Sunteți pe pagina 1din 14

CAPITOLUL I

ELECTROSTATICĂ

1.1. Generalităţi

În electrostatică se studiază stările electrice invariabile în timp, neînsoţite de curenţi electrici, respectiv de transformări energetice.
Electrostatica analizează, de asemenea, forţele electrice exercitate de corpuri electrizate, câmpul electrostatic creat de aceste corpuri, potenţialul electric şi
tensiunea electrică.
Electrostatica este guvernată de teoreme şi legi fundamentale ca: teorema potenţialului electrostatic, legea legăturii dintre intensitatea câmpului electric şi inducţia
electrică, legea fluxului electric.

1.2. Sarcina electrică şi câmpul electric în vid

Experienţa pune în evidenţă că frecând, unele de altele anumite corpuri, ca de exemplu o bara de sticlă şi o bucată de mătase şi apoi separându-le, asupra lor şi
în vecinatatea acestora se exercită forţe şi cupluri de interacţiune.
Starea în care au fost aduse, prin frecare, corpurile se numeşte stare de electrizare, iar forţele exercitate de aceste corpuri se numesc forţe electrice.
Starea de electrizare se exercită între corpuri nu numai prin frecare, dar şi prin procedee ca: atingerea de corpuri electrizante, încalzire, iradiere, tensionare
mecanică.
Dupa modelul în care se transmite starea de electrizare, materialele electrotehnice se împart în conductori electrici (metalele şi aliajele lor, cărbunele, unele soluţii
de săruri-baze şi acizi), care transmit starea de electrizare instantaneu sau aproape instantaneu şi izolanţi electrici sau dielectrici (sticla, masele plastice, hârtia, porţelanul,
aerul uscat, uleiul, ş.a.) care transmit starea de electrizare în intervale mari de timp (ore, zile).
Se constată experimental că forţele electrice care se exercită între corpurile electrizate, sunt generate de existenţa în jurul acestora, a unui câmp electric,
dependent de forţele electrice prin relaţia:
− −
F = q ⋅ Ev
(1.1)
în care: q – reprezintă o mărime ce caracterizează starea de electrizare a corpurilor şi se masoară în coulombi [C];
E – intensitatea câmpului electric în vid, mărime vectorială care se măsoară în [V/m].
v

Coulombul [C], ca unitate de sarcină electrică în sistemul internaţional de unităţi [SI], este egal cu unitatea de măsură a intensităţii curentului, amperul [A], care
trece într-o secundă prin secţiunea unui conductor electric, adica:
1C = 1A ⋅ 1s
(1.2)
Corpurile electrizate pot fi punctiforme, liniare, sub formă de arie sau volum, iar sarcina electrică cu care sunt încărcate se repartizează în interiorul lor cu o
ρl ρA ρV
anumită densitate specifică şi anume: pentru cele liniare cu densitatea , pentru cele superficiale cu densitatea , iar pentru cele volumetrice cu densitatea .
ρl ρA ρV
Cunoscând densitatile de sarcină , si , se pot determina cantităţile de electricitate cu care sunt încarcate corpurile, folosind expresiile:
q l = ∫ ρ l ⋅ dl ; q A = ∫∫ ρ A ⋅ dA ; qV = ∫∫∫ ρ V ⋅ dV
Γ A V (1.3)
în care dl, dA, dV, sunt elementele de linie, de suprafaţă şi de volum ale corpurilor in care se regasesc distributiile respective ale sarcinilor electrice.

Fig.1.1. Forţele de interacţiune a două corpuri punctiforme, încărcate electric

Fizicianul francez Charles Coulomb (1736 – 1806), a stabilit că între două corpuri punctiforme, încărcate cu sarcinile electrice q1 şi q2 situate la o distanţă r, se
exercită o forţă (fig.1.1) egală cu:

− 1 q ⋅q r
F 12 = ⋅ 1 2 2⋅
4 ⋅π ⋅ε r r (1.4)
ε
unde este permitivitatea mediului, considerat omogen, în care sunt plasate corpurile punctiforme.
În cazul când mediul considerat este vidul, atunci permitivitatea lui, conform sistemului internaţional de unităţi SI, este:
2
 C2  F 
1  2   
ε0 4 9 ⋅ 10
π ⋅ 9 m ⋅ N  m
= sau (1.5)
pentru alte medii dielectrice, permitivitatea acestora se calculează cu relaţia:
ε = ε0 ⋅εr
(1.6)
εr
în care , este permitivitatea relativă a mediului considerat, o marime adimensionala.
Ţinând seama de relaţiile (1.1) si (1.4), se poate determina intensitatea câmpului electric produs de un corp incărcat cu sarcina q, cu relaţia:

1 q r
Ev = ⋅ 2⋅
π ε
4⋅ ⋅ 0 r r
(1.7)
Câmpul electric produs de sarcini electrice invariabile în timp şi fixe în spaţiu, se numeşte câmp electrostatic sau câmp electric coulombian.
Dacă într-un anumit mediu fizic se află corpuri încarcate cu sarcini electrice punctiforme sau cu sarcini electrice repartizate liniar, superficial şi volumetric, atunci

fiecare din aceste corpuri produce un anumit câmp electric, iar câmpul electric rezultant ( E r ) se determină prin superpoziţia/suprapunerea câmpurilor respective cu
expresia:

E r = ∑ E i + ∑ E l + ∑ E A + ∑ EV
− n − n − n − n −

1 1 1 1
(1.8)
− − − −
E i , E l , E A , EV ,
în care sunt câmpurile electrice ale corpurilor încarcate cu sarcini electrice punctiforme, liniare superficiale şi volumetrice.

Ţinând seama de relaţiile (1.3) si (1.7), relaţia (1.8) devine:


 − − − − 
− 1  n ri r 
 ∑ q ⋅ + ρ ⋅ dl ⋅ 3 + ∫∫ ρ A ⋅ dA ⋅ 3 + ∫∫∫ ρ V ⋅ dV ⋅ 3 
r r
4π ⋅ ε 0  1 i −3 ∫r l
Er =
r A r V r 
 ri 
(1.9)
Relaţia (1.9) este cunoscută sub numele de teorema superpoziţiei câmpurilor electrostatice.
Câmpul electric se reprezintă grafic prin liniile sale, conform figurii 1.2, unde se dau trei exemple: câmpul electric creat de o sferă conductoare încărcată cu
sarcina electrică pozitivă (fig.1.2.a); câmpul electric creat de o sfera conductoare încarcată cu sarcina negativă (fig.1.2.b) şi spectrul liniilor câmpului electric creat de
doua sarcini punctiforme q1=q2 situate în apropiere (fig.1.2.c) şi (1.2.d). Aceste linii încep pe corpurile încarcăte cu sarcina pozitivă şi se termină pe cele încărcate cu

3
sarcina negativă.

Figura 1.2. Câteva exemple de spectre de linii de câmp.

− −

Vectorul intensitate câmp electric ( E v ) este totdeauna tangent, în orice punct (P), la direcţia locală a liniei de câmp (fig.1.3). În locul mărimii vectoriale E v se
poate utiliza tot o mărime vectorială numită inducţia câmpului electrostatic în vid:
− −
Dv = ε0 Ev
[C/m 2] (1.10)

Figura 1.3. Reprezentarea vectorului intensitate camp electric

1.3. Potenţialul electric


4
Se poate folosi o mărime scalară care descrie în fiecare punct, câmpul electrostatic. Această mărime poartă denumirea de potenţialul scalar al câmpului
electrostatic şi se notează cu V(x,y,z).

E V (x, y , z )

Pornind de la această funcţie scalară se poate deduce funcţia vectorială cu ajutorul operatorului de gradient.
− − − −
E v = E vx ⋅ i + E vy ⋅ j + E vz ⋅ K
Dacă: , atunci componentele vectorului E v se pot deduce pornind de la funcţia potenţial scalar astfel:
δV δV δV
E vx = − ; E vy = − ; E vz = − ;
δx δy δz
(1.11)
sau se poate scrie:

E v = − grad V
(1.11 ’)

r (x, y , z )

Notând cu vectorul de poziţie al punctului în care se dă funcţia V(x,y,z) atunci:



− dV r
Ev = − ⋅
dr r (1.12)
si de aici se deduce:
− −
E v ⋅ dr = − dV (1.13)

Dacă integrăm ecuaţia (1.13) de la un punct de referinţă M0 la un alt punct oarecare M din câmp obţinem:


M − −
E v dr = − ∫ dV = − VM − VM
M
( )
M0 M0 0
(1.14)
sau:
M0 − −
VM = VM + ∫ E v dr
0 M (1.15)
Relaţia (1.15) ne permite să calculăm potenţialul scalar într-un punct oarecare din câmpul electrostatic.

Dacă punctul de referinţă se alege la infinit, unde considerăm că,

5
V∞ = 0
, atunci relaţia (1.15) devine:
∞ − −
VM = ∫ E v dr
M (1.16)
− −

Dacă în relaţia (1.16), se înlocuieşte E V din relaţia (1.7) se obţine expresia potenţialului creat într-un punct M situat la distanţa r faţă de sarcina q:
1 q
VM = ⋅
4πε 0 r
(1.17)
Unitatea de masură a potenţialului în [SI] este voltul [V].
1.4. Tensiunea electrică se calculează cu ajutorul integralei de linie asupra circulaţiei elementare a câmpului electrostatic între două puncte oarecare din câmp:
B − −
U AB = ∫ E v dr
A (1.18)

1.5 Camp electric in substanta

În cele ce urmează ne vom ocupa de studiul câmpului electric în materiale electroizolante (dielectrice). Corpurile izolante se caracterizează prin aceea că au în
structura lor sarcini electrice legate. Sarcinile electrice legate sunt ansambluri neutre din punct de vedere electric (sarcini pozitive şi negative egale, legate între ele prin
intermediul unor forţe interne mult mai puternice decât la materialele conductoare). Sarcinile pozitive şi negative dintr-o moleculă nu o pot părasi. Aceste sarcini la nivelul
moleculei, de multe ori au centrele de acţiune separate dând moleculei un aspect polar. Modelul fizic care poate descrie aceste molecule polare este dipolul electric
(fig.1.4).

Dipolul electric reprezintă un ansamblu de doua sarcini egale şi de semn contrar aflate la o distanţă l numită braţul dipolului. Dipolul electric la rândul sau poate
fi descris cu ajutorul unei mărimi fizice numită momentul electric al dipolului:
− −
p = q⋅l ⋅
[C m ] (1.19)

6
Figura 1.4. Dipol electric

1.5.1. Polarizarea mediilor dielectrice

Se consideră un corp izolant introdus într-un câmp electrostatic ( E ) ca în figura 1.5. Corpul izolant conţine o mulţime de dipoli orientaţi aleatoriu datorită agitaţ
iei termice a moleculelor. Aceşti dipoli vor fi supuşi la cupluri de forţe de forma;
− − − −
C = l⋅ F = l⋅ q ⋅ E
(1.20)

unde: l este vectorul „lungimea dipolului” de lungime egală cu distanţa dintre sarcinile dipolului şi orientat de la sarcina negativă spre cea pozitivă.

Figura 1.5. Polarizarea corpurilor dielectrice

− − − −

Cuplul C se anulează când l // E deci şi dipolii se vor orienta dupa direcţia lui E .
Fenomenul fizic de orientare a dipolilor sub acţiunea câmpului exterior poartă denumirea de polarizare. În urma polarizării corpului apare o sarcina în interiorul
acestuia cât şi la suprafaţa lui, sarcini care dau naştere în fiecare punct al materialului la un câmp electrostatic.

Acest câmp electrostatic obţinut prin intermediul polarizării substanţei se poate descrie cu o mărime primitivă numită vectorul intensitate de polarizatie ( P ) sau

7
polarizaţie definit cu ajutorul relaţiei:

∑p


P = lim i
∆V → 0 ∆V
(1.21)

∑p


unde: i
reprezintă suma momentelor dipolilor dintr-un element de volum ∆V al substanţei respective.
Vectorul polarizaţie este de aceiaşi natură ca şi vectorul inducţie electrică, având ca unitate de măsură în [SI]– [C/m2].

1.5.2. Legea polarizatiei temporare

Momentele dipolilor substanţelor izolante pot avea două componente:


− − −
p = pt + p p
(1.22)
− −
pt − pp −
unde: - momentele temporare; momentele permanente.

Dipolii care au momente temporare se orientează dupa direcţia câmpului exterior ( E ) iar în momentul în care acesta îsi încetează existenţa dipolii revin la
situaţia anterioară.
Dipolii care au momente permanente rămân orientaţi şi după scoaterea corpului din câmp. La materialele cu dipoli ce au momente temporare se enunţă legea
polarizarii temporare:
− −
p = ε0 ⋅ χe ⋅ E
(1.23)
χe −
unde: susceptibilitatea electrică de polarizare, o constanta de material.

1.5.3. Polarizarea permanenta

Dielectricii care prezintă o polarizaţie electrică chiar şi în absenţa unui cîmp electric exterior produsă de factori neelectrici, se numesc dielectrici cu polarizaţie
electrică permanentă.
De exemplu, cristalele de cuarţ sau turmalin, prin întindere sau compresiune se polarizează electric (polarizare piezoelectrica).
8
Alt procedeu de polarizare a dielectricilor constă în topirea şi solidificarea în câmp electric a unor substanţe cum e ceara de albine (polarizare de electret).

− − −
D, E si P
1.5.4. Legea legăturii dintre
− −

După cum s-a văzut în cele prezentate mai sus, pentru descrierea fenomenelor electrostatice în dielectrici sunt necesare două mărimi primitive: E si D .
Experienţa arată că între cele două mărimi există o relaţie de forma:
− − −
D = ε0 E+ P
(1.24)
− − −
D, E si P
numită legea legăturii între care este o lege de material.
În cazul mediilor omogene şi liniare la care se poate scrie legea polarizării temporare (1.23), relaţia (1.24) devine:

D = ε 0 E + ε 0 χ e ⋅ E = ε 0 (1 + χ e )E
− − − −

(1.25)
ε = ε 0 (1 + χ e )
Notând cu - permitivitatea absolută obţinem relaţia:
− −
D =ε E (1.26)
Se defineşte şi o permitivitate relativă a mediului:
ε
εr = = 1+ χe
ε0
(1.27)
χe
care arată, contribuţia mediului la fenomenul de polarizare electrică (prin constanta ).

1.6 Legea fluxului electric

− −

Fie suprafaţa închisă de forma oarecare Σ trasată în câmpul de vectori inducţie electrică D , (fig.1.6a) şi un element de suprafaţă dA considerat ca vector

9
după orientarea din interiorul spre exteriorul suprafeţei Σ .

Prin integrala de suprafaţă a vectorului câmp D se intelege marimea scalara egala cu integrala produselor scalare ale acestui vector cu elementul de suprafaţă
− −

∫∫ D⋅ dA −
dA : Σ
. În cazul câmpului electric, integrala de suprafaţă a inducţiei electrice D , se numeşte flux electric:
− −
ΨΣ = ∫∫ D⋅ dA
Σ
(1.28)
Ca şi în cazul integralei de linie care poate fi calculată în lungul unei linii închise sau deschise şi integrala de suprafaţă poate fi calculată pe o suprafaţă închisă Σ
(fig.1.6a) sau o suprafaţă deschisă AΓ care se sprijină pe o curba închisă Γ (fig.1.6b).

În cazul suprafeţei deschise AΓ elementul de suprafaţă dA se consideră vector după vectorul al cărui sens este asociat regulei burghiului drept, adică sensului de
înaintare al burghiului care se roteşte în sensul curbei Γ (fig.1.6b).

Figura 1.6 Asocierea sensurilor vectorilor: inducţie electrică D


şi element de suprafaţă dA

Ca urmare se poate defini şi în acest caz fluxul electric printr-o suprafaţă deschisă:
− −
Ψ A = ∫∫ D⋅ dA
r Ar
(1.29)

10
ΨΣ qΣ
Karl Friederich Gauss (1777-1855) a demonstrat că fluxul electric , prin orice suprafaţă închisă este egal cu sarcina electrică conţinută în interiorul
acesteia.
− −
ΨΣ = ∫∫ D⋅ dA = q Σ
Σ
(1.30)
Dacă se ţine seama de relaţia (1.26), relaţia (1.30) devine:
− −
ΨΣ = ∫∫ ε E ⋅ dA = q Σ
Σ
(1.31)
sau
− − qΣ
∫∫Σ
E ⋅ dA =
ε
(1.32)
Relaţia (1.31) este cunoscută sub numele de teorema lui Gauss sau legea fluxului electric în formă integrală.
Din legea fluxului electric în forma integrală rezultă urmatoarele concluzii:
• fluxul electric este acelaşi prin toate suprafeţele închise de orice forma care închid aceiaşi sarcină electrică;
• fluxul electric nu depinde de forma corpurilor şi de modul de repartiţie al sarcinilor;
• contribuţia la fluxul electric printr-o suprafaţă închisă a sarcinilor electrice din exteriorul suprafeţei este nulă.

1.7 Condensatorul electric si capacitatea electrica

Două conductoare separate, printr-un dielectric şi încărcate cu sarcini electrice egale şi de semn contrar (+q, -q), formează un condensator.
Raportul dintre sarcina q a condensatorului şi tensiunea electrică U, dintre armăturile sale, se numeşte capacitatea condensatorului.
q
C=
U (1.33)
Unitatea de masură a capacitaţii în sistemul internaţional de unităţi [SI], este faradul [F].
Condensatoarele pot avea mai multe configuraţii geometrice, dintre care mai uzuale sunt: condensatorul plan (fig. 1.7), condensatorul cilindric şi condensatorul
sferic.

11
Figura 1.7. Secţiunea transversală printr-un condensator plan

Condensatorul plan
ε
Acest condensator este format din două armături plane 1 şi 2 foarte apropiate, de arie A, separate printr-un dielectric de grosime d şi permitivitate . La b
ornele condensatorului se aplică tensiunea electrică U (fig.1.7). Conform legii fluxului electric, se poate scrie că:

∫∫ Σ
D⋅ dA = q
(1.34)
în care q, este cantitatea de electricitate acumulată pe armăturile condensatorului.
Din relatia (1.34) se poate obtine expresia intensităţii câmpului electric:
ε ⋅E⋅A = q
(1.35)
Pe de altă parte, conform teoremei potenţialului electrostatic, se poate determina tensiunea electrică dintre armaturi:
2 − −
U = ∫ E ⋅ dr = E ⋅ d
1
(1.36)
Ţinând seama de relaţiile (1.35) si (1.36), se deduce capacitatea condensatorului plan:
q ε ⋅E⋅A
C= =
U E ⋅d (1.37)
sau:
ε⋅A
C=
d (1.38)

12
1.8. Capacităţi echivalente. Transfigurarea circuitelor electrice cu capacităţi

1.8.1. Capacitatea echivalentă a unui sistem de condensatoare conectate în serie (fig.1.8)

Figura 1.8. Condensatoare conectate în serie

Considerand sistemul de condensatoare dat, capacitatea echivalentă a sistemului este egală cu:
q
Ce =
U AB
(1.39)

U AB = U 1 + U 2 + ..... + U n = ∑ U k
n

1
Dar (1.40)
Ţinând seama de (1.39), relaţia (1.40), devine:

= q∑
q q q q n 1
= + + .....+
C e C1 C 2 Cn 1 Ck
(1.41)
Deci, capacitatea echivalentă a sistemului de condensatoare conectate în serie este egală cu:
1
Ce =
∑C
n 1
1 k
(1.42)
Introducând noţiunea de elastanţă (S) care reprezintă inversul capacităţii, atunci relaţia (1.42), devine:

Se = ∑ Sk
n

1
(1.43)

13
1.8.2. Capacitatea echivalentă a unui sistem de condensatoare conectate în paralel (Fig.1.9)

Figura 1.9. Condensatoare conectate în paralel

Considerând sistemul de condensatoare (C 1,C 2,.....C n), conectate în paralel, capacitatea echivalentă a sistemului este egală cu:
q = q1 + q 2 + ... q n
Ce =
U AB U AB
(1.44)
sau
C e = C1 + C 2 + ..... + C n
(1.45)
Deci capacitatea echivalentă a sistemului este:

Ce = ∑ Ck
n

1
(1.46)
Substituind capacităţile prin elastanţe, se obţine elastanţa echivalentă a sistemului de condensatoare conectate în paralel:
1
Se =
∑S
n 1
1 k
(1.47)

14