Ioan Slavici

Ioan Slavici (n. 18
ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17
august 1925, Crucea de Jos, Județul
Putna) a fost
un scriitor, jurnalist și pedagog român,
membru corespondent (din 1882)
al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este
influențată de viața satului ardelean.
Scriitorul a fost considerat de
criticul George Călinescu un „instrument
de observație excelent” al mediului
rural, oferind în nuvelele sale poporale și
în studiile sale o frescă a moravurilor, a
comportamentului oamenilor în funcție de
statificarea lor socială, în cele mai mici
detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și
gesturilor.
L-a cunoscut pe Mihai
Eminescu la Viena, iar la îndemnul
acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în anul 1871. Printre cele mai importante
scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul Mara, nuvelele Moara cu
noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul Amintiri, apărut în
anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a
fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-
Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-
ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică
intitulată Închisorile mele, publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat cu
referire la Slavici că dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un
ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus
de caracter.”
Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele
din 1746 și 1747, când un Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu
statut de hospites (oaspeți), iar după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.[
Cu certitudine se cunoaște că bunicul poetului, pe latura paternă, a fost Ilie Slavici,
născut în 1782 și decedat în 1829, iar din căsătoria acestuia cu Maria, născută
în 1783, au rezultat șapte copii, printre care și tatăl poetului, Sava Slavici, născut
în 1818. Sava rămâne orfan la o vârstă fragedă și este înfiat de Mihai Fercu, „tata
bătrân”, cum avea să apară în amintirile de mai târziu ale scriitorului, care era un
fruntaș în sat și fusese „cătană împărătească” împotriva lui Napoleon Bonaparte. „Tata
bătrân” avea cunoștință de carte, deoarece rostea la biserică, în timpul
slujbei, Crezul și Tatăl nostru, iar scriitorul și-l amintește păstrând cu sfințenie portul
din tinerețele sale: păr lung împletit în coadă și prins în pieptăn de baga, pălărie înaltă
cu borduri late, gheroc de postav măsliniu cu pulpane până la genunchi, băț lung cu
mânerul de argint și pantofi cu cataramă mare. adică se îmbrăca conform cu moda
începutului de secol de la oraș.
Sava Slavici a fost maistor cojocar, cu cojocărie proprie, deși în registre, insista a fi
trecut econom, adică agricultor, deoarece deținea câteva iugăre de pământ, o vie și
două paghini de fâneață.
Sava se căsătorește în 1842 cu Elena Borlea, care provenea dintr-o familie veche și
numeroasă întinsă în mai multe sate din zonă, iar din căsătoria lor au rezultat cinci
copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care avea să
devină mama scriitorului Ioan Russu-Șirianu.
Din familia mamei provenea și Sigismund Borlea, ziarist, om politic, deputat în Dieta
Ungariei, care va fi un exemplu în formarea ulterioară a lui Slavici.]
Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii, deoarece
părinții săi, cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a fost
un copil, deși cu un aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea
cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci al
mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind uneori dus acasă
accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni
lui Creangă fura din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să
înoate unde era apa mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile
întregi de acasă pe la rude sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu
băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu toate acestea, tatăl său era incapabil să-l
pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul său urmaș în linie bărbătească. În
schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea din scurt, educându-l să
fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.

Aprecieri critice:
‘ …Mara lui Slavici reprezinta un moment cu deosebire impotant in istoria romanului
romanesc. Nimeni nu mai crease o opera epica asa de consistenta, asa de solid
construita. De altminteri, nuvelele (unele, ca Moara cu noroc, adevarate mici romane)
anuntasera cu mai bine de doua decenii in urma evolutia prozatorului spre specia epica
cea mai moderna si mai cuprinzatoare.’  Al. Sandulescu

‘Ceea ce loveste pe oricine reciteste astazi pe Slavici este, in primul rand , o lipsa de
preocupare a scrisului frumos.(…) Ii lipsesc cadenta frazei, armonia perioadelor,
rotunjimea vorbelor ; n-are nici imagini, nici culori ; nu stie sa descrie un peisaj, lipsit de
orice pitoresc in zugravirea fizica a personajelor.(…) Si care a fost cauza pentru care
astazi, el este considerat, dupa Costache Negruzzi, drept unul din fondatorii nuvelei
romanesti ?

In primul rand, puritatea vocabularului, Slavici, cu toate stangaciile lui si cu stilul lui
neindemanatec, are o curata si aspra limba romaneasca.’ Al.Philippide

Ceea ce pare nou si fara asemanare in epoca inceputurilor lui este analiza psihologica
pe care Slavici o practica intr-un limbaj abstract.(…) povestitorul vede oamenii lui
dinlauntru, in sentimentele sau in crizele lor morale. Tudor Vianu 

Citate:
‘Câtă vreme vor fi leneşi, ei vor rămâne săraci şi eu flămând!’

‘E greu, e foarte greu când ai voi să-i grăieşti cuiva o vorbă, care-ţi vine din fundul inimii
şi nu poţi; e însă mai greu când simţi că numai această vorbă poate să alunge gândul
rău pe care şi-l face despre tine un om la care ţii.’

‘Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori în ţară ca trei luceferi pe
cer! Florea, cel mai bătrân era de un stânjen de înalt, cu nişte umeri încât nu l-ai putea
măsura cu patru pălmi cruciş. Cu totul alta era Costan: mic la statură, îndesat la
făptură, cu braţul de bărbat, cu pumnul îndesat. Al treilea şi cel mai tânăr fecior al
împăratului e Petru: înalt, dar subţire, mai mult fată decât fecior. Petru nu face multă
vorbă: el râde şi cântă, cântă şi râde de dimineaţă până în seară. Numai câte odată-l
vede omul mai întunecat, dă cu mâna pletele în dreapta şi în stânga de pe frunte şi
atunci ţi se pare că vezi pe un bătrân din sfatul împăratului.’

‘Feciorii împăratului se puseră la sfat şi gătiră lucrul pe scurt, cum se cade între fraţii cei
buni. Florea, ca cel mai bătrân dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul cel mai bun şi
mai frumos puse şaua pe el şi apoi luă ziua-bună de la casă şi masă. "Mă duc, zise
către fraţii săi, şi dacă nu voi veni într-un an, o lună, o săptămână şi o zi cu apă de la
fântâna Zânei Zorilor să vii tu Costane după mine". Se duse. Trei zile şi trei nopţi Florea
nu mai stătu; calul zbură ca năluca peste munţi şi peste văi până ce n-ajunse la
marginile împărăţiei. Jur împrejur pe lângă împărăţie era o prăpastie adâncă şi peste
această prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătu Florea o dată: să
privească înapoi, apoi să ia "ziua-bună" de la ţară. Ferească Dumnezeu şi pe sufletul
păgân de aceea ce văzu Florea acum, când era să plece mai departe. Un balaur! dar
balaur cu trei capete, cu nişte feţe grozave, cu o falcă-n cer, cu una în pământ.’

‘După cum ştia Budulea, nu erau atunci pe lume decât şase limbi, fiindcă franţuzeasca
era un fel de nemţească, ruseasca un fel de sârbească, iar turceasca un fel de limbă
păgânească, pe care puteai s-o înţelegi în latineşte, căci, după cum spune dascălul
Clăiţă, şi latineasca era o limbă păgânească.’