pagini de istorie recentă

şi viaţă autentică
INTRODUCERE: Mi-e tare dor de Rohia!.................................................... ......................3

Capitolul I: Povestea unei nobile vieţi

I.1. Frânturi de biografie........................................................................................5
I.2. Opera steinhardtiană – între observaţie, experienţă şi meditaţie....................13

Capitolul II: Jurnalul fericirii – ecoul salvator al vocii divine

II.1. Drumul sinuos spre fericire...........................................................................17

II.2. Fineţea caracterului–oglinda enciclopedicei fiinţe steinhardtiene...............33
II.3. Soluţiile altora versus calea personală.........................................................35
Capitolul III: Lumini şi umbre înainte şi după povestea creştinării
III.1. Impactul clopotelor......................................................................................39
III.2. Timpul rezolvă dilemele..............................................................................40
III.3. Frumoasa împletire a teologiei şi culturii..................................................47

Capitolul IV: Frumosul divin în opera lui Dostoievski şi Steinhardt

Asemănări şi diferenţe.....................................................................................51

CONCLUZII: Urmarea lui Hristos, calea către fericire şi împlinire a firii umane...................60

BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................63

ANEXE.........................................................................................................................................65

2
Mi-e tare dor de Rohia!
Rohie – colţ de lume îndumnezeită,
Din dorul Anuţei te-ai plămădit,
Din focul sfânt, de nestăvilit
Al copilei
Ce dorea ca lumea să mai creadă-n vise,
În miracole şi-n sfinte rugăciuni.

Pădurea ta, e şoapta

Sufletului dezbărat de răutate,
Când urcă cuminte spre a-i spune Măicuţei
Ce doare mai tare şi leac pământesc nu-şi mai află.

Pacea monumentalei tale zidiri,

Şopteşte pelerinului atent
La mesajul icoanei făcătoare de minuni,

Că fiecare dintre noi e ALESUL.

În mrejele tale, Rohie,

Şi-a regăsit surâsul vieţii -
Un rebel în tinereţe,
Ce nu gândea să te cunoască.

Acum - e parte din tine!

Şi-a încriptat trecutul în prezentul tău.

L-ai vrut sau Te-a vrut –

A simţit-o doar el,
Părintele Nicolae de la Rohia,
Simbolul fericirii pe aripi divine.

Ne-a revelat că redutele pier-

În faţa duhului din CER.

(Georgiana Jungheatu, Prahova - 10.07.2012)

3
 „Ce frumoasă e lumea asta!”
(N. Steinhardt)

A fost odată, într-un sfârşit de iulie acum 99 de ani, la marginea Micului Paris - aşa cum
era numit Bucureştiul de altădată - familia evreului Oscar Steinhardt, pentru care, ziua de 29
iulie 1912 a fost prilej de bucurie divină. Antoaneta (Neuman înainte de căsătorie), soţia
inginerului şi arhitectului evreu Oscar, coleg
în facultate cu Freud, aduce pe lume un
băiat, pe Nicu-Aureliu Steinhardt, copil
fericit, ocrotit pentru mult timp prin dragoste
părintescă de vicisitudinile vieţii. Tatăl, pe
atunci directorul fabricii de mobilă şi
cherestea, participase activ la Primul
Război Mondial, fiind rănit la Mărăşti şi
decorat cu ordinul Virtutea Militară. Oscar
Steinhardt a fost cunoscut pentru calităţile
sale autentic senatoriale vădite însă pe
parcursul procesului şi detenţiei lui Nicu Steinhardt. A lucrat până la 79 de ani, iar pentru

4
fii săi a fost o veritabilă lecţie de verticalitate morală, şi de luciditate şi realism.
Dar anul 1912 va ramâne dată importantă pentru literatura română
marcând şi alte evenimente cum ar fi: trecerea în lumea celor drepţi a lui I.L.Caragiale la 9
iunie, la Berlin, pe 12 noiembrie - venirea pe lume a poetului, prozatorului şi actorului Emil
Botta (cunoscut pentru rolurile din filmele Dacii, Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, De-aş fi...
Harap alb, Columna), naşterea la 26 noiembrie a dramaturgului român Eugen Ionescu (cunoscut
pentru piesa de teatru Cântăreaţa cheală).
Tot în 1912 are loc aprobarea legii şi statutelor pentru înfiinţarea
Societăţii Scriitorilor Români la 22 martie, iar Titu Maiorescu –devine prim-ministru al
României (membru fondator al Academiei Române doi ani mai târziu).

În România acelui an se premiază la Bucureşti la 1 septembrie, filmul Independenţa

României, care a rulat timp de o lună de zile la
Bucureşti, record pentru acea vreme, apoi a fost
prezentat în Transilvania, la Viena şi la
Budapesta. Câteva zile mai târziu, pe 9 septembrie
este dezvelit bustul generalului dr. Carol Davila,
primul monument al lui Constantin Brâncuşi la
Bucureşti. În acelaşi an, în capitală, începe
construirea Institutului de Arhitectură „I.Mincu” şi a clădirii Muzeului Etnografic Românesc,
numit ulterior Muzeul Naţional Carol I (astăzi Muzeul
ŢăranuluiRomân). La 19 noiembrie 1912 a văzut lumina zilei
George Emil Palade, biolog român, laureat al Premiului Nobel în
1974 pentru fiziologie şi medicină. La nivel mondial, anul
1912 ne mai aminteşte de
scufundarea vasului ,,Titanic” pe
15 aprilie, în timpul voiajului dintre Southampton, Anglia şi
New York, S.U.A. când au supravieţuit 700 de persoane din
2200 de pasageri.
Pentru a întoarce
privirea la vedeta de subiect a prezentei lucrări se cuvine a
preciza că la 17 octombrie 1912 a venit pe lume Papa Ioan
Paul I trecut la cele veşnice la 28 septembrie 1978, urmat în
scaunul Vaticanului de Papa Ioan Paul al II-lea ce va avea

5
cunoştinţă de convertirea la religia ortodoxă a evreului de naţionalitate română Nicolae
Steinhardt. La 9 mai 1999, la încheierea vizitei sale in Romania, Papa Ioan Paul al II-lea dorind
să aducă un omagiu spiritului romanesc ortodox şi ecumenic, a rostit un nume: Nicu Steinhardt.
Cuvintele Papei au fost următoarele: ,,Dintre numeroşii martori ai lui Hristos înfloriţi pe
pământul Romaniei, doresc să-l amintesc pe monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt,
excepţională figură de credincios şi de om de cultură care a perceput în chip special bogăţia
imensă a comoarei comune Bisericilor creştine.”1

1
Foaia naţională-revistă liberă de credinţă, cultură, şi imaginaţie, site www.foaianaţională.ro.

În perioada 1919–1929 Nicolae Steinhardt a urmat cursurile şcolii primare (în particular
şi la şcoala Clemenţa) şi ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici s-a numărat: Constantin
Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat şi
alţii. Singurul elev de confesiune mozaică a urmat alături de colegii ortodocşi cursurile de religie
creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „decât să văd
ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă
cum e”2.
La scurt timp după ce şi-a luat bacalaureatul în 1929 a început să frecventeze cenaclul
literar Sburătorul al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-şi pasiunea pentru scris.
În anul 1934 şi-a luat licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti, iar în 1936
şi-a susţinut, la Bucureşti, doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi
noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an.
Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o
consideră ,,până la botez, evenimentul cel mai de seamă.3
Între anii 1937-1939 a călătorit în Elveţia, în Austria unde familia sa avea ceva legături
de rudenie cu cea a lui Freud, apoi în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe.
În 1939, revenind în ţară, la recomandarea lui Camil Petrescu a început să lucreze ca
redactor la Revista Fundaţiilor Regale, de unde a fost înlăturat în anul 1940 în cadrul acţiunii de
„purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu-Sima. A urmat o perioadă de
privaţiuni pe motive etnice (1940-1944).
Din 1944 a revenit la Revista Fundaţiilor Regale depunând o intensă activitate
publicistică şi critică. În acelaşi timp colaborează la Universul literar, Libertatea şi Viaţa
românească. Printre scriitorii săi favoriţi se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous
Huxley, Simone Weil.

6
 După 1947 a fost dat afară din barou, i s-a refuzat publicarea textelor şi a fost nevoit să
primească câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959 a suferit o nouă perioadă
de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.
La 31 decembrie 1959, fiind convocat la Securitate, i se cere să depună mărturie
împotriva lui Constantin Noica, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării,
va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”4 din care mai făceau parte
Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel
Teodoreanu,

2
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 83.
3
Idem, p. 87.
4
Idem, p.13

Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova şi alţii. I se dau 3 zile de
gândire, nu le acceptă şi pe 4 ianuarie 1960 este arestat, condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13
ani de muncă silnică, sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Ziua arestării
sale coincide cu ziua accidentului de maşină al lui Albert Camus.
N. Steinhardt şi-a asumat destinul, şi - pe cât i-a fost posibil – a făcut bine chiar în
condiţiile grele din închisoare. Pe banca acuzaţilor, i-a şoptit lui Constantin Noica că toţi ceilalţi
sunt bine şi nimeni nu e supărat pe el. Firavul zâmbet apărut pe faţa lui C. Noica a fost o
recompensă imensă: „numai când facem binele dobândim ceea ce răii nu pot avea: liniştea şi
pacea. Nu ştiu că-i aşa. Cred că-i aşa şi constat – experimental – că aşa este.”5
Nicolae Steinhardt a înlăturat ,,orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire”6 când la
15 martie 1960, la Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos.
Naş de botez i-a fost Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului
Antonescu), iar ca martori ai tainei au participat Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici,
unul fiind Monseniorul Ghica, încă doi preoţi uniţi şi unul protestant, ,,spre a da botezului un
caracter ecumenic”7. La Jilava, Gherla, Aiud a fost supus rigorilor detenţiei până în august 1964
când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. De atunci a dus o viaţă creştină
autentică. La schitul bucureştean Dărvari şi-a desăvârşit taina botezului prin mirungere şi a primit
sfinta împărtăşanie. Între anii 1964-1969
refuză orice colaborare cu regimul comunist şi lucrează ca încărcător-descărcător pe un camion
de alimentară. După moartea tatălui său din 1967 vrea să-şi îmlinească o dorinţă mai veche şi
începe să-şi caute o mănăstire. Drumul nu va fi uşor. În 1968 este grav rănit într-un
accident de circulaţie şi va sta în Spitalul Pantelimon până în martie 1969.

7
 În 1975 se duce ieromonahul
la Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl
trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la
Maramureş. Întâmplător, în 1976 Constantin Noica îl
întâlneşte la o lansare de carte de la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan
Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta la Mănăstirea Rohia, Noica ajunge în
scurt timp acolo, zăbovind trei zile. Rămâne impresionat de cadrul natural şi biblioteca vastă. Îi
povesteşte lui Nicolae Steinhardt despre cele

5
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., Idem 4, p.79
6
Idem 4, p.79, p. 178.
7
N. Steinhardt, op. ci., p.300

văzute la Mănăstirea Rohia, spunându-i că

i-a găsit locul potrivit.
În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia
pentru ca în anul următor să se stabilească
definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea
episcopului Iustinian. După ce a făcut timp
de şapte ani pelerinaje la Rohia, pe 16
august 1980 este uns în monahism la
mănăstirea Rohia de către episcopul
Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripile lor ocrotitoare.
Arhimandritul Serafim Man, stareţul Mănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii unde
pune în ordine după modelul marilor biblioteci
publice cele peste 23.000 de volume ale
mănăstirii. Monahul Nicolae participă la slujbe,
povăţuieşte pelerinii şi predică într-un mod
aparte. L-a atras acest loc de la început, de când
a pus prima
oară piciorul
în curtea
mănăstirii. I-
a spus lui Constantin Noica că într-o zi, se va aşeza acolo
pentru totdeauna. Se întâmplă acest lucru imediat după 15
8
August– ziua când se prăznuieşte Adormirea Maicii Domnului, protectoarea mănăstirii.
Se ştie că la Rohia există în Paraclisul Sfântul Ierarh Nicolae, de la
demisolul bisericii noi, Icoana Maicii Domnului ce a fost pictată de călugărul Nicanor din
Sfântul Munte Athos. În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, icoana a scăpat dintr-un
incendiu când, din cauza unei lumânări nesupravegheate, suportul lemnos al acestei icoane a luat
foc fiind mistuit în întregime, în timp ce icoana păstrează doar câteva urme care mărturisesc
minunea săvârşită.

În anul 2004, icoana a fost restaurată de către profesorul

universitar Teo Mureşan, din Cluj Napoca. Această icoană are în
spate un strop de istorie. Povestea îşi are rădăcinele pe undeva pe
la începutul secolului al XX-lea, la poalele Dealului Viei, unde,
în familia preotului Nicolae Gherman se naşte o fetiţă, Anuţa.
Copila creşte, părinţii şi sătenii o iubesc, însă la vârsta de 10 ani
se îmbolnăveşte şi moare. După moarte, Anuţa, i s-a aratat tatălui
ei în somn de mai multe ori, spunându-i să construiască o casă
închinată Maicii Domnului pe Dealul Viei. După multe
frământări, preotul, ajutat de credincioşi, a ridicat în anul 1923, o
biserică modestă şi o căsuţă monahală. În 1926, episcopul Nicolae Ivan al Clujului, în prezenţa a
peste 10.000 de credincioşi a sfinţit lăcaşul şi astfel a luat fiinţă prima mănăstire de calugări din
Ardeal: Sfânta Mănăstire Ana de la Rohia. În acest colţişor
mirific de Românie, inimosul părinte Nicolae Steinhardt are o chilie personalizată în corpul Casa
Poetului ce a fost ridicat între anii 1977 - 1979, având un parter şi două nivele cu superbe
verande. În această casă a locuit temporar şi
poetul Ioan Alexandru pe care Steinhardt l-a
preţuit, mai ales pentru dragostea faţă de
Dumnezeu care a străbătut creaţia sa
poetică.
Chilia în care a vieţuit Nicolae
Steinhardt ca monah al Mănăstirii Rohia a
devenit un mic muzeu, după mutarea sa din
această lume ca să păstreze, în timp,
memoria celui care a vieţuit în ea. Ca un mic muzeu, chilia păstrează lucrurile personale ale
părintelui Nicolae Steinhardt: manuscrise, cărţi, icoane, tablouri, precum şi mobilierul.

9
 De-a lungul anilor
dedicaţi vieţii religioase, Nicolae de la Rohia participă la diferite festivaluri, colocvii, prelegeri,
festivaluri de poezie etc. Volumele publicate în această perioadă îl impun ca un eseist de marcă al
literaturii române. Cu încuviinţarea ierarhilor de la Cluj, păstreazã o cameră în Bucureşti, unde să
poată, din cînd în cînd, să revină pentru a-şi continua activitatea literară. Are legături cu
intelectuali din exil: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Eliade, Emil Cioran, E. Ionescu.
Prin intermediul său, mulţi intelectuali din ţară primesc ultimele publicaţii din Occident. Intră în
vizorul Securităţii, ca urmare se fac mai multe descinderi la Rohia.
La 30 de ani de la con-
damnare, Nicolae Steinhardt îşi programase plecarea la Bucureşti de la Mănăstirea Rohia. A făcut
drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Mina Dobzeu, căruia avea să-i
mărturisească: ,,Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereţii
mele”. Iar acesta îi răspunde: ,,Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu
trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi
păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez
prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi
aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”.8 Părintele Nicolae
intenţiona să stea la Bucureşti cel puţin două luni. Însă boala se agravează şi este obligat să-şi
întrerupă călătoria pe aeroportul din Baia Mare pentru că suferise un infarct.pentru a se se interna
la spitalul din Baia Mare. „Din nefericire, Întreaga lui viaţă fusese marcată de astfel de locuri
«de pasaj». Trebuia, acum, să se pregătească pentru ultimul dintre ele: Paştele său personal. A
fost dus deîndată la spital, unde, a doua zi, pe deplin conştient, şi-a orchestrat şi dirijat propria
«trecere»: după redactarea ultimelor indicaţii testamentare şi a listei persoanelor care urmau a
fi invitate la înmormântare, a cerut să i se aprindă o lumânare, să i se citească un psalm şi, în
cele din urmă, s-a hotărât să plece...”.9 Cu două zile înainte de moartea sa,
presimţindu-şi aproape plecarea către ,,dincolo”, părintele Nicolae îi scrie prietenului său Ioan
Pintea rugându-l să ia în grija sa documentele testamentare: ,,Dragă Ioane, o duc din ce în ce
mai greu cu angina pectorală. Crize din ce în ce mai dese şi mai dureroase. Se prea poate să nu
mai am decât puţin, foarte puţin de trăit. Am rugat pe Părinţii Iustin şi Emanoil să-ţi remită
toate dosarele aflate în camera mea. Nu cuprind noutăţi ori lucruri prea importante; te rog
totuşi să le preiei tu, să nu fie azvârlite la gunoi. (...) Aş dori totuşi să încerc să las în urma mea
o dovadă, o mărturie de credinţă creştină. Ştiu că-ţi dau o bătaie de cap, dar mă încred în
prietenia, afecţiunea şi devotamentul ce mi-ai dovedit din belşug.[...]Din inimă şi cuget,
Nicolae”.10 Ioan Pintea

10
rememoreză ziua în care a primit scrisoarea: ,,O presimţire neagră se aşezase ca o bilă de plumb
peste aceste rânduri. Eram departe de el, undeva între rafturile cu cărţi ale Bibliotecii Judeţene
din Bistriţa şi, printre lacrimi, am simţit cum, din adâncul inimii, ceva uriaş m-a cuprins
deodată. N-am înţeles pe loc. Am priceput mai târziu. Era, de fapt, ceva foarte simplu. Durere şi
recunoştinţă. În ziua în care am primit această scrisoare, părintele meu drag, cel care m-a trezit
din somnolenţă şi din confuzie, murea împăcat pe un pat de spital din Baia Mare. Mi-a trimis
mie, şi nu altcuiva, ultima scrisoare redactată în această viaţă. E o scrisoare

8
Ciprian Bâra, Ziarul Lumina:19 ani de la plecarea apostolului de la Rohia, 29 Martie 2008
9
Jurnalul naţional, Părintele Steinhardt a murit vegheat Carmen Dragomir30 martie 2009
10
Ciprian Bâra, Ziarul Lumina: 19 ani de la plecarea apostolului de la Rohia, 29 Martie 2008

terifiantă, cu valoare de testament, în care Nicolae Steinhardt îmi dă ultimele sfaturi şi îmi
adresează ultimele rugăminţi şi mulţumiri”.11 Eu am fost hărăzit unei sarcini mai speciale -
aceea de a-i tăinui Jurnalul. Strategia i-a reuşit: din momentul în care manuscrisul a ajuns la
mine, «organele» i-au pierdut urma. În dosarul «Scriitorul», arhivele Securităţii mă men-
ţionează, în treacăt, drept şoferul lui «preferat».”12
Ioan Pintea şiVirgil Ciomoş au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a
textelor sale. Acestea şi alte texte de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.
O ultimă mărturisire i-a fost făcută apropiatului şi discipolului său Virgil Ciomoş: ,,«M-
am hrănit de lumea asta!», îmi spusese cu câtva timp înainte. Rămâne, însă să ne întrebăm dacă
n-ar fi spus acelaşi lucru şi despre cea în care, foarte curând, aveam să intrăm cu toţii.”13.
„A trăit ca un cerşetor şi a murit ca un rege”14 a şoptit Alecu Paleologu (cum obişnuia
monahul să-i spună) şi pe bună dreptate înmărmurirea trăită de acesta la vederea mulţimii care
venise în ciuda celor care au încercat să minimalizeze evenimentul. Regele cerşetor pleca. Din
masa anonimilor s-au detaşat Sorin Dumitrescu, Stelian Tănase, oameni de spirit şi litere din tot
Maramureşul, din Bucureşti, Cluj, Bistriţa şi Zalău.

Din păcate, nu a avut şansa să apuce

căderea comunismului. A plecat la
Hristos în acelaşi an cu minunatul
părinte Arsenie Boca, care la rându-i
a trecut prin experienţa carcerală pe
care a depăşit-o prin dragostea
pentru Iisus. Ochii lor blajini nu s-au

11
mai deschis şi asupra unei alte lumi care, în aparenţă, cel puţin, a vrut să nege lumea trecută a
opresiunii.

11
Ciprian Bâra, Ziarul Lumina: 19 ani de la plecarea apostolului de la Rohia, 29 Martie 2008, www.ziarullumina.ro
12
Carmen Dragomir, Părintele Steinhardt a murit vegheat..., Jurnalul national, 30 martie 2009, www.jurnalul.ro
13
Ibidem 12.
14
Ioan Botiş, Gazeta de Maramureş, articolul: Sfârşitul lui N. Steinhardt, 3 Martie, 2003,
www.GazetadeMaramureş.ro

După două decenii de la mutarea la cer a scriitorului în haine monahale, piaţa de carte din
România este înnobilată de o apariţie editorială remarcabilă, omagiu adus acestui „belfăr al
culturii şi spiritualităţii româneşti”15. E o sistematizare magnifică a tot ce înseamnă viaţa şi opera
acestei mari figuri a literelor şi duhului naţional. La
Editura Polirom, Iaşi se începe din 2008 publicarea (în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana”
Rohia) integrala operei steinhardtiene. Seria de autor cuprinde atât operele din tinereţe cât şi
operele publicate după 1964, când N. Steinhardt a fost graţiat. Antisthius este
pseudonimul, – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère – sub
care Nicolae Steinhardt a publicat primele sale apariţii editoriale: 1934 - În genul
tinerilor... Editura Cultura Poporului, Bucureşti, este volumul de debut al lui N. Steinhardt.
1934-1935
frecventează cenaclul ,,Sburătorul” şi publică diverse articole la Revista burgheză, culese şi
publicate mai târziu sub forma volumului Articole burgheze.
1935 - Essai sur la conception catholique du Judaisme, Editura Cultura Românească,
S.A.R 1935.
1936 N. Steinhardt susţine la Universitatea Bucureşti teza de doctorat în drept
constituţional Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui
Léon Duguit.
1937 - Illusion et réalités juives, în la Paris, Librairie Libschutz, 4, Place de l’Odéon.
După 1964, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, reintră în viaţa literară prin
traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viaţa Românească, Steaua,
Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studenţească etc. Trăieşte o intensă activitate de

12
traducător. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri şi critică literară.
1976 - Între viaţă şi cărti, Editura Cartea Românescă, Bucureşti.
1980 - Incertitudini literare în Colecţia Discobolul, Editura Dacia de la Cluj-Napoca,
oferă publicului care primeşte Marele Premiu al Criticii literare.
1982 N. Steinhardt se bucură de apariţia cărţii Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării,
Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului, la Editura Albatros, Bucureşti.
1983 - Critică la persoana întâi, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

15
Radu Teodorescu, N. Steinhardt-acest belfăr al culturii şi spiritualităţii româneşti, ww.nistea.com/steinhardt-
radu.htm

1987 - Escale în timp şi spaţiu, sau Dincolo şi dincolo de texte, Editura Cartea
românească, fără localitate.

1988 - Prin alţii spre sine. Eseuri vechi şi noi, văzut lumina tiparului la Editura
Eminescu, ,,Biblioteca Eminescu”, Bucureşti. 1991 -
Jurnalul fericirii, „operă postumă, se alătură altora – prea puţine în
literatura română – care pun probleme de conştiinţă reale. Raporturile
autorului cu Biserica sunt dramatice şi se rezolvă abia prin consacrarea
rituală, adică botezul întru Ortodoxie al puşcăriaşului Steinhardt... Din
scrisul sau de totdeauna, Steinhardt apare însă nu mai puţin român şi
creştin decât cei omologaţi de acte şi certificate” susţine I.
Negoiţescu.”16 Cărţile publicate
postum au în capul listei Jurnalul fericirii. Experienţa carcerală i-a schimbat optica, inspiraţia
şi preferinţa pentru anumite teme. Devenit ortodox şi „Român”, îşi dedică creaţia Celui care l-a
salvat de la moarte sau nebunie. Episodul botezului creştin din perioada detenţiei dă naştere
cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar.
Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă – de circa 570 de pagini dactilografiate
– a fost confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii
pe lângă Uniunea Scriitorilor. A doua variantă de 760 pagini a fost şi ea confiscată în 1984.
Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două
dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Monica
Lovinescu o difuzează, în serial, la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988
şi 1989. Publicat prima oară în 1991, în 1992 Jurnalul fericirii primeşte premiul pentru cea mai
bună carte a anului. 1991 - Monologul
polifonic - ediţia întâi: Editura Dacia, Cluj-Napoca.

13
 1992 - Dăruind vei dobîndi - Cuvinte de credinţă sub egida Episcopiei Ortodoxe Române
a Maramureşului şi Sătmarului, care tipăreşte minunea de carte la Editura proprie din Baia Mare.
1992 - Monahul de la Rohia - Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, Editura
revistei Literatorul, Bucureşti. Interviuri acordate lui Zaharia Sângeorzan.
1993 - Primejdia mărturisirii se naşte dintr-o serenă prietenie între N. Steinhardt şi Ioan
Pintea. Cartea apare la Editura Dacia (Colecţia Homo religiosus), Cluj-Napoca.

16
I. Negoiţescu , Jurnalul fericirii-Descriere, www.divin.ro.

1994 - Între lumi - Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Editura Tipomur, Târgu-Mureş.

1995 - Cartea Împărtăşirii, Biblioteca Apostrof, Cluj.
1995 - Călătoria unui fiu risipitor, Editura Adonai, fără localitate. Este o călătorie a unui
„copil modern” într-o familie burgheză. Este un alt fel de Steinhardt care aminteşte de Romanul
adolescentului miop al lui Mircea Eliade, dar are trimiteri la Proust, André Gide, Joyce şi din
literatura copilariei lui Ionel Teodoreanu. O căutare a timpului pierdut, trăirea unei libertăţi
specifice copilăriei şi adolescenţei, a vârstei nebune după libertate şi aventură. Este o altă dovadă
a libertăţii spiritului steinhardtian din totdeauna.
1996 - În genul lui Cioran, Noica, Eliade..., Editura Humanitas, Bucureşti, (reeditare a:
Antisthius, În genul...tinerilor, 1934).
1999 - Drumul către isihie, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

2000 - Ispita lecturii, Editura Dacia (Colecţia „Discobolul”), Cluj-Napoca.

2000 - Dumnezeu în care spui că nu crezi... (Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-
1983)Editura Humanitas, Bucureşti.
2001 - Eu însumi şi alţi câţiva (eseuri noi şi vechi), Editura Dacia, Colecţia Discobolul,
Cluj-Napoca.
2002 - Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomaţie, Editura Dacia (Colecţia
Alternative), Cluj-Napoca, culegere de texte în care Arşavir Nazaret Acterian prezintă
personalitatea scriitorului şi monahului Nicolae Steinhardt de la Rohia.
2003 - Eseu romanţat asupra neizbânzii, Editura Timpul, Iaşi.
2006 - Cuvinte de credinţă, volumul de predici vii, neconformiste rostite la Mănăstirea
Rohia de călugărul Nicolae de la Rohia.
Lui Nicolae Steinhardt nu i-a plăcut să critice aspru, fire tolerantă fiind, nu a făcut carieră
drept critic literar fervent, dar a comentat, mai bine spus, a făcut aprecieri având următoarele
contribuţii literare:

14
 1988 - Cuvânt înainte la cartea Svetlanei Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic,
Editura Aarhus, Olanda,;
1997 - N. Steinhardt, Autobiografie, apărută în ziarul „Ziua” (nr. 913/21-22 iunie 1997) şi
în România literară, nr. 46/19-25 noiembrie 1997. Dar
Nicolae Steinhardt, poliglot cum era (avea cunoştinţe din mai mult de cinci limbi străine, româna
fiind pentru el limbă maternă), a făcut şi traduceri. Îi traduce din engleză în română pe:

Ř James Barlow, Personalul de la 1 la 6, (1971).

Ř David Storey, Viaţa sportivă, (1972).

Ř Max Oliver Lacamp, Focurile mâniei, (1972).

Ř Rudyard Kipling, Stalky et comp., (1977).

Ř Gaston Boissier, Cicero şi prietenii săi, (1977).

Ř Robert Graves, Eu, Claudius, Zeul..., (1979).

Ř Sherwood Anderson, Winesburg în Ohio, Editura Romhelion, 1993, fără localitate.

Traduce din română în franceză:

 Vies des moines de Moldavie. Enseignements et apophtegmes des grands spirituels de

l'Eglise Orthodoxe de Roumanie aux 19e et 20e siècles par le Père Ioanichie Bălan -
Traduction du texte roumain par le Père Nicolas Steinhardt. Monastère de Chevetogne, 1986.
Interesul pentru opera sa are ca start anul 1991, datorită primei apariţii a Jurnalului
fericirii care a deschis o breşă pentru scriitor, astfel că de un real succes s-a bucurat şi în
străinatate, fiind tradusă în:
 italiană: Diario della felicità (traducere de
Gabriella Bertini Carageani), EDB, Bologna
1996.
 franceză: Journal de la félicité (traducere de
Marily Le Nir, cu o prefaţă de Olivier
Clément), 1996, Arcantère Éditions / Éditions
UNESCO, reeditat în 1999.
 greacă
 maghiară
 spaniolă
 engleză: Journal of hapiness
15
 Literatura lui N. Steinhardt ilustrează un proces de umanizare a absurdului, a tentaţiilor,
ispitelor, refulărilor, frustărilor sau complexelor, prin intermediul rolului fundamental acordat
credinţei şi culturii. Existenţa şi opera i-au fost marcate de botez, de aceea Jurnalul este cartea sa
de căpătâi. Zbaterea sa sufletescă pământească nu a fost de prisos, reuşind în cele din urmă să
transmită valori eterne ale conduitei umane. Puţin iubit atunci, acum este rememorat din ce în ce
mai mult atât de Biserică şi discipolii săi, cât şi de literatura română.

,,Hristos, ca şi Tatăl, lucrează mereu (Ioan 5, 17), iar la fiecare

liturghie se jertfeşte. El nu e în Nirvana, la odihnă, la repaus, la
deconectare. E pe şantier şi pune umărul”. (N. Steinhardt).

Nicolae Steinhardt, cel care avea să devină Monahul de la Rohia, reprezintă unul dintre
cele mai spectaculoase cazuri de convertire la religia creştină. Pe Steinhardt convertirea l-a
înflăcărat, l-a reconstituit atât în viaţă, cât şi în operă.
Într-un studiu foarte interesant intitulat Povestiri autobiografice despre convertire în
Imperiul roman17, Nancy Gauthier de la Universitatea din Tours leagă naşterea genului
autobiografic de fenomenul convertirii. În condiţiile în care în Antichitate – spre deosebire de
epoca modernă – practica introspecţiei ori „compătimitoarea punere în scenă a propriei
unicităţi“ sunt extrem de rare, chiar pentru spiritele extrovertite, este nevoie pentru declanşarea
acestora de o experienţă psihologică de excepţie. O astfel de experienţă puternică este
convertirea, „căci îi dă posibilitatea subiectului să ia cunoştinţă de existenţa eului său intim“.18
Există o nevoie imposibil de învins a convertitului de a-şi mărturisi nu atât experienţa
convertirii în sine, cât mai degrabă efectele convertirii, traduse prin „schimbarea codurilor de
valori, de comportament“19. Raţiunile mărturisirilor dau naştere unui gen - sunt diferite de la caz
la caz: nevoia celui care a traversat o astfel de metamorfoză identitară de a-şi explica sieşi un
proces foarte complex, dorinţa de legitimare, intenţii testimoniale şi chiar polemice. În secolul
XX mărturisirile şi confesiunile în literatură au întâietate, jurnalul fiind forma cea mai pertinentă
de expresie pentru complexul proces al conversiunii. În acest sens, volumul de faţă este un
memorial al anilor privatori de libertate ai autorului. Amintirile despre întâmplări şi oameni din

16
infernul diverselor închisori, datate precis, după convenţia jurnalului, alternează cu altele mai
vechi, din copilărie şi adolescenţă. Sunt transcrise etape ale unei convertiri.

17
Apud Convertirea religioasă (sub conducerea lui Emmanuel Godo), trad. rom. de Nicolae Petuhov, ed. Anasta-sia,
Buc., 2002, pp. 33-56.
18
Idem, p. 35.
19
Idem, p. 37.
Omul se bucură că a descoperit calea spre mântuire. Şi ne vorbeşte fericit despre această aventură
a interiorităţii, a descoperirii sensului existenţei sale. Şi-a descoperit mântuirea. A ajuns să
trăiască în lumină. A pătruns în orizontul sacru. Poate să măsoare locurile cu noua unitate de
măsură / înţelegere. Pagini de comentariu moral şi spiritual, de multe ori înterpretări ale unor
texte evanghelice, însoţesc rememorările conferind cărţii mai multe valenţe.
Poate fi citit ca jurnal al unei convertiri şi jurnalul unui secol, o imagine a secolului
XX. Destinul lui Steinhardt se află la incidenţa marilor tensiuni de idei ale secolului XX. Se poate
recupera acest secol dramatic din filele aceastei cărţi. Şi în plus, creează o punte între credinţă şi
cultură, ceea ce este extraordinar. E un melanj între istorie, religie şi cultură în acelaşi timp. Mai
poate fi citit ca manual de „întrebuinţare” a suferinţei care prin credinţă şi rugăciune se
transformă în speranţă.
Detenţia în ansamblul ei şi în fiecare moment al ei este o încercare, atât în înţelesul
capcanelor la care sunt supuşi cavalerii ciclurilor medievale ale „questei”, cât şi în cel religios, de
ispită. Încercarea implică un risc, iar depăşirea ei se constituie într-o aventură, iar cartea poate fi
citită ca roman al aventurii spirituale.
Cartea mai poate fi citită şi ca un roman realist în formă de jurnal. Tema, eroii,
conflictul, subiectul sunt luate din viaţa socială romanească în perioada comunistă. Mesajul este
că o societate fără valori sacre, construită pe ateism, violenţă, minciună, abuz, grosolănie,
viclenie, asasinat politic, este sortită pieirii.
Ca roman de criză - timpul nu poate fi respectat. Memoria involuntară a lui Proust apare
şi la Steinhardt. Din cand în când comentariile şi interpretările sunt încadrate în timp separat, cu
date ulterioare anilor de detenţie. Însuşi autobiograful ne previne: „Creion şi hârtie nici gând să
fi avut la închisoare. Aş fi aşadar nesincer să încerc a susţine că «Jurnalul» acesta a fost ţinut
cronologic; e scris après coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii. De vreme ce nu l-am
putut însera în durată, cred că îmi este permis a-l prezenta pe sărite, aşa cum, de data aceasta în
mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acest puhoi de impresii

17
căruia ne place a-i da numele de conştiinţă. Efectul, desigur, bate înspre artificial, e un risc pe
care trebuie să-l accept.”20 Drumul său spre fericire este dezvăluit pas cu pas într-o carte care
nu seamănă cu una memorialistică. Accentul nu cade pe cronologizarea întâmplărilor, ci pe
interpretarea lor.
Romanul-memorial Jurnalul fericirii e ordonat de tema enunţată chiar prin titlu: fericirea
dăruită de experienţa mistică: ,,Atunci am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este «zidul
20
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 4
lui Sartre», întunericul, derâderea, colţul [...]. Şi atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi
învăţat să înot şi cu ochii închişi; „în cuptorul încins”. ,,Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert,
ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăşi substituindu-se
credinţei, m-am încredinţat. Fără ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am
fost ascultat”.21
În lucrare sunt redate amănunte impresionante în legatură cu motivaţia trecerii după un
lung proces de conştiinţă, de la religia mozaică la cea creştină. Polifonia joacă un rol important.
Puternică este vocea Divinităţii, dar şi vocile celor din preajmă. Momentele de cumpănă le-a
depăşit urmând sfaturile părintelui. Oscar Steinhardt îi dă o impresionabilă lecţie de viaţă şi de
comportament în care frica, laşitatea nu au voie să fie parte componentă a unor principii morale
pe care el încearcă să le imprime fiului său: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat
impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, când spui
lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii
martor al acuzării.”22
Înainte de a-l lăsa să plece, bătrânul „ovrei” îl încurajează, dar îl şi previne în privinţa
faptului că oricare ar fi alegerea pe care o va face, destinul său nu va mai fi niciodată la fel, viaţa
sa se va schimba complet. Excepţională forţă are atunci vocea tatălui: „E adevărat, zice tata că
vei avea zile foarte grele, dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine, pe când dacă vei
accepta să fii martor al acuzării, vei avea ce-i drept zile destul de bune, dar nopţile le vei avea
îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi, o să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi
calmante, abrutizat şi moţăind toată ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un
nebun. Cată-ţi de trebă. Hai nu mai ezita!”23 „Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie
inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari ca martor al acuzării, după 6 luni, tot te ia. E
sigur. 4 ianuarie 1960 - când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit rău,
tata e însă numai zâmbete şi-mi dă sfaturi ultime: «„Ţi-am spus să nu mă laşi să mor ca un
câine?Ei, bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te-aştept! Şi vezi să nu mă faci de râs !» 24

18
zice. Mă săruta apăsat,mă duce pân’ la uşă, luă poziţia de drepţi şi-mi spune: „Du-te!”25 „Nu te
întrista. Pleci dintr-o închisoare largă în una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare,
vei trece dintr-o închisoare mai strâmtă într-una mai largă.”26
21
N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 25
22-24
Idem, p. 13.
25
Idem, p. 13
26
Idem, p. 63.

Nedorind să fie un fricos şi ascultând sfatul tatălui său, Steinhardt refuză să-şi acuze
prietenii, pe C. Noica şi V. Voiculescu. Îşi asumă începând în acea clipă, un destin aparte, doar
din convingere morală. La momentul arestării nu convingerea politică, originea socială, credinţa,
cultura, ci valoarea morală era importantă pentru Steinhardt.
Constantin Noica este altă voce al cărui ecou e puternic modelator. La anchetă, autorul îl
aşteaptă cu nerăbdare ca să ,,sufere împreună”, dar există şi voci îndepărtate care ne captează
atenţia precum aceea a lui Mihail Avramescu, şi el evreu trecut de la mozaism la ortodoxie, şi el
posibilă oglindă pentru Steinhardt. ,,Sunt trăirist”, va declara Steinhardt într-un interviu în care
numeşte vecinătatea lui Eliade, Cioran, Eugen Ionescu. Şi conform vocaţiei trăiriste, N.
Steinhardt împlineşte în Jurnalul fericirii, simultan, destinul celor care camuflau sacrul în profan
cât şi al acelora care încercau aşezarea în lume sub semnul adevăratei credinţe. Valoarea
religioasă este repusă în drepturile ei nu numai de criticul literar, nu doar de scriitor, ci şi de
istoricul care ştie mai multe decât ceilalţi. Care a cutreierat alte numeroase locuri, castele,
biblioteci. Şi care a ştiut să se oprească în Centrul lumii.
Pe 31 decembrie 1959 i se cere primul său interviu în ambianţa unei camere mari şi
frumoase, cu scopul de a-l denunţarea pe C. Noica. Primele întrebări sunt de tatonaj, iar
răspunsurile sunt vagi nedând răspunsuri concrete el este conştient că interlocutorii sunt
nesătisfăcuţi, iar el este considerat nesincer. Mai târziu se trag perdelele de culoare închisă ca să
creeze panică în timp ce interlocutorii intră şi ies. I se dă sfatul „de a-şi băga minţile în cap”,
apelând chiar şi la sentimentele cele mai puternice ale lui Steinhardt, dragostea pentru tatăl său. I
se fac promisiuni de o viaţă mai mai bună în schimbul denuţării unor colegionari care ar fi fost
partizani ai hitleriştilor. Steinhardt se descoperă pentru prima dată încăpăţânat şi este pus sub
învinuirea că a făcut parte din grupul de intelectuali ,,mistico-legionari”, fiind condamnat la 13
ani de închisoare sub acuzaţia de ,,crimă de uneltire împotriva ordinei sociale”.27
Relatarea se deschide oarecum abrupt, se poate considera, analizând puţin relatarea
făcută. În jurul recunoaşterii banalului detaliu al spargerii unui pahar la o petrecere se produce
ispita în trei valuri succesive: ,,Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar”.28

19
 Confesiunea aceasta târzie are o funcţie terapeutică, răspunzând dorinţei intimistului
Steinhardt de a traversa timpul prin motivul tragic din jurnal – suferinţa. Durerea sufletească s-a
metamorfozat într-o formă de cunoaştere de sine, fie într-o testare a moralităţii, într-un jurnal al
stărilor de spirit, sau chiar într-unul spiritualist.

27
Idem, p. 300.
28
Idem, p. 8

Cel interogat iese victorios din încercare, iar soluţia înseamnă în acelaşi timp un miracol
asupra căruia stăruie în scurtul comentariu ce încheie această secvenţă-cheie pentru Jurnalul
fericirii:
„Un pahar? N-am spart nici un pahar. . . Nu ţin minte. . . Acesta mi-e răspunsul. . . şi cu
adevărat nu ţin minte. Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi a mea? Sau nu l-am spart?
Nu ştiu. Ba da, ştiu. Desigur că l-am spart. În august, seara, la masă, uşile înspre terasă larg
deschise. Dar totodată parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu ţin minte. Totul în decorul acesta
ireal şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnă să mă refugiez în confuzie şi să mă pierd în
tulburare: şi privirile ei, calde şi compătimitoare, şi privirile lor, iscusite şi galeşe. Toboganul
consimţirii se desfăşoară lin înaintea mea; n-am decât să mă las să lunec. [...] Sunt al Lui. Al
Lui am fost mereu. [...]Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici
nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a
lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus «trageţi întâi
dumneavoastră, domnilor englezi»[...]. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe
loc, alegi. Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă avânt? Pot? Vreau? Ştiu? Ce curios
lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creştinismului trebuie să mint. Cum a minţit şi
poporul acesta (în mijlocul căruia m-am născut şi spre care mă simt mereu atras) – şi bine a
făcut – când a fost nevoit să se plece fesului, neamţului, moscovitului. Trebuie să mint aşa cum
în matematici soluţia uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul
problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt atât de simple. Lumea nu e
simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăşte pe cei ce complică
lucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurile complicate. Creştinismul, băiete,
nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului şi râului Doamnei nu curg pentru netoţi şi
clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice. Las’ că şi alea cât îs de surde şi
tot o potrivesc. Ea e pe-un scaun la vreo doi metri în stânga mea; ei în faţă, la birou. A, aţi vrea
voi să mă las cuprins de vraja semi-visului, de fumul ameţitor al unei scenografii suprarealiste…
Intelectualii or fi slabi, dar cunoaşterea cărţilor nu-i fără de folos, căci poate da, acută, senzaţia

20
 unui dejá vú ori măcar a unui dejá imaginé Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat [...] aţi
uitat că sunt născut la mahala şi trăit la ţară. Pantelimonul şi Clucereasa. Dur. Simplu. Plin de
înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nu e neapărat bleg.”29
Moralistul firav Steinhardt pare un exeget de texte sacre devotat oamenilor cetăţii. Fluxul
gândurilor sale argumentează în stilul unui om de carte pentru care arta e comunicare în sens etic.

29
N. Steinhardt, op.cit., p.p.4 -7.

Ce urmează după cedarea de formă este că poţi merge din cedare în cedare până acolo
încât să devii, la rându-ţi, torţionar, iar liniştea nu se mai dobândeşte niciodată, decât printr-o
suferinţă ispăşitoare şi printr-o pocăinţă de o foarte mare intensitate. Să cedezi diavolului este
aparent cea mai la îndemană şi mai uşoară soluţie, cea pe care vrăjmaşul se străduieşte cu tot
dinadinsul să o reprezinte ca fiind singura scăpare. De fapt este moartea sufletească şi numai
începutul, preludiul unui lanţ întreg de căderi. Odată ruptă prima za din lanţ, tot restul se va rupe
mult mai uşor. Harul se pierde, voinţa slăbeşte tot mai mult, gândurile devin tot mai confuze,
îndoiala te scindează lăuntric, te rupe în fărâme, conştiinţa te sfredeleşte cu mustrările ei, se
instalează o stare de ameţeală până când se alunecă uşor pe toboganul consimţirii. Nu este nimic
complicat, nimic sofisticat, nu sunt necesare cunoştinţe dogmatice şi filosofice pentru a înţelege
şi a aplica soluţia credinţei. Informaţiile nu trebuie să conducă spre trufie sau epatare. Experienţa
altora poate ajuta. Cărţile sunt foarte de folos, dar e nevoie totuşi, de cu totul altceva, pentru ca
această soluţie să nu dea greş: credinţă, smerenie şi rugăciune, adică de ajutorul harului
dumnezeiesc, pentru că a te bizui numai pe puterile fireşti, oricat de mari şi de reale înseamnă a-
ţi pregăti o cădere şi mai teribilă.
Partea a doua este de fapt, o amintire a scriitorului legată de copilaria sa. Rudolf Otto
împarte credinţa în: mysterium fasinans şi mysterium tremendum.30 Misterul fascinaţiei a început
în copilaria sa într-un cartier pe nume de sfânt, Pantelimon. În acest cartier, odată cu lăsarea serii
oamenii nu prea circulau din cauza numelui său rău famat. Dar acest cartier era dominat de o
pace patriarhală, dată de clopotele bisericii Capra, ce se auzeau în tot cartierul, chiar şi la fabrică.
Copil fiind, N. Steinhardt făcea comparaţie între sunetele clopotelor de Crăciun, pline de duioşie
şi sunetele ce te răscoleau de Paşti. Pe copilul Steinhardt îl fascinau vremurile bune din
Pantelimon şi simţea peste ani, intensul miros al lemnului de la fabrica de cherestea a tatălui său.
Chinurile închisorii constituie mysterium tremendum. Dacă în copilărie stările sufleteşti sunt date
de locurile unde a trăit, myterium tremendum este dat de anchetatori, de mizeria închisorilor.
Suferinta celor persecutaţi ca N. Steinhardt este dezvaluită în pagini dramatice care alcătuiesc un

21
document al timpului şi care formează aşa numita literatură a descrierii şi a mărturisirii.
În celula de la Jilava viaţa lui se schimbă la vârsta de 48 de ani. Se apropie de învăţăturile
Mântuitorului, ajutat de un alt deţinut politic, părintele călugăr Mina Dobzeu, căruia i-a
mărturisit dorinţa de a nu muri nebotezat, convins fiind că nu va supravieţui închisorii. La data
de 15 martie 1960 a primit Sfântul Botez „sub pecetea ecumenismului”31.

30
N. Steinhardt, op.cit., p. 32
31
Idem, p. 60

Momentul convertirii autorului s-a petrecut foarte repede, în condiţii improprii, fără a fi
împiedicată sălăşluirea harului:
„15 Martie 1960
Cateheza a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum
stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-1 socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea de
la aer”, când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să
acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Ceva în genul
manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. Când puhoiul
de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un
rezervor” cu apa, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, da buzna la singura cănita din
cameră - e o cănită roşie, cu smalţul sărit, năclăita şi respingătoare - şi o umple cu apă
viermănoasă proaspăt adusă în rezervorul” purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi
cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. [...]Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o
astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, când celulele, pe rând,
sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă
preoţească unde iuţeală nu stânjeneşte dicţia desluşita - părintele Mina rosteşte cuvintele
trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul
ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al
Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din
nou din apă viermănoasă şi din duh rapid.” 32
Creştinarea trece printr-un şir de întâmplări, receptate ca hierofanii. Starea de nou-născut
în interiorul noii religii va fi între cele mai des numite: „Starea de euforie şi de recunoştinţă de
apă de botez mă îmboldeşte să caut prilejuri de a face binele şi de a mă arăta cât mai prevenitor,
serviabil, fără cusur. Şi cât de bucuros mă simt că-s atât de liniştit şi de indiferent faţă de
micimile şi de deşertăciunile celor din jur”.33
Starea de beatitudine pe care o încearcă proaspătul botezat contrastează nu numai cu

22
ambianţa sordidă, de insuportabilă mizerie a celulei, dar şi cu „căniţa roşie, cu smalţul sărit,
năclăită şi respingătoare”34 pe care părintele Mina o foloseşte spre a săvârşi taina botezului,
turnând cu ea apa viermănoasă proaspăt adusă în rezervorul purtat de el şi de un alt deţinut. Cu
toate acestea Sfânta Taină îşi arată efectul: „Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese
asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă,

32.
N. Steinhardt, op.cit., p. 34
33
Idem 184
34
Idem, p. 59.

cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este «o sfântă taină», că există
«Sfintele Taine». Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă îmbracă, mă învinge n-ar
putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de
toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face
orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu
localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din
unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate
şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni
ghicite. Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte
Apocalipsa (21, 5): Iată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos,
este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu
găsesc decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de
cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui
Proust dacă ar fi fost întrebată ce-şi doreşte ar fi indicat situaţia unei bogate vecine din colţul
străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru
merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite
şi prin urmare de neformulat, de negîndit. Şi Thalassa lui Xenofon şi pământul lui Columb.
Botezul e o descoperire.”35
În acest univers al despiritualizării, al subteranelor, personajul care poate salva, fie
resacraliza, e Mântuitorul. Peronajul reface experienţa fundamentală pe care o trăiseră primii
creştini. Repetă istoria celor care, cu două mii de ani în urmă, descoperiseră mântuirea. Această
revelaţie avută într-o celula 18 a închisorii Gherla unde era deţinut politic, avea să pună capăt
neliniştilor şi frământărilor lui sufleteşti care îl încercaseră multă vreme: „În noaptea următoare
adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe
Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă - albă şi strălucitoare - şi mă simt nespus de

23
fericit. Eu sunt, îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte. Şi înţeleg că e Domnul şi că sunt
înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de
orice, sunt fericit, fericit, fericit. Fericirea creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-
are plafon, iar cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, fericirea mă înalţă, mă leagănă, şi în cele
din urmă, fără menajamente - mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu
mă recunosc. (De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane.
De viclenii. Ruşine)”.36
35
N. Steinhardt, op.cit., p. 60.
36
Idem , p. 69.

Suferinţa din închisoare e prezentată surprinzător - cu delicateţe, autorul ne introduce în spaţiul

celulei terifiante, având grijă să o anime prin prezenţa lui Dumnezeu acolo. Treptat, închisoarea
devine palat, sală de conferinţe, ospăţ ceresc.
Închisoarea a constituit impulsul pentru gestul convertirii, totodată un imbold pentru o
serenă şi creştinească iertare. Devenit ortodox, Steinhardt începe să se simtă din ce în ce mai bine
în „lumea ororilor Gulagului”: „Aveam să cunosc cele mai fericite zile din viaţa mea. [...] Încep
să presimt că Hristos este prezent în puşcărie.”37 Acum se declanşează spectacolul suferinţei,
suferinţa care poate fi bucurie, fericire, născătoarea tuturor acestor sentimente ce însoţesc spiritul
religios. Este momentul când tentaţia de a păcătui se estompează încetul cu încetul: „După ce l-
ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine.”38 Ajunge să vadă
detenţia ca pe un loc al împlinirii: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină,
dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul
fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi: am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane,
nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios,
sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara
de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul;
ies împăcat cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.”39
Contrastul are trei planuri. Planul vieţii de închisoare este violent, brutal, animalic.
Steinhardt stă dezbracat în frig, făcând o corvoadă, trăieşte într-o bombă cu noroi, plină de zeci
de paturi de fier, fără niciun fel de condiţii de igienă. Planul vieţii intelectuale este exprimat prin
prezenţa unor mari personalităţi, prin contactul direct al autorului cu aceste mari personalităţi ale
vieţii literare şi ştiinţifice. Planul vieţii religioase îl trăieşte intens, fiindcă stă langă preotul
ortodox de care am amintit anterior, Mina, şi doi preoţi greco-catolici.Viaţa în închisoare devine
suma supliciilor prigoanei pe care o îndură orice creştin adevărat ca o împlinire a
versetului: ,,Bate-voi pastoral şi se vor risipi oile”. El trebuia să mănânce arpacaş fierbinte şi să

24
bea apă rece, ca să-i plesnească dinţii şi să-l doară şi stomacul, să facă mătănii până la leşin, să se
caţere cu unghiile pe ziduri, să doarmă doar patru ore pe noapte, în care timp se dă o aşa-zisă
alarmă şi sunt siliţi să stea sub pat. Sunt obligaţi să stea în picioare de la patru dimineţa până la
douăsprezece noaptea. Apoi intră gardienii cu extinctoarele, le umplu celula de spumă şi-i pun s-
o frece până dimineaţa. Este o lume de infern. Gardienii devin adevăraţi demoni.
Valoarea documentară a Jurnalului e incontestabilă. Atmosfera de nebunie a celulelor

37
N. Steinhardt, op.cit., p. 19
38
Ibidem 37.
39
Idem, p. 225

sinistră, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. E o
aglomeraţie de neconceput,[...]circulă întrebările cele mai năstruşnice (cum se spune cintezoi pe
franţuzeşte? prin ce pace s-a încheiat războiul de şapte ani? cum se spune alamă pe nemţeşte?
care-i numele celor nouă muze, celor trei graţii, celor şapte înţelepţi ai lumii antice? celor şapte
regi ai Romei? celor trei cuconi din Babilon, dar pe siriacă? cum îi cheamă pe fraţii Buzeşti cu
numele mic? cine a compus Ţar şi teslar? care-i capitala Suabiei? care sunt râurile din Eden?
da' hasmaţuchi, cum se spune pe franţuzeşte? dar gutui pe englezeşte?) Bughi mambo rag.”40
Bughi mambo rag – sunt celebrele sale frânturi de dialoguri despre subiecte diverse. E
modul inovator al lui Steinhardt de a reda meditaţiile, microeseurile, conversaţiile fără conexiune
cu prezentul inuman, cu interlocutori necunoscuţi, disipaţi în furnicarul mizer. Secvenţele Bughi
mambo rag se succed ori de câte ori personajul intră în conul timpului mort. În acest netimp,
făpturile umane sunt supuse înjosirii şi exterminării. Rezistenţa e cu atât mai eroică şi
memorialistul inserează câteva portrete de asemenea eroi, cum ar fi Sergiu Al. George,
cunoscutul orientalist, sau părintele Haralambie. Discursul pare a fi dominat de haos, în realitate
însă, e asumarea polifoniei existenţiale amintind de dialogurile dostoievskiene.
Titlurile acestor pasaje par stenograme ale plurivocităţii. Salturile în timp într-un joc
permanent al lui înainte şi după creştinare fac remarcabilă voinţa subiecţilor de a rezista.
Fericirea pe care o simte autorul se cere împărtăşită. Din anul 1928 până în 1971 există ferestre
de dialog ca dovadă a rezistenţei acestora la sistem, printr-un efort supraomenesc uneori, de
înălţare a spiritului: „...de tipul eintreten, tratt ein, eingetretten; ... de la vivre e je vecus, tu
vecus, il vecut..., de la voir e je vis, tu vis, il vit,... spaniola are pentru a fi două verbe separate:
ser şi estar. Prezentul lui ser: soy, eres, es, somos, sois, son, prezentul lui estar: estoy, estas, esta,
estamos, estatis, estan... nous vecumes, vous vecutes, ... declinarea sanscrită însă cunoaşte opt
cazuri: nominativ, acuzativ, instrumental, dativ, ablativ, genitiv, locativ, vocativ...”41

25
 Sentimentul degajat ne face să credem că este povestea unei Învieri, sau aşa cum aprecia
mitropolitul Antonie Plămădeală: „e istoria unei restaurări. A cuiva care s-a născut din nou, din
apă şi din duh. E cartea unei biografii, chiar dacă nu se vrea ca atare aşa, e totuşi cartea unei
autobiografii spirituale într-o bună tradiţie pascaliană. E foarte greu să vorbeşti sau să scrii
despre această carte. Nu ştii nici cu ce să începi, nici cum să continui. Poate că cea mai
potrivită metodă - vorbind sau scriind - ar fi aceea de a-l imita pe autor: să încerci o suită de
microeseuri care s-o abordeze fragmentar, încercând cât mai multe fragmente care să înceapă să
rotunjeas-

40
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, op.cit., p. 56
41
Idem, p. 105.

că totul, întregul. Omul din ea îşi dezvăluie o infinitate de componente greu de prins într-un
singur portret şi, încercându-l, ai avea mereu senzaţia că ceva ţi-a rămas neabordat.” 42
Referirile la filosofi ca Plotin, Heidegger, Kirkegard, la scriitori ca Dovstoievski, Albert
Camus, Honore de Balzac, Nicolae Iorga, la tablouri de Velasquez, Holbein dau formă unui eseu.
Panseurile sunt introduse ca o concluzie la un eveniment povestit, amintind Istoria ieroglifică a
lui Dimitrie Cantemir. Astfel, după ce se povesteşte scena în care Paul Dimitriu slujeşte ca martor
în procesul împotriva lui Petre Dimitriu, scriitorul communist fugit peste graniţe, este introdus un
panseu de André Breton: Viaţa e felul în care un ins pare a se fi învoit cu inacceptabila condiţie
umană. Sunt comentate două tablouri celebre ale răstignirii Domnului Iisus Hristos. Tabloul lui
Velasquez arată un cer de plumb, cu fundalul crucilor, ca o ilustrare a lui: Eli, Eli, lama
sabahtani, ca o lume sinistră de pietre, zgură, gunoi, o lume fară Dumnezeu. Răstignirea nu
apare ca simbolică, ci ca un fapt real, cu sânge, sudoare, suferinţă. Se comentează sensul
rugăciunii cu versetul: Facă-se voia Ta, în care Fiul lui Dumnezeu ne arată cum trebuie să fie
această ascultare a lui Dumnezeu până la moarte. Autenticitatea trăirii supliciilor şi morţii, de
către Domnul Iisus Hristos, are sensul de a arăta că sacrificiul de sine a fost real.
Tabloul lui Holbein accentuează această idee a morţii autentice care spulberă speranţele şi
credinţa din apostoli. Este pusă faţă-n faţă moartea senină a lui Socrate, care-i învaţă pe elevii săi
lecţia morţii şi demnităţii umane, fiindcă sensul filosofiei este să-i înveţe pe oameni cum să
traiască şi să moară. Aceasta idee este sintetizată de Eminescu în poezia Odă (în metro
antic): ,,Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Moartea Domnului Iisus Hristos este chinuită,
dar divină, scopul fiind mântuirea lumii. De aceea, toţi cei care intră în Împaraţia dată de
Dumnezeu-Tatăl Domnului Iisus Hristos, nu pot intra decât prin sacrificiu de sine, prin Cruce,
prin El, ca întreaga veşnicie să-I fie devotaţi, recunoscători pentru sacrificiul Său pentru noi. În

26
faţa lui Pillat, Domnul Iisus Hristos nu se dezvinovăţeşte şi nici în faţa lui Caiafa, pentru că ai
dreptul să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta, spune Nicolae Steinhardt, folosind un panseu al
lui Nicolae Iorga. Concluzia lui este: ,,Când nu poţi îndrepta nedreptatea, îţi rămâne în orice
caz, soluţia demisiei, de nu a intării în mânăstire sau a sinuciderii.”43
Există în această carte un mesaj expresionist de natură religioasă urmărind
procesul formării conştiinţei creştine. El combate teoria ateistă, denigratoare a celor ce susţin că
religia creştină este o filosofie de sclavi. Domnul vrea să îndrăznim, să nu ne temem. Împărăţia
cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea, spune evanghelistul Matei.

42
Mitrop.Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, vol. III, Ed. Tipografiei Eparhiale de la
43
Sibiu, 1997, p. 10.
N. Steinhardt, op.cit., p. 44

Creştinul este cel căruia Dumnezeu i-a dat Duhul Temerii de Dumnezeu şi poate duce războiul
nevăzut ca ostaş al Domnului Iisus Hristos, încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, are
coiful mântuirii şi sabia Duhului Sfânt. Credinţa devine treptat iubire dădătoare de curaj pe care
foarte puţini şi-l asumă. Lăngă crucea Domnului Iisus Hristos rămăne doar Sfântul Ioan care
iubeşte fără frică. Meditaţia este continuată cu panseuri din diferiţi cugetători. Astfel aflăm că
Descartes spune: Toate greutăţile provin din faptul că-ţi lipseşte curajul; iar Saint Just consideră
că: Împrejurările nu sunt dificile decât pentru cei ce se dau înpoi din faţa mormântului lor;
Corneille e de părere că: dacă vrem să fim liberi nu trebuie să ne fie frică de a muri.
Cele două vise povestite părintelui Haralambie sunt nucleul meditaţiei sale pe tema
fortuna labilis au de asemeni, valoare expresionistă. După ce se botează, o visează pe mama lui
într-o biserică care-l îndeamnă să sărute icoanele. Al doilea vis este, de fapt, un extaz, în care,
inundat de o lumină interioară, simte că a venit Domnul. El simte cum cercul de lumină se lăţeşte
în interiorul lui şi îl înlocuieşte. Este momentul când duhul Sfânt şi Domnul Iisus vin să
locuiască în cămara inimii. Steinhardt renaşte atunci. Simte că Domnul i-a venit în întâmpinare
acordându-i încredere. Se face analogia cu educaţia fiinţelor nobile care privesc partea bună a
lucrurilor. De aici panseul: „Situaţia de creştin este totuna cu situaţia de aristocrat”44, aşa cum
situaţia lui înainte de botez era de blestemat, ca a tuturor evreilor nebotezaţi ortodox.
În ton expresionist dezaprobă modul în care Carol al II-lea a luat banii şi tezaurul
României necesar într-un moment-cheie pentru înarmare, spre a ne apăra de agresiunea cu privire
la politica generalului Antonescu: „Carol al II-lea pentru mine este cel mai pustiitor flagel care
s-a abătut vreodată asupra ţării româneşti, mai rău decât hunii, avarii, gepizii, pecenegii,
podghiazurile tătarasti şi sleahticii polonezi, decât potopul, grindina, seceta, invazia lui Carol-
Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile lui Pazvantoglu, expedţtiile punitive turceşti, paşa din
27
Silistra, cazacii, dragostea puterii ocrotitoare dupa 1774, incendiile, cutremurele, lăcustele,
despăduririle, revărsările de ape, răpirile de teritorii, filoxera, ocupatiile austriace şi
rusesti...”45 .
Implicarea regelui Mihai şi rolul său în actul de la 23 august, arestarea şi uciderea lui
Antonescu sunt văzute în jurnal ca o greşeală: „Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că,
oricum singurul din toata Europa a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i ţină piept într-o
chestiune de onoare personală pentru aceasta, în care nici Pétain, nici cardinalii nu i-au spus
nu.„46

44
N. Steinhardt, op.cit., p. 75.
45-46
Idem, p. 97.

El îşi datorează viaţa legionarilor, care l-au ajutat în închisoare, fiindcă i-au dat hrana lor, ceea ce
arată câte faţete are legionarismul ca fenomen istoric sau cum a fost deformată realitatea istorică
în perioada comunistă.
În anul 1964 când a fost eliberat în urma decretului de graţiere a deţinuţilor politici, şi-a
desăvârşit Taina Sfântului Botez prin ungere cu mir la Biserica Schitul Dărvari din Bucureşti,
unde a primit Sfânta Împărtăşanie. Pentru Nicolae Steinhardt perioada dintre 1964 şi 1989
reprezintă o permanentă şi lucidă asumare a destinului revelat în detenţie. Viaţa îl supune altor
provocări pe care le gestionează însă cu abilitate. Existenţa sa individuală şi socială este dificilă.
Găseşte resurse dincolo de nivelul material al existenţei. Destinul este înţeles ca întreg configurat
de Divinitate, dar şi ca responsabilitate în faţa Divinităţii şi a sinelui moral.
Intrat în monahism Nicolae Steinhardt devine părintele Nicolae de la Rohia. I se dă
dreptul de a ţine predici chiar dacă nu este teolog de profesie. Cultura sa estetică, etică şi
religioasă s-au împletit frumos şi au lăsat în amintirea sa predici cu un iz aparte, diferite prin
explicaţii de cele ale unui teolog prin excelenţă. Articolele sale scrise în sutană îşi păstrează din
jovialitatea de altătdată. Steinhardt e cunoscut pentru vitalismul lui de monah, niciodată izolat de
tinereţe şi de lume. Retras, şi totuşi printre oameni este un alt paradox, trăit de eseist.
Vestmântul monahal îi dăruieşte lui Nicu Steinhardt perioada de desăvârşire ca şi creştin,
chiar dacă creştinismul său avea un grad mai ridicat de toleranţă şi aceasta poate pentru că nu
putea să fie un spirit rigid, doar era un creştin întârziat.

Episodul din 15 Martie 1960, în care se relatează săvârşirea botezului, este construit ca o
micronaraţiune cu elemente de suspans. Fragmentul conţine, condensat, trasăturile caracteristice
ale întregului. Partea şi întregul sunt, fiecare în felul şi la dimensiunile lor, grăitoare exemple

28
pentru ceea ce înseamnă intertextualitate, ca marcă definitorie a unui discurs literar modern.
Textul este deschis spre asociaţii frapante şi imprevizibile între fapte din planuri diverse şi
îndepărtate. Ideile sunt sensibilizate, viaţa infernală a închisorilor e transfigurată. Atmosfera e
încărcată de semnificaţii filosofice, religioase, morale, politice, sociologice şi estetico-poetice.
Discursul poetic ia aspectul unei rostiri colocviale, cu atribute specifice oralităţii.
Sub aspect strict morfo-sintactic, comunicarea curge ca o suită de enunţuri alternante ca
structură, în sensul că structuri sintactice dezvoltate - unde se întâlneşte cumulul de verbe sau de
substantive: „fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbraca, mă învinge” -
alternează cu acele construcţii simple precum: „Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi
o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi”. Acestora li se asociază interogaţia, plasată în mijlocul
efuziunii lirice: ,,De unde atâta prospeţime şi înnoire?”, care are funcţia unei figuri retorice
cheie.
În strânsă relaţie cu acest ritm al emoţiilor, al atitudinilor - exprimat cu mijloace morfo-
sintactice şi cu procedee stilistice de genul metaforelor sau epitetelor metaforizante: ,,asalturi ale
fericirii”, ,,asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie”. „O contopire
mescalinică în toate”. „O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu întelepciuni ghicite” - se
conturează un la fel de dinamic ritm ideatic, prin aluzii livreşti cum este aceea referitoare la unul
din personajele lui Proust sau la Thalassa - marea lui Xenofon şi pământul lui Columb. Apar
citate din Apocalipsă, din Apostolul Pavel şi reflecţii proprii „Idealul nostru merge pănă la
cercul ori la cerul imediat superior”.
Efectul estetico-poetic al unui asemenea discurs, cu toata încărcătura lui gravă,
impresionează şi, totodată, fascinează prin semnificaţiile religioase. Cititorul şi autorul simt acea
bucurie pe care o dă relatarea făcută cu deplină naturaleţe, firesc, despre sosirea unui oaspete
drag, de mult aşteptat în casă, şi care, o dată sosit, se simte ca la el acasă. Dumnezeu soseşte în
sufletul nostru şi se simte ca la el în ceruri, dacă ştim să-l chemăm şi să-l primim. Relatarea şi
aura spirituală care o învăluie sunt foarte interesante pentru felul în care o sfântă taină patrunde
în sufletul unui creştin ortodox, pentru ceea ce în teologia creştinismului oriental se numeşte
teandrie, adică pentru modul în care Dumnezeu pare a ridica spre sine făptura creată de El,
dornică, la rândul ei, de mântuire, de înălţare şi desăvârşire.
Dimensiunea literarităţii fragmentului citat se impune, direct, receptivităţii cititorului
prin diferite registre stilistice: realiste, expresioniste, simboliste, suprarealist-onirice, paradoxal-
absurde, uneori chiar romantic-idilice. Fragmentul în discuţie are unitate de sine stătătoare.
Prelevat din context, el dobândeşte înfătişare comunicaţională independentă, care corespunde,
integral, unor standarde de textualizare precum: coeziune, coerenţă, intenţionalitate,

29
acceptabilitate, situaţionalitate, informativitate şi intertextualitate. Urmărindu-i însă relaţiile cu
contextul, el poate indica principalele trasături estetico-literare şi de idei ale întregului din care
face parte.
Structura de adâncime a acestui text estetic este de o bogăţie şi profunzime spirituală
uimitoare, pe măsura frapantei sale varietăţi din planul structurii de suprafaţă. Concentrându-ne
atenţia asupra elementelor implicate în ritualul propriu-zis al botezului, putem surprinde
conotaţiile majore, de natură spiritual-religioasă ale botezului ca taină creştină. Prin taina
botezului se săvârşeşte transcenderea profanului, teofania, care inspiră credinciosului
simţământul de siguranţă absolută, translarea în orizontul seninului, adică în orizontul filocalic,
al frumosului şi armoniei divine, al desfătării în lumina lină a duhului ceresc venit pe
pamânt. ,,Botezul e o descoperire”, ,,e transcenderea cerului imediat superior spre altele, pe
deasupra, nebănuite şi, prin urmare, de neformulat, de negândit”. Cu aceste cuvinte îşi încheie
autorul mărturia revelaţiei sale, sugerând ideea fundamentală a misticii ortodoxe, anume că cerul
divinitaţii nu se dezvăluie prin iscodirile minţii, ci prin contemplaţie mistică.
În temniţă, Steinhardt a trăit toate umilinţele, suferinţele, mizeriile imaginabile şi
inimaginabile, care l-au adus, adeseori, în situaţii-limită, în pragul pierderii identităţii de sine, la
marginea prăpastiei tragice, a disperării. El a trăit astfel experienţa răului ca probă a ispăşirii la
care a fost supus şi Iisus în existenţa lui pământească. Pământul, adâncul, noroiul ascund, în
ortodoxie, un mesaj tainic, dezvăluit prin cunoaştere ezoterică. Apa este un alt element
semnificativ al ritualului. O „apă viermanoasă”, dar purificatoare. Apa devine, în spirit,
tămăduitoare şi mântuitoare, graţie Sfântului Duh coborâtor din cer: „Mă nasc din nou, din apă
viermanoasă şi din duh rapid”, spune autorul, după ce i s-a turnat pe cap şi pe umeri tot
conţinutul ibricului şi după ce a fost însemnat cu semnul crucii. Atunci şi-a luat crucea şi L-a
urmat pe Hristos. Crucea reprezintă unirea Cerului cu pământul, este simbol al jertfei lui Iisus,
pentru răscumpărarea păcatelor oamenilor şi ne aminteşte de cele spuse de Apostolul Pavel, într-
o Epistolă către Galateni: „Cei ce sunt ai lui Iisus Hristos şi-au răstignit firea pământească
împreuna cu patimile şi poftele ei”. „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” şi mai ales: ,,port semnele Domnului Iisus pe trupul meu”.
Este vorba de o metamorfoză adâncă, întemeiată pe o relaţie jertfelnică, de topire a fiinţei în
iubire. Este un moment care simbolizează purificarea prin jertfă şi credinţa: „Şi noutatea: nou,
sunt un om nou”, strigă cel proaspăt botezat, ca expresie a fericirii ce-i cuprinde sufletul:
„Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii”. Această stare de graţie
este semnul revelaţiei divinului, trăită ca taină, ca minune incomunicabilă: „Cuvinte nu găsesc,
decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu”, mărturiseşte scriitorul. Sau: „Sunt

30
cuprins în cercul de creta al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian”.
Este sugerat ceva din variata gamă de nuanţe ale trăirilor şi revelaţiilor sale, circumscrise
stării generale de fericire: este liniştea sufletului din trăirea isihastă, care nu e tăcerea lui, ci este
comunicarea, în liniştea reculegerii, cu Dumnezeu, prin vocea interioară a sufletului, care e
energie tainică. Apoi simte o absolută nepăsare. „Faţă de toate”. Vine şi resemnarea care
înseamnă împăcarea credinciosului cu suferinţele existenţei, acceptarea lor fară împotrivire,
pentru că acestea sunt probe, încercări de la Dumnezeu pentru a fi depăşite prin jertfă. Imboldul
de a ierta pe oricine se naşte ca simbol al îngăduinţei faţă de semeni, al toleranţei, fie al toleranţei
milostive, fie al toleranţei faţă de libertatea de expresie, de trăire personală, individuală: „o
dulceaţă. în gură, în vine, în muşchi”. Este un semn al primenirii trupului şi nu numai a
sufletului. „Un zâmbet îngăduitor” sugerează îngăduinţa însoţită de simpatie şi iubire. Sintagma
„Un strat de aer blând în jur” e semnificativă pentru mistica ortodoxă a văzduhului, care vede în
aer duhul lui Dumnezeu, adică un mediu însufleţit de o energie tainică, învăluitoare prin care se
face simţită Divinitatea. „Un simţământ de siguranţă absolută”, „o contopire mescalinică în
toate”, „o desăvârşită îndepărtare în senin”, „o mână care mi se întinde”, „o convivenţă cu
întelepciuni ghicite” - toate aceste ultime componente ale beatitudinii mistice aflându-şi temeiul
în ideea teandrică, întâlnită în teologia creştin-orientală. Comuniunea dintre Dumnezeu şi om
este modelul desăvârşirii vieţii. Poate fi o sugestie a mâinii care i se întinde creştinului de către
Dumnezeu, pentru a-l înălţa spre Sine.
Partea finală a fragmentului este interesantă şi pentru că numeşte treptele vieţii spirituale:
purificarea, iluminarea şi desăvârşirea.
Purificarea prin nevoinţe este o taină a curaţirii de păcate şi a morţii omului vechi, a
uitării tuturor celor lumeşti aflându-se în legatură cu taina Botezului. Este ceea ce Steinhardt
spune în primele rânduri ale confesiunii sale: „Va să zică, este adevărat. Este adevărat că botezul
este o Sfânta Taină, că există Sfintele Taine”.
Iluminarea sau unirea este o treaptă intermediară pe scara spre Dumnezeu şi este în
legatură cu taina Mirului, care întăreşte facultăţile spirituale şi smulge rădăcinile patimilor din
simţuri şi din spirit, descrisă poetic de Steinhardt în rândurile în care relatează despre trăirile şi
revelaţiile sale.
Desăvârşirea / îndumnezeirea este etapa în care omul se află acum într-o stare de
pasivitate primitoare şi se întemeiază pe euharistie. Asimilarea fiinţei noastre în Fiinţa Divină
duce la contemplaţie. Steinhardt consemnează doar debutul acestei stări mirifice: „...sunt un om
nou”. Din jurnal şi din alte surse, se poate deduce că Steinhardt a experimentat şi trăit treptele
trăirii creştine, în măsura în care omeneşte i-a fost posibil, în existenţa sa ascetică de monah.

31
 Alcătuirea jurnalului transmite cu toată tăria cuvântului libertatea omului plin de Duhul
Sfânt. Înşiruirea aparent ciudată a evenimentelor, a mărturisirilor, a exegezelor biblice, a
cugetărilor personale, trimite la o bucurie copilărească, plină de puritate, a celui ce se lasă mânat
de Duhul, într-un mod perfect conştient. Comentariile eseistice îl vădesc pe teologul erudit, dar şi
pe cititorul împătimit de literatură. Meditaţiile fondate pe marginea întâmplărilor şi situaţiilor
aduc duhul unui de cuvânt de învăţătură apropiind oarecum cartea sa de Cartea vieţii.
Steinhardt introduce panseuri drept concluzii. În amintirea gestului său, unul dintre
acestea încheie acest capitol: ,,De raiul pământesc nu ne mai apropiem, decât suferind şi
suferinta aceasta e singurul lucru, care ne poate convinge ca pierduta Gradină tot mai există”.47

47
N. Steinhardt, op.cit., p. 194

,,În corabia care duce catre limanul ceresc –

cum numea dumnezeiescul Hrisostom Biserica (vezi în
Pidalion) – Nicu Steinhardt s-a suit doar cu ajutorul
Cârmaciului ei, Iisus Hristos, nu împins de
alţii.”(Virgil Cândea)

Jurnalul fericirii este o carte aparte prin amestecul

de notaţie cotidiană, amintire, confesiune, istorie,
metafizică, umor. Autorul narator şi personaj totdodată îşi
construieşte comportamentul prin continua raportare la
ceilalţi şi atunci poate deveni un lider carismatic mai mult
pentru sine decât pentru cei vizaţi să-i domine. El
cumulează calităţi afective şi cognitive, dar le pune în
faţă pe primele pentru a le disimula mai bine pe celelalte.
El vorbeşte cu o distanţare simulată despre ezitările şi
greşelile sale, permiţând astfel asocierea cu uşurinţa
acuităţii raţionamentului sau cu bunul simţ. Există în
Jurnalul Fericirii imaginea pe care singur şi-a proiectat-o
fără nici un fel de complezenţă. Se vede curăţenia şi onestitata unui om care era în stare să se
sacrifice pe el pentru alţii, ceea ce nu foarte mulţi ar fi gata să facă. Este profilul unui om care
credea cu toată puterea în bine şi în puterea binelui. Omul trebuie să facă în aşa fel încât să-şi
transforme viaţa în destin după Mallraux şi N. Steinhardt chiar acest lucru face.

32
 Prin comportamentul construit, interacţiunea membrilor grupului nu se efectuează fără un
obiectiv stabilit, ci în vederea realizării unor activităţi curente sau de perspectivă, create datorită
unor stări de entuziasm şi satisfacţii personale. Un eveniment apărut incognito în existenţa
grupului creşte sau scade moralul acestuia şi activează memoria colectivă. Greaua vieţuire era
transfigurată de discuţii de literatură, filozofie, teologie, politică şi cel mai mult, de învăţarea
limbilor străine. Ulterior botezului, Steinhardt devine volubil expunându-şi cunoştintele despre
actul de creaţie la Proust: „Ritmul intens al celulei nr. 18 ne înfaşcă pe toţi. Părinţii greco-
catolici sunt de serviciu pe cameră. Părintele Mina are de spălat o cămaşă. Doctorul Al-G. Ne
convoacă: vreo câţiva stăm înghesuiţi pe marginea patului din faţă. Se vorbeşte în continuare
despre teoria actului şi astăzi mie îmi revine a vorbi despre actul de creaţie la Proust. Stăm
îngrămadiţi şi vorbim aprig şi în şoaptă. Multi dintre deţinuti, atraşi de tot ce face „lotul
Noica”, se strâng în jurul nostru. Se vede limpede că timp de un ceas ori două uită de locul unde
se află. Abstracţiunea şi documentarea îşi intind mrejele şi-i răpesc niţel pe oameni întru
bucurie, amăgire.”48
În Jurnalul fericirii se regăseşte aceeaşi stare de a fi complexat de la o idee-obsesie ce
reliefează delimitarea dintre confruntare şi minciună prin portretizare sumară a personajului
narator, fiind când „un ţăran deştept”, când „un mahalagiu viclean” (autocaracterizarea).
În filele cărţii, răbdarea ca damnare şi acutizare a suferinţei, călăuzeşte în mod direct spre
fericire. Este o ascensiune în plan psihologic, eventual construită gradat prin supremaţia
confesiunii şi redactarea jurnalului, act creator şi cultural de neînlocuit cu nicio altă formă
de ,,rezistenţă” personală.
Creat ca literatură, jurnalul e traseul unui urcuş spiritual, în stil de autocunoaştere,
compus din felurite imagini. Pentru un intelectual care e dator să se specializeze serios, să-şi
construiască o specialitate literară, lumea se poate limita la cuvânt, dar el nu se poate limita la a
citi cărţi, a visa, a face planuri şi plimbări, a scrie articole de critică pe care le-ar putea, la urma
urmei, concepe orice om cu o licenţă, a discuta cu prietenii şi a vorbi admirativ ori critic despre
piese de teatru şi film. Steinhardt îşi propune relaţionarea cu cei din jur, intimismul jurnalului
regăsindu- se în morala timpului.
Portretul lui Nicolae Steinhardt, aşa cum reiese el din paginile cărţii, este foarte bine
subliniat de Eugen Simion, cu toate că fiinţa este dublată de adevăratul personaj-credinţa:
„Seamănă cu un sfânt venit spre lumea creştină după ce fusese educat ca Sfântul Pavel sau
Sfântul Augustin fericitul, în altă credinţă. Un spirit care-şi asumă o lege, o morală, o credinţă şi
care apare, în lumea noastră necredincioasă şi intolerantă, să ne atragă atenţia că omul este o

33
fiinţă care suferă şi că ea poate fi salvată prin credinţă. Credinţa înseamnă, în cazul lui, o
morală, un mod de a fi, o lege a moderaţiei şi o religie a iubirii.”49
Nicu Steinhardt vedea în viaţă numai binele. Simţea nevoia de a fi împăcat cu toţi şi cu
toate. Există un altruism elementar exprimat prin bunătate, care este o axiomă a vieţii obşteşti.
Steinhardt însuşi este profilul bunătăţii. El posedă o estetică a acestei nobile însuşiri. In extenso,
dar în legătură cu subiectul în discuţie se vădeşte un pasaj din lucrarea sa Primejdia mărturisirii:
„Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele,
supradoctoratele (că profesorul din Lecţia lui E.Ionescu ), dacă suntem răi, haini, mojici şi vul-

48
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 60
49
Petry Hamat, Jurnalul fericirii. Poetica regăsirii şi reculturalizării, www.asymetria.org

gari,[...], doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi

supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru
studii pe care le câştigam prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţica
bunătate sufletească, niţica bunăvoinţă, toleranţa şi înţelegere[... ] Bunătatea sufletească nu-i o
virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi, totodată, un atribut al
culturii. Bunătatea este alt nume al definiţiei dată de Aristotel omului: fiinţa socială. Fără
bunătate nu putem convieţui decât în condiţii de groază şi justificând amarnică afirmaţie a lui
Sarte: „ceilalţi, iată iadul! Că ne-o place sau nu, cultură nu este numai acumulare de
cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a considera bunătatea nu drept o
simplă virtute desuetă şi sentimentală.!”50

Testamentul politic intitulat Trei soluţii este o introducere care are rolul de a înlătura
multe confuzii, oricând posibile când e vorba de omul şi scriitorul N. Steinhardt. În afara harului
– prin excelenţă selectiv – am avea la dispoziţie trei căi de a evada din infernul concentraţionar
atunci când nu există credinţă.
Dar Jurnalul fericirii nu este analiza acestor soluţii aflate la îndemâna aproape a fiecăruia,
e o istorie care nu intră în aceste tipare lumeşti. Desigur, se pot descoperi personaje, eroi, inşi
care pot opta pentru o soluţie sau alta. Chiar în mărturia lui N. Steinhardt se poate descoperi

34
înclinaţia – pasageră – către o soluţie. Nu evadarea din infernul concentraţionar îl interesează pe
autor, dacă înţelegem prin „infernul concentraţionar” doar închisoarea. El ne vorbeşte despre un
adevăr mai profund, supraomenesc.
Remarcabila analiză a soluţiilor nu-i decât o paranteză a dizidentului. Steinhardt nu vrea
să evadeze. Nu alege niciuna din cele trei soluţii. El se regăseşte în soluţia mistică, a credinţei.
Important documentar privind închisorile româneşti, cu mărturii privind istoria politică a
României şi personalităţile ei, Jurnalul fericirii se aliniază doar în subsidiar literaturii
gulagurilor. Testamentul introductiv este un document de excepţională valoare,pentru că se
identifică cu un document al spiritualizării.

50
N. steinhardt, Primejdia mărturisirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pagina 41.
Situaţia de criză la care personajul este expus şi căreia trebuie să-i găsească soluţia de
scăpare îi deschide o carte cu trei variante lumeşti.
Prima soluţie – a lui Aleksandr Soljeniţân, prezentă în Arhipelagul Gulag şi în Primul
cerc – constă în asumarea morţii. Analizănd din punct de vedere ontologic, prima cale de salvare
este echivalentă cu a ieşi din lume, a nu mai spera nimic. Totodată nu eşti trădător pentru că
preţul pe care ar trebui să-l primeşti în schimbul trădării nu mai există. Nu mai există paleativ
compensator. ,,Ea constă, pentru oricine [...] în a-şi spune cu hotărâre: în clipă aceasta chiar
mor. Îi este permis a vorbi singur, consolându-se: păcat de tinereţile ori vai de bătrâneţile mele,
de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile pe care n-am să le mai fac, de
muzică pe care n-am s-o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireprobabil: de acum încolo
sunt un om mort. Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu
mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se considera mort, nimic
nu-l mai sperie,[...].Nu mai are – fiindcă nu mai spera, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui,
ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai exista monedă în care
să-i poată fi achitat preţul trădării.”51 Steinhardt vedea această soluţie în maniera lui Albert
Camus acceptând nefiinţa ca atare, cu toate consecinţele ei.
Cea de-a doua soluţie – a lui Alexandru Zinoviev, trăită de Zurbagiul din romanul
Înălţimile găunoase, – proclamă o totală inadaptare la realitatea sistemului, iar rezultatul este
usturător. Este varianta complacerii în postura de vagabond, clovn, cerşetor, nebun. Steinhardt îl
citeză pe Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. Persoanei în cauză nu i se mai poate lua nimic
şi nu mai poate oferi nimic: „Personajul e un om tânăr, prezent sub porecla alegorică zurbagiul.
Soluţia stă în totala neadaptare la sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în

35
regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, un coate-goale şi o haimana.
Trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe.
Munceşte pe apucate, uneori când şi dacă i se da prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în
puşcarii, ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intra
în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajata lupta. Nici măcar
păzitor la porci nu se baga, neurmand pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela,
obsedat de frică de răspundere, sfrseste porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în stil
existenţialist), o dată pentru totdeauna, câine de pripas, capra râioasă, călugăr budist, smintit,
nebun pentru (întru) libertate.”52

51
N. Steinhardt, op.cit., 2000, p.1
52
N. Steinhardt, op.cit., p.p. 1-2.
Ca să ne sugereze o variantă a acestei soluţii, Steinhardt foloseşte un epitet - ,,iurodivîi
laic” ce semnifică o soluţie aproximativ mistică. Sărăcia şi nebunia, spaimele şi extazurile
chinuiesc fiinţa având ca rezultat reîntregirea ei, regăsirea într-un ciclu fără sfârşit. Este o izolare
în mijlocul comunităţii a celei mai pierdute fiinţe care pare să-l aştepte pe Cineva care ştie ce se
petrece, amintind într-o oarecare măsură de piesa de teatru Aşteptându-l pe Godot a lui Samuel
Bekett. Şi personajele de acolo, trăitoare la marginea societăţii, cele două personaje care aveau
rol, nu se îndurau să plece crezând că nu e totul pierdut şi că Domnul ,,vine, o să vină, trebuie să
vină”. Steinhardt compară personajul cu diferite roluri din literatură pentru a da o imagine
exactă: „E un iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit, un jidov rătăcitor. Şi-i slobod la gură,
vorbeşte de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de
sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le
şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din
fabulă lui La Fontaine: habar nu are de zgarda. E liber, liber, liber. „ 53
A treia soluţie laică – a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski se înscrie în categoria
eroismului ostentativ, poate fi asociat cu extazul dionescian şi nu se bazează atât de mult pe
izolare: „În prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor,
nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi a lupta.” 54
Interesantă exemplificare dă Steinhardt în persoana lui Churchill, care, în 1939, îi spune
Martei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege de imperiul britanic. Moartea ne
pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani.”55 Paradoxul acestei a treia soluţii
este că deşi eşti lovit din ce în ce mai tare, nu te pierzi cu firea, dimpotrivă te bucuri mai mult,
devii mai puternic şi simţi că întinereşti.

36
 Cu acestă soluţie a lui Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bucovski care, primind
prima convocare la KGB nu a dormit toată noaptea de nerăbdare să-i înfrunte: „N-am putu dormi
de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei
şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nici nu-mi puteam închipui. Iată de ce n-am
dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la
obraz şi de a intra în ei ca un tanc”.56
Toate aceste trei soluţii elimină compromisul. Eroul alege însă, calea personală care-i va aduce
împăcare cu sine şi recunoaştere de-a pururi. „Plăcerea de a şti să spui nu, nu, domnule, anche-

53
Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 3.
54
Idem, p. 2
55
Idem 54
56
Idem 53.

tatorului care-ţi cere nume, ofiţerului politic care-ţi propune situaţia de turnător, diavolului care
te ispiteşte, scârbelor care fac tot ce sunt şi ele în stare pentru a te scoate din răbdări. Pilat
trebuie să fi citit în ochii omului adus în faţa sa, ochii omului de care ar fi vrut să se
descotorosească îmbiindu-l să-şi ceară scuze, să comită o cât de mică josnicie care să-i dea
procuratorului putinţa de a-l elibera, Pilat trebuie să fi citit şi simţit acest nu, domnule,
emiţător de distanţare”.57
Viaţa lui Nicolae Steinhardt este un exemplu de virtuţi, dar în mod special un exemplu al
adevărului pus în slujba binelui. Atacul împotriva intelectualilor români, cu scopul de a
minimiza conştiinţa naţională şi a impune prin violenţă ateismul este o preocupare reală pentru
eseist. Aflăm că episcopul Leu, medicul poet Vasile Voiculescu sunt batjocoriţi, insultaţi, loviţi de
gardieni. Păstorel Teodoreanu cere creion şi hârtie ca să-şi continue activitatea. În închisoare C.
Noica, Ion Pillat, AL. Paleologu, Sergiu Al. George, C. Răileanu organizează lecţii de cultură
extrem de interesante, exprimand în esenţă o altă soluţie de luptă împotriva totalitarismului. Şi în
cele două volume de iudaism pe care le-am amintit (Illusions...din 1935 şi 1937), se atrage
atenţia asupra antisemitismului existent nu numai în Germania lui Hitler ci şi în Uniunea
Sovietică a lui Stalin. Ne oferă o lecţie: nu trebuie să ne ducem spre unul dintre totalitarisme
atunci când vrem să fugim de celălalt totalitarism. Totalitarismul e totalitarism, indiferent dacă
este de stânga sau de dreapta. Steinhardt a înţeles că utopiile sunt primejdioase şi că perfecţiunea
este imperfectă. Ororile regimului şi ale închisorii nu sunt ale Domnului.
Dacă Hristos îţi ia totul pentru a-ţi da totul, diavolul ia totul pentru a nu oferi nimic, ne
mărturiseşte Steinhardt: „În tren mă reţine formula «diavolul este stăpânitorul lumii acesteia»”58

37
Lumea pe care o analizează şi o detestă e deformată, e deviată de la normalitate şi ar trebui
adoptată soluţia salvatoare- schimbarea, înnoirea, purificarea prin desprindere de cele vechi.
Întunericul trebuie înlocuit cu lumină în ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre. În
această lume Domnul trebuie să domine. Simone Weil notează cu referire la subiect: „lucrurile
de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale”.59
Domnul nu mai e din această lume, dar e real, cu o mică diferenţă – e undeva mai sus.

57
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, op.cit., p.247
58
Ibidem, p. 64.
59
Idem 118.

Fenomenul convertirii steinhardtiene este de fapt împăcarea fericită a omului cu destinul

său. Punctul de plecare este în copilăria sa aşa cum se va vedea în următoarele texte decupate
selectiv din dorinţa de a prezenta istoria unui suflet ce face un măreţ pariu existenţial. Flacăra
ortodoxismului i-a pătruns în suflet cu mult timp înainte. A iubit clopotele şi colindele din tipicul
bisericesc, încă din copilărie. După intrarea în monahism dorea cu ardoare să-i fie lăsată exclusiv
această sarcină. Dacă fraţii din mănăstire, făceau o glumă şi trăgeau clopotul cu 2 minute mai
devreme, el era deosebit de tulburat şi spunea: ,,Eu îs aici clopotar! Eu am aici sarcina aceasta!”
La ora 12 din zi, când oamenii erau pe câmp, auzeau clopotul şi înţelegeau că este amiază, se
opreau din treaba şi se închinau. Jurnalul său transmite mai departe dorinţa sa ca oamenii să-şi
amintescă de Hristos: „Fascinaţia pentru mine a început aproape din totdeauna, adică din
copilărie, în comuna purtând nume de sfânt ori de tâlhar: Pantelimon. […] Dar totul, şi nu
numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia că
lumea în străfundurile ei cele mai tainice nu-i totuşi ostilă şi rea; că, la o adicătelea, oamenii nu
te vor lăsa, că o bucată de pâine şi un pahar de vin tot vei găsi pe undeva; că - până-n clipa
morţii, se-nţelege - nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi
de-a dreptul înfiorătoare nu se vor întâmpla. (Un fel de acoperământ — al Maicii Domnului mai
ales, care chezăşuieşte oamenilor de treabă...). La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se

38
duceau duminica şi de sărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la
poftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumuseţe dar
încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului,
bătând des, insidios şi nobil.[...]Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de
fabrică, au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar un
timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; [...] Mai erau – ţin minte –
şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau,
stăruind, tăgăduindu-ţi pacea.( De Crăciun toate erau bune: şi bradul, şi cozonacii, şi colindele,
şi micuţul prunc Iisus. De Paşti toate erau ciudate şi apăsătoare: şi postul, şi prohodul, şi crucea
rea, şi înfricoşatul bătut în cuie Hristos.)”60

60
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 2000, p.p. 32-33.
„Clopotul îşi creează un spaţiu sonor al lui, un adevărat univers. Cine se află în raza undelor
sale, participă la starea de exaltare şi răpire mereu şi neapărat provocată de orice clopot. Forţa
mângâietoare pătrunde şi în celula 12 unde colegul meu şi cu mine trăim ca oameni când
nevăzută biserica vecină (Biserica Capră) ne trimite biruitorul mesaj- al clopotelor ei. Primul
efect al încarcerării, accentuat de clopote, simţământul vinovăţiei, cu toate că suntem aici în
baza unei acuzaţii fanteziste, realizăm pe deplin o culpabilitate generală, faţă de noi înşine, de
viaţă, de oameni”, 61 mai notează Steinhardt în jurnal.

Alunecă în ortodoxism după ce trăieşte anumite semne divine. Citatele care se vor
înlănţui pun în lumină pendularea când reflexivă, când melancolică a eului steinhardtian.
„1924 ori 25. Excursie cu maşina. (Un Piierce-Arrow deschis, uriaş. Sunt pe bancheta din
fundul maşinii între păriţtii mei. Pe o sosea, dintre stejari, o biserică şi o cruce în bătaia
soarelui. Puternica senzaţie produsă de strălucirea crucii metalice şi de unicitatea ei în cadrul
tabloului unde totul e natural, numai crucea e făcută de mâna şi cugetul omului.” 62 Iar după
zece ani notează: ,,Februarie 1934. La Braşov cu mama şi Virginia. [...] Simt brusc dorinţa de a
intra într-o biserică. Biserica Neagră, fireşte, e închisă. Încerc o ciudată senzaţie de blândeţe,
de apropiere a pietrelor acestora uriaşe; monumentul nu striveşte străzile şi casele, s-ar zice
că are o forţă ocrotitoare. [...] Biserici sunt; închise; mă uit, în întuneric par severe, mari,
inaccesibile.”63
În vara anului 1938 participă la congresul asociaţiei internaţionale The Oxford Group
unde întâlneşte un irlandez care îi va prezice convertirea: „În dimineaţa dinainte de plecarea lor

39
păşeşte grăbit spre mine: te va chema la El. Se vede că-l privesc întrebator, deoarece repeta,
explicativ: vei fi printre cei care cred într-Însul.”64 Iar în trenul care-l ducea la Montreux,
mediteză asupra apropierii lui Hirstos faţă de oameni şi nici nu bănuieşte ce va urma: „Trenul
care duce de la Berna la Montreux poartă numele de Edelweiss, e electric, fastuos şi cosmopolit,
ca într-o nuvele de Paul Morand. Europa galantă. Nu-mi vine să cred ce mi-a spus irlandezul.
Nu în viaţa aceasta, probabil într-o încarnare viitoare. Am şi senzaţia de a fi fost înşelător. Nu,
nu pot trece la creştinism. [...] Ce departe e Hristos. De ei, de mine.”65
61
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 61.
62
Idem, p. 161.
63
Idem,p.184.
64
Idem, p. 51.
65
Idem, p. 64

Un an mai târziu, la Londra , va avea surpriza să-l reîntâlnescă pe irlandez la o reuniune a

Grupului de la Eastham. Steinhardt îl priveşte cu neîncredere şi este uimit de lipsa de pudoare a
acestuia pentru că nu se sfieşte să dea crezare viselor şi chiar să le împărtăşească altora. Cu toate
acestea, Steinhardt simte o chemare instantanee de a vizita bisericile întâlnite în cale, în timpul
călătoriei în Anglia: „Îl revăd şi pe Irlandez, care se îndreaptă încet spre mine şi-mi aduce
aminte de visul pe care l-a avut. [...] – te vei număra printre închinătorii Lui. [...]La Londra,
totuşi, merg des la biserici, catedrale şi capele, şi ca să le vizitez, şi ca să aştept. Să aştept ceva
ce nu vine. Merg şi la biserica oaspetelui meu, unde nu mă împărtăşesc, deşi sunt poftit să o
fac. Drept argument aduc faptul că nu m-am spovedit. Pastorul, cunoscător al catolicismului şi
ortodoxiei ( a fost câţiva ani paroh al bisericii engleze din Paris), e impresionat de motivarea
mea şi nu stăruie. Mă duc şi pe la o mulţime de asociaţii şi centre religioase. Pe străzile Londrei
numele lor apar des, ca al firmelor comerciale. Aici religia e peste tot locul, te întâlneşti cu
Hristos la tot pasul. Ei zic Domnul. Pe continent discreţia religioasă e strictă. În Anglia nu, se
vorbeşte despre ale sufletului şi ale credinţei în modul cel firesc. De câte ori trecând prin dreptul
unei clădiri purtând o tăbliţă cu nume de asociaţie religioasă, de câte ori n-am intrat! Înăuntru
sunt săli de şedinţe, biblioteci, fişiere, vrafuri de reviste şi broşuri, fotografii, testimonii,
telefoane şi secretari. Birouri. ( De parcă, la urma urmei, e altfel la Vavilon? Vorba lui Pierre
Benoit: le Pape, c`est des bureax). Sunt primit afabil de oameni niţel grăbiţi, care m-asculta, îmi
rezuma crezul lor respectiv. Partea aceasta o judec toată destul de stereotipă. Dar mă cuprinde
mereu emoţia când mi se propun cu neforţată ingenuitate «câteva clipe de tăcere meditativă în
doi» ori o rugăciune. Let us pray: şi îngenunchează în mijlocul biroului [...] Şi-n Hide Park
[...]Îmi cer să-mi scot pălăria, deoarece căntul lor e un psalm.”66
Şi tot pe străzile Londrei, plimbându-se, cercetează cu privirea casele, bisericile, şi atunci,

40
eul îi vorbeşte. Singur fiind, departe de ţară şi de străzile copilăriei, încearcă să descopere starea
de fapt şi de spirit prin intermediul cunoştinţelor anterioare, dar liniştea firii sale îi permite să
simtă mai mult: „Londra 1938 (1939). Duminica îmi petrec după-amiezele plimbându-mă în
City.[...]La intervale dese: biserici, capele, unele pitite printre curţi, gânguri, colţuri neaşteptate.
(Dickens: case mici despre care s-ar zice că s-au jucat de-a v-aţi ascunselea printre cele mari.)
Sunt închise. Aş dori să intru. M-ar primi Hristos? [...]Ce departe e. Ce ferecat. Şi totuşi simt că
mai păşeşte cineva pe caldarâmul acesta (bântuit de atâtea fantome): dar nu calcă, luneca;
pluteşte oare pe asfalt aşa cum a mers, zice-se, pe valurile lacului de la Tiberiada?”67

66
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 262.
67
Idem p.p.53-54.
După douăzeci de ani Steinhardt are altă situaţie sufletească şi spirituală. Dumnezeu a
avut răbdare. I-a dat destul timp, nu i-a forţat mâna şi între anii 1952-1959 Steinhardt citeşte
Spovedaniilor unui pelerin rus, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie Palama, Vieţile
sfinţilor, Mineele, Sinaxaru, cărţi ziditoare de suflet care-l vor ajuta să înţelegă mai bine
întervenţia lui Dumnezeu în lume prin oameni şi cărţi.: „Dumnezeu fiind infinit, căile prin care
ne apropiem de El sunt asemeni infinite, şi deosebirea lor nu-i cu putinţă, fiindcă ţine de
isolubila problemă a relaţiilor dintre n corpuri....sunt alte trei căi pe care le socotesc legate de
minunea încreştinării mele, transpunând în termeni mie accesibili lucrarea harului.”68
Vizitele pe la bisericile şi mănăstirile din jurul Bucureştiului dovedesc că Steinhardt avea
o pasiune pentru cele sfinte: „Ianuarie 1954. Din nou la Schitul Maicilor. [...] Simt că părintele
Mihai nu înţelege: vin la ei, merg pe la slujbe, citesc autori creştini; de ce nu face pasul
hotărâtor?De ce? [...] Mama sunt convins, ar fi fost de acord dacă i-aş fi cerut consimţământul,
dar era prea cuminte şi timidă ca să fi luat, când mai trăi, iniţiativa. Şi Manole! Ce-ar zice
Manole, care mi-a povestit nu o dată anecdota cu negustorul ovrei a cărui prăvălie pe colţ purta
emblema «La Jean», pe când la celălalt colţ al străzii fiinţa magazinul «La Iancu». S–a botezat
omul, romanizându-şi numele, tot în acel de Iancu. Şi ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-
a mai spus decât «Conu Iancu Jidanul». Şi-apoi rabinul G., alături de care am încercat zadarnic
să-mi aflu un loc în sinagogă, rabinul G. Ai cărui doi băieţi au fost ucişi sub ochii şi-n braţele
lui în pădurea de la Jilava în timpul rebeliunii?”69
Steinhardt se referea la rabinul H. Gutteman şi la tragica moarte a fiilor acestuia, Iancu şi
Josef, prieteni din tinereţe ai autorului. În 1941 în timpul legionarilor, fraţii Gutteman au fost
ucişi de consorţii lor în pădurea comunei Jilavă.
În perioada detenţiei drumul spre Dumnezeu continuă, cu urcuşuri şi coborâşuri: „În
fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu
41
mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie.) Când se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau
lângă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia decât printr-un vag şi neconcludent gest de
politeţe a rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce. În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă
îmbărbătează. Se roagă mult, recita rozariul sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez.
E mai mult o veche visare, o tendinţă , acum fără sorţi de împlinire. Încep să-mi dau seama că,
vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării.70

68
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit. p. 145.
69
Idem, p. 249
70
Idem, p.p. 22-23.

„Ianuarie 1960 ( în a doua celulă de la Malmaison)

-Acolo, [...], mi-a fost dat să cunosc şi nefericirea cea mai atroce.[...]Eram prins în capcană,
chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur – dar părea exclus să nu fie aşa -, în situaţia
de a nu mă putea destăinui, nici omului de treaba alături de care mă aflam. [...]Genunea era
lângă mine: mişunând, ca-n povestea lui Poe, de şerpi, şobolani, apa puturoasă, întuneric şi
viermi. Spaţiul, adică nu: - la mine, spre deosebire de nuvela – se restrângea inexorabil. Iar cât
despre trupele generalului Lassalle – care la Poe aduc soluţia liberând pe deţinutul inchizitiei-,
mi se spusese la ancheta: cu roaba, mă, să fi pornit Americanii voştri[...];cât despre trupele
generalului Lassalle, nici gând, -au stins miracolele secolului nousprezece. Atunci am cunoscut
groaza faţa către fată, am ştiut ce este zidul lui Sartre, întunericul, derâderea, colţul. Va să zică
nu scăpasem. Capul face, capul trage.(...)Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdulie.”71
Şi pasaje de după botez în care se vede ca spiritul divin a coborât în fiinţa sa şi îl ţine
deasupra a tot ce se întâmplă rău:
„Jilavă (1960)
Nu te lasă grijile să dormi sau te deşteptă din somn. Dar se întâmplă ca şi de pe urma fericirii
să te pomeneşti treaz în toiul nopţii. Aşa mi s-a întâmplat mult timp după ce am primit botezul.
Doar din bucurie – out of sheer joy, aus lauter Freude – deschideam brusc ochii, cuprins de o
stare euforică, izvoditoare nu de adormire – ca la stupefiante -, ci de veghe, de viaţa
supraintensa; de somn îmi ardea mie? De odihnă? De uitare? De oblivion ori evadare/ Nu, de
prea plin îmi venea să mă reped jos din pat ori de pe prici, să alerg, să strig de bucurie, să-i
zgâlţâi şi pe ceilalţi, să le spun cât sunt de fericit, să-i rog să-şi dea seama ce comoară posedă
cu toţii, ce sobiţa minunată, ce tranchilizant fără prescripţie medicală. Noroc de mine că
străşnicia regulamentului mă împiedica să mă dau în spectacol.”72

42
 Alternările stărilor de fericire cu angoasele de după botez se pot observa în citatul de mai
jos. El, alintatul de altădată, obişnuit cu delicii, călătorii în locurile cele mai frumoase, de elită
ale Europei încearcă să-şi descopere sinele prin rememorare şi introspecţie: „1961 sau 1962,
Jilava. Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreias franţuzit,
creştin nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţa de frica şi din nevoia de cuib, de bârlog, de
adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de tortură de
pe care şiroieşte sângele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele,
rărunchii[...]Asta e creştinismul, băiete[...]: crucea adevărată, enormă.”73

71
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. .cit., p. 25.
72
Idem, p.151
73
Idem, p. 17-18.
La Gherla, conversând în limba germană cu colonelul Traugott Broser, fost ofiţer al
armatei austro-ungare în Primul Război Mondial, pe frontul italian, Steinhardt este avertizat e
asupra „prăpastiei” care se deschide în faţa sa: „Îmi atrage sever atenţia asupra marelui risc pe
care mi-l luasem trecând de la iudaism la creştinism: acela de a rămâne în gol între două
spiritualităţi...”78 Dar anii trec şi încercările la care va trebui să facă faţă continuă. Ca întrebările
şi deznădejdea să-i dea pace înţelege că trebuie să renunţe la căutarea atâtor răspunsuri.
Clarificările vin singure. Nu trebuie decât să te rogi. Steinhardt ajunsese în acel moment în doua
etapă pe treapta creştinării – cea de nevoinţe: „Gherla, Zarca, martie 1964. Nu cred, îmi joc mie
însumi jocul credinţei. Nu sunt creştin, nu pot fi. E o iluzie, o bună intenţie, eo lupta
(meritorie, da); însă o imposibilitate, sunt prea departe. Lungi ceasuri de calmă deznădejde.
Apoi mă liniştesc: bun, rău, puţin său mult credincios, sunt totuşi botezat. E un fapt. Dumnezeu
ne judeca şi după gânduri. Dracul ne ţine sau nu prin fapte: faptele îi sunt opozabile, după cum
prin fapte îşi valorifica pretenţiile (la cântar).”74
În septembrie 1964 este miruns.. Este deja eliberat şi caută locul drag sufletului său
potrivit pentru a fi miruns. La îndemnul apropiaţilor şi cu ei alături îşi va împlini dorinţa la
Schitul Dărvari pe 12 septembrie 1964. Se vede că nu pierde timp. Îşi continua astfel, drumul pe
care a fost chemat din copilărie: „Încep să mă interesez în dreapta şi în stânga la care uşa aş
putea bate. Mă atrag felurite biserici. E. V. Nu e în măsura a-mi fi de mare folos, e foarte prins
de angarale, iar biserica Sfinţii Apostoli – mi-o propune, ei, acolo merg – face parte dintr-un
cartier care mereu mi-a dat impresia depărtării. Mariana Vif. Află cu mare bucurie că m-am
botezat; pentru mirungere mă întreabă dacă nu vreau să fac apel la preotul bisericii Schitul
Dărvari. Ideea mă încântă deoare ce micuţul lăcaş, fost metoc al mănăstirii Prodomul de la
Sfântul Munte, e un loc de basm şi de vis....”75

43
 Părintele Mina Dobzeu i-l recomandase pe preotul George Teodorescu pentru
împărtăşanie. El uită numele. Providenţa îi vine în ajutor prin Mariana Vif., o apropiată, care îl
îndeamnă spre acelaşi preot. Este un semn divin în viaţa lui, ca răsplată pentru curajul lui
neobişnuit şi pentru răbdare totodată. Ziua Crucii - 14 septembrie –în calendarul ortodox este un
eveniment dublu pentru Steinhardt. Primeşte sfânta împărtăşanie după atâta amar de vreme în
carea sufletul i-a jinduit: „Aştept de atâta amar de vreme, cu mereu crescândă curiozitate şi
emoţie, această primă împărtăşanie! Voi simţi oare cu adevărat că pâinea şi vinul din potir nu-s
doar pâine şi vin? Mi se va transmite ceva din misteriosul transsubstanţierii? Prefacerea
această miraculoasă îmi va fi, măcar într-o cât de mică măsură, accesibilă altfel decât pe cale
74
Idem, pp.163.
75
Idem, pp.131
strict intelectuală? [...] Dar numai după ce am primit cuminecătura îmi dau progresiv seama
că am luat parte la o « taină», că mi s-a întâmplat cu adevărat «ceva».”76
Alt mare val de fericire îl inundă după împărtăşanie. Steinhardt descrie cu lux de
amănunte fiecare secundă: „Exaltat şi plin de avuţii de negrăit, nemaidorindu-mi nimic din câte
sunt în case, în magazine, în biblioteci şi-n sălile de spectacol, iubind lumea toată şi slobozit de
orice legături cu ea, ca şi la botez, înţeleg că sacramentul a operat şi că mă aflu sub efectul unei
lucrări transformatorii. Îmi bate inima nebuneşte, cu toate că sunt cu desăvârşire liniştit şi nu-
mi vine a crede că, treaz fiind, pot cunoaşte o atare neînchipuită, nemaiîntâlnită, «instantanee»
fericire.”77
Cinci ani mai târziu, în 1969, credinţa nu mai este zdruncinată, dar cu sinceritatea lui
debordantă consemnează: „Şi acum, după botez, sunt murdar. Ţepusul mai e în ochi, ghimpele în
trup, îngerul satanei mă bate peste obraz (şi mi se plimba psiho-somatic în tot locul, ca vodă-n
loboda). Că am să scap de ispite s-a dovedit o amăgire trufaşă, toantă. Nesocotisem. [...] Dar că
Hristos e Adevărul, Calea şi Viaţa, cred în mod absolut sărbătoresc.” 78
Închei această serie de texte demonstrative a dilemelor între care a pendulat sufletul
steinhardtian, cu un pasaj din 1970 în care este vorba despre pasul definitiv, călugăria, a treia
traptă pe scara spre Dumnezeu. Analizează fenomenul, aşa cum a făcut înainte să se boteze:
„Cernica 1970.Părintele stareţ Roman: Creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de
călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii,
numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo la mănăstire. Că vei rezista. Că vei
avea ce mânca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Şi nici – culmea –că ai ales
calea mântuirii – ar putea ca după atâtea nevoinţe şi mizerii să nu te mântuieşti, să arzi ca
orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări

44
alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cât s-a priceput fără a visa
semeaţa desăvârşire. Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămâi absolut
singur, şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea oare rabda fără a cărţi?
Creştinismul, călugăria: iată saltul , iată cuptorul aprins (în care să te arunci), iată podul
care se surpă în urma ta, iată flota căreia îi dai foc, aventura. Cecul e fără garanţie şi
semnătura, mergi cu el la bancă şi nu ştii dacă va fi onorat. Mănăstirea (ori credinţa, nu-i mai
brează) nu oferă nimic şi ia totul şi te aşteaptă, rece, la cotitură.”79

76
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 174
77
Idem 81.
78
Idem, p.35.
79
Idem, p.p. 214-215
Povestea jurnalui este convertirea. Partea de dinainte de poveste, haosul existenţial, lipsit
de incandescenţă fericire de după poveste / convertire s-a putut întrezări printre rânduri. Au avut
obiecţii în ceea ce priveşte hotărârea lui Steinhardt de a deveni ortodox. S-a presupus că nu
cunoaşte prea bine iudaismul sau că fuge de ceva. Steinhardt nu a comentat prea mult, nu a dat o
justificare obiectivă. Istoria sufletului său s-a putut citi în extrasele de mai sus. Pur şi simplu s-a
întâmplat. Nu a fugit de ceva. A fugit spre Ceva. Nu s-a lepădat de credinţa mozaică, a avut o
înclinaţie extrem de puternică spre modul de a crede al românilor şi spre cultura lor. În cazul
acesta se poate crede că Steinhardt a avut mai multe afinităţi pentru ortodoxie decât pentru
oricare altă confesiune. Plecând de la premisa că pasul făcut de Steinhardt este un semn de
lepădare de sine, cartea a fost privită şi cu severitate. Poate pentru că Steinhardt, apropiat al
catolicismului francez şi bun cunoscător al protestantismului german, un om care a citit scrierile
calviniştilor, a studiat existenţialismul rusesc şi a cunoscut apologetica ortodoxă, nu părea că-şi
cunoaşte religia proprie. Însă lucrarea Illusions et realités juives din 1938 despre civilizaţia şi
spiritualitatea iudaică contrazice ipoteza necunoaşterii suficiente a iudaismului. Fiind trăitor pe
meleagurile României şi călătorind prin Europa, probabil a vrut şi a simţit nevoia să ştie mai
multe despre lumea din jurul lui. Steinhardt a fost ales, nicidecum nu a fost alegerea sa.
Un răspuns justificativ al apropierii de creştinism şi al detaşării de iudaism este dat în
Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea: ,,Argumente pentru sau contra iudaismului
ori creştinismului nu m-au interesat nicicând în mod special şi mă preocupă şi acum foarte
puţin”.80 Referinţele stainhardtiene referitoare la iudaism par depreciative, dar nu ostile. Ironia sa
e blândă, nu acidă. Din sfaturile lui Oscar Steinhardt pentru fiul său Nicolae transpar viziunile lor
aupra iudaismului. Steinhardt nu trebuie să fie evreu fricos, reţinut sau izolat de realitate. Poate
de aceea se îndepărtează de confesiunea nativă. Situaţia şi caracterul au coincis cu altceva, astfel

45
că parafrazându-l pe Churchill, a cărui mamă era din Statele Unite şi care declarase că este
cincizeci la sută american şi sută-n sută englez, procentele lui Steinhardt sunt de sută la sută
evreu şi sută la mie român.
De la înălţimea sa morală, Steinhardt are însă, tot dreptul să judece compromisul altora,
care au făcut pact cu cine nu trebuia doar ca să treacă puntea. Conştiinţa unui adevărat creştin nu
se poate închiria. „Adevărata libertate este creştinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni
liberi, de nobili. Dar ne cere efortul de (ar spune existenţialiştii) a fi ceea ce suntem. Staţi deci
tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi!”81.

80
Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, op.cit., p.167.
81
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 284.

„
N
u
fe
ri
d
i
n
g
â
n
d
ir
e
a
l
u
i
C
i
o
r
a
n
p
e
m
â
l
u
l
d
e
a
t
ă
zi
n

46
 u
c
r
e
d
c
ă
p
o
t
s
ă
a
fl
u
,
d
a
r
n
u
fe
ri
d
i
n
S
te
i
n
h
a
r
d
t
c
r
e
d
c
ă
d
a
“.
(
D
a
n
C
.
M
ih
ai
le
sc
u)

Jurnalul oferă, în persoana autorului, imaginea fascinantă a unui creştin, care, aflat la altar, se
roagă tăcut la puterile cereşti, dar care manifestă disponibilitate şi pentru comentariul religios,

47
pentru problematizarea credinţei. Se poate face distincţia între omul mistic, acel creştin de altar,
care îl vede pe Dumnezeu „faţă către faţă”, pentru a se contopi cu el şi omul, creştinul de pridvor
care îl vede pe Dumnezeu indirect, prin credinţa, nu prin cunoaştere revelată. Numai primul
accede la participarea mistică nemijlocită, în cazul celuilalt, Dumnezeu e doar imaginat. Există s-
ar putea spune, două haruri dumnezeieşti: revelaţia - dăruită omului la altar şi inspiraţia - primită
în pridvorul bisericii. Această polarizare dezvăluie cele două ipostaze creştine: cultul şi cultura.
Ele se îngemănează, dar nu se identifică. Prima e cunoaşterea directă a lui Dumnezeu, a doua e
cunoaştere prin închipuire: „Forţa cultului poate să schimbe moartea în viaţă, aşa cum Iisus l-a
înviat pe Lazăr, în timp ce forţa culturii e harismatică, ea poate, să oblojească sufletele aflate în
prag, aşa cum l-au vindecat Petru şi Ioan pe ologul ce stătea în poarta templului”82.„Pentru
mine, creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste, o dublă îndrăgostire: de biserica
83
creştină şi de neamul românesc.” declară Steinhardt şi Jurnalul fericirii confirmă. Scris pe
fragmente, fiecare părticică survenită în urma unui declic în memoria impresionanată a lui N.
Steinhardt, se construieşte pe două căi. Prima este regăsirea sufletească în momentul trecerii de la
religia mozaică la ortodoxism, abordând soluţia mistică, ca realitate singulară de a supravieţui în
universul concentraţionar: „Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu e neapărat
nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare, teoria se aplică oricărui tip de
produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a credinţei.”84
Şi-a convertit cultura. Departe de a renunţa la cultură, el are pentru toate mărturii
culturale care se unesc, se întregesc şi se verifică mai repede cu cele ale sfinților, decât cu cele
ale culturii. A bătut cu toată cultura la uşa chiliei sfinţilor şi, cu sfială, la uşa lui Hristos. Fără să
facă din cultură o ancilla, o sclavă a teologiei, ca în Evul Mediu. A aşezat la aceeaşi masă cultura
şi spiritualitatea şi le-a pus să dialogheze. Şi le-a întâlnit armonios în propria persoană,
transformând-o în monahul Nicolae de la Rohia. Jurnalul devine astfel un fel de carte de iniţiere
în creştinismul modern. Nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi şi nişte răi
82
N. Steinhardt, op. cit., p. 29.
83
Idem 138, p. 299.
84
Idem, p. 1.
la suflet. În închisoare, N. Steinhardt a reuşit să-şi facă prieteni şi împreună au rezistat cum au
putut. Nu toţi cunoscuţii au dorit să-i fie prieteni. Totuşi Steinhardt consideră că nu există ticăloşi
pe lumea asta şi alege să rămână în primul rând un om cu o gândire perfect pozitivă, un om care
credea că depinde de tine însuţi să fii fericit. Este salutar efortul permanent al celor care s-au
străduit să păstreze valorile, să caute adevărul chiar şi în acele condiţii. Adevărate prelegeri s-au
ţinut în spaţiul celulei mizere, fără fastul sălilor iluminate şi grandioase. Acolo, bogat se
considera cel care avea în memorie şi putea să comunice şi altora cunoştinţe autentice, din orice
48
domeniu, dar în primul rând poezii. Focul de tabără a luat forma unor „şezători de celulă” şi
dialogurile au fost chiar mai mult decât atât. Una dintre primele fericiri afirmate de N. Steinhardt
este „Fericiţi cei ce ştiu poezii” pentru că el se refugiază în cultura ca să poată supravieuţi:
„Oamenii din celula 34 (Jilava) iubeau poezia! Iubeau. Iubeau ceva. Iubeau frumosul. Se
dovedeau extraordinari. Celula 34 era plină de îngeri. Celula 34 nu mai exista ca o celulă
sinistră, de vreme ce era plină de poezie. [...] Steinhardt a fost de două ori fericit acolo. Mai
întâi pentru că a găsit oameni iubitori de poezie, şi apoi pentru că s-a trezit dintr-o dată în
armonie cu dânşii, şi chiar util. Căci ştia pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coşbuc
şi Topârceanu, mii de versuri din Gyr şi de Crainic, de Verlaine, Lamartine şi Baudelaire şi
multe altele. Putea să le arate iubitorilor de poezie iubirea lui de poezie, ca şi a lor. Intră într-o
solidaritate de ethos românesc. S-a simţit iubit şi i-a iubit pe aceşti iubitori de poezie. Steinhardt
nu s-a plâns niciun moment de antisemitism. Din partea nimănui.[...] Aşadar mai întâi poezia.
Dar poezia erau oamenii. Oamenii iubitori de poezie îl fericeau (pe Steinhardt). Ei au şi
constituit, de data aceasta dintr-un motiv în plus, al doilea moment de revelaţie a fericirii. Dintr-
o adâncă suferinţă, apar oameni minunaţi, buni, buni cu suferinţele celor din jur. [...] Aşa el în
mijlocul iadului descoperă oaze de lumină. Acestea îl fericesc. Şi, poate, mai găseşte şi altceva,
tâlcul unor taine mai profunde, legate de destinul nostru pământesc şi de relaţia cu cel veşnic,
sau legate de natura umană în acelasi timp decăzută şi sublimă, vrednică de condamnare şi
pedeapsă, dar şi de milă, înţelegere, iertare şi iubire.”85 Lirismul carceral e legat de chinurile
Mântuitorului: aproape fiecare poet al temniţei îşi găseşte argumente de supravieţuire sub acest
semn. Literatura rugăciunii e simplă, vastă, uneori bazată pe o experienţă religioasă aparte.
Poetica reculturalizării, redefinirea sau revalorificarea îl schimbă total pe eseistul agnostic
din tinereţe. Strigătul: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” pe care cercetatorii ne sfătuiesc
să îl mărturisim cât mai des, indiferent de starea noastră, pentru că s-a descoperit că rugăciunile
vindecă şi trupul. Oamenii se pot vindeca în biserici atingând sfintele moaşte sau sanctuarele.

85
Mitropolit Antonie Plămădeală, op. cit., pag. 154 – 157.

Cercetătorii din Petersburg au descoperit şi au dovedit mecanismul material al acestui

fenomen divin. „O rugăciune este un remediu puternic. [...] Rugăciunea nu numai că reglează
toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”86
Tot aşa N.
Steinhardt şi-a vindecat sufletul şi a găsit puterea de a mai trăi - în rugăciune. Credinţa l-a
mântuit. Miracolul s-a înfăptuit. Evanghelia lui Ioan cu versetul: «Hristos ne dă libertatea »
(Ioan, 8,32) semnifică pentru Steinhardt ,,Iar adevărul vă va face liberi”87. Şi mai susţine
49
Steinhardt că, dacă îţi lipseşte libertatea, nu se poate crea şi nu se poate muri împăcat, ceea ce
este adevărat: ,,Nu-i reproşez lui Giono că a îndemnat la cedare în faţa răului în numele
superiorităţii vieţii asupra morţii. Îi obiectez că atrecut cu vederea peste alt adevăr: că viaţa –
desigur, infinit superioară morţii – nu este nici ea bunul suprem dacă nu e însoţită de caliatatea-
i ab initio consubstanţiala, adică de libertate.”88 El descoperă libertatea ca pe o pace lăuntrică
sau, cum spune Kierkegaard: Dumnezeu e cu desăvârşire absent în lume, dar e cu desăvârşire
prezent înlăuntrul nostru. Meditaţia pleacă de la încurajarea tatălui său când pleacă la Jilava.
Alexandru Mirodan, un dramaturg fugit în Israel, a întocmit un Dicţionar al evreilor din
România care au scris în limba română. Steinhardt a refuzat oferta de a fi publicat, pe motiv că
este român. Alexandru Mirodan i-a scris atunci: „Un evreu se botezase/ şi din Itic şi-a zis Stan, /
Îşi schimbase doar porecla, / Dar, încolo, tot jidan.” Steinhardt, cu duhul blândeţii, deloc
supărat, i-a răspuns: „N-o fi ovreul botezat / Chiar un român adevărat, / Dar nici transfugul
comunist / Nu-i autentic sionist.”Armele cu care duhul celui încercat s-a încins sunt cele ale
ţăranului român, supus şi el în veac încercărilor istoriei. Alegându-l pe Hristos, N. Steinhardt s-a
proiectat în modul specific ţării în care s-a născut, poporului ei pentru care a simţit o tainică
atracţie încă din copilărie. E foarte interesantă, glosa polemică la adresa lui Nae Ionescu, care
încheie secvenţa interogatoriului din romanul-memorial Jurnalul fericirii. Nae Ionescu spune că
cine nu are sânge românesc poate fi „bun Român”89, cu niciun preţ nu poate fi „Român”.
Spiritual, se ocupă Dumnezeu de transformări. Ce nu e cu putinţă la oameni, e cu putinţă la
Dumnezeu. Steinhardt notează: Sunt sută-n sută evreu şi mie-n sută Român”90.
Steinhardt vorbeşte despre studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei afirmând că a găsit
aici o desluşire clară a motivelor pentru care a intuit la poporul român un fond creştin irecuzabil
86
Wordpress.ro/2010/02/14/ Vă spuneţi rugăciunea..., tradus din rusă în engleză de Julia Bulighina, trad. din
engleză în română Cristina M./©1999-2009/”Pravda Ru”.
87 - 88
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed.cit., p. 227
89
Idem, 2000, p.8
90
Idem, p. 123

şi consideră că, asemeni creştinismului, românismul poate anula urmările aparent iremediabile
ale unei tragedii la fel cum răstâgnirea pe cruce ajunge a fi biruinţă asupra morţii. Când e vorba
de recunoaşterea valorilor acestei ţări, Steinhardt depăşeşte cu uşurinţă orientările politice. Astfel,
despre asasinarea lui Nicolae Ioga afirmă că nu există scuză pentru ceea ce s-a petrecut în
pădurea de la Stâlpnicul.
E o însuşire a interdependenţei dintre romanitate şi convertire, depăşind laicul. Etnicul şi
religiosul sunt consubstanţiale. Celebru este Secretul Scrisorii pierdute, un text foarte provocator
în care Steinhardt demonstrează nici mai mult nici mai puţin, decât că lumea lui Caragiale e o

50
lume creştină. Steinhardt compară lumea lui Caragiale cu lumea comunistă. Personajele
caragialiene par lipsite de valenţe creştine, dar sunt de preferat, în pofida defectelor ei, cu bârfe şi
frivolităţi. Celebra doamnă Zoe Trahanache îl iartă pe Caţavencu în final, în ciuda bătăliei dintre
cele două tabere ale puterii. Este o iertare creştină comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în
perioada când oameni nevinovaţi, chiar şi preoţi, erau închişi pe nedrept. Limbajul personajelor
lui Caragiale plin de defecte nu e dominat de efectul cenzurii şi al autocenzurii.
În Jurnalul fericirii se mai distinge o secvenţă foarte interesantă, în care e descris un
episod de după eliberarea din închisoarea din Gherla. Descrie drumul cu trenul de la Gherla la
Cluj şi, respectiv, de la Cluj la Bucureşti. Priveşte pe geam. Evident, are ochii obosiţi de
nestinsele lumini electrice ale închisorii. Este foarte fericit şi admiră peisajul Transilvaniei şi îşi
aminteşte că şi Caragiale a admirat acest peisaj. Spune: da, sigur, au fost şi aici suferinţe, au fost
şi aici asupriri, numai că aceste suferinţe n-au perturbat atât de mult sufletul românesc, respectiv
sufletul transilvan. Aici n-a existat „mâl turcesc”91. Ajunge la Cluj în 3 august 1964, se plimbă
prin oraş şi are viziunea Europei Centrale. În opinia lui Steinhardt, fenomenul românesc s-ar
situa în mod fericit pe linia de mijloc dintre pragmatismul occidental şi nihilismul de tip oriental.
S-ar putea zice că Steinhardt e adeptul acelei comunităţi care s-ar afla într-o interferenţă cu
Europa Centrală şi respinge, într-un fel, acea zonă a Europei aflată în relaţie cu civilizaţia aceasta
balcanic-orientală. Steinhardt, spre deosebire de prietenul său Alexandru Paleologu care elogia
balcanismul, e mai puţin sedus de balcanism şi preferă acea romanitate mult mai latină. Nu este o
romanitate în sensul extremist al cuvântului, ci a unei romanităţi de interferenţă în care, se
conturează profilul ştiinţei cibernetice pe care Steinhardt o interpretează în felul său constructiv,
găsind explicaţii pertinente şi dând motive şi altora să cerceteze. De parcă ar fi din neam de
români, susţine repetat: „Sângele meu este evreiesc, [...], dar de gândit şi de simţit, gândesc şi
simt româneşte”.92
91
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, op.cit., p. 64
92
Idem, p. 123.

Admiraţia lui Nicolae Steinhardt pentru morala creştină,

asumată în crezul său şi în dimensiunea teologică pe care i-o
acordă fiinţei umane îl apropie de Dostoievski a cărui operă o
citează şi o comentează adesea. Asocierea dintre aceşti doi

51
scriitori apare în preferinţa lor pentru teme centrate pe destinul omului pe aripile libertăţii.
Dostoievski a oferit multe repere de meditaţie gânditorilor ortodoxiei.
Pentru Dostoievski şi Steinhardt singura forţă mântuitoare este Iisus Hristos.
Steinhardt valorizează fericirea şi libertatea ca în Marele Inchizitor, (a doua ispitire a lui Iisus,
când marele inchizitor îi spune că în lume nu există decât trei forţe să câştige voinţa omului:
miracolul, taina şi autoritatea). Pentru Steinhardt motivele: miracol, autoritate, constrângere,
evidenţă sunt resemantizate. Imaginea lui Iisus este actualizată şi conturată în Jurnal într-o
percepţie originală, ca un adevărat gentlemen, înzestrat cu însuşiri minunate, aristocrat discret,
iertător, încrezător în oameni. „Viaţa este un rai, însă noi nu vrem să ştim” şi „Omul e
întotdeauna mai mult decât ceea ce este” sunt două din cugetările aparent paradoxale ale lui
Dostoievski pe care Steinhardt le aminteşte vorbind despre libertatea creştinului. Un elocvent
argument îl oferă autorul celor care acuză neintervenţia lui Dumnezeu în această lume: „Un
lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei
ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei e că Dumnezeu, cum spune
Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu. Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată o uriaşă pasăre
violent colorată, toată lumea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit. Credinţa,
pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. [...] Dostoievski: Dacă Dumnezeu n-a coborât de pe
cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior
evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala”.93
Pentru Dostoievski şi Steinhardt, suferinţa e un spectacol sfânt. În limbaj teologic,
suferinţa este dată ca aport fundamental pentru desăvârşire. Arhetipul, prototipul Hristos, s-a
desăvârşit în suferinţă. La fel ca Dostoievski, Steinhardt rămâne actual prin ancorarea adâncă în
realitate. Libertatea celor doi autori în discuţie este coordonatoare în viaţă şi operele lor.
În baza analizei comparate a romanului dostoievskian cu literatura teologică românească,
93
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 44.

se poate formula concluzia teoretică generalizatoare că Dostoievski depăşeşte cu mult graniţele

realismului şi ale ortodoxismului rus. Investigarea operei sale a condus pe mulţi cercetători la
concluzia că a-l citi pe Dostoievski este o mare provocare. A-l interpreta corect este o
răspundere. Lectorul contemporan, fie adept al creştinismului oriental sau occidental, sau la
graniţa dintre ele, fie intelectual sau om simplu, se poate regăsi în paradigma valenţelor
psihologice, în polifonia vocilor din romanele sale.
Se pleacă de la experienţe de viaţă. Amândoi se convertesc. Traseele celor doi sunt
ambele pline de incertitudini, de căderi în abis şi de ridicări pe nouri de slavă. Amândoi au
exprienţa închisorii care îi divinizează. În cazul lui Dovstoievski schimbarea este percepută ca şi
52
convertirea lui Saul pe drumul Damascului şi se întâmplă pe drumul deportării în Siberia, în
1849. Practic, nu le-a mai rămas decât să creadă, să spere şi să aştepte.
Modul de a pune în lumină destinul tragic al omului în libertate dezvăluie două tipuri de
libertăţi umane: „libertatea binelui şi răului (liberul-arbitru) şi libertatea întru bine (libertatea
harică), libertatea în alegerea adevărului şi libertatea întru Adevăr, ca şi dialectica tragică
reflectată de această alternativă.”94 Omul din romanele dostoievskiene poate discerne singur
dacă vrea sau nu să adopte Adevărul Hristic din Evanghelia lui Ioan, 8, 32: „Şi veţi cunoaşte
Adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Exact acest citat apare şi la Steinhardt. Legătura dintre
libertate şi adevăr vine din Biblie: „Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului, acolo este
libertate.” scrie Sfântului Apostol Pavel în a doua epistolă către Corinteni, versetele 3, 12.
Drumul lor spre fericirea spirituală este lung şi plin de experienţe iniţiatice, astfel că se
poate vorbi de o complexitate a umanităţii dostoievskiene. Polifonia vocilor de pe drumul
convertirii le este comună. Zosima şi Alioşa Karamazov au ales libertatea harică, dar sunt
analizate şi situaţiile care conduc la anularea libertăţii cum este cazul Marelui Inchizitor unde de
dragul binelui se poate pierde libertatea supremă doar pentru ceva necesar. Dostoievski le pune
pe unele personaje să se convingă de falsă libertatea, cea a răului care duce la distrugere sau la
obedienţa omului cum este cazul lui Ivan Karamazov. Convingerea autorului rus este că suferinţa
apare ca manifestare a conştiinţei care te ajută să distingi între liberul-arbitru care destrama
fericirea. „Drumul libertăţii duce fie către Omul-Divinitate, iar pe acest drum omul îşi găseşte
sfârşitul, fie către divino-umanitate, iar pe această cale îşi găseşte mântuirea şi confirmarea
finală a propriului său chip”.95

94
George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, edit. Humanitas, 2009, p.368.
95
Nicolae Berdiaev, Filozofia lui Dostoievski, ed. Orfeu, Bucureşti, 1993, p.35.

Formula 2+2=4 din Jurnal fericirii a fost folosită puţin diferit de scriitorul rus: 2·2=4 şi
sub semnul ei stă cunoscutul Ivan Karamazov. Steinhardt condamnă prin ea evitarea spunerii
tuturor lucrurilor pe nume sau chiar o poziţie neutră: ,,Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru
eu o ştiam încă mai de mult. Ştiam bunăoară de la Camus că «vine mereu în istorie o clipă când
cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea. Iar de la Dostoievski, în alt
fel, că doi ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci obârşie a morţii. Omului, zice dostoievski, i-a fost
neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei starbate oceanele, îşi jerfeste viaţa în
căutarea aceasta, dar se înspăimântă la gândul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun
lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci.”96

53
 Steinhardt atribuie această formulă pentru diverse perioade şi atitudini. Doi ori doi fac
patru poate însemna preferatul conformism al lui Tudor Vianu şi George Călinescu. Despre ei,
spune scriitorul că s-au retras din realitatea tragică în aria „adevărurilor eterne”: ,,Secretul,
aşadar, coană Lenuţă, iată-l: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizam. A spune că
doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara că Tudor Vianu ca Goethe a scris Poezie şi
Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori ca Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine ca
George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţă şi opera lui Eminescu. Când alături
de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferăstrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă
că trebuie să urli cât te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie
tăiaţi în două cu ferăstrăul.”97
Însă formula cu doi şi patru mai are şi o altă semnificaţie, contrară celei anterior
exprimate, aceea a rostirii adevărurilor tragice imediate: ,,Mi-a trebuit însă timp îndelungat până
să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuta; eram amăgit şi impresionat de
cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor aţa de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorbă lui
Manole) de onorabilă; până ce, în sfârşit, să pricep că formula aceasta aparent numerică este
de paft abstractă şi algebrică, ea cerându-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi
anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis. A! Bieţii de noi, tot robi ai
istoriei suntem şi tot sub vremi!”98
Jurnalul Fericirii are darul de a ne apropia şi în mod raţional de creştinism, răspunzând
unor întrebări pe care toţi oamenii şi le pun: de ce Dumnezeu nu intervine în lume, de ce Iisus
Hristos nu s-a salvat pe sine de la cruce şi cum putem fi cu adevărat liberi. Steinhardt este unul
dintre puţinii monahi care atenţionează că între credinţă şi prostie este o prăpastie. „Altminteri

96-97
N. Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, ed. cit., p. 11-12.
98
Idem, p. 63
trecerea oarbă prin viaţă şi prîntre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol.
Samarineanul n-a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă.”99
Nu întâmplător închisoarea a fost pentru Steinhardt un lăcaş al fericirii şi revelaţiei
frumuseţii divine. Unde altundeva se împletesc mai bine suferinţa cu iubirea aproapelui, dacă nu
într-o celulă, care pentru Steinhardt este „dovada că minunea face parte din viaţa reală”. „În
celula 34, bucuria - izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare - şi durerea [...] se amestecă atât
de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare.” 100
Biograful monahului de la Rohia îl asociază într-un eseu din cartea „N. Steinhardt şi
paradoxurile libertăţii“ cu doi călugări celebri din literatura universală. Primul este Zosima din

54
Fraţii Karamazov al lui Dostoievski, al doilea călugărul Guglielmo, din Numele Trandafirului al
lui Umberto Eco. Zosima, călugărul luminos, comunicativ, liber, flexibil, îl invită pe ucenicul său
Alioşa Karamazov să părăsească pentru un timp mănăstirea pentru a se elibera de pericolul
angelismului. Celălalt călugăr, Guglielmo, oferă o relaţie flexibilă între ideea de creştinism şi
ideea de luminozitate. „Steinhardt face parte evident din categoria lui Zosima sau a lui
Guglielmo, categorie care se aplică nu numai domeniului religios ci şi domeniului ideologic,
cultural, filosofic şi aşa mai departe“101, conchide George Ardeleanu.
Tatăl îşi îndeamnă fiul să nu facă jocul Securităţii, să nu-şi vândă conştiinţa pe iluzii.
Logica aceasta o va folosi Steinhardt şi atunci când vorbeşte despre datoria intelectualilor de a
dezvălui adevărul. „Curajul fizic este singura posibilitate de a învinge pământul şi de a cuceri
cerurile”.102 Nicolae Steinhardt a luat calea curajului înainte de a se încreştina, îndemnat de tatăl
său, un evreu, care i-a insuflat şi o sănătoasă iscusinţă “de mahala”: “E adevărat, zice tata, că
vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite - vei dormi bine. Pe când, dacă accepţi
să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare.
N-o să poţi închide un ochi.”103
Tot N. Steinhardt îşi ajută lectorul să facă cu distincţiile dintre curaj şi laşitate, dintre
cedările acceptabile, oarecum justificabile şi compromisurile din excesul de zel: „Nu i se
pretinde nimănui să fie erou sau martir. Nu toată lumea are harul sfinţilor de la Lyon [...] Dar i
se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decât i se cere. Porţia impusă ajunge, nu este nevoie
să îndepărtezi cu un gest larg al mâinii linguriţa ce ţi se întinde şi să smulgi polonicul,
linguroiul,

99
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit p.36
100
Idem, p.21.
101
George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, ed.cit., p. 369
102
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit, p. 134.
103
Idem, p.13.

ciorbalâcul, pentru a înfuleca, morfoli şi molfăi cu nesaţ din materia urât mirositoare”.104
Conştiinţa lui Steinhardt este că aceea a unui adevărat creştin nu se poate închiria. „Adevărata
libertate este creştinismul. Hristos ne arată calitatea de oameni liberi, de nobili. Dar ne cere
efortul de (ar spune existenţialiştii) a fi ceea ce suntem. Staţi deci tari în libertatea cu care
Hristos ne-a făcut liberi”.105 Fericirea acestui om blând vine din îndumnezeire. Un frumos
argument îl oferă autorul celor care acuză neintervenţia lui Dumnezeu în această lume: „Un
lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei
ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei e că Dumnezeu, cum spune

55
Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu. Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată o uriaşă pasăre
violent colorată, toată lumea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit. Credinţa,
pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua.
Dostoievski: Dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricină este că voia să-l convertească pe
om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i
prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala”.106
,,Dumnezeu nu e un imens papagal roşu!”al lui Kierkegaard semnifică libertatea credinţei
şi o anumită independenţă a ei în raport cu ceea ce se numeşte autoritate, miracol, evidenţă şi
marchează similitudinea cea mai elocventă poate, între concepţiile celor doi scriitori în discuţie.
Personajul ateu Ivan recită fratelui său Alioşa Karamazov un poem care voind să-L acuze
Pe Iisus Hristos, se termină, paradoxal într-un imn de slavă. Identificându-se cu vocea Marelui
Inchizitor, Ivan, supus orgoliului sau fără margini, i se substituie Divinităţii, motivat de
dragostea supremă faţă de oameni: ,,Iubesc omenirea mai mult decât te iubesc pe tine”.
Antinomia Marelui Inchizitor se traduce în alegerea între libertatea obţinută prin suferinţă şi
fericirea prin luptă pentru libertate. Poemul mai pune şi problema dilemei libertate – miracol sau
libertate – poziţie sociale. Sunt cunoscute citatele pe care le voi reda ca exemplu pentru
afirmaţiile făcute: ,, Tu nu te-ai învrednicit să cobori de pe cruce când cei din jur îşi băteau joc
nu te-ai învrednicit să cobori, fiindac nu voiai să-l câştigi pe om prîntr-o minune, aşteptând o de
tine şi te agăţau strigându-ţi: «Pogoară-te acum de pe cruce, vom vedea şi vom crede !» Tu
credinţa liber consimţită din partea lui, nicidecum prilejuită de un miracol. Ceea ce doreai tu cu
ardoare era o dragoste liberă, iar nu extazul unui rob fascinat de puterea ce i-a vârât pe veci
frica în oase.” 107

104
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 148
105
Idem, p. 284.
106
Idem, p. 44.
107
George Ardeleanu, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, ed. cit., p. 41.
Ivan condiţionează credinţa de o dovadă, doar de dragul oamenilor, ca să forţeze mâna
Domnului: „Vezi pietrele acestea din pustietăţile dogorâte de cu arşiţă? Porunceşte ca ele să se
facă pâini şi omenirea întreagă, plină de recunoştinţă, va alerga pe urmele tale ca o turmă
scultatoare, deşi tot timpul va fi cu frica-n sân că nu cumva să se isprăvească şi pâinea dăruită
108
de tine”. Dumnezeu îi lasă fiinţei create din coasta sa un drum liber să vadă, să guste şi să ia
ceea ce doreşte: pâinea cea pământească – insuficientă spiritului sau pâinea cerească ce are gustul
libertăţii, al creştinismului ortodox.

56
 Un alt exemplu de libertate este prins în scena tragi-comică a morţii călugărului Zosima
considerat aproape un sfânt, care spre surprinderea credincioşilor veniţi la catafalc să-i simtă
mireasma cea bună, putrezeşte repede. Alioşa este zguduit de incertitudini, iar călugărul Ferapont
se bucură că rivalul său nu oferă oamenilor certitudinea pe care aceştia o aşteptau. Omenirea
trebuia să înţeleagă că e cazul să aştepte un miracol ca să creadă.
Steinhardt face şi el trimiteri referitoare la comentariul din Marele Inchizitor, dar
atitudinea sa mai toleranţa dau o notă de subtilitate verbului a crede: ,,Când i se spunea
Domnului pe Golgota: mântuieşte-te pe tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin
lingvistic, se juca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborât de cruce nu mai era
nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalui roşu):
coborârea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu”.109
Eliberat de nevoia de semne divine, personajul din carte şi din viaţă Nicolae Steinhardt,
se dezice de pleiada certitudinilor: miracol, autoritate, constrângere, evidenţă pentru că „O astfel
de credinţa este prea uşoară: «Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua.»„110
Atât Steinhardt cât şi Dostoievski au înţeles mesajul divin că e nevoie de miracole până la
momentul în care credinţa se naşte, pentru a-l face atent pe om la ceea ce înseamnă credinţa:
„Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi; şi orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se
curatesc, şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte” – Matei, 11, 2-6; Luca, 7, 19-
23), însă tot El a adăugat: „Fericit este acela care nu se va poticni în mine”.111
Curaj a avut şi Dumnezeu când l-a lăsat pe om să fiinţeze, fără a sta de faţă în chip văzut
ca să nu-l stânjenească pe om. I-a dat omului libertate de gândire, de acţiune, de vorbire,etc.
Steihardt a fost atent şi nu a respins actul de curaj vecin cu libertatea şi credinţa. De la o fărâmă
de credinţa s-a abandonat total. Steinhardt a crezut cu toată convingerea că fericirea a început cu
suferinţă.
108
F.M.Dostoievski, Fraţii Karamazov, ed. Cartea Rom., Buc., 1986, p.457.
109
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 63
110
Idem 110.
111
Idem, p. 157.
Acesta este paradoxul fericirii – să nu te împiedici în obstacole: ,,Îi place – zice-s-ar – să
acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine
intenţionată dorinţa de evlavie în imposibilitate. Drumurile care duc spre credinţa poartă
acelaşi nume toate: pariu, aventura, incertitudine, cuget de om nebun.”112
Din dragostea divină de a-l lăsa pe om să se desfăşoare în toată splendoarea vieţii
Steinhardt extrage imaginea lui Hristos ca „gentleman şi cavaler” . Figură bună, blândă şi fără
de păcat a lui Iisus Hristos în faţa căruia ne închinăm cu inimă înflăcărată, transmisă iconografic

57
de mai bine de 2 000 de ani este simţită şi cu grandilocvenţă în Jurnalul fericirii: ,,O fi hulă
curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii ca blând, bun,
drept, fără de păcat, îndurător, puternic, s.a.m.d. Din relatările Evangheliilor – fără excepţie –
ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler. Mai întâi stă la
uşă şi bâte; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e primă
calitate a boierului şi cavalerulu, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a
şmecherului. Gentlemanul e cel care [...] are încredere în oricine şi nu se grăbeşte, avid, să
dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii
reacţia numărul unu e întotdeauna bănuială, iar neasemuita satisfacţie – puţină de ăşti că
semenul lor e tot aţa de întinat ca şi ei.”113
Discreţia divină la care se referă Steinhardt a fost, cu siguranţă, simţită pe propria piele,
dar mai este frumos exemplificată şi în pasajul: ,,Apoc., 3, 20: «Iată, stau la uşă şi bat; de va
auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.» Dar pe
ilustraţii uşa e reprezentată de obicei fără clanţă. Întreabă un copil: cum poate intra, de vreme
ce nu e clanţă?” Iar dragostea înaripată a lui Steinhardt pentru Dumnezeu găseşte un răspuns
imediat: ,,clanţa e pe dinăuntru”114
Ineditul acestei asocieri frapează şi încântă totodată. De caracterul acesta nobil al libertăţii
divine se împleteşte şi disponibilitatea asumării riscului. De aceea Steinhardt consideră alegerea
făcută drept un pariu existenţial: ,,Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice, un om liber!
Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, În ciuda nedreptăţii, în pofida
josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.”115
La fel ca Dostoievski, Steinhardt rămâne actual prin ancorarea adâncă în realitate, trăind
epocă cu toate bucuriile şi aspiraţiile ei. N. Steinhardt a fost un martor al principalelor secvenţe

112
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p.44.
113
Idem, p.74.
114
Idem, p. 186.
115
Idem, p.75.
istorice ale secolului XX românesc şi european, plasându-se într-un punct de incidenţă al
tensiunilor de idei ale vremurilor pe care le-a parcurs. A fost un individ angrenat în lupta cu
marile şi dramaticele utopii ale acestui secol, de aceea este cunoscut pentru complexitatea unei
opere şi a unui destin. Asemeni lui Dostoievski, Steinhardt a cunoscut transformări spirituale
radicale, ca de exemplu convertirea la creştinism. Pentru ei metamorfoza se leagă de experienţa
închisorii, deci a unui spaţiu al pierderii libertăţii. Pentru ei, libertatea şi credinţa sunt
consubstanţiale. Suferinţa este o provocare spre o cunoaştere mereu superioară. Dragostea pentru

58
cei ce se confundă cu suferinţa îl apropie de Dostoievski care evidenţiază adevărul Scripturii –
din Filipeni I, 29- cu privire la suferinţă: ,,Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat Harul nu
numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El”.
Problema destinului rămâne o temă de meditaţie fundamentală a culturii şi filosofiei din
toate timpurile. Numai prin sinceritatea deplină, care poate fi realizată doar prin libertate deplină,
devine posibilă filosofia religioasă căutătoare şi descoperitoare a frumuseţii divine. Pentru religie
numai o astfel de filosofie are valoare. În ceea ce priveşte relaţia religie – ştiinţă - artă, dincolo de
teoriile existente, de separare, de prietenie şi colaborare, viziunea scriitorilor teologi este
integratoare din punctul de vedere al ştiinţei creştine, obiectul de studiu al ştiinţei fiind adevărul
lui Dumnezeu. Religia, ştiinţa, arta trebuie asumate în autonomia lor, dar nu pot avea soluţii
decât împreună. În ceea ce priveşte frumosul, pentru scriitorii amintiţi nu există frumos teologic
şi frumos artistic, ci doar o formă conjugată a acestora, bazată pe Logosul originar. Deschiderea
spre spaţiul, cultura şi civilizaţia rusă a făcut cunoscută opera scriitorului ca fenomen originar.
Departe de a crea „eroi literari egali celor din Biblie”, motivele filosofice legate de natura
divină, socială, de suferinţă, libertate, robie şi protest, nefericirea în libertate, libertatea fără
fericire sunt interferenţe în contextul dialogal al culturilor.
Prin creaţia sa, scriitorul ar trebui să exprime frumosul. O etică are fiecare scriitor şi prin
scrisul său e imposibil să nu se exprime şi să exprime implicaţii etice. Se poate afirma că ruptura
dintre etică şi frumos este imposibilă. Tocmai având în vedere eticul se poate clădi frumosul
Arhetipul de frumuseţe şi perfecţiune este Hristos. Dumnezeu e unica idee supremă. Steinhardt a
înţeles că trebuie să fii uman. Trebuie să asculţi ce spune Iisus Hristos, şi anume, să fii
înţelegător cu omul şi cu nebuniile omeneşti.
Atât Dovstoievski şi Steinhardt au intuiţia artistică genială, ideatică, filosofică de
cunoaştere a destinului uman şi universal. În viziunea lor cultura depozitează sacralitate. Prin
accentul pus pe importanţa caracterului personal al lui Dumnezeu şi iubirea sa pentru fiecare
fiinţă umană, pe importanţa vitală a salvării personale prin Hristos şi nu prin alte mijloace, se pot
distinge mai multe afinităţi între aceşti scriitori. Talentul lor este un dar de la Dumnezeu, care i-a
ajutat să-şi păstreze echilibrul sufletului şi limpezimea minţii în timpul umilinţelor din
singurătatea izolărilor din celula cruce. Preocupările estetice, revenirea la estetica teologică
reprezintă expresia maturităţii abordării lor intelectuale şi spirituale. Toţi sunt erudiţi, au o cultură
generală extrem de vastă, iar scrierile lor sunt însoţite de felurite note la subsol, explicaţii de
ordin etimologic, istoric, geografic s.a. Ele constituie adevărate sinteze de cultură, istorie,
literatură, religie, filosofie. În opinia lor, eticul şi esteticul sunt consubstanţiale.

59
 Dar între cei doi scriitori există o diferenţă notabilă: atitudinea faţă de religia catolică.
Spiritul ortodox mult mai rigid al scriitorului rus nu este întâlnit la Steinhardt, cunoscut pentru
ecumenism şi discreţie, diplomaţie şi delicateţea proprii, imprimate comentariilor din operă. Alt
argument este experienţa plăcută din mănăstirea benedictină de la Chevetogne, din Belgia. Lecţia
Chevetogne despre care Steinhardt le-a scris prietenilor săi Theodor Enescu, Virgil Nemoianu şi
Virgil Ierunca sunt dovezi clare de toleranţă si înţelegere a celulilalt.
O notă distinctă este vizibilă în vocaţia celor doi scriitori pentru libertatea constiinţei. În
Marele Inchizitor nu se degajă aceeaşi încredere pe care „gentlemanul” Hristos le-o acordă
oamenilor. „Iubesc umanitatea!” al Marelui Inchizitor are un sens general, abstract. La
Steinhardt, relaţia dintre Dumnezeu şi om prezentată în pasajul ungerii din Betania îl prezintă pe
Iuda indignat că mirul a fost irosit în loc să fie dat săracilor. Nu e aceeaşi compătimire abstractă
dosteievskiană. Sensul cuvintelor se traduce prin ajutorul imediat, pe moment, fără amânare, care
trebuie acordat omului în suferinţă. Iubirea de aproapele se dovedeşte prin intervenţia directă la
momentul oportun, fără amânări şi tergiversări.
O altă diferenţă este atribuită dragostei sale pentru artă, frumosul coexistent cu
religiozitatea sa. Este ştiut că Steinhardt a considerat creştine unele picturi ale lui Salvador Dali,
filmul lui Fellini La dolce vita, chiar şi opera rock Jesus Christ Superstar. Până şi eseurile
ultimilor ani au originalitate prin libertatea care incită cititorul. Modul de a crede al lui Steinhardt
cucereşte tocmai prin absenţa notei de fanatism.
Aşadar, în Jurnalul fericirii surprindem forţa şi verva pe care verbul, cuvântul în genere
le are ca atu-uri în lupta dintre a crede şi a nu crede, între contradicţia ce se naşte în interiorul
doctrinei creştine. Astfel înţelegem de ce păcatul este libertate, pentru că păcatul este libertatea
de a crede sau de a nu crede. Harul cuvântului devine harul credinţei, şi invers.
Jurnalul fericirii este construit din dialectica credinţei şi cea a cuvântului, arătând care
este calea de urmat pentru a-L găsi pe Învăţător. „Biblia le rezolvă pe toate(...)Da, Dumnezeu
este nespus de mare prin puterea lui! ...Cine poate să dea învăţături ca el?”116

116
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed.cit., p.169

Interpretarea steinhardtiană dezvăluie dimensiunea creştină a libertăţii. Ştie că totul se

60
plăteşte la cele douăzeci şi patru de vămi ale văzduhului, dar şi aici, pe pământ, unde există o
vamă a cărei probă constă în starea de fericire pe care trebuie să o simţim de-a lungul vieţii.
Modelul creştin al părintelui Nicolae de la Rohia care l-a simţit pe Dumnezeu lângă el
când, în carceră fiind, nu mai putea dormi de bucurie, dezvăluie acel creştinism luminos, viu, pe
aripi divine. Convins că dacă cedezi o dată, va trebui să devii slugarnic mereu şi din ce în ce
insuportabil de mult, Steinhardt consideră preferabilă legea-anidot pusă pe seama ducelui
Wellington, care ameninţat de către un ziarist cu publicarea unor scrisori de dragoste
compromiţătoare, îi spune jurnalistului să le publice, arătându-se nepăsător. Pentru miza
hamletiană – alegerea între viaţă şi moartea provocată de un pistol, Steinhardt oferă următorul
răspuns: ,,Ei, atunci regulă jocului nu se schimbă, doar miză, brusc devenită ...Iar câştigător nu
va ieşi decât cel căruia nu-i e teamă de moarte, ori este în orice caz destul de tare ca să
acţioneze ca şi cum nu l-ar cerca spaima, biruinţa putând fi obţinută de cele mai multe ori în
felul acesta.”117
Soluţia preferată şi asumată de scriitorul însuşi poate fi percepută ca soluţie laică şi
creştină în acelaşi timp, având în vedere creştinismul luptător caracteristic celui în cauză: „Mii
de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie
tâmpă şi laşă, o bondieuserie, ca şi cum menirea creştinului n-ar fi decât să lase lumea
batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile, dat fiind că e prin definiţie
osândit la cecitate şi paraplegie.[...] Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie
eretică, deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei, 10, 16: «Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi
nevinovaţi ca porumbeii») şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes., 5,17: «Drept aceea, nu fiţi
fără minte», II Tim., 4,5: «Tu fii treaz în toate», Tit., 1,8: «Să fie treaz la minte» şi mai deosebi I
Cor., 14,20: «Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni
mari»)”.118
De când ne naştem şi până la moarte fiinţa omenească este însetată după împlinire,
cunoaştere şi fericire. Este un dat ontologic să căutăm starea de fericire pentru noi şi pentru cei
117
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed.cit., p. 192
118
Idem, p. 9
dragi...Să dorim ceva bun pentru noi sau pentru cei dragi. Este un lucru firesc să căutăm să avem
o educaţie aleasă şi să dăm o educaţie aleasă copiilor noştri. Să avem o carieră strălucită, să avem
o bunăstare materială. Să întemeiem o familie frumoasă. Să fim respectaţi, apreciaţi, înconjuraţi
de prieteni şi cei dragi care să ne respecte şi să ne înţeleagă. Ca să le avem pe toate acestea,
trebuie să ne gândim şi la viaţa lăuntrică, la faptul că trebuie să le merităm, sau la faptul că numai
Dumnezeu decide când şi dacă e cazul să le avem. Nicolae Steinhardt vrea cu totul altceva, el e

61
un suflet în căutarea celor necesare vieţii sufleteşti: adevăr, bunătate, îngăduinţa, înţelepciune şi
multă dragoste de semeni. Este acel om care nu ar striga după un hoţ, dacă i s-ar fura ceva. Ar
lăsa de la sine ca celălalt să se bucure, înţelegând că a fost un nevoiaş, cineva care suferea şi avea
mare nevoie de lucrul furat. Cei mai mulţi semeni nu lasă lucrul pierdut în plata Domnului, ei
încearcă cu orice preţ, uneori, să-şi facă dreptate. Doar Dumnezeu al căruia este tot universul, nu
a dorit să facă recurs la dreptate. Anumiţi părinţi duhovniceşti consideră că atunci când spunem
că Dumnezeu este drept, minţim pentru că Dumnezeu este nedrept. I se dă răstignire şi El spune:
„Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!”. I se refuză un pahar cu apă şi El îi spune tâlharului:
„Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai.” după cum suţine evanghelistul Luca în
versetele 23 şi 43. Iisus, a fost părăsit de marea parte a ucenicilor, iar El a lăsat-o omenirii mai
departe pe Maicuţa Sa, să aibă grijă de ei: „Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!” mărtuirseşte
evanghelistul Ioan în versetele19, respectiv 26 din Sfânta Scriptură.
Se întâmplă să credem că fericirea poate fi găsită fie în carieră, fie în familie sau în glorie
personală...şi atunci când, fie nu reuşim să obţinem ce am dorit, sau atunci când ni se ia ce am
avut, sau când din senin, ni se adaugă alte greutăţi - atunci începem să devenim nefericiţi, trişti,
nemulţumiţi, neîmpliniţi. Şi paradoxal, cu cât mai mult dorim fericirea, cu atât e mai greu să o
găsim. Dacă-L strigăm pe Hristos are loc un proces interesant. Nu mai avem timp să trăim viaţa
în confuzie sau împliniri egoiste. Insă renunţând la ego-ul nostru omorând-l, câştigăm o altă
viaţă. Este viaţa Duhului Sfânt în noi care ne duce viaţa existentă în sânul Sfintei Treimi. Acesta
este şi mesajul poeziei Crucea-Jug a lui Vasile Voiculescu: „Tu, Cruce, dulce jug al lui
Christos,/De Tine-n veci acuma nu mai fug, /Adânc cerbicea inimi-mi plec jos / Şi sub povara Ta
cerească mă înjug./ Stau să mă mâne Domnul unde-o vrea / Cu biciul Său de Duh atât de drag;/
Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea/ Când ştiu că brazda mântuirii trag.”119
Dacă pierzi o lume în care te încranceneai, câştigi întreg universul guvernat de Iubire.
Cine vrea să urmeze lui Hristos, trebuie să fie gata pentru experienţe care poate, sunt la limita
su pravieţuirii. Dar tocmai în acele încercări se arată puterea lui Dumnezeu. Fără mica desăvârşi-
119
Vasile Voiculescu, Crucea-Jug, www.creştinortodox.ro

re de zi cu zi, prin unirea cu Dumnezeu, nu ne putem mântui. Omul cel vechi este pus pe cruce,
răstignit. Şi de fapt nu facem decât să ne omorâm moartea noatră, cu moartea lui Hristos.
Parcurgând Jurnalul fericirii, se poate redefini conceptul de fericire după care alergăm şi
pe care ni se pare că nu o primim. Poate fi oricând a noastră, depinde foarte mult de noi ce
apreciem cu patos, în ce ne cufundăm, cu ce ne luptăm şi nu ar trebui să procedăm astfel.
Dumnezeu e lângă noi, dacă Îl chemăm, dacă noi reuşim să-L simţim, pune fericirea în suflet.

62
 Cartea se îndepărtează de formula clasică a memoriilor şi a autobiografiei tradiţionale,
întrucât autorul nu intenţionează să-şi povestească în totalitate viaţa, ci prezintă o experienţă
capitală: detenţia între 1959-1964, precum şi temeiurile convertirii sale religioase. Autorul nu
mai scrie presat de evenimente, din fuga condeiului, are timp, discursul lui e elaborat cu atenţie.
Între eveniment şi discursul evenimentului este o distanţă de timp confortabilă.N. Steinhardt
laudă detenţia ce i L-a adus pe Dumnezeu şi l-a ajutat să-şi construiască o mănăstire interioară. A
fost transformat radical dintr-un intelectual pur, agnostic şi preocupat de literaturi străine, într-un
autentic om religios.Dezinvolt, sincer, oferindu-şi cumva prietenia sa cititorilor, N. Steinhardt
realizează - nesistematic, evidenţierea lui Hristos în lume, prin jurnalul său. În pofida
amestecului de bine şi rău, El, Domnul, este prezent aici şi acum, ca şi atunci, - cu atât mai
prezent, prin cei care Îl urmează în sacrificiu şi iubire. S-ar putea spune că, dincolo de jurnal,
scrierea poate fi percepută ca o rugăciune a lumii, ca o invocare a prezenţei divine în mijlocul ei,
sau ca o recunoaştere continuă a prezenţei Celui ce Este, în ea. El s-a sacrificat. Sau mai bine
spus – s-a dăruit Domnului. A trecut pragul spre eternitate în faţa lui Dumnezeu când a acceptat
să sufere pentru prietenii lui, numai să nu-i trădeze. A preferat să sufere cu ei, deşi nu era român
şi nici măcar creştin. A doua situaţie extremă a fost când a renunţat la credinţa lui mozaică,
trecând la creştinismul ortodox. Al treilea pas major s-a petrecut atunci când a intrat în
monahism, renunţând la viaţa lumească şi trăind o viaţă de evlavie, de rugăciune, până la sfârşit,
şi mai mult decât atât, murind fericit, ceea ce e mare lucru!
Jurnalul fericirii este un mare câştig pentru generaţiile ce au urmat Revoluţiei din 1989,
care pot o carte valoroasă nu doar ca tehnică literară, ci în primul rând prin conţinutul transmis,
viu, profund, centrat pe Hristos, fericirea celor umiliţi, prigoniţi pe nedrept, săraci în duhul
mândriei. În salturile jurnalului se întrevede chipul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Chipul
Sfânt se ţese singur, nefăcut de mână, ceea ce este indiciul inspiraţiei autorului.Autorul se
micşorează treptat în faţa lui Hristos, umplându-se în acelaşi timp de El.Un om de mare şi
profundă cultură, întregit de un om de mare şi profundă credinţă ne lasă în amintire adevărul
despre viaţa reală relativ recentă din România.

I. Operele autorului:
1. STEINHARDT, Nicolae, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
2. STEINHARDT, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Ediţia a IV- a îngrijită de Ion
Pintea, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2002

63
 3. Monahul de la Rohia – N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări puse de
Zaharia Sângeorzan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004
4. STEINHARDT, Nicolae, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
II. Prefeţe, articole din periodice:
1. BULAT, Virgil, Cuvânt înainte la volumul Monologul polifonic, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1991.
2. MAN, Serafim (Arhimandrit), N. Steinardt, intelectualul-monah, în revista
Limba şi literatura română, an XXV, nr. 1 (ianuarie-martie), Bucureşti, 1996
3. PILLAT, Monica, Jurnalul fericirii, în Revista de istorie şi teorie literară, an
XL, nr. 1-2/1992, Editura Academiei Române
4. PINTEA, Ioan, Călugărul de la Rohia, în Formula As, anul XVI, nr. 717, mai,
2006
5. SIMION, Eugen, Alegerea lui Steinhardt, în Ziua, anul XIV, nr. 3919, joi, 3 mai
2007
III. Studii generale:
1. BEAUVOIR de, Simone, Al doilea sex, Ediţia a II- a, trad. Crupenschi Diana,
Editura Univers, Bucureşti, 2004
2. CORNIŢĂ, Georgeta, Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995
3. COTEANU, Ion, Gramatică. Stilistică. Compoziţie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1990
4. CUCOŞ, Constantin, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura
Polirom, Iaşi, 1999
5. FONTANIER, Pierre, Figurile limbajului, traducere, prefaţă şi note
Constantinescu Antonia, Editura Univers, Bucureşti, 1977
6. LOVINESCU, Monica, La apa Vavilonului, vol. II, Editura Humanitas, 2001
7. MUNTEANU, Ştefan, Studii de lingvistică şi stilistică, Editura Pygmalion,
Piteşti, 1998
8. PALEOLOGU, Alexandru, Bunul simţ ca paradox, Editura Cartea Românească,
1972
9. PALEOLOGU, Alexandru, Alchimia existenţei, ed. a II-a, Ed. Humanitas, 1997.
10. TĂNASE, Stelian, Anatomia mistificării, 1914-1989, Procesul Noica-Pillat,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
11. DOSTOIEVSKI, F.M., Fraţii Karamazov, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,

64
 1986.
12. BERDIAEV, Nicolae, Filozofia lui Dostoievski, Editura Orfeu, Bucureşti, 1993.

IV. Studii / volume critice dedicate autorului:

1. ARDELEANU, George, Nicolae Steinhardt.Monografie (antologie comentată,
receptare critică), Editura Aula, Braşov, 2000
2. ARDELEANU, George, Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertaţii,
Humanitas, 2009
3. MANOLESCU, Nicolae, Steinhardt N.(icu), în Dicţionarul scriitorilor români,
Editura Albatros, Bucureşti, 2002
4. POPA, Marian, Nicolae Steinhardt, în Istoria literaturii române de azi pe mâine,
vol. II, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2002
4. SIMION, Eugen, Nicolae Steinhardt, în vol. Scriitori români de azi, vol.3,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984
5. SIMION, Eugen, Ficţiunea jurnalului intim, vol.II, Editura Univers
Enciclopedic, Bucuresti, 2001
6. ŞTEFĂNESCU, Alex, Nicolae Steinhardt în Istoria literaturii române
contemporane, 91941-2000), Editura Maşina de scris, Bucureşti 2005
V. Publicaţii media:
1. www.foaianaţională.ro.
2. www.ziarullumina.ro
3. www.jurnalul.ro
4. www.GazetadeMaramureş.ro
5. www.nistea.com/steinhardt-radu.htm
6. www.edituradacia.ro
7. www.divin.ro
8. www.wordpress.com
9. www.creştinortodox.ro
10. www.asymetria.org

65
Imagini referitoare la viaţa şi opera scriitorului
Crezul lui Nicolae Steinhardt

Mănăstirea Rohia- Maramureş

66
67
 Mănăstirea Rohia - Casa Albă-

Poarta în stil maramureşean

68
Chilia scriitorului – acum mic muzeu- la Mănăstirea Rohia.

69
Imagini din micul muzeu al cărţilor din incinta mănăstirii

70
Cărţile scrise de Nicolae Steinhardt

71
 Coperţile cărţilor steinhardtiene trezesc interesul pentru lectura cu patos. De cele mai
multe ori chipul lui Steinhardt de pe copertă ne spune multe despre subiect şi ne determină să
citim.

Convertitul Nicolae Steinhardt, simplu creştin

evlavios cât a trăit tatăl său, a devinit un monah atipic
după decesul părintelui. Ştiind că trebuie să dea
ascultare, întrebă dacă mai poate scrie şi primeşte
binecuvăntare, chiar mai mult de atăt, poruncă să scrie
tot ce-l va îndruma Duhul Sfânt. Va scrie mult
devenind un apostol activ aşa cum a ştiut el mai bine,
prin intermediul culturii.
Închei lucrarea redând crezul sufletului steinhardtian:
Cred în Sfânta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus
Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a
întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da
simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat
vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit
cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la
junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi
solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai
înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele
condiţiei omeneşti: suferinţa. Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor
netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri.
Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume
faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie. Cred în
Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi
habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi

72
scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi
identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor,
serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în
mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă. Credinţa
noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere
ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este
străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul
îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o
concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă,
inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori
neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile,
nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor,
deşi ele, vai, există cu prisosinţă.
Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor,
micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele,
faptelor şi evenimentelor ei.
Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă
chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu
dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le
dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în
serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i
sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră.
Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile
credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.
Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi
erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi
fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e
neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.
Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi
de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi
oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi
onorabile.
Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus

73
Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita
Lui iubire.
Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am
nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că
Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi
cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred
că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu
Hristos.
Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această
neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Slava lui DUMNEZEU pentru toate !!!

74
75
Nicolae Steinhardt alături de prozatorul clujean Alexandru Vlad

76
77