Horia Arama

Horia Aramă (n. 4 noiembrie 1930, Iași - d. 22

octombrie 2007, Constanța) a fost un prozator,
eseist, scenarist BD, traducător, critic, redactor și
poet român.
A debutat în 1950 cu versuri pentru copii. În SF
debutează cu o povestire despre mutanți, "Omul
care are timp", apărută în nr. 233/1964 al
C.P.S.F. În 1966 publică o primă culegere de
povestiri SF intitulată "Moartea păsării-săgeată",
în care piesele de bază sunt "Pălăria de pai" și
"Pianul preparat". În 1967 publică o a doua
culegere, "Cosmonautul cel trist". Este redactor-
șef al revistei Start 2001. A scris și povestirea
științifico-fantastică „Planeta celor doi sori”.
Horia Aramă şi-a început cariera literară ca poet, iar
calitatea aceasta îi va marca atât povestirile, cât şi
romanele de mai târziu. Chiar dacă acestea se
înscriu, tematic vorbind, în genul cunoscut sub numele
de science-fiction. Un gen care se rezumă adesea la prezentarea unui spectacol anticipativ
printr-o scriitură exactă, "terestră", câteodată chiar dezordonată. La fel ca Vladimir Colin, Aramă
n-a pătruns pe terenul SF doar ca să exerseze lejer printre ideile-şablon şi motivele patentate
ale genului. El nu este un autor oarecare, ci un scriitor veritabil, care revarsă peste clişee
emoţie şi talent. Le însufleţeşte, le dă consistenţă, le inserează într-un peisaj omenesc. 
Există în sumarul volumului intitulat Moartea păsării-săgeată (1966), povestiri de un lirism difuz,
neostentativ. Textele se "încălzesc" mai greu decât în cazul autorilor specializaţi, epicul
demarează leneş şi evoluează o vreme (dintr-o abilitate tactică) pe un teren relativ plat, înainte
de a prinde momentul urcuşului vertical, spre simbol. Tablourile au nevoie de acumularea unui
mare număr de amănunte din sfera banalului cotidian. Printre ele, poezia ideilor SF se
strecoară însă tenace, concentrându-se în albia principală spre final. 
Horia Aramă elaborează apoi, în }ărmul interzis (1972), un roman compozit, unde combină -
prelucrate în regim SF - trei mari teme ale literaturii fantastice: migraţia conştiinţelor (un fel de
metempsihoză recondiţionată "ştiinţific"), creaţia artificială (Homunculus) şi "tinereţea fără
bătrâneţe" (varianta târzie a motivului, cu o rădăcină folclorică şi alta în Faust-ul goethean).
Caracterul ambiţios al lucrării priveşte nu numai fuziunea tematică pe care o încearcă,
avantajată de garanţiile unor izbânzi literare anterioare, ci şi formula stilistică. Autorul şi-a plasat
experimentul sub semnul complexităţii. Aventura insolită îşi caută suportul în normalitatea unor
scene profund realiste. Pagina de ponderată exaltare metaforică alunecă fără stridenţe spre
mai sobra meditaţie etico-filosofică. Pasajele de atmosferă coexistă cu cele de investigaţie
psihologică. Soluţii de o surprinzătoare originalitate estetică alternează cu clişeele unei acţiuni
de tip poliţist. Sub o mână mai puţin expertă, rezultatul ar fi fost un eşec. Horia Aramă mizează
însă pe dozaj, obţinând echilibrul acestui material eterogen. O tensiune a relatării, a faptului de
conştiinţă "trăit", străbate până şi fragmentele eseistice, armătura "teoretică" a romanului. 
Subtilităţi de scriitură găsim şi în microromanul Verde Aixa (1976), inclusiv imagini de o
extravagantă poezie cum e plantarea, la propriu, a unui corp omenesc în solul unei planete
"inteligente" care îl transformă, văzând cu ochii, într-un copac cu reminiscenţe umanoide. Faţă
de romanul anterior, psihologiile sunt mai liniare, fără mister, acţiunile previzibile - lucruri cerute
de logica strictă a unei simplificate aventuri cvasipoliţiste. Motivul planetei populate de vegetaţie
raţională vine dinspre povestirea lui Vladimir Colin Broasca. În contextul luptelor sofisticate pe
care pădurea, spre a-şi apăra integritatea ameninţată, trebuie să le dea cu diverşi invadatori
antropomorfi şi neantropomorfi, această idee urcă însă până la mai vechea Bucolică a lui A. E.
van Vogt. Horia Aramă are meritul de a fi dat aici o acţiune tensionată, sub semnul terorii
produse de dispariţia treptată, în condiţii enigmatice, a mai tuturor pământenilor debarcaţi pe
Aixa. Arma infailibilă a pădurii este un produs cameleonic ce ia formă umană pentru a se putea
infiltra nebănuit între invadatori. Din nevoia unei mici lovituri de teatru, creatura se va contamina
în final de sentimentele omeneşti ale vânatului său. Ceea ce în principiu nu e rău, ca soluţie
estetică, dar în roman convinge mai puţin. 
Colecţionarul de insule (1981), Insulele fericite (1986) şi O insulă în spaţiu (1991) constituie
părţi ale unui inteligent eseu despre utopie, redactat cu mijloacele prozei mai curând decât cu
cele ale criticii literare. Figuri reale şi imaginare au în egală măsură acces la statutul de
personaj în această amplă, documentată, savant-ironică şi multiplu faţetată construcţie, parţial
exegetică, parţial epică, din moment ce - un exemplu la întâmplare - scrisoarea prin care
vârstnicul Bernardin de Saint-Pierre "acceptă" mâna tinerei domnişoare Félicité Didot (îndată
după succesul romanului Paul et Virginie) o putem vedea fără nici o dificultate ca un remarcabil
document utopic, completând în acest sens mărturii produse, bunăoară, de un Raphael
Hythlodaeus sau de Lemuel Gulliver. 
într-o recentă carte de memorii, Horia Aramă lăsa să se înţeleagă că omul şi opera ajunseseră
în faţa unui final. O anticipaţie funestă, dar lucidă în fond şi coborâtă în normalitatea spre care
scriitorul şi-a îndreptat mereu motivele scrisului său, oricât de extravagante vor fi fost ele într-o
panoplie simbolică a SF-ului. "Omul care are timp" rămâne de-acum înainte suspendat într-un
timp anume, al scrisului, şi în memoria cititorilor. 

Citate:
‘Fiecare popas pe Aixa s-a soldat cu durere şi moarte pentru pădurea ei şi nicio
satisfacţie nu a venit să compenseze deficitul. Nu există justiţie care să recomande
supunerea la violenţă. Dacă nonagresiunea este definitorie pentru viaţa de pe planeta
aceasta, riposta rămâne un drept inalienabil. Aixa înţelege să-l folosească, iar eu sunt o
armă din panoplia ei’.
‘Planeta celor doi sori de Horia Arama:Planete celor doi sori este Ahra, o planetă
imaginară, situată “la marginea unui capăt de galaxie”. Naratorul se identifică cu
personajul principal, care este un explorator solitar, ce a venit pe Ahra şi merge să
constate verificarea navei sale. Acesta se autodescrie în felul următor: “Sunt singuratic
atât prin formaţie şi gusturi, cât şi prin obişnuinţă ca orice rătăcitor.”