facă referire la comportamentul părinţilor, profesorilor sau altor
adulţi semnificativi care, în această perioadă să fie pregătiţi de shimbările specifice
vârstei, să le înţeleagă şi să ajute adolescentul să depăşească în mod firesc
problemele inerente. Protecţia copilului contra oricăror forme de abuz, educarea
părinţilor şi formarea pentru „profesiunea de părinte”, responsabilizarea comunităţii
locale în problemele de educaţie, încheierea de parteneriate cu diferite instituţii,
implicarea tinerilor în activităţi de voluntariat cu caracter social (în căminele de bătrâni,
casele de copii, spitale etc.) în vederea educării toleranţei şi a responsabilităţii, dar şi
pentru creşterea sentimentului utilităţii sociale etc. sunt tot atâtea posibile măsuri de
prevenire şi limitare a comportamentului agresiv ce şi-au dovedit eficienţa în cadrul
diferitelor programe implementate mai mult în afară şi sporadic la noi.
Reţinem, în final şi importanţa focalizării programelor de prevenire şi limitare a
comportamentului antisocial pe abilitarea indivizilor aflaţi în situaţia de risc şi nu numai

4
pe dezvoltarea unor deprinderi generale de rezolvare de probleme şi luare de decizii,
pe formarea de abilităţi cognitive generale pentru rezistenţa la influenţele media şi
interpersonale (într-o epocă în care rolul educatorului a fost preluat de către televizor),
de abilităţi de creştere a autocontrolului şi stimei de sine, însuşirea unor strategii de
adaptare la situaţii stresante prin utilizarea deprinderilor cognitive de coping şi
tehnicilor de relaxare comportamentală, formarea unor deprinderi generale
interpersonale şi asertive.
Concluziile cercetării practice atenţionează asupra frecvenţei ridicate asupra
unor forme de manifestare agresivă în rândul adolescenţilor (ne referim aici la
agresivitatea pasivă), dar şi a impactului factorilor de mediu familial şi a coeficientului
emoţional scăzut. Aceste constatări ne determină să reconsiderăm, dincolo de
prudenţa cu care unii specialişti vorbesc despre o posibilă colaborare şcoală – familie,
importanţa educării familiei, a viitorilor părinţilor în sensul responsabilizării lor pentru
profesiunea de educatori. De aceea, recomandăm implicarea părinţilor şi a profesorilor
– ca adulţi semnificativi din viaţa adolescenţilor – în programele de prevenire/limitare a
manifestărilor agresive în adolescenţă. Mai mult, subliniem faptul că adolescenţii sunt
viitorii părinţi, iar ignorarea problemelor cu care adolescentul de azi se confruntă, ar
putea echivala cu agravarea problemelor de agresivitate la generaţiile viitoare.
Constatările noastre pot fi şi punctul de plecare pentru construirea altor programe şi
proiecte cu caracter educativ:
 educarea la copii şi adolescenţi, dar şi la părinţi (actuali şi viitori) a
comportamentului prosocial şi a inteligenţei emoţionale, formarea de abilităţi
cognitive generale pentru rezistenţa la influenţele media şi interpersonale
(într-o epocă în care rolul educatorului a fost preluat de către televizor), de
abilităţi de creştere a autocontrolului şi stimei de sine, însuşirea unor
strategii de adaptare la situaţii stresante prin utilizarea deprinderilor cognitive
de coping şi tehnicilor de relaxare comportamentală, formarea unor
deprinderi generale interpersonale şi asertive;
 formarea şi dezvoltarea prin programele de formare a viitoarelor (şi
actualelor) cadre didactice a competenţelor necesare prevenirii şi gestionării
unor situaţii conflictuale atât în şcoală cât şi în afara ei (dezvoltarea
inteligenţei emoţionale, a autocontrolului, cunoaşterii emoţiilor proprii şi ale
celorlalţi, gestionarea eficientă a relaţiilor interpersonale, negocierea şi
soluţionarea conflictelor etc.),

5
 conjugarea eforturilor tuturor partenerilor educativi – familia, şcoala,
comunitatea, mass media, stimularea măsurilor de politică educaţională în
direcţia protecţiei copilului contra oricăror forme de abuz, educarea părinţilor
şi formarea pentru „profesiunea de părinte”, responsabilizarea comunităţii
locale în problemele de educaţie.