Educaţia interculturală si rolul sau in societatea contemporana

Societatea contemporană este tot mai mult definită în literatura de

specialitate ca fiind o societate educativă. Analizele comparative ale sistemelor
educaţionale actuale evidenţiază convergenţa existentă între gradul de dezvoltare
socială, economică şi culturală al unei societăţi şi viabilitatea sistemului de
învăţământ pecare aceasta îl promovează. Acest fapt impune necesitatea unei cât
mai bune reflectări la nivelul fenomenului educaţional a schimbărilor survenite
sau anticipate a surveni în sfera socio-economică şi întreprinderea unor  cercetări
riguroase cu privire la posibilităţile de optimizare a sistemelor educaţionale
contemporan.
Fenomenul educaţional în general şi educaţia interculturală în special
reprezintă una dintre cele mai importante pârghii de restructurare a societăţii
româneşti în vederea angrenării cu succes a acesteia în procesul deosebit de
complex al integrării europene. Confruntată cu tensiunea dintre naţional şi
internaţional ca tendinţă globală, evoluţia societăţii contemporane poate urma, în
condiţiile absenţei unor demersuri instructiv-formative eficiente, traiectorii greu
previzibile, cu consecinţe uneori nefaste şi aproape imposibil de estimat. În
vederea evitării apariţiei unor astfel de situaţii se impune acordarea unei atenţii
speciale locului şi rolului deţinut de educaţia interculturală în cadrul sistemului
de învăţământ şi a societăţii în ansamblul său.
Multiculturalism şi interculturalitate
Noţiunea de educaţie multiculturală desemneaza totalitatea programelor
educaţionale ce răspund necesităţilor impuse de coexistenţa într-un mediu
multietnic. Scopul educaţiei multiculturale este de a facilita acomodarea
grupurilor etnoculturale minoritare şi, în aceeaşi măsură, acomodarea şi
deschiderea societăţii majoritare la modelurile culturale specifice grupurilor
minoritare. Programele educaţionale multiculturale sunt fundamentate pe

1
principiul diversităţii culturale şi a deschiderii societăţii contemporane; educaţia
şi predarea interculturala sunt menite să concentreze atenţia elevilor spre propria
identitate, cât şi spre valorile umane universale, egalitatea oportunităţilor
educaţionale pentru toate grupurile din interiorul societăţii. Educatia
multiculturală este considerată a fi, prin demersurile antirasiale, antixenofobe,
antidiscriminative şi de relativizare a culturilor existente, garantul unei societăţi
multiculturale viabile, factor de stabilitate democratică şi de diminuare a
conflictualităţii.
Educaţia interculturală presupune o nouă abordare a orizontului valorilor.
Problemele care se pun acum sunt cele legate de negocierea valorilor, de
interpretarea lor, de juxtapunerea şi complementaritatea lor. Din recunoaşterea
egalităţii valorice a culturilor nu trebuie trasă concluzia că toate sunt la fel şi că
dispar unele diferenţe sau chiar divergenţe. Şcoala trebuie să releve şi să cultive
aceste diferenţe, revalorizând noile expresii culturale în contextul mai larg, al
comunităţii în care fiecare îşi găseşte locul potrivit.
Alături de încercările de definire a interculturalităţii, Dasen consideră utilă şi
precizarea a ceea ce nu este educaţia interculturală, pentru a evita confuzii şi
simplificări:
1. Nu este vorba de o educaţie compensatorie pentru străini, vizând
aplanarea problemelor copiilor de imigranţi. În viziune interculturală nu copiii au
probleme, ci instituţia şcolară are dificultăţi de adaptare la diversitatea culturală.
Şcoala trebuie să ajute aceşti copii să înveţe limba ţării gazdă şi să se conformeze
normelor şcolare locale pentru a le maximiza şansele de reuşită şcolară şi
profesională. Diferenţele culturale în performanţe nu sunt atribuite automat
lacunelor sau mediului cultural defavorizant, ci sunt considerate o reflectare a
adaptării la contexte diferite.
2. Educaţia interculturală nu este doar o nouă disciplină şcolară, ci o nouă
abordare a disciplinelor clasice. Profesorul va (re)valoriza culturile de origine ale
elevilor, sensibilizându-i la diversitatea culturală şi evitând stereotipiile şi

2
prezentarea culturilor în mod static. La nivel instituţional, ea implică alegerea
unui model de integrare mai degrabă, decât de asimilare.
3. Educaţia interculturală nu se confundă cu cursurile de limba şi cultura
de origine pentru elevii imigranţi. Ea se adresează tuturor elevilor şi ar trebui să
se înscrie într-un demers care să acopere toate ciclurile de învăţământ. .Educaţia
interculturală include în structura sa mai multe dimensiuni intercorelate:
mişcarea interculturală, curriculumul intercultural, procesul instructiv-formativ
de tip interculturalşi nu în ultimul rând, angajamentul intercultural.
Mişcarea interculturală este concentrată pe asigurarea egalităţii şanselor
educaţionale şi pe echitatea întrediversele grupuri socio-culturale, urmărindu-se
încorporarea şi valorificarea prin educaţie a diversităţii culturaleexistente, fără ca
aceasta să însemne diminuarea atenţiei acordate culturii majoritare sau coborârea
standardelor de excelenţă academică ale şcolii ca instituţie.
Curriculumul intercultural, în calitatea sa de dimensiune a educaţiei
interculturale, presupune valorificarea prin intermediul conţinuturilor instructiv-
formative vehiculate a valorilor, istoriei şi contribuţiei diferitelor comunităţi
culturale, religioase, etnice sau rasiale la devenirea şi dezvoltarea unei societăţii
şi culturiide adopţie.Referindu-se la aceste aspecte, James Bank, distinge patru
niveluri destructurare a curriculumului:
 Nivelul 1: Ataşarea în mod discret a unor elemente culturale diferite,
modele ficţionale (personaje de roman sau poveste) şi trimiteri la
evenimente culturale;
  Nivelul 2: Îmbogăţirea sistematică a conţinuturilor, păstrându-se structura
curriculară originală, prin adăugarea de noi secvenţe de conţinut, noi
concepte, teme sau perspective teoretice specifice altor  culturi;
  Nivelul 3: Transformarea structurii curriculumului, pentru a permite
elevilor analiza adecvată a unor concepte, evenimente, sau teme din
perspectiva diverselor comunităţi culturale;

3
 Nivelul 4: Abordarea acţională a unor situaţii conflictuale sau potenţial
conflictuale, elevii propunând variante pentru rezolvarea unor probleme
socio-culturale acute, legate de diversitatea culturală, etnică, rasială sau
religioasă, sau acţionând înspre facilitarea soluţionării acestor probleme;
În acest context o atenţie deosebită se va acorda elementelor curriculumului
ascuns, respectiv acelor cunoştinţe, teorii sau atitudini care apar ca derivate
ale curriculumului explicit şi care pot determina efecte contrare politicii
educaţionale de tip intercultural.
Procesul educaţiei interculturale se referă la utilizarea variatelor situaţii
instructiv-formative pentru adezvolta capacitatea elevilor de a înţelege
diferitele culturi, de a accepta şi aprecia diferenţele care apar întreindivizii
aparţinând diverselor comunităţi culturale. Similitudinile şi diferenţele
existente între diverse culturi vor fi prezentate elevilor de o manieră care să
conducă la posibilitatea apariţiei dialogului intercultural autentic.
Angajamentul intercultural urmăreşte transpunerea constantă a filosofiei
interculturale în comportamentintercultural efectiv. Simpla cunoaştere a
principiilor interculturalismului şi a reglementărilor legale în vigoare,deşi
importante, nu sunt suficiente pentru a asigura manifestarea unor raporturi şi
relaţii corecte între majoritateşi comunităţile culturale, etnice, religioase sau
rasiale minoritare. Datorită acestui fapt educaţia interculturală este chemată
să asigure angajarea progresivă şi sistematică a elevilor în activităţi practice
concrete de valorizare adecvată a diferenţelor culturale existente la nivelul
societăţii respective.În esenţă, demersurile subsumate educaţiei interculturale
vizează stabilirea unor raporturi echitabile,fundate pe valorile democraţiei,
între majoritate şi diversele comunităţi minoritare, urmărindu-se eliminarea
fenomenelor de etichetare stereotipă negativă, de marginalizare sau
discriminare.Din această perspectivă profesorii trebuie să ajute elevii în
înţelegerea exactă a conţinutului conceptului discriminare şi a consecinţelor
nefaste ale comportamentelor de tip discriminativ. Literatura de specialitate

4
 consideră discriminarea ca fiind tratarea favorabilă (discriminare pozitivă)
sau nefavorabilă (discriminare negativă) a unei categorii de persoane,
atitudine care nu are legătură cu caracteristicile obiective sau activitateareală
a acestora.Originea unor astfel de comportamente discriminatorii este legată
de receptarea subiectivă şidistorsionată a realităţii datorită existenţei
anumitor stereotipii.
Scopul educaţiei internaţionale, concept supraordonat celei interculturale
este să dezvolte sensul responsabilităţii sociale şi al solidarităţii cu grupuri
defavorizate şi să inducă respectul principiului egalităţii în comportamentul
cotidian.
Educaţia interculturală permite structurarea unei identităţi culturale
deschise, având ca scop:
 îndrumarea tinerilor pentru a asimila o cultură în perspectivă
antropologică;
 înţelegerea punctului de vedere al altuia prin poziţionarea relativistă;
 legitimarea identităţii culturale, împiedicând sacralizarea;
 asigurarea respectului diferenţelor, dar în cadrul unor sisteme de atitudini
reciproce.
Rey, M. propune obiective de mare generalitate ale educaţiei interculturale
menite să ajute la depăşirea etnocentrismului prin abilitarea individului pentru:
 a-şi pune întrebări asupra certitudinilor ego, socio sau etnocentriste şi a
normelor monoculturale;
 a transforma imaginile şi reprezentările stereotipe şi a depăşi prejudecăţile
generatoare de judecăţi şi acţiuni;
 a transforma şi diversifica raporturile de forţă şi a face loc, în mod egal
acelor indivizi care sunt depreciaţi, ca şi a competenţelor, referinţelor lor
culturale şi modalităţilor proprii de expresie;

5
  a favoriza decompartimentarea, recunoaşterea complexităţii şi relaţiilor
existente atât între culturile, clasele sociale, instituţiile, ciclurile de
învăţământ, disciplinele şcolare, obiectele ştiinţifice, cât şi între fiinţele
umane indiferent de vârstă, limbă, etnie, cultură sau religie;
 a învăţa şi dezvolta negocierea şi comunicarea între indivizi, grupuri sau
comunităţi şi a le face să fie benefice pentru fiecare dintre părţi ;
 a articula responsabilităţile care revin fiecăruia prin raportare la
comunităţile locale şi naţionale, ca şi prin raportare la comunitatea
internaţională.
Obiective majore şi generice ale educaţiei interculturale la nivelul şcolii:
 Păstrarea şi apărarea diversităţii culturale
Şcoala, ca instanţă de transmitere a valorilor se va concentra pe pluralitatea
culturilor; nu trebuie să se instituie primatul unei culturi asupra alteia.
 Formarea competenţelor interculturale ale cetăţenilor
Se impune subliniată caracteristica dinamică şi continuă a procesului de
formare a conduitelor şi atitudinilor interculturale, proces care nu se încheie în
şcoală, ci ar trebui să continue şi să se rafineze de-a lungul întregii vieţi.
Desfăşurată în şcoală, educaţia interculturală îi vizează pe toţi elevii, autohtoni
sau imigranţi, propunându-şi să îi sensibilizeze la respectarea diversităţii,
toleranţă şi solidaritate.
Conduite interculturale:
 Disponibilitatea spre a cunoaşte .
 Acceptarea alterităţii dintr-o perspectivă neutră. De cele mai multe ori,
celălalt este perceput fie ca similar, şi deci acceptat, fie ca duşman, şi deci
respins.
 Aptitudinea de a percepe ceea ce este străin într-o manieră reliefatoare,
flexibilă prin refuzarea grilelor de lectură rigide, simplificatoare şi
nivelatoare, care au avantajul de a fi familiare şi prin aceasta uşor de
utilizat, dar sărăcesc realitatea de multe din dimensiunile sale.

6
  Trăire a situaţiilor ambivalente fără teamă, ca premisă pentru acceptarea
diferitului.
 Dominarea şi înfrângerea fricii faţă de celălalt.
 Capacitatea de a pune în discuţie şi a reformula propriile norme. Sistemul
referenţial socio-cultural ne determină comportamentul, iar
prrecunoaşterea relativităţii acestui sistem individul devine capabil să îl
îmbunătăţească şi astfel să se adapteze mai uşor.
 Atitudinea favorabilă de a experimenta moduri existenţiale, de gândire şi
de raportare diferite.
 Aptitudinea de a asuma conflicte, ca a treia şi cea mai pozitivă variantă de
conduită în cazul divergenţelor, celelalte două fiind refuzul realităţii şi
transformarea divergenţei în ostilitate. Conflictele trebuie asumate cu
calm şi negociate într-o abordare de tip câştig-câştigi.
 Capacitatea de a dobândi identităţi mai largi (de european, de cetăţean al
lumii) dezvoltând o loialitate de tip nou, în care să se integreze identităţile
naţională, regională, profesională, socială.
Încurajând atitudinea interculturală se deschide calea spre dialog şi
comunicare între grupurile culturale, cu consecinţe benefice asupra înţelegerii
dintre ele. Cultivând valori precum respectul pentru celălalt, toleranţă faţă de
diversitate, complementaritatea dintre valori, şcoala este în măsură să fructifice
bogăţia potenţială a multiculturalităţii fără a anula identitatea nici unei culturi.
Sarcina şcolii de astăzi este de a forma elevilor o conştiinţă europeană.
Încă din clasele primare se impune cultivarea respectului şi solidarităţii faţă de
cultura altor popoare. În acest sens, însă elevii trebuie în primul rând centraţi
cultural, trebuie să cunoască foarte bine valorile propriei culturi, ca apoi să fie în
stare a primi informaţii despre o altă cultură. Aşadar, rezultă că „şcoala trebuie
să fie mai întâi culturală şi apoi interculturală. Trebuie mers spre intercultural
prin cultural.”

7
 Repertoriul strategiilor şi mijloacelor aflate la dispoziţia profesorului
dispus să practice o pedagogieinterculturală este deosebit de variat, incluzând,
(cf. Cohan, L., Bernstein, C., 1986), elemente ca:
•îmbogăţirea lecţiilor cu date şi informaţii despre cultura şi istoria
diverselor comunităţi careconstituie prezentul unei anumite societăţi, insistându-
se pe dimensiunile de convergenţă aleacestora;
•utilizarea comparaţiilor în descrierea şi analizarea diverselor culturi, etnii
sau religii, facilitândcunoaşterea şi aprecierea de către elevi a similitudinilor şi
diferenţelor constatate;
• prezentarea identităţii etnice, rasiale sau religioase a unor personalităţi
remarcabile din culturanaţională sau universală;
•facilitarea producerii unor relaţii interpersonale pozitive între elevi şi alte
persoane de etnii, rase saureligii diferite;
•încurajarea elevilor în a pune întrebări despre problematica raporturilor
dintre diverse culturi şi a-şidezvolta abilitatea de a înţelege şi interpreta corect
eventualele divergenţe dintre acestea;
•valorificarea educativă a resurselor comunităţii locale (întreprinderea de
studii privind aportuldiverselor personalităţi la istoria şi dezvoltarea comunităţii
respective);
•ajutarea elevilor în a înţelege procesul genezei stereotipiilor şi cultivarea
mândriei personale pentruapartenenţa la o anumită cultură, concomitent cu
dezvoltarea respectului pentru alte culturi;
•extinderea cunoştinţelor elevilor cu privire la istoria, cultura şi valorile
comunităţilor minoritare prin prezentarea unor filme artistice sau documentare, a
unor opere de artă sau a unor creaţii literare care prezintă valenţe instructiv-
formative de tip intercultural;
. Concluzionând, putem afirma că atâta timp cât societatea noastră devine
din ce în mai pluriculturală, educaţia inter- şi multiculturală au un rol bine

8
determinat în dezvoltarea personalităţii elevilor în calitate de subiecţi ai
învăţâmântului românesc.
Realizarea efectiva educatiei interculturale este o actiune plurideterminata,ea
depinzand de factori cum sunt vointa politica de a implementa si sprijini acest tip
de educatie, deciziile autoritatii educationale locale sau calitatea pregatirii
initiale a viitorilor profesori. Cert este insa faptul ca educatia interculturala nu
este o simpla orientare pedagogica la moda ci o solutie viabila pe care scoala o
poate oferi societatilor care au optat pentru democratie si este de dorit ca aceasta
sa fie o alternativa de viitor sin u raspunsul la declansarea unor crize socio-
culturale majore.

BIBLIOGRAFIE
1)Cucoş, C., Pedagogie, Editura Polirom Iaşi, 2006
2) Stan, C., Teoria educatiei. Actualitate si perspective, Editura Presa
Universitara Clujeana, Cluj Napoca 2001
3)Plugaru, L., Pavalache, M.G, –Educaţie interculturala, Editura Psihomedia,
Sibiu 2007