Imaginea publică a monarhiei in

România
Casa regală si congresul de
pace de la Paris

Blagoci Antonio

Neaga Robert Ionuț

Clasa a IX-a G
Colegiul Național “Ion Creangă”

Profesor indrumător: Mareș Alexandru

România – o poveste cu regi, conflicte și despre reîntregirea națională

Oare mai ne îndreptăm astăzi privirea către evenimentele definitorii ale națiunii noastre? Dorind să
afirmăm că generația noastră încă este interesată de istorie și de consecințele unei triade de evenimente
ce au ajutat la construirea României așa cum o cunoaștem astăzi (Marea Unire, instaurarea monarhiei,
Primul Război Mondial și Congresul de Pace de la Paris), am pornit cu pași timizi spre Facultatea de
Istorie a Universității din București. Această instituție fondată în 1864 prin decretul lui Alexandru Ioan
Cuza ne-a ocrotit curiozitatea, satisfăcută de domnul prodecan, lector universitar doctor Alin Matei, care
a acceptat să ne călăuzească prin istoria subiectului abordat de noi, subiect de interes și pentru dânsul,
care predă la Departamentul de Relații Internaționale și Istorie universală a facultății.

1. Cât de importantă a fost monarhia în România?

AM: Monarhia, până la Primul Război Mondial, este evident instituția centrală pentru viața politică
românească și nu numai pentru viața politică. În același timp, existența monarhiei este indisolubil legată
de evoluția statului; nu putem separa regalitatea de momentele cruciale din istoria statului. De pildă, de
momentul Independenței și chiar și de Primul Război Mondial, căci merită să reflectăm puțin la rolul
acestei monarhii. E sufficient să ne gândim că avem de-a face cu un rege german, care în 1914 este pus
într-o situație cât se poate de dificilă, anume să ducă o politică pentru România, dar împotriva țării sale
de baștină, alegând neutralitatea. Totuși, regele Carol I o face, ceea ce înseamnă că relația sa cu statul pe
care-l conduce a devenit una imposibilă de întrerupt. Monarhia ajunge să joace un rol apropiat unui
punct de reper în viața românească, este cea care asigură echilibrul între forțele politice, cea care
contribuie la prestigiul international al țării. Casa regală, prin persoana regelui, este cea care formulează
interesul național.

2. Venim cu o întrebare destul de simplă, credem noi, dar ne puteți povesti despre cum a fost văzută
monarhia de către cetățenii ei, în vremurile respective?
AM: Răspunsul poate părea chiar simplu la prima vedere, însă este ceva mai complicat, pentru că
majoritatea cetățenilor români sunt monarhiști. În același timp, în România există și curente anti-
monarhice, Carol I, prin rădăcinile sale, ajunge în momentul izbucnirii Primului Război Mondial să fie
exact contestat pe această temă. Până în 1914 însă, este clar că cea mai mare parte a elitei românești, cea
mai mare parte a societății, îl văd pe rege ca garantul stabilității, este cel care oferă continuitate pentru o
viață politică destul de agitată. Mai mult decât atât, este cel care conferă legitimitate și credibilitate
întregului eșafonaj al statului român. Regalitatea este imposibil de separat de statul român înainte de
1914, deci imaginea este covârșitor pozitivă.

3. Revenim la un subiect delicat și am dori să discutăm puțin despre rolul monarhiei în război.

AM: Cred că despre acesto rol s-a discutat foarte mult în ultimii 2-3 ani, mai ales cu ocazia
Centenarului, am putut zăbovi asupra acestui rol. Putem separa puțin lucrurile; putem privi spre
Ferdinand ca acel actor care reușește în 1916 să contribuie la această politică de expectativă a României
și apoi, în momentul decisiv, își aruncă greutatea în favoarea taberei intervenționiste, în favoarea taberei
pro-Antantă. Merită să subliniem, regele este unul de origine germană, iar cu toate acestea, sprijină o
politică anti-nemțească. Monarhul va juca un rol deosebit de important, inclusiv în aceste momente
dificile pentru națiunea română, și anume Retragerea la Iași în 1917. Este suficient să ne gândim la
presiunile exercitate asupra familiei regale de a se retrage în teritoriul rusesc, presiuni în fața cărora
regele și regina rezistă foarte puternic, tocmai pornind de la ideea că fără acest catalizator, fără acest
punct de reper, națiunea română și efortul de război român îsi vor pierde coeziunea. Regele joacă un
astfel de rol. Apoi, el este un agent important tocmai când vine vorba de lucruri la care nu ne gândim
neapărat în primul moment, spre exemplu în decizia de a iniția un set de reforme în 1917, ca Votul
Universal și Reforma Agrară, fără de care efortul de război român ar fi fost pus sub semnul întrebării.
Dacă ne referim apoi la Maria, aici lucrurile sunt ceva mai clare. Aceasta a dat dovadă de o energie
aproape inepuizabilă. Este suficient să-i citim câteva pagini din jurnal, pentru a vedea cum își petrecea
fiecare zi: între spitale, case de orfani, îmbărbata trupele. În epoca în care nu există internet, Instagram și
alte asemeni, regina este omniprezentă, iar oamenii simplii au nevoie de o asemenea prezență, au nevoie
să știe că există o punte între ei, prima linie de suferință și elită. Regina Maria joacă acest rol
extraordinar și tot ei trebuie să-i recunoaștem acest activism, neobosit aproape, în favoarea intrării în
război. Ea a acționat ca un liant important în opțiunea României de a fi pro-Antanta în 1916.
 4. Având în vedere rolul important al cuplului regal, care au fost consecințele pentru România, în
urma Primul Război Mondial?

AM: Consecințele pot fi văzute pe mai multe planuri, dar cred că cel mai mult ne interesează
problematica Conferinței de Pace de la Paris și, inclusiv aici, instituția monarhică a jucat un rol
important.

În ceea ce privește urmările, evident, România a fost unul dintre câștigătorii la masa păcii. A câștigat
teritorii însemnate, o bună parte dintre ele, locuite în majoritate de către români și și-a putut, într-un
context dificil, atinge obiectivele la Paris. Cu toate astea, România s-a regăsit la Paris într-un mediu
aproape ostil. Nu a fost văzută ca fiind prea ambițioasă, obiectivele sale nu erau considerate, până la
captăt, legitime, participarea ei era pusă sub semnul întrebării, pentru că încheiase întâi un armistițiu și
apoi o pace cu Puterile Centrale.

Delegația românească era condusă de un prim-ministru, Ion Brătianu, pe care noi îl considerăm un om
politic de geniu, care printre contemporanii internaționali nu era privit cu cei mai buni ochi. România are
de urcat un deal destul de abrupt la Paris, în încercare de a-și atinge obiectivele. Cel mai cunoscut episod
este cel al participării Reginei Maria la o serie de întâlniri, în timpul Congresului de la Paris, ceea ce am
numi azi o activitate de lobby, unde regina joacă rolul unei contra-ponderi pentru Brătianu. În timp ce
omul politic este un personaj foarte dur, foarte puțin plăcut de către omologii săi de la Paris, regina
reușește sa proiecteze o cu totul altă imagine; imaginea unei Românii occidentalizate, atașate de puteri
europene și care merită să fie sprijinită. Activitatea sa este una extraordinar de boagată, mai ales în ceea
ce privește accesul în diferitele cercuri de la Paris în 1919. Se întâlnește cu Clemenceau, liderul politicii
externe franceze în acel moment. Se întâlnește cu președintele Wilson, exact în încercarea de a stabili cu
americanii un dialog, pe care Brătianu nu reușește să-l stabilească. Deci, Maria reușește să aibă această
prezență cultă la Paris, pe care Brătianu nu a reușit să o atingă.

În ceea ce-l privește pe rege, rolul său în acest moment este ceva mai șters. El rămâne la București, în
fruntea unei țări care traversează multe momente dificile și este cel care sau în jurul căruia se coagulează
viața politică românească la timpul respectiv.
 5. Mai concret, ne puteți povesti despre câștigurile României în urma acestui congres de pace?

AM: Așa cum am răspuns la una dintre întrebările anterioare, agenda României este destul de ambițioasă
la Paris. Aceasta încercă să recupereze Sudul Dobrogei de la Bulgaria, încearcă se preia de la Austro-
Ungaria Bucovia, Transilvania, Banatul și ceea ce numim astăzi Crișana, și evident, Basarabia. Toate
acestea înseamnă că există un potențial foarte ridicat de a avea conflicte cu vecinii: de ruși, ne desparte
chestiunea basarabeană, de maghiari, chestiunea transilvăneană și problema Banatului, de bulgari, ne
desparte problema Cadrilaterului. Agenda teritorială românească este una destul de complexă, în sensul
în care fiecare dintre aceste teritorii pune probleme distincte.

Spre exemplu, în cazul Bucovinei, este destul de clar ca doar sudul, în 1919, mai este preponderent
românesc, ceea de ridică semne de întrebare legate de intențiile noastre cu privire la Nordul Bucovinei.
Transilvania este, iarăși, un caz special, pentru că există acest bloc de populație maghiară, în interiorul
acesteia, separat de teritoriile locuite de români și restul Ungariei. Apoi, există problema Banatului, care
a fost deschisă de un istoric ca haina unui arlechin; populațiile sunt întrepătrunse foarte mult în această
zonă, ceea ce înseamnă că nu poți trasa o graniță care să-i lase pe români într-o parte, pe sârbi în partea
cealaltă. Banatul e chiar mai complicat căci aici nu se mai confruntă România și un stat care a pierdut
războiul, ci aici România și un alt stat învingător.

În momentul în care tragem linia, câștigurile realizate de România sunt impresionate, în termeni de
populație, în termeni de suprafață totală a noii țări. Cu toate acestea, așa cum ne-o arată deceniile
următoare, reprezintă în egală măsură o provocare. Statul român reușește să obțină aceste teritorii, însă
în deceniul al treilea, al patrulea, se va pune problema integrării zonelor, a modernizării lor. Cu alte
cuvinte, este vorba despre a construi o țară din mai multe fragmente. Lucurul acesta nu s-a dovedit atât
de ușor pe cât avea să spere entuziasmul de la 1919.

***

În final, am atins toate subiectele pe care ni le am propus să le discutăm. Într-adevăr, România a avut
un drum anevoios în perioada secolelor XIX-XX, dar pentru care a avut și de câștigat, grație sacrificiilor
colective, dar și a celor făcute de conducători. I-am mulțumit domnului lector pentru interviul acordat și
am părăsit clădirea Universității, poate cu interesul pentru istorie și adevăr mai vii ca niciodată.