ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia Penală

Decizia nr. 151/2019

Şedinţa publică din data de 8 martie 2019

Deliberând asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma "cursul
prescripţiei se întrerupe", Înalta Curte constată următoarele:

Prin Încheierea din data de 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, s-a dispus, în baza
art. 29 alin. (1), alin. (5) din Legea nr. 47/1992 respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu
privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. formulată de inculpatul A., ca
inadmisibilă.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Braşov a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 instituie o obligaţie în sarcina instanţei în faţa căreia a fost ridicată excepţia de
neconstituţionalitate de a "filtra" excepţiile sub aspectul admisibilităţii lor, impunându-i să verifice dacă excepţia de
neconstituţionalitate a fost ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, dacă vizează
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are
legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. În plus, norma impune ca
excepţia să fie ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa, ori de procuror în faţa instanţei de
judecată, în cauzele la care participă.

Norma menţionată instituie şi o condiţie negativă de admisibilitate, stabilind că nu pot face obiectul excepţiei prevederile
constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Instanţa de fond a apreciat că, în temeiul normei evocate, instanţa constituie un prim filtru legal, care trebuie să asigure
sesizarea Curţii Constituţionale numai atunci când excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte cerinţele prevăzute de
lege.

Analizând din această perspectivă excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpat, Curtea de Apel a constatat că
aceasta vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare, respectiv art. 155 alin. (1) din C. pen. (Legea nr. 286/2009).

De asemenea, a apreciat că norma criticată pentru vicii de neconstituţionalitate are legătură cu soluţionarea cauzei,
întrucât inculpatul invocă în apărarea sa faptul că s-a împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale cu
privire la infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, tentativă la stabilirea, cu rea-credinţă de către contribuabil a
impozitelor taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlul de rambursări
sau restituiri de la bugetul general consolidat sau compensări datorate bugetului general consolidat prev. de art. 32 alin.
(1) C. pen. în vigoare raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale,
cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în vigoare (57 de acte materiale), constând în aceea că în perioada 2009 - 2010, în
calitate de administrator al SC B. SRL inculpatul A. a înregistrat în contabilitatea societăţii sale un număr de 57 de facturi
fiscale, reprezentând operaţiuni fictive (relaţiile comerciale înregistrate între SC B. SRL şi SC C. SRL Mangalia, SC D.
SRL Turda, SC E. SRL Băleşti şi SC F. SRL Bucureşti) sau cheltuieli personale (relaţiile comerciale înregistrate între SC
B. SRL şi SC G. SRL, SC H. SRL, SC I. SRL Bod şi SC J. SRL Hălchiu), în scopul măririi cuantumului TVA deductibilă
(şi implicit a cuantumului TVA de recuperat) cu suma de 52.780,76 RON şi a solicitat la Administraţia Finanţelor Publice
Feldioara prin decontul de taxă pe valoare adăugată - Declaraţia cod 300, înregistrată la nr. 448 din 25 februarie 2011,
rambursarea sumei totale de 117.922 de RON (sumă în care este inclusă suma de 52780,76 RON) de la bugetul
general consolidat, solicitare care a fost respinsă). Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale, este de natură a produce
un efect concret asupra desfăşurării procesului.

De asemenea, a arătat că excepţia a fost invocată de una dintre părţile din proces în faţa unei instanţe judecătoreşti,
inculpatul invocând prezenta excepţie în faţa instanţei de apel.

În schimb, în ceea ce priveşte condiţia negativă, prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, ca prevederea
semnalată ca fiind neconstituţională, să nu fi fost declarată neconstituţională, Curtea a apreciat că nu este îndeplinită în
cauză.

1/5 Detalii jurisprudență

 Astfel, a constatat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 518/25.06.2018, a
fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului
termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor
art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

A apreciat că, prin efectul acestei decizii, aşa cum rezultă din dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 147 alin. (1),
norma juridică este suspendată de drept şi, în final, în lipsa intervenţiei legiuitorului originar sau delegat, îşi încetează
efectele. Ea dispare din fondul activ al legislaţiei, din dreptul pozitiv, ceea ce face ca sarcina autorităţilor publice care
aplică legea să fie mai dificilă în privinţa determinării în concret a efectelor deciziei Curţii Constituţionale asupra cauzelor
pe care le instrumentează, cauze care în funcţie de domeniul vizat au o anumită specificitate.

Însă, în opinia instanţei de fond, această împrejurare nu este de natură a conduce la reţinerea ca îndeplinită a condiţiei
prevăzute de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Dimpotrivă, aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, pentru a preîntâmpina fie o practică neunitară, fie
încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau, in extremis, pentru a evita nesocotirea deciziilor sale, Curtea
Constituţională arată în cuprinsul deciziei efectele pe care aceasta urmează a le produce (astfel cum a făcut-o în Decizia
nr. 665 din 5 iulie 2007 şi Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011). Mai mult, Curtea Constituţională fiind unica
autoritate de jurisdicţie constituţională din România în domeniul controlului de constituţionalitate, are plenitudine de
jurisdicţie în acest domeniu (aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, nepublicată încă în Monitorul
Oficial al României, Partea I).

Opozabilitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale implică obligaţia constituţională a tuturor autorităţilor de a
aplica întocmai deciziile Curţii la situaţiile concrete în care normele declarate neconstituţionale au incidenţă.

Astfel, a apreciat că instanţa de judecată nu mai trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice decizia într-un mod
conform considerentelor acesteia la cazul dedus judecăţii sale. Aceste efecte rezultă din interpretarea Constituţiei de
către instanţa constituţională, care are obligaţia de a-şi explicita, în mod complet şi coerent, raţionamentul său juridic de
interpretare şi aplicare a normelor de rang constituţional.

A constatat că din considerentele Deciziei nr. 297/2018 se desprinde interpretarea art. 155 alin. (1) C. pen. care, potrivit
aprecierii instanţei de contencios constituţional, este în acord cu prevederile Constituţiei, aşa încât nu se poate pune
problema unor interpretări arbitrare din partea instanţelor judecătoreşti, aşa cum s-a argumentat în motivarea excepţiei.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul A., solicitând, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de
neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe prin".

În esenţă, a susţinut că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 din Legea nr.
47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Referitor la îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 29 alin. (3) Legea nr. 47/1992, a arătat că în mod greşit Curtea de
Apel Braşov a susţinut că prin Decizia nr. 297/2018 Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la art. 155 alin. (1) C.
pen. în integralitate, întrucât respectiva decizie vizează exclusiv sintagma "orice act de procedură".

Astfel, textul criticat de recurentul inculpat nu se confundă cu cel care a fost supus atenţiei Curţii Constituţionale, acesta
a înţeles să critice doar prima parte a aceluiaşi articol, respectiv sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe prin".

Examinând încheierea recurată, prin prisma actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma"cursul prescripţiei se întrerupe", trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art.
29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de
judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă
în vigoare;

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii
Constituţionale;

2/5 Detalii jurisprudență

 d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce priveşte primele două condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost
invocată de recurentul inculpat A., într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia Penală (Dosar nr. x/2018) şi
are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma "cursul prescripţiei se
întrerupe".

Referitor la îndeplinirea celei de-a treia condiţie, respectiv ca textul criticat să nu fi fost declarat neconstituţional printr-o
decizie anterioară a Curţii Constituţionale, Înalta Curte apreciază că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 instanţa de
contencios constituţional nu a reţinut neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) C. pen., în integralitate, ci a vizat exclusiv
sintagma "oricărui act de procedură".

Acest aspect este subliniat şi în considerentele Deciziei nr. 297/2018, prin care se reţine lipsa de previzibilitate a
dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. doar prin raportare la sintagma "oricărui act de procedură", fără a fi indicată şi
partea incipientă a textului normativ "cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin":

Paragraful 31: "prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului
legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu
sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului
prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale."

Paragraf 34: "Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969,
îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât
prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia
comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat."

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă
legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit,
asupra situaţiei juridice a părţii din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ţine de interpretarea Curţii
Constituţionale.

Înalta Curte apreciază că, referitor la examenul legăturii cu cauza acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la
interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o
are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care
a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect
concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care
soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În acest context argumentativ, instanţa constată că este îndeplinită şi ultima condiţie prevăzută de art. 29 din Legea nr.
47/1992, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată au legătură cu soluţionarea cauzei, în condiţiile în care
inculpatul invocă împlinirea termenului de prescripţie generală a răspunderii penale cu privire la infracţiunea pentru care
a fost trimis în judecată, respectiv tentativă la stabilirea, cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor taxelor sau
contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlul de rambursări sau restituiri de la
bugetul general consolidat sau compensări datorate bugetului general consolidat prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen. în
vigoare raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea
art. 35 alin. (1) C. pen. în vigoare (57 de acte materiale).

În concluzie, se constată că, în speţă, excepţia a fost invocată în faţa instanţei de judecată, de către o parte din dosar,
că dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată vizează drepturile şi interesele părţii şi au legătură cu
soluţionarea cauzei, deoarece se tinde la stabilirea unei situaţii juridice favorabile inculpatului, fiind astfel îndeplinite
toate condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

Opinia instanţei cu privire la neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) C. pen., privind sintagma "cursul prescripţiei se
întrerupe":

Textele de lege incidente:

Art. 155 alin. (1) C. pen.

"Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză."

3/5 Detalii jurisprudență

 Articolul 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale - Dreptul la un proces
echitabil

1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie
pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a
procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura
considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiţiei.

Art. 1 alin. (5) din Constituţia României

"În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."

Art. 21 din Constituţia României - Accesul liber la justiţie

1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.

Art. 20 din Constituţia României - Tratatele internaţionale privind drepturile omului

1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Articolul 126 alin. (1) din Constituţia României

1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Preliminar, Înalta Curte aminteşte că jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale este constantă în demarcarea clară a
exigenţei de claritate şi previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigenţă care a fost
cristalizată în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, a statuat că, de principiu, "orice act normativ
trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că
acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a
actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o
măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie
dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care
nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii." (Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie
2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Cantoni împotriva
Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în cauza Wingrove împotriva Regatului Unit,
paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în cauza Rotaru împotriva României paragraful 55, Hotărârea din 9
noiembrie 2006, pronunţată în cauza Leempoel & SA ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil
conduita pe care trebuie să o adopte, dar claritatea şi previzibilitatea sunt condiţii esenţiale ale calităţii şi
constituţionalităţii normei juridice.

Aplicând aceste consideraţii teoretice în concret cauzei de faţă, Înalta Curte apreciază că textul art. 155 alin. (1) C. pen.
privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe", se prezintă la acest moment într-o manieră total imprevizibilă, lipsa de
reglementare a cazurilor şi situaţiilor în care poate interveni întreruperea prescripţiei răspunderii penale este de natură

4/5 Detalii jurisprudență

 să confere normei de drept penal, astfel cum este aceasta reglementată în prezent, un caracter neconstituţional.

Soluţiile preconizate de acest text normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească
condiţii şi criterii clare şi precise, or, dispoziţiile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, astfel
cum este reglementat de art. 155 alin. (1) C. pen., după intervenirea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, nu
este suficient de clar şi explicit stabilit la nivel legislativ, cu consecinţe directe atât asupra persoanei care se află în
ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea solicitărilor.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din
data de 28 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

Va desfiinţa, în totalitate, încheierea recurată, va reţine cauza spre rejudecare şi, în fond, în temeiul art. 29 alin. (4) din
Legea nr. 47/1992, va admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A., cu privire
la excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe".

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea prezentei cauze, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 28 februarie 2019, pronunţată de
Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

Desfiinţează, în totalitate, încheierea recurată, reţine cauza spre rejudecare şi, în fond, în temeiul art. 29 alin. (4) din
Legea nr. 47/1992, admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat A., cu privire la
excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) C. pen. privind sintagma "cursul prescripţiei se întrerupe".

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea prezentei cauze, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2019.

Procesat de GGC - LM

5/5 Detalii jurisprudență