Poemul LUCEAFARUL are ca punct de plecare un basm românesc, "Fata

în gradina de aur", cules de calatorul german Richard Kunisch, pe care

Eminescu l-a versificat într-o prima versiune, chiar sub acest titlu. Apoi,
trecându-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat,
restructurându-l mereu si dându-i sensuri noi, pâna ce a devenit
Luceafarul".
În prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare,
evitând doar finalul brutal si punându-l pe zmeu sa rosteasca numai un
blestem: "Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata!"
. în basm. Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de nemurire,
pentru dragostea pe care i-o purta fetei de împarat,, dar aceasta se
îndragosteste de un pamântean. Florin. întorcându-se, Zmeul îi vede
împreuna si, ca sa se razbune, pravaleste o stânca peste cei doi
îndragostiti. în varianta versificata, Eminescu modifica razbunarea Zmeului,
acesta capatând detasarea superioara specifica geniului, transformând-o
într-un blestem: "Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -/ Atât de fericiti, cât
viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata".

Cea de a cincea varianta este cea definitiva 17417m1211r , cea mai

frumoasa stilizare si cea mai bogata în simboluri: "în cadrul de basm se
înalta expresia cea mai desavârsita a lirismului erotic si' filozofic al lui
Eminescu", spunea Tudor Vianu.
Lectura poemului "Luceafarul" s-a facut la "Junimea" înainte de aparitia
lui în "Almanahul Societatii Academice Social-Literare "România Juna" din
Viena, în 1883. în acelasi an, poemul a fost reprodus în revista "Convorbiri
literare" si în revista "Familia", iar la sfârsitul anului a aparut în prima editie
de "Poezii", îngrijita de Titu Maiorescu.
"Luceafarul" este un poem filozofic, în care tema romantica a conditiei
omului de geniu capata stralucire desavârsita. Eminescu însusi consemna
pe marginea unui manuscris sursa de inspiratie a "Luceafarului" si definirea
geniului în lume: " Aceasta este povestea. Iar inelesul alegoric ce i-am dat
este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea
uitarii, pe de alta parte, aici, pe pamânt nici e capabil de a ferici pe cineva,
nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei lui
Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai
omului superior, singurul capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se
depaseasca pe sine, înaltându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el,
omul obisnuit nu se poate înalta deasupra concretetii vietii, nu-si poate
depasi conditia subiectiva. în poem, se fac simtite si alte surse filozofice, cât
si mituri autohtone si universale: la originea lumii se afla cerul si pamântul
(Platon); la originea universului sta Noaptea, fiica Haosului, care este zeita
tenebrelor si mama tuturor zeilor (Hesiod); Hyperion este
Fiul Cerului, care este tatal Soarelui si al Lunii; relatia dintre Demiurg si
Hyperion, care îi cere sa-i dezlege taina mortii (filozofia indiana); mitul
Zburatorului.
 STRUCTURA POEMULUI:
Poemul "Luceafarul" este alcatuit din 392 de versuri, dispuse în 98 de
catrene, fiind dominat de existenta a doua planuri: unul universal-cosmic si
altul uman-terestru. Alcatuind patru tablouri, gândite ca entitati distincte.
Trebuie sa evidentiem, de asemenea, pe parcursul întregului poem
si ipostazele
omului de geniuîn raport cu ipostazele ideii de femeie. 
 Primul tablou din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire
intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta
cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun).
Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira
spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul
tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin
dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul
desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera
este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei
apartin unor lumi total diferite.
Tabloul ne prezinta o fantastica poveste de iubire intre doua fiinte
apartinind unor lumi diferite. Contemplind de la fereastra dinspre mare a
castelului Luceafarul de seara se indragosteste de o preafrumoasa fata de
imparat. Fata la rindul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. In conceptia
fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula
magica de descintec. Descifrind alegoria, putem spune ca sensul ei este ca
paminteanul aspira catre absolut.In timp ce spiritul aspira simte nevoia
concretului. Pentru a-l putea chema linga ea fata foloseste descintecul:
"Cobori in jos Luceafar blind ..." .
Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Intocmai ca in
basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca in mare si preschimbat intr-
un tinar palid, cu parul de aur si ochi scinteietori, purtind un gulgiu vinat,
incununat cu trestii apare in fata fetei ca un inger, ca un zeu. O invita pe
fata in palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe
ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel
la prima intrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:"- Din sfera mea
venii cu greu
Ca sa te-ascult s-acuma.
si soarele e tatal meu.
Iar noaptea-mi este muma."
Din nou o cheama pe fata în lumea lui, oferindu-i de data aceasta
cosmosul, pe cerurile caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea. Fata îl
refuza si de aceasta data, desi frumusetea lui o impresioneaza puternic:
"- O, esti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arata.
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata"
Ideea apartenentei geniului la nemurire este exprimata sugestiv, cu
claritate în strofa urmatoare:
"- Dar cum ai vrea sa ma cobor? Au nu-ntelegi, tu oare. Cum ca eu sunt
nemuritor. si tu esti muritoare?"
Fata însa nu poate accede la lumea lui si nici nu-l poate întelege ("Desi
vorbesti pe înteles/ Eu nu te pot pricepe", asa ca îi cere sa devina el
muritor, sa vina el în lumea ei:
"Dar daca vrei cu crezamânt Sa te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe
pamânt, Fii muritor ca mine."
Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut
este ilustrata de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la
renuntarea la nemurire
Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de
nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai multe zile."

 Tabloul al II-lea Acest tablou se desfasoara in plan terestru, in plan

uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza
repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre reprezentantii
lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu
mai este preafrumoasa fata de imparat, ea devine Catalina, ceea ce
simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun,
care se poate indragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean
copil de casa, un paj din prejma imparatesei, baiat din flori dar indraznet cu
ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si incerce norocul
si prinzind-o intr-un ungher ii serveste Catalinei o adevarata lectie de
dragoste
: "-Daca nu stii, ti-as arata/ Din bob în bob amorul (...) si ochii tai
nemiscatori/ Sub ochii mei râmâie (...), Când fata mea se pleaca-n jos,/ în
sus ramâi cu fata (...) Când sarutându-te ma-nclin./ Tu iarasi ma saruta".
Ideea compatibilitatii celor doua lumi este ilustrata foarte sugestiv, într-un
limbaj popular, cai se poate de obisnuit: "si guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi
cu mine...". Superioritatea Luceafarului este constientizata de Catalina, prin
exprimarea propriei neputinte de a patrunde în lumea ideilor înalte a
astrului: "în veci îl voi iubi si-n veci/ Va ramânea departe...".
 Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul
esle Hyperion (hyper eon- pe deasupra mergatorul), iar fata este motivatia
calatoriei, simbolul iubirii ideale.
Acest fragment liric începe cu un pastel cosmic, în care natura este
fascinanta, Emineseu lasând scurte referiri la ideea filozofica a timpului si a
spatiului universal, trimitând totodata si la geneza Universului:
"Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe.
si cai de mii de ani treceau
In tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de slele Parca un fulger ne-
ntrerupt Ratacitor prin ele
si din a duiosului vai,
Jur-împrejur de sine. Vedea ca-n ziua ce dintâi Cum izvorau lumine;"
Calatoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizeaza drumul cunoasterii si
totodata motivatia meditatiei pe care Eminescu o face asupra conditiei
omului de geniu în raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul
spre care aspira acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu ("o sete
care-l soarbe") face ca Hyperion sa mearga la Demiurg pentru a fi dezlegat
de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele careia este
gata de orice sacrificiu:
"Reia-mi al nemuririi nimb
si focul din privire.
si pentru toate da-mi în schimb
O ora de iubire..."
Demiurgul îi refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este
muritor, nu-si poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe
noroc, în antiteza cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte,
care-l fac nemuritor, dar si neînteles de societate:
"Ei doar au stele cu noroc
si prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc,
si nu cunoastem moarte."
Ideea dualitatii existentiale, aceea ca existenta umana este alcatuita din
viata si moarte, este unul din argumentele Demiurgului în a-1 convinge pe
Hyperion sa renunte la ideea de a deveni muritor:
"Caci toti se nasc spre a muri
si mor spre a se naste."
Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui Hyperion, " moartea nu se
poate...", exprimându-si profundul dispret pentru aceasta lume '
superficiala, meschina, care nu merita sacrificiul omului de geniu: , "si
pentru cine vrei sa mori?
întoarce-te, te-ndreapta
Spre-acel pamânt ratacitor
si vezi ce te asteapta."
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie
universala, superior organizata. Hyperion este forma individualizata a
absolutului. Dorinta lui de a obtine dezlegarea de nemurire reprezinta
dorinta de a obtine alta structura. Refuzul demiurgului este imposibilitatea
obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a materiei universal

 Tabloul al IV-lea Ne duce din nou în planul terestru dar si în cel

universal cosmic.Hyperion devenit din nou Luceafar se întoarce pe cer si îsi
revarsa din nou razele asupra Pamîntului.În acest tablou avem un foarte
frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-
a. Luceafarul descopera pe cararile din crînguri sub siruri lungi de tei doi
tineri îndragostiti care sedeau singuri. Fata îl vede si îl cheama sa-i
lumineze norocul. Oamenii sînt fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc în
timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafarul
nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se retrage în singuratatea lui
constatînd cu amaraciune:"Ce-ti pasa tie chip de lut /Daco-i fi eu sau
altul?/Traind în cercul vostru strîmt/ Norocul va petrece/Ci eu în lumea mea
ma simtNemuritor si rece".
Resemnarea în "lumea lui", nemuritor si rece, este resemnarea ideala la
care tinde orice om superior cu constiinta ridicarii lui din conditia umanului.
Raspunsul final al Luceafarului este constatarea rece, obiectiva, a
diferentelor fundamentale între doua lumi antonimice: una traind starea
pura a contemplatiei, cealalta starea instinctualitatii oarbe în cercul strâmt
al norocului, al sansei de a se împlini sau a nesansei.
În structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare:
liric, epic si dramatic.
 Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar
si din prezenta unor specii apartinând genului liric: pastelul terestru si
cosmic, meditatia si elegia.În ceea ce priveste genul dramatic, trebuie sa
distingem între aspectul tehnic al termenului si cel al continutului; ca
tehnica dramatica, poemul este alcatuit din mai multe scene în care
modalitatea esentiala de exprimare este dialogul - din punctul de vedere al
continutului, vorbim de framântarile dramatice ale personajelor între ceea
ce sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.De genul epic apartine schema
epica, caracterul narativ al poemului.Limbajul artistic poate fi definit prin
câteva particularitati:
* limpezimea clasicii este data de absenta podoabelor stilistice, epitetele
alese de poet dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii,
Eminescu folosind cele mai potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor:
- epitetul popular "o prea frumoasa fata" a fost ales dupa un lung sir de
încercari: "un ghiocel de fata", "un vlastarel de fata", "o dalie de fata", "un
gangure de fata, o pasere de fata", un canaras de fata", "un giuvaer de
fata" etc;
- folosirea putinelor adjective (89 în tot poemul) este particularizata
prin frecventa acelorasi câteva: mândru, frumos, mure, blând,, dulce, viu
sau prin formarea unora noi, cu prefixul etc. ne: nemarginit, nemuritor,
nespus, negrait, nemiscator etc.
 'Luceafarul' este o capodopera nu numai prin profunzimea ideilor ci si
prin perfectiunea formei. Dintre particularitatile de stil ale poeziei, se
remarca, mai intai, limpezimea clasica. Aceasta a fost obtinuta prin
inlaturarea podoabelor stilistice. Pentru a ajunge la superlativul 'o prea
frumoasa fata', Eminescu a eliminat epitetul 'luminoasa', apoi o serie de
metafore: 'un canacas de fata', 'o dalie de fata', 'un ghiocel de fata', 'un
giuvaer de fata' etc. In plus, poetul a utilizat doar 89 de adjective, in
majoritate de origine latina.
Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime,
sentinte, precepte morale (in rostirea Demiurgului), ceea ce confera
versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este obtinuta prin
preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu valorifica mai ales
fondul romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare,
acceptand un numar mic de neologisme ('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca
efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural
Poezia "Luceafarul" este cea mai înalta expresie a poeziei românesti,
deoarece ea reuneste "aproape toate motivele, toate ideile fundamentale,
toate categoriile lirice si toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind într-un
fel si testamentul lui poetic, acela care lamureste posteritatii chipul în care
si-a conceput propriul destin" (Tudor Vianu)
Morala Luceafarului Eminescian nu este alta decat cea desprinsa din
inegalabilul basm romanesc Tinerete fara batranete si viata fara de moarte
adica faptul ca omul asa cum este el creat este in incapabilitatea de a-si
depasi conditia de muritor .