EUROPA ATLANTICĂ - VESTICĂ

CONȚINUTUL TEMEI
Realizarea unei analize complexe - cadrul natural, economie, societate – a regiunii
atlantice europene.
OBIECTIVE:
Sublinierea caracteristicilor specifice naturale şi ale gradului de umanizare, implicit
influența acestuia, într-un spaţiu european cu rol dominant în evoluția contextului regional și
global.

Unităţi peisagere: Scoția, Țara Galilor, bazinul Londrei, Bazinul Parizian,

Masivul Armorican, Masivul Central Francez, Alpii Francezi, Munții Pirinei, Munții
Vosgi, Masivul Ardennes, Polderele Olandeze, Platourile hercinince

Arhipleagul Britanic

Scoţia. Culmile muntoase din Scoţia, au altitudini maxime care nu trec de 1700 m şi o
desfăşurare generală nord-est sud-vest.
Îndelungata peneplenizare alături de tectonică a generat aşa numitele highlands
porţiunile înălţate (culmi) şi lowlands, în general depresiuni sau culoare deseori cu canale ce
fac legătura între vestul şi estul Scoţiei.
Mişcările paleogene au individualizat sau definitivat unele din masive luând naştere
horsturile şi grabenele amintite anterior (highlands, lowlands) după cum perioada
deincativitate tectonică ce a urmat a permis formarea unor suprafeţe de eroziune de mică
altitudine aşa cum apar în Scoţia de Nord-Vest.
Scoţia, ca întreg arhipelagul Britanic, face parte din zona pădurilor cu frunze căzătoare,
inclusă în zona climatică temperată, dar nu lipsesc nici coniferele în partea superioară a
culmilor.
Pădurea apare uşor stratificată cu un etaj superior format din fag, carpen, frasin şi stejar
sub care se află un strat arbustiv din care nu lipsesc cornul şi alunul iar pe parter ierburi.
 Peisaje

- al câmpiilor - modelare glaciară, fluviatilă etc.,

culturi
- al litoralului - estuare, golfuri, faleze, oraşe porturi
- al colinelor şi culmilor muntoase erodate, cu
caracter structural, pădure

Ţara Galilor (Wales). O regiune cu munţi joşi şi coline. Munţii Cambrieni nu

depăşesc în altitudine 1100 m (Vf. Snowdon – 1085 m). Relieful corespunde unor aliniamente
de fractură pe direcţia SV-NE, faţă de care s-au organizat înălţimile, dar şi sistemele
hidrografice. Pe cuvertura sedimentară monoclinală alcătuită din gresii, conglomerate etc. s-a
dezvoltat în sudul Ţării Galilor un relief de cueste. Relieful glaciar este destul de răspândit,
mai cu seamă în Parcul Naţional Snowdonia (lacuri glaciare, circuri, văi glaciare, morene
etc.).
 Bazinul Londrei. Cuvertura sedimentară mezozoică dar şi neozoică, extinsă mai ales
în bazinul Londrei, a constituit suportul apariţiei unui relief corespunzător structurii şi
litologiei. Astfel, pe structura monoclinală, dar şi uşor cutată a acestui bazin, a luat naştere
relieful structural: cueste, tipuri de depresiuni şi văi etc.

Faleze din cretă – Seven Sisters

 Asocierea spaţială a condiţiilor fizico-geografice a dat naştere unor peisaje asupra cărora
intervenţia omului s-a manifestat simţitor. Se deosebesc astfel: peisajul litoralului,
peisajul câmpiilor şi depresiunilor, peisajul colinelor şi culmilor muntoase.
În câmpii (Câmpia Glasgow, Câmpia Liverpool, Câmpia din jurul golfului Solway) apar
uneori martori de eroziune aparţinând treptelor înalte. Asupra unei bune părţi a câmpiilor şi-a
pus amprenta modelarea glaciară lăsând urme evidente. Sub pâlcurile de păduri, care altădată
aveau o mult mai mare răspândire se întâlnesc soluri brune de pădure iar în câmpii soluri de
lande (pe nisipuri).

Europa atlantică continentală

Unităţi peisagere: Masivul Central Francez, M. Vosgi, M. Alpi, M. Pirinei, Bazinul

Aquitaniei, Bazinul Parisului, Câmpiile periferice (vestice), Platourile hercinice

Masivul Central Francez. Este situat în centrul ţării şi prezintă o mare varietate a
formelor de relief şi peisajelor. Constituie un bastion hercinic intens şlefuit, compact cu o
altitudine medie de aproximativ 800 m.
În partea centrală, în Auvergne, se ridică edificii vulcanice de vârstă terţiară sau mai
noi care şi-au păstrat în mică măsură forma iniţială. Totuşi regiunea vulcanică cea mai
complexă poartă numele de Cantal. Aici se găsesc foste cratere, destul de erodate,
reprezentativ fiind Plomb du Cantal (1858 m).
A doua treaptă în peisajul reliefului este constituită din podişuri, unele situate la
altitudini mai mari (ex. Forez, Margeride aflate la peste 1400 m), altele ceva mai jos chiar sub
1000 m (Marche, Limousine, Segala). O parte din acestea sunt formate pe cristalin, scăzând
în altitudine de la est către vest. Ele se înscriu într-o veche peneplenă şi sunt străbătute de văi,
care, datorită înălţărilor terţiare, s-au adâncit, creând în profilul longitudinal numeroase
rupturi de pantă.
Cea de-a treia treaptă de relief o reprezintă depresiunile (culoarele). Ea a rezultat din
mişcările pe verticală suferite de întregul Masiv Central prin scufundarea unor porţiuni pe linii
de flexură şi în limitele cărora se găsesc depresiuni cu caracter de culoare (în lungul văilor
Loire şi Allier şi se numesc: Limagne pe Allier şi afluenţi; Forez, Roanne pe Loire).
Platoul Auvergne
 Munţii Vosgi. Sunt situaţi în nord-estul ţării între Bazinul Parisului în vest şi Câmpia
Alsaciei în est. Altitudinile maxime se găsesc în jumătatea sudică şi trec de 1400 m (Balon
de Guebwiller - 1426 m). Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline, gresii, granite. Versantul dinspre
Câmpia Alsaciei este fragmentat de o bogată reţea de ape care şi a creat văi destul de adâncite.
Munţii Vosgi sunt traversaţi prin trecători impracticabile iarna. Primesc peste 1000
mm precipitaţii medii anuale.
Iernile sunt destul de reci şi bogate în zăpadă, iar toamnele ploioase. Sunt bine
împăduriţi cu păduri de brad, de amestec brad, stejar şi fag, iar spre poale numai de foioase.
Culmile înalte sunt acoperite cu o bogată cuvertură ierboasă de pajişti şi fâneţe.

Munţii Alpi se găsesc în partea de est a Franţei şi se desfăşoară sub forma unui arc pe
cca. 350 km, cu convexitatea spre vest. Au apărut odată cu orogeneza alpină. Individualizarea
principalelor grupe sau culmi s-a făcut pe seama amplelor mişcări tectonice, proprii epocii
şariajului. Pachetele foarte groase de roci sedimentare s-au alăturat cristalinului existent care a
rămas sub forma unei axe mediane, mai mult sau mai puţin unitare. Aceste pachete, în bună
măsură calcaroase, flanchează spre vest şi est nuclee mediane (cristaline).
Altitudinea maximă în Alpii Francezi depăşeşte 4000 m (4807 m Mont Blanc). Sunt
străbătuţi de văi puternic adâncite, cum sunt Durance, Drome, Isere, Rhone. Eroziunea
legată de îngheţ-dezgheţ ca şi cea torenţială şi glaciară au avut şi un rol important în fasonarea
reliefului. Ea a generat şi continuă să creeze creste, abrupturi, văi şi circuri glaciare,
mari conuri de dejecţie.
 Aiguille du Midi Aiguille du Plan

Munţii Pirinei, o regiune muntoasă masivă, cu înălţimi care trec de 3000 m. Se întind
pe circa 400 km de la est către vest. Prezintă un abrupt pronunţat spre Câmpia Acvitaniei şi
unul mai domol către Ebru. Munţii Pirinei au fost conturaţi, puţin înaintea Alpilor, faza
pireneană (eocen mediu-oligocen) fiind considerată ca încheind evoluţia tectonică a
Pirineilor. Cumpăna de ape urmăreşte o serie de blocuri cristaline ridicate, acoperite către sud
şi nord de sedimentar cutat, deseori deformat. Sunt fragmentaţi de văi puternic adâncite şi
înşeuări care permit comunicarea între Franţa şi Spania. Nenumărate sunt circurile şi crestele
glaciare. Pirineii se împart în trei subunităţi: Occidentali, Centrali şi Orientali.
Pirineii Occidentali sunt culmi alungite care nu depăşesc 2000 m, formate din pachete
groase, mai ales de calcar. Culmile sunt separate fie de văi adânci, fie de depresiuni. Au un
climat oceanic, ploios, cu zăpezi trecătoare. Sunt acoperiţi cu păduri de stejar şi brad, dar şi
pajişti şi fâneţe.
Pirineii Centrali trec de 2500 m, sunt formaţi din şisturi cristaline, granite pe seama
cărora au apărut culmi înalte, greoaie dar şi vârfuri semeţe (Pic d’Aneto, Pic du Midi 2877 m).
Gheţarii de platou, ca de altfel întreg relieful glaciar cu peste cele 600 de lacuri glaciare mici
şi relieful fluviatil evident în întregul compartiment muntos şi mai ales în etajul alpin măresc
frumuseţea peisajului.
Pirineii Orientali se găsesc între înşeuarea Puymorens şi Marea Mediterană. Sunt
formaţi din mai multe culmi (Canigou, Carlitte) destul de şlefuite, separate prin
depresiuni tectonice sau de contact.
Un climat mediteranean uscat şi cald, cu ploi violente, cu versanţi puternic ravenaţi,
acoperiţi de păduri, tufişuri, iar la poale şi depresiuni terenuri irigate marchează nota
peisajului.
 Bazinul Parisului şi Bazinul Acvitaniei. O bună parte a teritoriului ţării este ocupat
de câmpii, unele colinare, în general situate sub 350 m altitudine. Multe dintre ele au fost
bazine de sedimentare (mezo-neozoice) umplute cu materiale diferite ca provenienţă din
care nu lipsesc calcarele, nisipurile, argilele, marnele.
Bazinul Parisului este delimitat de Masivul Central Francez în sud, Masivul
Ardennes în nord, Masivul Armorican în vest şi Câmpia Saône, Munţii Vosgi în est. În
această cuvetă umplută cu depozite sedimentare mezozoice şi neozoice din ce în ce mai
recente spre centru, stratele înclină spre mijlocul bazinului. Aşezarea concentrică a structurii
este mai evidentă în est şi parţială în celelalte regiuni. Sistemele hidrografice au creat liniile
majore ale reliefului, definitivat treptat, pentru ca astăzi să reprezinte cel mai tipic şi extins
relief - structural din Europa Atlantică. Există un relief de cueste din Lorena până în
Champagne cu dezvoltare spaţială, înălţimi, grad de fragmentare diferit de la vest către est
care se repetă şi în bazinul Londrei. Principalele râuri care traversează regiunea sunt: Loire,
Seine, Meuse, etc. Unele, ca şi afluenţii lor, au văi destul de largi delimitate de versanţi
abrupţi (Loire), altele curg pe o mică pantă, meandrând.
Suntem în prezenţa unui climat de tip parizian, adică un climat continental nuanţat sau
un climat oceanic degradat, remarcat prin veri calde cu ploi şi ierni reci, cu ger şi zăpadă, din
ce în ce mai severe către est.

Relief structural

- cueste: Lorena;bChampagne; Brie; Beauce

- suprafeţe erozivo-structurale
- depresiuni (Woevre) şi văi
Regiunea Champagne
 Câmpiile periferice (vestice). Sunt cuprinse în această unitate regiunile de joasă
altitudine, situate între ţărmul de la Marea Nordului în vest, Câmpia Germaniei şi Masivul
Şistos Rhenan în est. Este vorba de Câmpia Flandrei, regiunile Zeeland, Holland şi
Friesland. În afară de Câmpia Flandrei care se află pe teritoriul Belgiei şi mai la sud al
Franţei, restul unităţilor fac parte din Polderlandul olandez (o fostă regiune acoperită de apele
mării şi transformată de om în uscat prin separarea de mare printr-un lung cordon litoral).
Climă temperat-oceanică, se remarcă prin temperaturii medii pozitive (ianuarie 0-20C şi
circa 16-180C în iulie). Cad aproximativ 700 – 750 mm precipitaţii aproape tot anul.

Peisajele Beneluxului:

I. în general polderland
II. câmpii fluvio-marine, lacuri,
canale, terenuri cultivate
III. platouri joase cultivate, păşuni
IV. platouri înalte
 Platourile cu altitudine medie şi joasă. Sunt întâlnite în Belgia (regiunile Brabant,
Hesbaye, Condröz, Hainaut, Lorena belgiană, Gutland - sudul Luxemburgului) şi Limburg
(sudul Olandei). Altitudinile sunt cuprinse între 200 şi 350 m, iar alcătuirea petrografică este
predominant sedimentară (calcare, gresii, marne). Clima temperată cu o uşoară nuanţă de
continentalitate spre est.
Platourile înalte. Sunt situate în sud-estul Belgiei grupând câteva interfluvii cu un grad
de fragmentare mai accentuat şi cu altitudini ce nu trec de 700 m (culmea Botrange - 694 m în
Hautes Fagnes) în nordul Luxemburgului. Regiunea este împădurită cu păduri de foioase dacă
ţinem cont de cantitatea de precipitaţii ridicată (1000 – 1300 mm), alături de păşuni şi fâneţe.
DIFERENŢIERI REGIONALE

MAREA BRITANIE

Scoţia. Activităţile sunt legate mai ales de preocupări în industria extractivă

(cărbune), construcţii navale, petrochimie (Dundee), electronică, în comerţ, administraţie.
O zonă de dezvoltare (Clyde Valley-Firth of Forth) impune caracterul modernităţii şi high-
tech.
Nordul (Lake District), se remarcă prin industria siderurgică, exploatarea gazelor
naturale din Marea Irlandei, construcţia navelor, turism. Principalul centru este Barrow.
Nord-Vestul. Regiune destul de populată, cu oraşe mari şi cu rol deosebit în peisajul
economic englez (Liverpool, Manchester, Preston). Există două importante conurbaţii:
Merseyside şi Yorkshire. Aici se află liderii dezvoltării industriale declanşate de Revoluţia
Industrială (Liverpool şi Manchester) şi fosta capitală a industriei textile - Manchester. Este
una dintre cele mai populate regiuni cu rol în dezvoltarea regională. Sunt active industriile:
construcţii de nave, chimică şi petrochimică, electronică. Ample activităţi portuare, de
transport şi comerciale.
Nord-Estul. Regiune complexă din punct de vedere economic: activităţi industriale
(exploatări de cărbune, siderurgie neferoasă, construcţii de nave, de automobile, petrochimie);
regiune conectată la centrul de exploatare a petrolului din Marea Nordului numit Ekofisk);
activităţi de pescuit - Hull fiind portul flotei de pescuit. Este una din regiunile Marii Britanii
cu activităţi turistice eficiente. Se remarcă în mod deosebit oraşele: Newcastle, Leeds,
Bradford, Hull, Middlesbrough.
 ▪ Ekofisk - punct petrolier

▪ Reconversie industrială - Rhonda Valley (Toyota

Valley- high tech)

▪ Concentrare:
- metropolitan (Birmingham)
- multipolară (Leicester, Derby, Nottingham)

Ţara Galilor. Regiune cu o recunoscută identitate culturală, politică şi economică. Un

loc de refugiu al celţilor. O economie orientată către sectorul terţiar, cu ramuri şi servicii
„High Tech”. În acest sens există în sudul Ţării Galilor regiunea Rhonda Walley, cunoscută
sub denumirea de Toyota Valley.
După 1980, regiunea este subvenţionată de importante investiţii japoneze susţinând
procesul de reconversie industrială. Există încă: siderurgie, construcţii de maşini, activităţi
portuare, de transport şi comerciale (Swansea, Cardiff, Newport).
Midlands. Conurbaţie (Midlands) de primă importanţă având ca centru, metropolă
orientată pe servicii, Birmingham împreună cu Dudley şi Walsall, Leicester, Derby,
Nottingham. Activităţi care se concentrează îndeosebi în jurul oraşului Birmingham,
concentrare industrială de tip metropolitan (industrie constructoare de maşini, industrie
siderurgică, având ca materie primă fierul vechi, iar ca centru specializat Dudley – cu
industrie petrochimică: cauciuc, mase plastice) şi una multipolară: exploatare de cărbuni,
siderurgie, construcţii de maşini (autovehicule) cu centre: Leicester, Derby, Nottingham.
Birmingham este un centru comercial internaţional.
 Regiunea de Est. Reprezintă o zonă istorică a ţării cu mărturii ale invaziilor anglilor.
Descoperirea petrolului şi gazelor în platforma Mării Nordului au impus o altă direcţie
evoluţiei economice a regiunii, încât oraşele Norwich şi Bacton capătă noi funcţii.
Regiunea de Sud-Vest. Activităţi comerciale şi de transport, turistice, industriale. Au
un rol deosebit oraşele: Plymouth, Portsmouth, Southampton.
Regiunea de Sud-Est şi Greater London. Regiune cu un potenţial industrial şi al
serviciilor ridicat. Londra joacă un rol polarizant. Activităţile care se desfăşoară în lungul
estuarului Tamisa şi în conurbaţia Londrei sunt extrem de importante pentru oraşul propriu-
zis, cât şi pentru împrejurimi. Oraşele satelit Basildon, Bracknell, Crawley, Harlov, Hartfiels
etc. au astăzi un rol din ce în ce mai important în distribuţia populaţiei, descongestionarea
regiunii etc.
Un aspect important în actuală etapă post-industrială de dezvoltare îl constituie glisarea
economică de la sectoarele primar-secundar către terţiar-cuaternar. Mai mult decât atât, a
devenit de mare actualitate moştenirea industrială, vechile amplasamente care au jucat un rol
important în promovarea şi susţinerea revoluţiei industriale, şi care în prezent face obiectul
unor ample procese de reconversie asociate regenerării urbane.

Birmingham – Brindley Square (fostă zonă industrială, în prezent reinventată prin

intermediul procesului de regenerare urbană)

Birmingham – unul dintre centrele care au susţinut revoluţia industrială şi cel mai
important centru industrial al regatului. După criza din anii 80, oraşul a suferit o serie de
transformări structurale, atât din punct de vedere al arhitecturii urbane cât şi din punct de
vedere al structurii sociale. Daca în cazul celei dintâi sunt evidente aspectele legate de
regenerarea vechilor spaţii în ceea ce priveşte societatea, evoluţia a fost condiţionată de
caracterul multicultural al oraşului (aici se găseşte cel mai mare procent de locuitori non-
britanici).
 Liverpool – reprezentantul uneia dintre primele dualităţi economice din Europa,
alături de Manchester. Noile direcţii de dezvoltare şi management urban au revigorat spaţiile
care au fost afectate de etapele de criză. Fostele Albert Docks, unul dintre simbolurile
oraşului au fost incluse într-un amplu proces de renovare şi schimbare a profilului iniţial.

Manchester – cel mai important centru al industriei textile din sec.XIX, în prezent se
identifică ca un important centru financiar. La fel ca şi în cazul fostului partener, Liverpool,
Manchester a beneficiat de noile abordări ale regenerării urbane.
 Canary Wharf

Londra, capitala regatului a reuşit să-şi impună statutul de centru decizional la nivel
global în domeniul financiar şi prin transformarea fostelor docuri în areale în care
funcţionează instituţii ce aparţin acetui domeniu.

FRANŢA

Regiunea pariziană. Este dominată de prezenţa oraşului Paris, o aglomerare urbană cu

peste 9,3 mil. loc., situată în centrul Bazinului Parizian, pe fluviul Seine. Parisul cuprinde
aglomerarea restrânsă sau oraşul propriu-zis şi aglomerarea extinsă care include şi
aglomerarea precedentă plus a doua coroană de banlieu. Urbanizarea are caracter discontinuu.
Cinci centre mari Cergy-Pontoise, Marne la Valee, Saint-Quentin, Evry, Melun-Senart, preiau
o serie de activităţi ce aparţineau însăşi capitalei stabilizând populaţia. La circa 100-200 km se
întâlneşte o altă centură de oraşe: Orleans, Tours, Amiens, Rouen, Reims, cu care Parisul
menţine legături funcţionale. Cea mai dinamică zonă este Sena inferioară (Seine Inferieure) cu
activităţi industriale multiple (petrochimie, siderurgie, industria automobilelor şi avioanelor,
industria textilă, chimică). Activităţile portuare, având în vedere prezenţa celor două porturi,
Le Havre şi Rouen (380.000 loc.), au un loc deosebit în structura economiei.

Regiunea pariziană
 REGIUNEA PARIZIANĂ

Aglomerarea Aglomerarea
restrânsă (oraşul extinsă (oraşul şi
propriu-zis) a doua coroană
de banlieu)

La Defense – una dintre zonele pariziene care a suferit transformări structurale

profunde prin reorientarea economică şi prin intermediul unei arhitecturi moderniste.

Blois – oraş care păstrează aerul medieval

 Tours – unul dintre susţinătorii turismului cultural de pe valea Loire

Regiunea nordică. Puternică regiune industrială (industria extractivă, constructoare de

maşini, chimică, alimentară) cu industrie textilă şi carboniferă tradiţională. Prezenţa
conurbaţiei tripolare Lille – Roubaix - Tourcoing se alătură activităţilor portuar-industriale din
perimetrul oraşelor Dunkerque, Calais, Boulogne.
Se remarcă porturile Dunkerque, port de nivel european şi Calais. Această regiune cu o
desfăşurare lineară este străbătută de autostrăzi, căi ferate rapide, canale, care permit o
legătură eficientă între centrul Franţei şi regiunile vecine.
Regiunile de Est şi Nord - Est. Este vorba de Lorena şi Alsacia, o puternică arie
industrială, cu o pondere susţinută a industriei extractive (cărbuni, fier, săruri) şi a celei
prelucrătoare (siderurgia, chimică şi petrochimică a industriei construcţiilor mecanice). În
lungul celor două axe industriale Moselle şi Meurthe, adevărate bulevarde industriale, se
găsesc puternice centre urban-industriale, cum sunt Nancy, Metz, Thionville pe Moselle şi
Saint-Die, Raon l’Etope, Luneville pe Meurthe. De altfel Nancy, Metz şi Thionville formează
un aliniament urban tripolar, cu mare rază de influenţă, oraşul Nancy având funcţie de
metropolă de echilibru.
Alsacia este dominată de prezenţa oraşului Strasbourg, oraş cu peste 380.000 locuitori.
Cuprinde zona industrială de-a lungul canalului care însoţeşte Rhinul, zona de antrepozite,
rezervoare de petrol, depozite de cărbune, zona şantierului naval. La sud şi nord de
Strasbourg, pe Rhin, se găsesc multe centrale hidroelectrice, oraşul Strassbourg, metropolă
regională, este încadrat între canalul Rhône-Rhein în sud şi Marne-Rhein în nord. El s-a
dezvoltat teritorial mai ales către est. Este străbătut de importante căi rutiere şi feroviare.
Celălalt oraş, Mulhouse, centru al construcţiilor mecanice, industriei textile şi chimice,
asigură cu produse industriale economia regiunii.

Aliniament urban tripolar

Nancy-Metz-Thionville
(metropolă de echilibru)
 Regiunea Rhône - Alpes. Cu importante resurse hidroenergetice în Alpi, carbonifere,
forestiere şi pastorale în Masivul Central Francez (St. Etienne) şi o intensă activitate
industrială (construcţii de maşini – Lyon - St. Etienne), electro-metalurgie, industria lemnului,
dar mai ales textilă şi chimică.
Gruparea Lyon constituie un alt pol economic al ţării. Există şi o agricultură foarte
diversificată în culoarul Rhône şi pe văile cu care confluează, precum şi o activitate turistică.
Oraşul Lyon, importantă metropolă de echilibru are o populaţie de peste 1 milion
locuitori.
Împreună cu Grenoble, capitală regională, centru turistic şi universitar şi cu St. Etienne
de asemenea capitală regională şi centrul conurbaţiei cu acelaşi nume, alcătuiesc un areal
economic puternic.
 Regiunea Sudică. Cuprinde două secţiuni şi anume: mediteraneană şi sud-vestică.
Regiunea mediteraneană, foarte dezvoltată, cu agricultură, pomicultură,
viticultură, cu activităţi portuare şi industriale, precum şi turistice-balneare.
Câteva oraşe au o foarte mare influenţă în spaţiul economic de aici şi anume:
Marseille, cu o populaţie de peste 1 milion locuitori, cu o activitate complexă (portuară,
industrială, comercială, turistică etc.)
Câteva centre din jurul său: Fos, La Bere, Lavéra; Toulon (peste 400.000 loc), port cu
un şantier naval activ; Nice (peste 500.000 loc.) principalul centru al Cote d’Azur,
Montpellier (peste 200.000 loc.) centru industrial şi universitar, prefectură, important pol de
atracţie. În afara oraşului Montpellier, în regiunea Languedoc-Roussillon mai sunt câteva
centre: Perpignan, Nîmes, Beziers, Arles cu activităţi în industria construcţiilor de maşini,
industria textilă, petrochimic (Frontignan), platforme de distribuire a legumelor şi fructelor.
La est de Rhône, în regiunea Provence-Alpes-Cote d'Azur, oraşele Marseille, Nice,
Toulon şi altele cum sunt Grasse, Cannes, Antibes alcătuiesc unii d i n t r e tehnopolii ţării
care asociază numeroase întreprinderi industriale, institute tehnologice, de învăţământ şi
cercetare. Prin urmare pe Cote d’Azur se poate vorbi în aceeaşi măsură de prezenţa turismului
şi industriei.
Subregiunea sud-vestică are unele resurse energetice (petrol, gaze), industria construcţiilor
de maşini (avioane - Bordeaux, Toulouse), reprezentativă pentru Franţa, industria
petrochimică, activităţi portuare. Cele două centre - Bordeaux (peste 690.000 loc.) şi
Toulouse (peste 650.000 loc.), prin funcţiile lor, dezvoltă un mare hinterland de influenţă.

Tehnopoli
Cote

d’Azur - învăţământ activităţi

- cercetare industriale
Marseille
Nice
Toulon
Grasse, Cannes

- Fos
Industrie - La Bere
- Lavéra

Turism - Nice
- Cannes

Regiunea Vestică, de fapt continuarea spre nord a celei sud-vestice, se remarcă prin
activităţi agricole, portuare şi industriale. Oraşele porturi Nantes, St. Nazaire, La Rochelle
şi Brest, sunt şi centre active ce şi-au asumat funcţiile amintite dar mai ales funcţia
portuar-comercială. Este o regiune de intens trafic al petrolului, lemnului, cerealelor şi a
multor produse alimentare, dar şi industriale, o regiune activă pentru creşterea animalelor
(Bretagne, Normandie, Loire).
OLANDA

Se disting patru regiuni: de Vest, de Nord, de Sud, de Est.

Regiunea Nordică se remarcă prin producţia de gaze naturale (exploatarea pe uscat
şi din platforma continentală), pe baza cărora se dezvoltă industria chimică, a aluminiului
etc. Prezentă este şi industria energetică. Agricultura (creşterea animalelor) ocupă un loc
important în structura economiei regiunii. Principalele centre sunt: Groningen,
Leeuwarden, Delfzijl.
Regiunea Vestică. Conurbaţia Randstad – Holland (peste 5,9 mil. loc.) se prezintă
sub forma unui inel incomplet, desfăşurat între gurile Rhein-ului şi vechiul golf
Zuiderzee.
Cuprinde mai multe centre urbane: Amsterdam, Rotterdam, Haga, Utrecht, Haarlem,
Dordrecht, Leiden, Hilversum.
Au fost separate trei regiuni industriale:
1. Amsterdam (pe râul Amstel) – Ijmuiden – Haarlem: industrie constructoare de
nave, avioane, autovehicule, industrie petrochimică, chimică, industrie siderurgică,
electronică.
2. Rotterdam – Dodrecht – Haga: industrie petrochimică, chimică, energetică,
construcţii de nave.
3. Utrecht: tehnopol
Regiunea Estică, cu principala grupare industrială Arnhem – Nijmegen (industria
textilă, metalurgică, electronică, exploatarea gazelor naturale).
Regiunea Sudică se distinge prin dezvoltarea industriei siderurgice, chimice,
petrochimice, constructoare de maşini, industriei textile. Terenurile sunt cultivate cu
secară, ovăz, cartofi, plante furajere etc. Regiuni industriale importante:
1. Tilburg – Breda;
2. Eindhoven;
3. Maastricht – Haarlem.

Conurbaţia Randstad - Holland

 Olanda poate fi considerată astăzi, şi pe bună dreptate, laboratorul social al
occidentului şi prin extindere al întregului spaţiu european. Tradiţia olandeză în ceea ce
priveşte toleranţa a contribuit la eliminarea, în mare parte a tabu-urilor sociale, diversitatea
culturală putându-se exprima aproape fără piedici.
Oraşele olandeze, reflectă un cosmopolitism asumat, subordonat unei stări de
normalitate. Existenţa marilor porturi precum Rotterdam sau Amsterdam sau a centrelor
universitare Utrecht, Maastricht nu face decât să contribuie pe de-o parte la perpetuarea
toleranţei dobândite de-a lungul secolelor de comerţ pe mare, iar pe de altă parte la păstrarea
acesteia în actualul context al globalizării.

Amsterdam – capitala economică a Olandei şi unul dintre cele mai liberale oraşe ale
Europei
BELGIA

Funcţional, dar în strânsă legătură cu potenţialul uman şi economic, în Belgia se disting

trei regiuni importante şi anume:
1. Regiunea Centrală.
2. Regiunea de Vest (Flandra)
3. Regiunea Sudică şi Sud-Estică.
Regiunea Centrală. Include regiunile: Bruxelles, Brabant, Limburg, Hainaut, Liege, iar
dintre oraşele mai importante: Bruxelles, Anvers, Liege, Charleroi, Namur .
Aici este concentrată cea mai mare parte a industriei ţării pe cele două axe Antwerpen -
Bruxelles şi Mons – Charleroi - Namur - Liege (siderurgică, constructoare de maşini,
chimică), o mare densitate a căilor de comunicaţii.
Regiunea de Vest (Flandra). Se desfăşoară la vest de râul Schelde până la ţărmul Mării
Nordului. În peisajul urban se remarcă oraşele: Gand - Gent, ale cărui legături cu
Antwerpen şi cu litoralul se realizează prin Kanal van Gent, noul Terneuzen care face legătura
cu portul Terneuzen la estuarul Westerschelde şi direct cu Antwerpen prin intermediul
râului Schelde.
Alte oraşe sunt Brugge, Ostende, ambele cu funcţii industriale şi comerciale. Aici,
având în vedere tradiţia, este concentrată cam 85% din industria textilă: prelucrarea
primară a lânii, bumbacului, mătăsii, iutei, inului şi a produselor sintetice. Dintre centre se
remarcă: Kortrijk, Brugge, Gand, Aalst, Menen, Tielt, Eeklo, Lokeren, Ronse.
Regiunea de Vest este un important furnizor de produse agricole şi anume: cerealele
(grâu, ovăz). Pe terenurile nisipoase se cultivă cartof, secară, plante furajere, sfeclă de zahăr, iar
în regiunea litorală, pe poldere - legume, ovăz, orz.
Regiunea Sudică şi Sud-Estică. Cuprinde regiunile Namur (jumătatea sudică) şi
Luxemburg având ca centre mai de seamă Aarlen, Givet, Jemelle, Dinant.
Resursele naturale: pădurea, păşunile şi fâneţele, material de construcţii au restrâns
întrucâtva activităţile industriale. Preocuparea majoră se referă la valorificarea pădurii, a
păşunilor şi fâneţelor prin industria lemnului şi creşterea animalelor. Ardennes oferă suficiente
posibilităţi şi pentru dezvoltarea turismului.

Agricultura şi industria
în Belgia şi Luxemburg
 Agricultura Belgiei

Brugge – un oraş dominat de influenţa modelului cultural flamand

Bruxelles – un important vechi centru comercial care în prezent şi-a asumat rolul de centru
de decizie politică ,economică şi militară al spaţiului european.
 Test de autoevaluare

Studierea acestui subcapitol v-a dat posibilitatea să

cunoaşteţi principalele regiuni geoeconomice din ţările
Europei de Vest, atribuindu-i-se fiecăreia locul şi rolul în
structura economică a ţării
a) Evidenţiați prin ce activităţi se desprinde fiecare din
regiunile prezentate
b) Care sunt oraşele cu o influenţă deosebită în peisajul
geografic al fiecărei regiuni
c) Există diferenţieri deseori importante în peisajul
agricol al regiunilor; amintiţi-le şi comentaţi-le.

Răspunsuri

a) Sunt prezente activități cu caracter complex ce aparțin sectoarelor

secundar, terțiar dar și cuaternare. Interesant este faptul că se observă o glisare
către sectoarele terțiar și cuaternar (regiunea londoneză, regiunea pariziană,
Randsta Holland, axa Sambre-meuse etc)
b) Loondra, Birmingham, Liverpool, Manchetser, Paris, Lyon, Marseille,
Bruxelles, Charleroi, Liege, Anvers, Rotterdam, Amsterdam, Utrecht etc.
c) agricultutra este de tip intensiv, existând diferențieri date și de
contextul bio-pedo-climatic: creșterea animalelor în Marea Britanie și nordul
Franței, cultura viței de vie în nordul, centrul, vestul, și sudul Franței, aultura
plantelor și creșterea bovinelor în Olanda și Belgia etc.
 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt principalele unităţi fizico-geografice şi care sunt elementele de peisaj specifice
fiecăruia ?
2. Principalele concentrări urbane: localizare, componenţă, motivaţiile concentrării.
3. Care din ramurile industriale îşi bazează producţia pe materie primă exclusiv autohtonă,
parţial autohtonă sau din import ?
4. Care este rolul reconversiei şi restructurării în economia britanică? Dar franceză?
(ramuri, direcţii etc.)?
5. Care sunt particularitățile societății olandeze și cum au apărut acestea?
6. Care este locul economiei Europei Atlantice în Uniunea Europeană ?

REZUMAT
 Teme de control
1. Identificati principalele direcţii de dezvoltare urbană
2. Diversitatea culturală ca factor de progress
3. Regenerare urbană – vector de dezvoltare al spațiului
European atlantic

PLAN DE TRATARE

- evoluția regională a contextului natural

- evoluţia populaţiei şi aşezărilor; factori de influenţare a unor densităţi ridicate
- specificul economic
- truismul – privit ca oportunitate de dezvoltare
- transporturile şi căile de comunicaţie cu rol determinant în creşterea performanţei
economice
- sectorul cuaternar – noul vector de dezvoltare

Bibliografie

Bailey C., Miles S., Stark P., (2004) Culture-led Urban Regeneration and the revitalisation of
identities in Newcastle, Gateshead and the North East of England. International Journal of
Cultural Policy 10(1), 47-66.
Bassett K., Griffiths R., Smith I., (2002) Cultural industries, cultural clusters and the city:
the example of natural history film-making in Bristol. Geoforum 33, 165-177.
Change and Continuity – Cities in Evolution, (2007), Proceedings of the 37h Annual
Conference International Urban Fellows Program Johns Hopkins Institute for Policy Studies
June 9-13, Edinburgh and Glasgow SCOTLAND 2007
Environment and Heritage Service National Trust Moyle District Council (2005) Giant’s
Causeway and Causeway Coast World Heritage Site
Fijalkow Y., (2010), Urban strategies and collective memory. An upper-middle class
municipality in The Grand Paris project, Journal of Urban and Regional Analysis, vol. II, 2,
p.7 – 18
Gordon J. E., Lees G. R., Leys F. Katherine, MacFayden C. J.C., Puri G., Threadgould
R., Kirkbride Vanessa (2002) Natural heritage Zones
Merk, O., et al. (2011), “The Competitiveness of Global Port-Cities: the Case of the Seine
Axis (Le Havre, Rouen, Paris, Caen) - France”, OECD Regional Development Working
Papers, 2011/07, OECD Publishing. http://dx.doi.org/10.1787/5kg58xppgc0n-en
Montgomery J., (2003), Cultural Quarters as Mechanisms for Urban Regeneration. Part 1:
Conceptualising Cultural Quarters, Planning, Practice & Research, Vol. 18, No. 4, pp. 293–
306, November
Regina Durighello, Tricaud P-M., (2005), Etude thematique sur les paysages culturels
viticoles dans le cadre de la convention du Patrimoine Mondial de l’UNESCO, ICOMOS -
Conseil International des monuments et des sites
Vanolo A., (2005), The Mediterranean Latin Arc: innovation and polycentrism in the urban
structure, Cities and Networks. What territorial integration? - La Rochelle, 20-21 October
2005
EUROPA CENTRALĂ

CONȚINUTUL TEMEI
Se analizează din punct de vedere complex, cadrul natural și economia unuia dintre
cele mai dinamice spații ale continentului european.
OBIECTIVE:
Identificarea trăsăturilor specifice naturale şi a gradului de umanizare, implicit
consecinţele acestuia, într-un domeniu european dominat de provocări și modificări spațiale
și temporale.

Unităţi peisagere: Munţii Alpi, Podişurile Prealpine, Munţii Carpaţi, Masivele

Hercinice.

Munţii Alpi. Alpii se desfăşoară arcuit, între Marea Ligurică şi Câmpia

Panonică, aproximativ între Nice şi Viena pe o lungime de peste 1200 km. Lăţimea lor
variază între 125 km şi 265 km, fiind mai mare în compartimentul estic.
Se remarcă totodată o simetrie altimetrică transversală, zonele centrale fiind și
cele mai înalte. Munţii de pe latura internă şi externă a lanţului alpin, în general cu
altitudini sub 3000 m, formează şirurile unităţilor prealpine. În timp ce Alpii de Vest se
desfăşoară arcuit, Alpii de Est au orientare vest-est, răsfirându-se digital spre Câmpia
Panonică, în bună parte datorită formării unor mici bazine tectonice intramontane
(Graz, Klagenfurt, Maribor, Ljubljana).
Alpii au rezultat din coliziunea plăcii Eurasiatice şi Africane care a antrenat un
mare volum de roci sedimentare acumulate în trei fose inclusiv depozite vulcanice
aduse de pe uscaturile vecine. Importante mase de roci au fost deplasate pe mari
distanţe.
Structural, Alpii se caracterizează printr-o simetrie accentuată, având în centru o
zonă cristalină (şisturi cristaline, granite, gnaise), iar pe flancuri câte o zonă
sedimentară formată din şisturi, calcare, gresii etc.
Stilul, intensitatea şi vârsta recentă a mişcărilor tectonice au făcut din Alpi cel
mai măreţ edificiu orogenic european. La impunerea sa în peisaj au contribuit prin
contrast sectoarele de scufundare vecine (Câmpia Panonică, Câmpia Padului, valea
Rhône-ului, Marea Ligurică), spre care trecerea se face rapid. Sistemul fluviatil, cel
glaciar şi periglaciar au rol fundamental în modelarea reliefului.
Prealpii prezenţi pe latura vestică şi nordică (Provence, Bavariei, Austriei) dar şi
în sud (Piemontul şi Dolomitici) nu depăşesc 2000-3000 m şi sunt alcătuiţi fie din
calcare şi dolomite fie din şisturi, gresii etc.
Alpii constituie un important castel de ape. Dunărea este colectorul principal
pentru apele de pe latura nord-estică şi estică, Rhein-ul pentru sectorul central-nordic,
Rhône-ul pentru cel extern, nord-vestic şi vestic, iar Padul - Po pentru cel sudic. Puţine
râuri se varsă direct în mările anexe ale Mediteranei.
În pleistocen, Alpii au cunoscut cel puţin patru faze glaciare: Günz, Mindel,
Riss şi Würm, ultimele două lăsând importante urme. Datorită altitudinii mari şi
umidităţii ridicate, în Alpi s-a menţinut o zonă glaciară extinsă chiar şi în holocen. Se
admite o ridicare actuală a Alpilor cu cca 0,6mm/an.
Clima este în general temperată de munte, influenţată local de poziţia Alpilor la
contactul cu Europa Sudică, de orientarea şi lungimea culmilor şi de asemenea de
altitudine şi de configuraţia reliefului. Zona prezintă variaţii regionale între vest şi
nord, mai umede şi cu diferenţieri anotimpuale atenuate, şi cele estice, mai
continentalizate.
Atât flora cât şi fauna Alpilor cunosc o mare varietate de genuri şi specii. Se
întâlnesc peste 5000 de specii de plante vasculare, numai Alpii Mediteraneeni dând
circa 2800 de specii.
În general, versanţii sudici, mai însoriţi, au un suport de căldură mai mare; sunt
acoperiţi cu păduri de pin şi zadă, pot fi cultivaţi şi oferă condiţii mai optime instalării
aşezărilor umane, comparativ cu cei nordici, mai umbriţi şi mai răcoroşi, apţi pentru
dezvoltarea pădurilor de brad şi molid.
Fauna este cea adecvată biotopurilor menţionate. Ca element specific, se
remarcă marmota alpină.
 Podişurile prealpine (podişurile Elveţiei, Bavariei şi Austriei) au forma unui triunghi
cu baza sprijinită pe culmile Prealpilor în sud-vest şi în sud şi cu cele două laturi închise de
Munţii Pădurea Cehiei, Munţii Pădurea Bavariei, de culmile Jura Franconiană, Jura Suabă şi
de Munţii Jura. În ansamblu, reprezintă o zonă depresionară interpusă între Alpi, Jura şi zona
hercinică a Europei Centrale.
Gheţarii pleistoceni coborâţi din Alpi au acoperit în totalitate Podişul Elveţiei
(pătrunzând şi în Munţii Jura), jumătatea sudică a Podişului Bavariei şi liziera sudică a celui
austriac. Clima are un caracter de adăpost. În Elveţia, media lunii ianuarie este între 1-3ºC,
iar a lunii iulie 15-18ºC. Precipitaţiile sunt abundente (700-800 mm anual). Föhnul se resimte
şi aici, îndulcind clima, fapt la care contribuie şi influenţa termică a marilor lacuri.
 Munţii Carpaţi, respectiv sectorul lor de Nord-Vest, ocupă aproape trei sferturi din
teritoriul Slovaciei. S-au format odată cu întregul sistem alpin.
De la nord, de la graniţa cu Polonia, către sud se disting:
– Tatra Mare (Tatra Înaltă – Vysoké Tatry) un „horst” cristalin, granitic, definitivat prin
mişcările neotectonice,
– spre sud, dincolo de Culoarul tectonic longitudinal Váh, până la Culoarul Hron, se
ridică Tatra Mică (Tatra Joasă – Nizke Tatry) tot un compartiment cristalin
– La sud de Depresiunea Hron (limitează la sud masivul Tatra), un culoar tectonic miocen
pe o distanţă mult mai mare decât precedentele sisteme muntoase, se desfăşoară Munţii
Meta-liferi ai Slovaciei;
În afara celor trei grupe muntoase reprezentative, care ocupă centrul Slovaciei, către vest se
ridică alte câteva masive cum sunt: Carpaţii Mici (Male Karpaty) de 768 m altitudine;
Carpaţii Albi (Bîle Karpaty) sub 1000 m.
- Beskizii, Tatra Mare şi Tatra Mică, Javorniky, Vihorlat. Aparţin zonei externe a
orogenului alpin, zonă de fliş intens cutată încadrată Platformei Beskidice (Beskizii de Vest
şi Est).
 Masivele hercinice
Este vorba de un ansamblu de platouri
joase şi masive medii constituite în unele
locuri din aflorimente ale soclului hercinic, în
altele din cuvertura sedimentară mezozoică
sau terţiară. Relieful este reprezentat de un
mozaic foarte nuanţat, cu masive vechi ce
corespund aflorimentelor soclului.
a. Masivele zonei interne, mult mai
apropiate de Alpi şi de Carpaţi, au fost
puternic înălţate şi decupate în blocuri,
delimitate de falii.
b. Masivele zonei externe. Extremitatea
lor occidentală este traversată de Meuse, vale
epigenetică şi antecedentă. Reţeaua
hidrografică este convergentă către centrul
masivului unde Sieg, Lahn şi Moselle
întâlnesc Rhein-ul printr-o dispunere inversă
celei normale. Aceasta se explică prin
existenţa fracturilor meridiene care au ghidat
cursul Rhein-ului, ca şi a micilor cuvete
sedimentare terţiare din interiorul masivului.
 Câmpia Nord-Europeană reprezintă un sector vast al unei arii de subsidenţă,
din care o parte este scufundată sub apele M. Baltice şi M. Nordului. Soclul hercinic
este acoperit de o groasă cuvertură sedimentară mezozoică şi terţiară care ajunge până
în Pliocen, fiind complet mascată de formele de acumulare cuaternară. Morenele
desenează arcuri de cerc paralele, corespunzătoare la o primă aproximare glaciaţiilor
succesive (fazelor glaciare).
Glaciaţiunile cele mai vechi, Elster (Mindel) şi Saale (Riss), au lăsat morene în
Olanda, Belgia şi pe marginile masivelor vechi. Formele caracteristice au fost distruse
în întregime de către solifluxiunea periglaciară ulterioară.
 Patrulaterul Boemiei
Podişul Boemiei, situat în partea central-vestică a Cehiei, este inclus regiunii
varisce încadrată de numeroase falii şi falii transformante. Altitudinile medii se înscriu
în jurul valorii de 500 m. Este traversat de cursul superior al Elbei (Labe) şi a
afluentului său Vltava.
Colinele Ceho-Morave. Denumirea confirmă aspectul morfografic al regiunii
(Colinele Oderului). Altitudinile nu depăşesc 900 m, iar culmile apar fie aliniate pe
direcţia nord-vest sud-est, fie grupate.
Munţii Metaliferi (Erzgebirge sau Krušne Hory). Culmile sunt orientate pe
direcţia nord-est sud-vest. Altitudinea maximă se înregistrează în vârful Klinovec
(1244 m).
Pe latura sud-estică, la o altitudine mai coborâtă, se găsesc Munţii Pădurea
Boemiei (sau Cehiei), care spre Germania poartă denumirea de Pădurea Bavareză.
Sub raport climatic şi nu numai, există diferenţieri între ele două trepte de
peisaj: munte şi podiş. Spre exemplu, precipitaţiile variază între 500 şi 700 mm în podiş
şi peste 1.500 mm în munţi. Cantitatea medie anuală la Praga este de 510 mm.
Apele care străbat ţara sunt destul de numeroase şi se îndreaptă către Marea
Baltică (Odra), Marea Neagră (Morava afluent al Dunării), Marea Nordului, Elba
(Labe).
Vegetaţia este alcătuită din păduri de foioase, în cea mai mare parte, înlocuite în
altitudine de pădurile mixte, foioase şi conifere, iar mai sus pădurile de molid şi brad.
Solurile: sub covorul vegetal se găsesc argiluviosoluri, cambisoluri şi spodosoluri. În
podişul Boemiei, regiunea Polabiei, apar rendzinele.
DIFERENŢIERI REGIONALE

GERMANIA

Regiunea Landurilor din Vest (Rhenania de Nord Westfalia, Rhenania

Palatinat, Saarland). Se suprapune în cea mai mare parte Axei Rhenane.
Axa Rhenană, (regiune puternic urbanizată şi industrializată), se înscrie în
lungul fluviului Rhein, separând în general munţi cu altitudine mijlocie, podişuri şi
depresiuni sau traversând câmpii.
Axa propriu-zisă începe de la Basel sau mai exact de la Mulhouse, trece prin
Câmpia Alsaciei, separând hercinidele Vosgi şi Pădurea Neagră. Mai departe, spre
nord, separă munţi şi podişuri aparţinând regiunii Şistos-Rhenane. Majoritatea acestora
sunt alcătuite din şisturi cristaline perforate pe alocuri de eruptiv şi acoperite cu o
cuvertură mezozoică. Dezvoltarea laterală a culoarului a generat arii depresionare
(câmpii), cum sunt Koblenz, la confluenţa Rhein-ului cu Moselle, Köln ş.a.
În treimea inferioară, Rhein-ul traversează o parte a câmpiei nord-europene de
pe teritoriul Olandei complexă din punct de vedere genetic (glaciară, fluviatilă,
maritimă) cu altitudini sub 60 m. Polderele formează aici un important suport productiv
pentru activităţile agricole.
În lungul axei, având în vedere dezvoltarea în latitudine, se întâlneşte climatul
temperat continental cu frecvente invazii de mase boreale în regiunea Masivului Şistos-
Rhenan, temperat continental de adăpost cu veri călduroase în Alsacia şi temperat-
oceanic mai umed în câmpiile nordice. Cu mici diferenţieri, cantitatea de ploaie căzută
se înscrie în valori cuprinse între 500-750 mm, cu frecvente zile şi nopţi friguroase şi
geroase în sezonul rece.
Culoarul Rhein constituie de asemenea o axă de vechi schimburi dinspre bazinul
Mediteranei spre inima Europei şi în continuare spre nordul acesteia, prelungire
firească a culoarului Rhône.
Populaţia este concentrată cu deosebire în bazinul Ruhr unde valorile densităţii
ajung la 4.000-5.000 loc./kmp şi unde există câteva oraşe mari: Köln, Düsseldorf, Essen
şi multe alte centre mai mici cu care interferează funcţional.
În general, valoarea medie a densităţii populaţiei în lungul axei depăşeşte 180
loc./kmp, îndeosebi în lungul microaxelor (Rhein-Neckar, Rhein-Main), în care o serie
de centre urbane cum sunt: Frankfurt, Wiesbaden, Mannheim, Heidelberg concentrează
prin specificul lor industrial un volum mare de activităţi.
Valorile foarte mari din regiunea Ruhr sunt legate de antrenarea forţei de muncă
din landurile apropiate (Rhenania, Westfalia ş.a.). Regiunea Rhinului însumează 40%
din populaţia urbană a ţării. Pentru centrele situate în bazinul Ruhr, resursele de subsol
au generat multiple activităţi industriale. Activitatea industrială a evoluat pe baza unei
infrastructuri de transport eficiente, mare densitate a căilor rutiere şi ferate, canale de
navigaţie continuu modernizate.
În afară de industria petrochimică, prezentă atât în regiunea Ruhr, dar mai ales
în lungul Rhein-ului, s-au dezvoltat siderurgia (Duisburg, Dortmund), industria meta-
lurgiei neferoase (Freiburg), industria construcţiilor navale, a automobilelor (Bochum).
Axa Rhein-ului se remarcă şi printr-o agricultură variată unde coexistă cultura
unor cereale precum în Câmpia Köln, cu viticultura si pomicultura în regiunea
Alsaciei, ca şi pe culoarele Main, Neckar, împreună cu creşterea animalelor (peste 60%
din valoarea producţiei agricole în regiunea Rhin de pe teritoriul Olandei).
Regiunea Landurilor de Nord (Saxonia Inferioară, Bremen, Schleswig-
Holstein, Hamburg, Mecklemburg-Vorpommern). Activităţile economice se desfăşoară
pe două aliniamente: unul portuar (Bremen, Hamburg, I.übeck, Rostock cu industrie
portuară (siderurgie, construcţii de nave), petrochimie, industrie alimentară (pescuit) şi
un aliniament continental, către interior, cu activităţi dispersate (extracţia gazelor
naturale, industria mecanică, agricultură, cartof, cereale, creşterea animalelor, sfecla de
zahăr); două oraşe importante, Hannovra şi Wolfsburg - cu activităţi industriale, de
transport şi comerciale.
Regiunea Landurilor Centrale şi Estice (Hessen, Saxonia-Anhalt, Saxonia,
Brandemburg, Berlin, Turingia). Există câteva concentrări urban-industriale Berlin-
Potsdam, Halle, Leipzig, Dresda, Cottbus şi Magdeburg (industria extractivă – cărbune
– şi prelucrătoare - chimică şi petrochimică, construcţii de maşini), industria energetică,
textilă, optică; o agricultură bazată pe creşterea animalelor şi cultura unor plante
(secară, grâu).
Regiunea Landurilor de Sud (Baden Wurtemberg, Bavaria). Peisaje foarte
diferite, resurse importante şi variate. Centre de referinţă: München, Stuttgart,
Nürnberg. Karlsruhe, Ulm, Reutlingen. Macroaxa Rhenană, mai exact (microaxa Rhein
- Neckar), cuprinde şi câteva spaţii din landul Baden Wurtemberg.
Oraşele importante ca centre de influenţă desfăşoară activităţi industriale,
comerciale, de comunicaţie şi transport. Sunt prezente activităţi turistice şi agricole
(îndeosebi în regiunea Alpilor).

Berlin – capitala federală, reprezintă unul dintre simbolurile unificării Germaniei şi

totodată al rezistenţei din perioada comunistă. Peisajul urban constituie un muzeu în aer
liber care conservă atribute ale perioadei celui de-al doilea război mondial dar şi pe cele ale
dominaţiei sovietice. La ora actuală pe lîngă rolul politic trebuie evidenţiat rolul de centru
cultural, avangardist aflându-se în primul rând al libertăţii de exprimare a societăţii sau
individului.
 Dresden – cunoscut înainte de al doilea război mondial drept „Florenţa de pe Elba”,
capitala Saxoniei este poate cel mai frumos oraş al Germaniei. Deşi distrus aproape în
întregime de bombardamentele aliate din 13-14 februarie 1945, a fost reconstruit încercându-
se readucerea la viaţă a arhitecturii iniţiale. În prezent poate fi considerat una dintre
capitalele culturale ale Europei.

Hamburg – cel mai important port al Germaniei, reuşeşte să combine cosmopolitismul

generat de poziţia sa economică cu rigoarea germană.
 Munchen – metropola bavareză, a cunoscut un proces amplu de transformare
economică, devenind în prezent unul dintre cele mai puternice centre ale Europei

POLONIA

Gradul de dezvoltare economică, inter-relaţiile spaţiale, prezenţa unor tehnopoli, a unor

centre de influenţă au delimitat în Polonia câteva regiuni importante, astfel: Silezia, Polonia
Centrală şi Nordul Poloniei.
Silezia sau Regiunea sudică poloneză. Dispune de resurse variate: cărbuni, minereuri
neferoase, petrol, material de construcţii, potenţial hidroenergetic, terenuri productive. Aici
sunt concentrate importante centre (Katowice, Cracovia, Wroclaw) şi activităţi aparţinând
industriei extractive (cărbuni, cupru, sare, sulf) alături de industria prelucrătoare
(siderurgie, chimie, construcţii de maşini). Se întâlnesc terenuri cultivate cu cereale, plante
tehnice, alături de creşterea animalelor. De importanţă deosebită pentru economia regiunii
este turismul.
Polonia Centrală. Este dominată de prezenţa oraşului Varşovia, importantă
metropolă urbană europeană. Se remarcă şi oraşele: Poznan, Bydgoscz, Lublin, Lodź.
Principale activităţi industriale: exploatarea unor zăcăminte de cărbune (Lezna), industria
constructoare de maşini, industria textilă şi chimica. Se cultivă cereale, plante tehnice, se
cresc animale.
Nordul Poloniei. Principala funcţie este cea industrial-portuară (Gdansk, Szczecin,
Byalystok, Torun) remarcându-se construcţiile de nave, chimia şi petrochimia, pescuitul şi
industria alimentară. Unele culturi (secară), împreună cu creşterea animalelor, impun caracterul
unei agriculturi relativ limitate.

AUSTRIA

În general se pot deosebi în Austria două regiuni în care ponderea industriei, a

agriculturii, comerţului şi a altor activităţi este diferită, astfel:
Regiunea Estică. Cuprinde (provinciile sau landurile): Viena, Niederosterreich,
Oberosterreich, Styria, Karintia şi Burgenland.
Se caracterizează prin existenţa a două areale industriale importante, Viena şi
axa Dunării, şi aria urban-industrială Mur - Murz. (industria siderurgică, industria
chimică, industria construcţiilor de maşini, industria textilă şi electronică). Agricultura
se remarcă prin asocierea unor culturi, cu un puternic sector de creştere a animalelor,
inclusiv agricultura periurbană.
Regiunea Vestică. Cuprinde provinciile: Tirol, Salzburg, Voralberg. Are resurse
naturale (forestiere, pastorale, hidroenergetice etc.) de care sunt legate o serie de
activităţi industriale. Un important rol îl are de asemenea creşterea animalelor şi mai
ales turismul. Se are în vedere turismul montan, legat direct de sporturile de iarnă.

Important:

Axe urban – industriale:

a. Dunării: Linz- Viena

b. Mur – Murz: Graz
 Viena – oraşul muzicii, reprezintă un adevărat pol cultural european

Palatul Schonbrunn Palatul Hofburg

ELVEŢIA

Potenţialul condiţiilor fizico-geografice, gradul de urbanizare, activităţile economice şi

relaţiile interregionale au individualizat trei mari regiuni şi anume: Regiunea Nordică ce se
suprapune în cea mai mare parte axelor urbane Subalpină şi Subjurasiană; Regiunea Vestică în sudul
lacului Geneve şi Regiunea Sudică Alpină.
Regiunea Nordică. Se caracterizează prin complexitatea cadrului socio-economic:
concentrări ale populaţiei în principalele oraşe ale ţării (Berna, Luzern, Zürich, Basel), cu
centre ale căror funcţii comerciale şi financiar-bancare sunt de referinţă la nivelul ţării (Zürich),
mare grad de dezvoltare a producţiei industriale (metalurgie, chimie, textilă, orologerie,
alimentară), mare densitate a căilor de comunicaţie naţionale şi de tranzit (internaţional) a
agriculturii cu specific periurban, asociată cu extinderea creşterii animalelor.
Regiunea Vestică. Cuprinde două mari oraşe din peisajul urban al ţării, Geneve şi
Lausanne, la care se alătură oraşul Neuchatel. Se remarcă activităţi industriale, agricole
(cultura viţei-de-vie) şi nenumărate legături comerciale.
Regiunea Sudică (Alpină). Prin excelenţă turistică, cu multe staţiuni foarte bine dotate, cu
căi de comunicaţie multiple, cu activităţi silvo-pastorale. Ca aşezări mai importante se remarcă
Lugano, Chur, Brig, St. Moritz.
 Important

Axe urban - industriale:

Subjurasiană Subalpină

- Neuchâtel - Genéve
- Biel - Lausanne
- Solothurn - Berna
- Olten - Luzern
- Basel - Zürich

Ind. metalurgică Ind. metalurgică

Ind. chimică Ind. textilă
Ind. textilă Ind. chimică
Orologerie Ind. electronică

Luzern – oraş important al Elveţiei, centru turistic şi comercial

CEHIA

Asocierea trăsăturilor fizico-geografice, umane şi economice, într-un cadrul omogen au

permis individualizarea următoarelor două macroregiuni: Boemia şi Moravia.
Boemia. Structura geologică confirmă existenţa resurselor de subsol, la care se adaugă
pădurea, apele, solul etc. Zăcămintele de cărbune (bazinul Most, Kladno, Sokolov etc.),
minereurile neferoase şi metalele preţioase (argint) au permis dezvoltarea unei puternice
industrii prelucrătoare (siderurgia). Bine reprezentate sunt şi industria construcţiilor de
maşini, industria chimică (petrochimia) şi industria materialelor de construcţie (inclusiv
ceramica).
În Boemia există o regiune industrială reprezentativă - Praga- şi altele secundare cum
sunt Boemia de Vest, Nord-Vest (Usti nad Laben, Plzeň, Most, Sokolov, Karlovy Vary) şi
Boemia de Sud (České Budĕjovice, Tabor). In centrele menţionate, se exploatează sau se
prelucrează fie resurse autohtone (cărbune, neferoase, lemn, material de construcţie), fie
importate (petrol, minereuri de fier). La ramurile tradiţionale (siderurgie, lemn, textilă) s-au
adăugat unele noi, de vârf (electronica, biotehnologia, agrotehnologia).
O agricultură complexă (policultură) îmbină cultura cerealelor, a plantelor tehnice,
legumicultura şi pomicultura. Se cresc animale, îndeosebi pentru carne şi lapte, pentru piei şi lână.
Regiunea este traversată de căi ferate, din care unele electrificate, drumuri modernizate etc. Are
nenumărate obiective turistice.
Moravia. Este o regiune care are importante resurse de huilă, minereuri de fier, petrol,
gaze naturale, materiale de construcţie. Pe seama acestora s-au dezvoltat industria siderurgică,
industria construcţiilor de maşini, industria chimică, industria textilă, dar mai ales a pielăriei
şi încălţămintei, a materialelor de construcţie.
Principalele centre ale regiunii, cu un mare hinterland de acţiune, sunt: Ostrava - puternic
centru industrial (siderurgie, cărbune); Brno - centru cu funcţii complexe, dar în care industria
este precumpănitoare, nod de comunicaţii; Olomouc - centru industrial, şi cu rol în comunicaţii;
Žilina - centru al industriei încălţămintei, centru cultural.

Praga – „oraşul de aur” combină stiluri ale unor epoci diferite, fiecare însă cu
farmecul său. Este unul dintre pilonii dezvoltării actuale a Cehiei.

Praga Praga - Vyšehrad

UNGARIA

Potenţialul economic, uman şi relaţiile

intraregionale au determinat separarea a trei regiuni şi
anume: Ungaria de Nord şi Nord-Est, Ungaria de Vest
(Dunantul) şi Ungaria de Est (Alföld).
Ungaria de Nord şi Nord-Est. Locul principal
în regiune îl are Budapesta împreună cu zona sa
suburbană. Aici se realizează o bună parte din
producţia ţării. Sunt prezente în principal ramurile
industriale specifice capitalelor, industria electronică
şi electrotehnică, poligrafică, textilă. Se întâlnesc şi
alte centre industriale, din care unele cu o mare arie
de influenţă (Miskolc, Ozd, Eger, Tokay, Borsod).
În regiune sunt prezente şi activităţi care vizează
exploatarea unor resurse (cărbune, fier, uraniu etc.),
ramuri industriale de bază (siderurgie, construcţii de
maşini, industrie energetică, petrochimică).
Există o mare densitate a căilor de comunicaţie.
O agricultură dominată de pomi-viticultură, având un
puternic rol periurban.
Ungaria de Vest (Dunantul). Cuprinde în
general regiunea situată la vest de Dunăre incluzând
în mod deosebit Mezoföld-ul şi Kissalföld-ul. Este o
regiune cu tradiţii industriale, cu resurse variate şi cu
influenţă din partea Vienei şi a Budapestei.
Exploatările de bauxită, cărbune, ca şi utilizarea
acestora în industria de prelucrare autohtonă
(siderurgia aluminiului), alături de viticultură,
creşterea animalelor fac parte din potenţialul
economic al regiunii unul de referinţă. Câteva centre
se detaşează în peisajul urban: Pécs, Gyor, Koposfar,
Szombathely, Sopron, Almàsfuzito.
Ungaria de Est (Alföld şi Felföld). Treptat, fizionomia acestor regiuni se modifică. Ea a
trecut de la zonă cu profil agricol la una cu profil agro-industrial. Centrele urbane şi-au
modificat treptat funcţiile (de la agricole la industriale sau industrial-agrare).
De referinţă sunt: Debrecen (material rulant, rulmenţi, etc.), Szeged, Szolnok,
Bekescsaba, Nyiregyhaza, Kecskemet. Ele şi-au dezvoltat ramuri industriale precum industria
construcţiilor de maşini (Debrecen), alimentară şi textilă (Szeged, Bekescsaba), industria
textilă şi a chibriturilor. Cerealicultura (grâul, porumbul) ocupă întinse suprafeţe în regiunea
Nyirseg; cultura sfeclei de zahăr, a viţei de vie şi legumicultura în Felföld; a tutunului şi a
florii soarelui.
Budapesta – capitala Ungariei şi-a asumat rolul de promotor al noilor direcţii de dezvoltare
economică, reuşind să îmbine modernizarea cu conservare aspectelor particulare.

Important

Bazinul Panonic
Câmpia Panonică (subunităţi):

1. Alföld
2. Felföld
3. Mezoföld
4. Kissalföld

1. Câmpie joasă (0 – 100 m), loessoi-

dă, pe alocuri nisipoasă, mlăştinoasă
2. Interfluviul dintre Tisa şi Dunăre,
altitudini 100 – 200 m
3. În general la vest de Dunăre, uşor
colinară şi cu munţi joşi, insulari
4. Nord-vestul Câmpiei Panonice, la
vest de Gyor.
 Test

Europa Centrală cuprinde unităţi majore de relief,

formate în intervalul paleozoic superior – cuaternar.
Principalele trepte de relief sunt câmpiile, podişurile, colinele
şi munţii.
a. În care din acestea relieful a apărut sau definitivat
în Cuaternar şi care sunt rezultatele acestor transformări?
b. În care din ele se constată o etajare
biopedoclimatică evidentă şi în ce constă aceasta?
c. Unde se întâlnesc principalele concentrări umane
(urbane) şi de ce?

Răspunsuri

a. Relieful Câmpiei Nordice, sectorul germano-polonez s-a format şi

continuând apoi să se remodeleze în cuaternar. Formele de bază sunt: colinele
(morenaice) Pomeraniei, Mazuriei, Mecklenburgului, Flaming etc şi văile actuale
culoare ale: Vistulei, Oderului, Elbei etc. Acestea din urmă au moştenit în parţial
culoarele formate între valurile morenaice.
Relieful etajelor alpin şi subalpin, în principal s-a remodelat cu ocazia
instalării gheţarilor montani. Ei au creat: circuri, creste, văi, morene etc.
b. Etajarea biopedoclimatică evidentă o înregistrează Munţii Alpi. În bază
etajul pădurilor de foioase, mai sus cel al coniferelor iar în partea superioară
etajele subalpin şi alpin (tufărişuri, ierburi, stâncării).
 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

7. Care sunt principalele unităţi fizico-geografice şi care sunt elementele de peisaj specifice
fiecăruia ?
8. Principalele concentrări urbane: localizare, componenţă, motivaţiile concentrării.
9. Care din ramurile industriale îşi bazează producţia pe materie primă exclusiv autohtonă,
parţial autohtonă sau din import ?
10. Care este rolul reconversiei şi restructurării în industria Germaniei (ramuri, direcţii
etc.)?
11. Care este locul economiei Europei Centrale în Uniunea Europeană ?

REZUMAT
 Teme de control
4. Identificati principalele direcţii de dezvoltare urbană
5. Particularităţile culturale factor de progres

PLAN DE TRATARE

- Specificul regional al contextului natural

- Evoluţia populaţiei şi aşezărilor; factori de influenţare a unor densităţi
ridicate
- Specificul dezvoltării industriale
- Turismul – vector actual de dezvoltare regională
- transporturile şi căile de comunicaţie cu rol determinant în creşterea
performanţei economice

BIBLIOGRAFIE

Batzing W., Rougier H., (2005), Les Alpes – un foyer de civilisation au coeur de l ‘Europe,
Lep, Le Mont-sur-Lausanne,
Blanca Sala I Llopart, (2000), Blanca, Anthropology and Architecture. Appropiation of
living space, Disseny, Tecnologia, Comunicaciao, Cultura
De Blij, H.J., Murphy, Alexander B., (1999) Human geography:Culture,Society and Space,
New York, John Wiley and Sons, 6th rev.ed.
Freie und Hansestadt Hamburg, 2015 Hamburg – European Green Capital: 5 Years On;
pag. 12-44.
Friedrichs, J., Dangschat, J.S., (2001), Hamburg: culture and urban competition, Hamburg,
p. 115-125
Henriques, E.B., Thiel, J., (2000), The Cultural Economy of Cities: A comparative study of
the audiovisual sector in Hamburg and Lisbon, Univeristy of Lisbon, p. 32-26.
Metzger M. J., Shkaruba A.D., Jongman R.H.G., Bunce R.G.H., Descriptions of the
European Environmental Zones and Strata, Alterra Report 2281 ISSN 1566-7197
Sommaruga Anna, (1997), Geology of the central jura and the molasse basin: new insight
into an evaporite-based foreland fold and thrust belt, Tome XII, Neuchatel
Tomori, M., (2007), Investigating shopping tourism along the borders of Hungary – a
theoretical perspective, Debrecen, GeoJournal of Tourism and Geosites, p. 2.
Wascher D. (coord.), (2005), European Landscape Character Areas - Typologies,
Cartography and Indicators for the Assessment of Sustainable Landscapes, Final Project
Report, Project: FP5 EU Accompanying Measure Contract: ELCAI-EVK2-CT-2002-80021,
www.elcai.org
EUROPA SUDICĂ - MEDITERANEEANĂ

CONȚINUTUL TEMEI
Realizarea unei analize complexe - cadrul natural, economie, societate – a regiunii
mediteraneene europene.
OBIECTIVE:
Sublinierea caracteristicilor specifice naturale şi ale gradului de umanizare, implicit
influența acestuia, într-un spaţiu european cu rol de areal de dezvoltare pentru întreg spațiul
european.

Unităţi peisagere: Meseta Spaniolă, Munţii Iberici, Cordiliera Betică (Munţii

Andaluziei), Câmpia Andaluziei, Munţii Apenini, Câmpia Padului, Alpii Sloveniei, Podişul
Karst, Munţii Dinarici, Munţii Pindului, Munţii Balcani, Podişul Anatoliei, Munţii Pontici,
Munţii Taurus

Meseta Spaniolă. Meseta reprezintă un podiş dezvoltat în limitele structurilor

paleozoice, făcând parte din cutările armoricane (hercinice). Ea a funcţionat ca un soclu
relativ rigid înregistrând mişcări epirogenetice pozitive sau negative. Culmile (sierrele) care
străbat podişul de la nord-est către sud-vest şi pornesc din vestul sistemului muntos iberic şi
până la Oceanul Atlantic sunt rezultatul mişcărilor de cutare ale Alpilor care au cuprins şi
acest masiv producându-i ample dislocări în partea mediană. Aceste sierre formează o culme
centrală care poate fi considerată chiar cordilieră.
Către sud, Castilia Nouă se continuă cu Sierra Morena, cu un versant impunător spre
valea Guadalquivir.
Cele două Castiliii au funcţionat în Terţiar-Cuaternar ca două lacuri (mări interioare) azi
în limitele lor întâlnindu-se relieful de plaja cu lacuri temporare, ulterior drenate fie spre
Atlantic fie spre Marea Mediterană. Ele au adunat mulţimea apelor curgătoare, constituind
zone de apel fapt prezent şi astăzi deşi numărul mare al canalelor au modificat cel puţin
parţial parametrii şi consecinţele drenajului. Printre cele mai importante ape se numără:
Duero, Tajo şi Guadiana.
Regiunea Castiliilor este cea mai secetoasă, cu un climat continental, cu veri foarte
calde, ierni friguroase şi foarte uscate.
 În Sierra de Guadarrama şi Sierra de Gredos există o etajare a vegetaţiei după cum
urmează: în partea inferioară etajele termomediteraneean şi mezomediteranean, ce includ
stejarul verde (Quercus rotundifolia), mai sus etajul supramediteranean cu Q. pyrenaica şi
Pinus sylvestris, etajul superior, oromediteranean şi cryomediteranean cu Cystus şi Festuca.
Pe unii versanţi mai însoriţi deci cei sudici pinul este înlocuit cu castanul sau stejarul de plută.
(Enrique Ballcels, Rocamora; C. Pedrocchi V., 1992)

Munţii Iberici se desfăşoară aproximativ între oraşul Burgos în vest şi râul Jucar în est.
Aparţin cutărilor armoricane şi sunt formaţi din granite, cuarţite, gresii şi calcare, acestea din
urmă alcătuind largi sinclinale. Sunt fragmentaţi de către afluenţii Ebrului,dar şi de Duero,
Tajo, Turia, unele din acestea fiind amenajate pentru irigaţii, alimentare cu apă sau obţinerea
hidroenergiei.
 Cordiliera Betică sau Munţii Andaluziei. Face parte din categoria munţilor tineri,
(cutări alpine). Ocupă circa ¾ din suprafaţa regiunii Andaluzia. Aici se găseşte cea mai mare
altitudine din toată peninsula Iberică (Pico de Mulhacen - 3478 m în culmea Sierra Nevada;
Pico de la Velete - 3392 m).
Varietatea nuanţelor climatice (topoclimate) impuse mai ales de fragmentarea,
altitudinile şi expunerea versanţilor au determinat o mare diversitate floristică, în care un rol
deosebit îl au speciile endemice (ex. Violeta de Sierra Nevada). Frecvent apare terra-rossa, sol
dezvoltat pe calcare.
Sierra Nevada
 Câmpia Andaluziei se întinde în lungul fluviului Guadalquivir, având o largă
deschidere către Oceanul Atlantic. S-a format prin colmatarea unui golf, în intervalul terţiar-
cuaternar, barat de cordoane litorale. Contactul cu cordiliera se realizează printr-o treaptă
colinară judicios amenajată agricol, îndeosebi cu culturi comerciale (vie, citrice, măslin).

Important

Câmpia Andaluziei
Câmpia Padului

- foste golfuri colmatate începând

din terţiar
- mmbele cu deschidere la mare
- drenate de cele mai mari râuri din
peninsule
- cele mai intens irigate
- cele mai productive agricol şi
suficient de populate
 Munţii Apenini. Sistem de culmi care se desfăşoară pe teritoriul Italiei între pasul Giovi
(472 m) în nord şi Calabria în Sud. Apeninii au lăţimea maximă la paralela oraşului Roma.
Altitudinile maxime depăşesc 2.900 m (vf. Gran Sasso d’Italia sau Mailo (2.795 m) în
culmile Abruzzi şi scad către nord (M-ţii Cimone, 2.165 m) şi sud (Pollino, 2.267 m).
Apeninii s-au ridicat cu ocazia cutărilor alpine, dar cuprind în matricea alpină şi structuri mai
vechi, hercinice. Sun aspect geomorfologic se împart în trei subunităţi: Apeninii de Nord,
Centrali şi Sudici.
Pe cele două laturi, tireniană şi adriatică, Apeninii se termină prin regiuni colinare
neogene, Preapeninii în vest, continuaţi către mare cu câmpii, şi Subapeninii, inclusiv
câmpiile litorale adriatice.
 Câmpia Padului. Între culmile subalpine şi Apeninii Nordici se desfăşoară întinsa
Câmpie a Padului. Are o largă deschidere către marea Adriatică. S-a format pe locul unei
depresiuni tectonice (fosa Padului) care a funcţionat mult timp ca un golf, barat apoi de un
cordon litoral în spatele căruia procesul de colmatare a creat această întindere de uscat de
joasă altitudine. Este prin urmare un vechi bazin aluvial.
Litoralul Câmpiei Padului este destul de complex, ca peisaje remarcându-se: laguna
Veneţiei care adăposteşte oraşul Veneţia, mlaştinile din jurul golfului Trieste, lacurile şi
nisipurile sub formă de dune la sud de deltă extinsă şi la sud de Monfalcone. Se remarcă de
asemenea relieful carstic ce marchează litoralul Istriei.
Învelişul vegetal spontan aproape că nu se mai păstrează, câmpia fiind intens cultivată.
Rarele crânguri de stejar, desişurile de salcie şi de plopi de pe malurile râurilor sunt analoage
cu cele din vegetaţia Europei Centrale.
Alpii Iulieni (Sloveniei) şi Podişul Karst. Peisajele sunt dominate de cele specifice
treptei montane, respectiv de un sector al sistemului alpin, continuare, într-un anumit fel, al
Alpilor Veneţiei (Italia) şi al Alpilor Karawanken (vf. Grintavec, 2558 m), în prelungirea
Alpilor Carnici situaţi la graniţa între Italia şi Austria.
În Slovenia, Alpii se termină către sud-est prin Podişul Karst. Aici se desfăşoară
peisajele specifice treptelor joase ale reliefului, adică ale culoarelor Sava, Drava şi Kupa care
traversează estul ţării îndreptându-se către Dunăre, (Câmpia Panonică). În limita acestor
culoare, s-au individualizat câteva depresiuni carstice – Ljubljana şi Celje – bine populate, iar
în complexul carstic Postojna, dominat de peştera cu acelaşi nume, reprezintă una din cele
mai cunoscute şi vizitate regiuni carstice, inclusiv peşteri din Europa.

Alpii Iulieni

Munţii Dinarici, aparţin cutărilor alpine (dinaride). Înălţimile depăşesc 2000 m (Vf.
Cyrsnica - 2380 m), iar culmile dispuse pe direcţia nord-vest sud-est sunt relativ paralele
(paralelism impus de afluenţii Savei, Neretvei, Drinei, râului Vrbas). Fenomenele carstice
sunt foarte extinse (depresiuni carstice - Shkoder, văi cu chei, peşteri, polii).
Platourile şi Colinele Rudnik-Miroc din Iugoslavia şi culoarul Morava-Vardar.
Trapta de peisaj ce corespunde colinelor şi platourilor cuprinde regiunea colinară şi de podiş,
cu înălţimi sub 1000 m, fragmentată de către afluenţii Drinei. În ansamblu, formele de relief
pozitive, interfluviile, sunt destul de şlefuite, aplatizate cu cât ne depărtăm de regiunea
Miroč spre vest, datorită şi consistenţei mult mai reduse a rocilor.
De la NE spre SV, se disting trei zone structurale dispuse longitudinal:
- Zona vestică: depozite de vârstă mezozoică și terțiară; structuri alpine, cute largi,
cu sinclinale ce cantonează văile și anticlinale ce corespund culmilor; paralelism
longitudinal ale văilor și culmilor.
- Zona centrală: corespunde celor mai mari altitudini; calcare mezozoice intens
cutate și deversate către vest; platourile carstice – planine reprezintă o
caracteristică; martorii calcaroși (2000m altitudine) domină aceste zone de platou,
prezentând urme ale acțiunii ghețarilor cuaternari.
- Zona estică: petrografia alcătuită din gresii paleozoice și șisturi cristaline; calcarele
apar sub formă de petice izolate; văi înguste cu caracter de defileu (sectoarele de
îngustare, transversale, alternează cu cele largi, longitudinale); culmi rotunjite,
domoale, rezultat al eroziunii îndelungate.
Volujak - Trnovacki - Durmitor
 Munţii Albaniei şi Câmpia litorală (Muzakja). Sunt o continuare a Munţilor
Muntenegrului (Mokra Planina). În extremitatea nordică se numesc Prokletije şi trec de 2500
m. Munţii Albaniei sunt alcătuiţi din calcare mezozoice şi terţiare în bancuri groase, fapt ce a
uşurat, în condiţiile climatice de aici (circa 2.000 mm anual) dezvoltarea reliefului carstic.
Însăşi prezenţa celor trei lacuri tectono-carstice (scuturi, Ohrid, Prespa) demonstrează acest
lucru.

Către Marea Adriatică şi în lungul acesteia se află o câmpie joasă, cu lagune şi

mlaştini, cu golfuri şi numeroase promontorii în lungul căreia se găsesc şi câteva din
principalele oraşe ale ţării (Durres, Vlore). Este principala regiune agricolă a ţării.
Munţii Pindului (Voreia, Pindos, Notia, Pindos) ocupă jumătatea occidentală a ţării
depăşind 2.000 m în vârful Smolikas. Sunt prezente formele carstice dezvoltate pe calcare
mezozoice şi terţiare, cu o desfăşurare în benzi meridiane, mai ales depresiuni care cantonează
lacuri, în parte amenajate (L. Kremaston), dar şi un relief ruiniform legat de prezenţa gresiilor,
a marnelor grezoase, mai ales în nord. Se termină printr-un ţărm destul de articulat, cu multe
insule şi peninsule, deseori cu faleze, dar şi cu câmpii litorale fertile datorită irigaţiilor, ca
aceea de la Arta.
 Olуmpos, continuare spre sud a culmii Pieria, flanchează spre nord Câmpia Thessaliei.
Are înălţimea maximă de 2.911 m şi se continuă către sud prin culmea Ossa şi mai la sud
Othris.
 Muntele Olympos

Câmpia Thessaliei este cantonată într-un bazin-depresiune tectonică, foarte fertilă

datorită irigaţiilor. Aici se află unul dintre importantele oraşe din Grecia continentală şi
anume Larissa. Are un climat cu veri foarte secetoase şi o vegetaţie de tufişuri care au luat
locul vechilor păduri.
Munţii Balcani se desfăşoară sub forma a două culmi aproape paralele (planine -
datorită caracterului şlefuit şi cu vegetaţie de păşuni), în nord Stara Planina cu înălţimile cele
mai mari 2376 m (vf. Botev), iar în sud, dincolo de valea Tundjei -Sredna Gora (1604 m),
culme mult restrânsă ca dimensiuni.
Între Struma şi Mesta se află Munţii Pirin, apoi Rila (vf. Musala - 2925 m) şi Munţii
Rhodopi (între Mesta şi Mariţa). Sunt formaţi predominant din şisturi cristaline, cu forme
greoaie, au relief glaciar (circuri, văi, carsturi) mai ales în Pirin şi Rila. Înălţimea Vitoşa se
ridică la 2290 m deasupra Depresiunii Sofia.
Câmpia Traciei s-a format într-o regiune de scufundare situată între Rhodopi şi Marea
Neagră. Această depresiune tectonică terţiară s-a colmatat treptat în sud mai ales cu sedimente
marine, iar spre nord fluvio-lacustre, cel mai mare aport avându-l sistemul hidrografic Tundja
- Mariţa.
Câmpia Macedoniei continuă spre vest pe aceea a Traciei, situată fiind în sudul
masivelor traco-macedonene. S-a format pe locul unor mici bazine de scufundare,
transformate în golfuri şi colmatate treptat.
 Podişul Anatoliei. Relieful Podişului Anatoliei este reprezentat prin platouri situate la
altitudini care variază între 1.000-1.500 m, o parte din ele conservând suprafeţe de eroziune
dezvoltate pe o structură granitică şi cristalină. Apariţia în partea central-estică (în estul
depresiunii Licaonia) a unor depozite vulcanice neozoice, (Erciyes-3.916 m), demonstrează
existenţa unor mişcări postmiocene însoţite de flexuri în lungul cărora au apărut masele de
lavă, baza viitorului relief.

În partea centrală a podişului se întâlnesc numeroase depresiuni dintre care mai

importantă este cea a Licaoniei. Unele cantonează lacuri (depresiunile Tuz şi Konya),
mlaştini şi sărături, altele sunt lipsite complet de o reţea de ape.
Singurele artere hidrografice care reuşesc să traverseze Podişul Anatoliei sunt Kizil
Irmak, Sakarya, Ieşil Irmak.
Vegetaţia Podişului Anatoliei o reprezintă stepa cu ierburi xerofile de diferite varietăţi:
stepa de nisipuri, de sărătură, de depozite pietroase. Pădurile lipsesc în general. Apar izolat
pinul şi stejarul, îndeosebi spre Marea Marmara.
 Munţii Pontici. Însoţind litoralul Mării Negre, Munţii Pontici au o desfăşurare vest-est,
prezentându-se sub forma unor culmi paralele separate de văi longitudinale, adevărate culoare
ce aparţin bazinelor hidrografice Kizil Irmak, Sakarya şi Ieşil Irmak. Altitudinile maxime
depăşesc 3.900 m (vf. Kackar, 3.937 m) în Munţii Pontici de Est, ceea ce a permis instalarea
glaciaţiei cuaternare, precum şi existenţa unor gheţari actuali. Ei constituie un obstacol în
calea maselor de aer umed venite dinspre mare.
Pe versanţii dinspre Marea Neagră (Ibrahim A., Kenan M., 2003) se dezvoltă pădurile
de fag şi carpen, apoi de fag cu răşinoase până la 900 m, urmându-le la altitudinile mai mari
pădurile pure de răşinoase.
 Munţii Taurus. Pe latura sudică a Podişului Anatoliei se desfăşoară sistemul muntos al
Tauridelor, Munţii Taurus, care formează tot o arie de cutări alpine. Culmile muntoase au
aceeaşi desfăşurare paralelă sau aproape paralelă cu ţărmul mediteranean ca şi a celor din
sistemul Munţilor Pontici. Sunt alcătuite din şisturi cristaline, calcare, gresii şi conglomerate
iar morfologia mai complexă a lor este datorată şi şariajului mult mai amplu.
DIFERENŢIERI REGIONALE

SPANIA

Sub raportul dotării, aportului naţional şi funcţionalităţii diferitelor regiuni în Spania se

deosebesc:
Regiunea Mediteraneană, include: Catalonia, Valencia, Murcia, parţial Andaluzia.
Este cea mai populată regiune a Spaniei şi cuprinde cele mai importante oraşe: Barcelona,
Valencia, Murcia, Cartagena, Alicante, Almeria, Malaga.
Condiţiile naturale sunt favorabile dezvoltării unor activităţi comerciale şi de transport,
industriale, şi agricole. Se remarcă rolul oraşului Barcelona cu un profil economic complex
(industrial, deşi multă materie primă se importă): comercial, cultural, administrativ dar mai
ales turistic) incluzând şi oraşele satelit Badalona, Sabadel, Tarrossa, Hospitalet, Valencia –
un oraş industrial (siderurgie) şi comercial; Murcia şi Cartagena – un nucleu al industriei
siderurgice, petrochimice şi a construcţiilor navale; Almeria şi Malaga - centre ale industriei
constructoare de maşini şi ale industriei uşoare; Algeciras – centru petrochimic.
Regiunea se remarcă prin potenţialul şi activităţile turistice dar şi printr-o agricultură în
principal de piaţă. Poate fi alăturată regiunii mediteraneene şi regiunea Aragon – care
gravitează spre Mediterana – cu oraşul Zaragoza, nucleu industrial (construcţii de avioane,
industrie textilă), important nod de comunicaţii legat printr-o magristrală cu Barcelona, situat
pe un culoar activ din punct de vedere agricol (canalul de irigaţie – Canal Imperial de
Aragon).
Regiunea Nordică. (Navarra, Țara Bascilor, Cantabria, Asturia, Galicia) oferă condiţii
naturale optime, cu multe precipitaţii, cu zăcăminte de cărbune şi fier cu industrie
prelucrătoare, mai ales siderurgică (feroasă şi neferoasă), apoi chimică şi petrochimică.
Oraşele mai importante sunt: Oviedo, Santander, Gijon, San Sebastian, Bilbao. Sunt prezente
construcţiile navale, aerospaţiale, industria lemnului, industria textilă.
Regiunea Centrală cuprinde cele Castilia Noua, Castilia Veche, regiunea Aragon şi
Andaluzia. Rolul principal îl are Madridul, rol de oraş polarizant, în care funcţia industrială
este activă prin industria construcţiilor de maşini (autovehicule, avioane), industria chimică,
textilă şi alimentară cu ramuri tradiţionale, apoi funcţia comercială, cultural-administrativă
etc.
Regiunea Sudică (parţial Andaluzia). Corespunde în mare măsură provinciei Andaluzia
şi mai cu seamă culoarului Guadalquivir. Cele patru oraşe: Sevilla, Cordoba, Cadiz, Huelva
susţin o economie agroindustrială complexă cu: siderurgie neferoasă, chimie, industrie
constructoare de maşini, textilă şi o agricultură din care nu lipsesc: cultura viţei de vie,
măslinului şi citricelor.
 Granada – oraş important din sudul Spaniei, care păstrează elementele culturale
maure, fapt ce îi conferă un loc aparte în peisajul multicultural european

Malaga – tradiție și modernitate

 Insulele Baleare şi Canare. În afară de turism se remarcă şi activităţi legate de pescuit
şi agrucultură (cerealicultură şi pomicultură, mai ales citrice şi viţă de vie) şi în mai mică
măsură industrie (textilă, pielărie, ceramică).

ITALIA

Structurile economice, legăturile şi schimburile dintre centre, inclusiv modalităţile prin

care se fac, elemente ale cadrului natural cu o implicaţie semnificativă în peisajul socio-
economic au deter-
minat individualizarea în Italia a trei mari regiuni şi anume: Italia de Nord, Italia Centrală şi
Italia de Sud.
Italia de Nord se desprinde ca o unitate foarte bine dotată economic, cu o pondere
substanţială în potenţialul industrial (industria veche şi diversificată) şi agrar (agricultura
complexă a Câmpiei Padului) al ţării, principala poartă a schimburilor economice cu
exteriorul cu mari axe de comunicaţie care leagă Italia de Elveţia, Germania, Austria şi de aici
mai departe. Nenumărate obiective naturale şi socio-economice dintre cele mai importante la
scară naţională şi internaţională susţin activităţile turistice.
Italia Centrală. Dominată de prezenţa oraşului Roma cu o economie relativ echilibrată
industria jucând un rol secundar, cu o ofertă turistică de excepţie.
Italia de Sud (Mezzogiorno). Cu o importantă pondere a activităţilor agricole, cu rolul
şi hinterlnadul cuprinzător al oraşului Napoli şi noile zone industriale formate. Italia de Sud
accede treptat la competitivitatea impusă de celelalte regiuni. Apa este o problemă vitală a
sudului. De aceea în 1906 a început construirea unui apeduct terminat în 1915. În 1950 au fost
concepute noi proiecte. Astfel că regiunea Tarente a devenit una fertilă, productivă unde se
cultivă legume, pomi fructiferi făcând din Apulia un important exportator de produse agricole.

Concentrare majoră a populaţiei

- axa prealpină (regiunea urbană
milaneză)
Monza
Milano Varese
Bergano
Brescia
Novara
Como
Verona
Vicenza
Trieste
- axa Padului (Torino, Piacenza,
Mantova, Ferrara)
- axa Emiliei (Piacenza, Parma,
Modena, Bologna, Forli, Rimini
Areale
- Genoa (+ Savona)
- La Spezia
- Livorno (+ Pisa)
 Roma – Fontana di Trevi și Forul Roman

Roma – „cetatea eternă” reprezintă o punte de legătură cu antichitatea şi Renaşterea.

Imaginea sa fiind aceea a unui centru cultural primordial.
SLOVENIA

Asocierea unor particularităţi ale cadrului natural cu cele umane şi economice într-o
structură funcţională a permis individualizarea a trei areale astfel: regiunea Mura-Drava
având ca exponent oraşul Maribor cu resurse hidroenergetice, industria de prelucrare,
siderurgică, lemnului, textilă şi activităţi turistice; regiunea Centrală a Savei – principala
regiune economică a ţării, dar şi turistică cu numeroase staţiuni (Bled, Kranjska-Cerjo) şi cea
de-a treia regiune, cea a litoralului de la golful Trieste – cu rolul polarizator al portului
Koper.

Koper - Capodistria

CROAŢIA

Diversitatea cadrului natural, structura social-economică şi condiţiile istorice, poate mai

puţin cele din ultimii cinci ani, au marcat existenţa unor deosebiri spaţiale ale Croaţiei. Astfel,
se disting: o regiune nordică ce include şi Slavonia, în care se găsesc oraşele Zagreb, Osijek,
Sisak, Slavonski-Brod, Karlovać şi care concentrează o bună parte a populaţiei ţării, a
industriei şi o agricultură corespunzătoare. Aici se remarcă industria energetică, dar mai ales
industria alimentară, parţial industria construcţiilor de maşini şi chimică şi o regiune sudică,
ce include şi litoralul, se individualizează prin industria construcţiilor navale (Rijeka, Split,
Dubrovnik), industria metalurgiei neferoase (prelucrarea bauxitei) având ca suport bogăţia
resurselor hidroenergetice, industria lemnului şi industria materialelor de construcţie.
Agricultura este dominată de cultura viţei de vie, a măslinului şi citricelor. Peisajele
deosebite, vestigiile antice şi medievale, prezenţa porturilor ocupă un loc deosebit în
dezvoltarea economiei turistice.
SERBIA

În limitele administrative ale Iugoslaviei, având în vedere existenţa celor două republici
Serbia şi Muntenegru, ca şi a celor două provincii autonome Kosovo-Metohija şi Vojvodina,
fiecare cu un cadru mai ales socio-economic unitar, în contextul istoric în care s-a dezvoltat,
au putut fi considerate trei entităţi regionale:
Cea mai complexă din punctul de vedere al potenţialului socio-economic în care s-a
dezvoltat este Serbia. Ea cumulează două regiuni industriale semnificative, regiunea Belgrad
şi Culoarul Moraviei, marcate de o economie dezvoltată, de prezenţa unor ramuri industriale
tradiţionale (industria textilă, industria lemnului) şi de vârf (electronică, electrotehnică), a
policulturii (cereale, plante tehnice, viti-pomicultura, creşterea animalelor), a căilor de
comunicaţie de interes european, a unui turism de vocaţie internaţională.
Vojvodina, regiunea complexă din punct de vedere economic este dominată de prezenţa
a două oraşe Novi Sad şi Subotica – centre industriale importante, regiune agricolă de
importanţă naţională (cultura cereale-lor şi a plantelor tehnice), cu două noduri de
comunicaţie internaţionale (Subotica, Novi Sad).

Belgrad – râul Sava și confluența cu Dunărea

MUNTENEGRU

Se remarcă prin potenţialul unor resurse de subsol, al industriei energetice, al

agriculturii mediteraneene, în principal cultura măslinului şi a citricelor, al turismului
dalmatic cu multe staţiuni litorale.
GRECIA

Ponderea unor activităţi, numărul oraşelor cu implicaţii profunde în economia ţării,

valoarea schimburilor şi rolul căilor de comunicaţii separă în Grecia trei regiuni şi anume:
Grecia de Est înţelegând prin aceasta regiunea egeeană inclusiv Tracia şi Macedonia; Grecia
de Vest (ionică) şi Peloponezul.
Grecia de Est se remarcă prin prezenţa celor mai importante oraşe ale ţării şi anume:
Athena, cu zona ei de influenţă care acoperă aproape întreaga ţară, o zonă metropolitană în
care fenomenul urban şi industrial este intens, cea mai mare parte din populaţia activă fiind
ocupată în industrie şi servicii. Acelaşi lucru este specific şi oraşului Salonic şi în mai mică
măsură oraşului Larissa din Thessalia. Aici este concentrată aproape toată industria
prelucrătoare (siderurgia, industria chimică şi petrochimia, industria textilă, a materialului de
construcţie) şi o parte din industria extractivă (bauxită, minereuri de fier, aur, cărbune),
industria construcţiilor navale (Athena-Pireu, Salonic), activitatea de transport în principal
maritim, turismul. Flota de transport ocupă locul patru în lume mai ales prin modernizarea
parcului de cargouri (Collection J.R.Pitte, 1994).
Grecia de Vest se caracterizează prin numărul redus al aşezărilor importante (Arta,
Joannina, Agrinio) având şi un relief mult mai accidentat, o agricultură prezentă mai ales în
fâşia litorală cu o agricultură tradiţională, incluzând regiunile muntoase şi agricultura
mediteraneană propriu-zisă. Aici populaţia înregistrează o densitate redusă, iar industria se
dezvoltă punctual. O serie de insule evocă momente din istoria ţării (Corfu-Kerkуra; Lefkada,
Kefallonia, Zante), generând o puternică activitate turistică.
Peloponezul, prin cele două oraşe, Patras şi Corinth, ambele situate la golful şi canalul
Corinth, este marcat de o agricultură care impune specificul economic al regiunii. Se cultivă:
măslin, citrice, viţă-de-vie, tutun. Sunt prezente industria textilă şi extractivă (cărbune, zinc).
Este o regiune turistică extrem de importantă.
Există şi posibilitatea unei alte diferenţieri regionale şi anume: Grecia de Nord - o
regiune dezavantajată, oarecum izolată în plan economic şi cultural.
A urmat o lungă perioadă în care treptat s-a detaşat oraşul Salonic, iar câmpia din jurul
acestuia a devenit una din cele mai productive ale ţării. Trebuie amintit faptul că în Evul
Mediu, golful Salonic era pătruns mult în continent (M. Meunier, 1982) umplut treptat de
aluviunile cărate de Axios şi Alikamon iar lacul Jiannitsa a fost şi el colmatat treptat de
depozite aluvionare. Ulterior au fost construite canale (prezentate anterior) s-au realizat
îndiguiri, desecări etc.
Portul Salonic este situat în estul câmpiei, la contactul cu regiunea înaltă, fiind un port
protejat. El joacă un rol important în traficul naţional şi internaţional.
Grecia Meridională, marcată de prezenţa Atenei – Pireu, Peloponez, Golful Corinth,
fiecare prin specificul său contribuind la individualizarea regiunii sub raport geografic.

Model agricol în Salonic

Thessaloniki
TURCIA

Potenţialul natural, alături de cel social economic, de tradiţie şi implicarea în

evenimente social-politice au generat structuri diferite, regionale, urbane, industriale şi
agricole cu un anumit specific şi valoare globală astfel:
Regiunea de Nord-Vest. Prin poziţia de interferenţă euro-asiatică regiunea s-a dezvoltat
mai mult decât altele având în vedere potenţialul natural şi schimburile, facilităţile de
transport îndeosebi maritim cu alte regiuni mai ales în afara ţării etc.
Câteva centre de marcă Istanbul, Izmir, Bursa, Adapazari ş.a. polarizează activitatea
regiunii şi nu numai a acesteia.
Istanbul împreună cu suburbiile de aproximativ are o populaţie 4 milioane locuitori.
Oraşul a cunoscut în lungul timpului o complexă metamorfoză sub aspectul dezvoltării
teritoriale, al modernizării inclusiv a numelui. În perioada antică s-a numit Bizanţ (Bizantion).
Apoi devine capitala Imperiul Roman de răsărit când capătă numele de Constantinopol, nume
care se păstrează atât în timpul Imperiului Bizantin cât şi a celui Otoman începând din 1453.
Oraşul Istanbul se remarcă prin funcţia industrială având dezvoltate atât ramuri de vârf
(electronice, electrotehnice) precum şi tradiţionale (industria textilă, industria alimentară, a
pielăriei). Concentrează şi o importantă parte din activitatea comercială şi de transport a ţării.
Este un port de primă mărime specializat în traficul de mărfuri ca şi în cel de pasageri.
Nucleul urban, cu funcţii comerciale, culturale şi administrative, se află localizat pe o mică
peninsulă triunghiulară în care apar, ca şi la Roma, şapte înălţimi. Peninsula este cuprinsă
între golful Cornul de Aur, lung de 7,5 km şi lat de maxim 8 km şi Marea Marmara. În cadrul
nucleului urban se află numeroase unităţi comerciale (inclusiv cele grupate în bazarul
construit în anul 1548, cel mai mare bazar acoperit din lume), culturale şi administrative. Între
ansamblurile arhitectonice se numără Sf. Sofia, un monument al artei bizantine, construit între
anii 532-537, transformată în moschee, Moscheea Albastră (edificiu din 1.609.1,616),
monument al artei otomane, Palatul Topkapi situat pe acropola vechiului Bizanţ etc. Nucleul
urban cuprinde şi o parte din cartierul Beyoglu (vechea Pera), legat prin două poduri, peste
Cornul de Aur, de Stanbul (Istanbul). Pe lângă nucleul urban există zonele rezidenţiale (Sişli,
Beşiktaş), inclusiv cele de pe ţărmul asiatic (Uskudar, Kadikoy), legate cu cele de pe ţărmul
european
prin podul de peste Bosfor, lung de peste 1 km, a cărui construcţie a fost terminată în 1973.
De asemenea, se disting zonele portuare şi cele industriale localizate la Cornul de Aur şi în
continuare, pe malul Bosforului fiind două poduri acum.
Pe lângă industrie, comerţ etc., concentrarea urbană Istanbul şi-a dezvoltat şi o
agricultură periurbană care să satisfacă cele mai diverse necesităţi în sfera consumului
alimentar.
Alte centre urbane importante din această regiune sunt Izmit (peste 600.000 locuitori)
situat la Marea Marmara, Bursa un centru industrial şi comercial dintre cele mai vechi, cu o
populaţie de peste 34.000 locuitori, Adapazari.
Anatolia Centrală. Este cuprinsă în limitele Podişului Central al Anatoliei. Are un
potenţial industrial mai restrâns în schimb se dezvoltă producţia de cereale, plante tehnice
îndeosebi sfeclă de zahăr, precum şi întreprinderi pentru prelucrarea acestora. Activitatea se
concentrează în jurul oraşului Ankara, capitala ţării din anul 1923. Are o populaţie de peste
2,2 milioane locuitori (1995) şi este unul din cele mai vechi oraşe ale ţării (de aproape 4.000
ani).
 Are funcţii comerciale, bancare, de transport şi industriale. Are extins peisajul agricol
periurban. În arhitectura oraşului se îmbină stilul vechi tradiţional cu cel modern de mare
rafinament.
Alte oraşe cu funcţii mai ales industriale sunt: Konya cu o populaţie de peste 24.000
locuitori, Kayseri, Silvas, Eskişehir (260.000 loc.)
Regiunea de la Marea Egee. Se caracterizează printr-o veche şi vie activitate
comercial-portuară având în vedere cadrul natural propice. Treptat aici s-a conturat şi o vie
activitate industrială, de prelucrare în principal a produselor agricole autohtone. Este o
regiune tradiţională în ceea ce priveşte viticultura, cultura măslinului, a tutunului. Pe
terenurile irigate s-a extins cultura bumbacului iar în lungul culoarelor de vale Gediz şi
Menderez cultura grâului, a sfeclei de zahăr. Foarte bine reprezentată în această regiune este
industria alimentară. De altfel întreaga ţară se încadrează în tipul major de agricultură
mediteraneeană.
Dintre centrele mai importante ale regiunii amintim: Izmir cu peste 600.000 locuitori cel
mai mare oraş de la Marea Egee cu un pronunţat potenţial industrial, comercial-portuar şi de
transport.
Alte regiuni din limitele acestei ţări sunt: regiunea de la Marea Mediterană cu specific
portuar şi de prelucrare a bumbacului, petrolului mai ales a celui importat, a culturilor de
citrice, a pescuitului şi prelucrării peştelui. Principalele centre sunt: Adana cu peste 400.000
locuitori şi Mersin cu peste 450.000 locuitori.
Regiunea de la Marea Neagră cu un peisaj dezvoltat, cu ramuri industriale care
prelucrează produsele oferite de agricultură. Mai importante sunt centrele Samsun şi Trabzon.

Ansambluri arhitectonice
de excepţie

- Agia Sofia
- Moscheea Albastră
- Palatul Topkapi
 Test de autoevaluare

Studierea capitolului Europa Sudică atrage atenţia

asupra diferenţierilor economice esenţiale din fiecare
ţară aparţinând Europei Sudice.

a. Explicaţi ce factori majori impun diferenţierile

în peisajele Europei Sudice.
b. Explicaţi de ce regiunile situate în preajma
Mediteranei au un potenţial economic mult mai ridicat
decât celelalte.
c. Ce rol a jucat Marea Mediterană, implicit
Mările Adriatică, Tireniană şi Egee în evoluţia generală
a regiunilor, respectiv a ţărilor din jur?

Răspunsuri

a. Factorii majori care impun diferenţierile în peisajele Europei de Sud

sunt: latitudinea mediteraneană (subtropicală), prezenţa Mării Mediterane
inclusiv a mărilor adiacente, direcţia liniilor orografice faţă de sursa de
umiditate, gradul de intervenţie a omului.
b. Faptul că regiunile din preajma litoralului au fost primele cunoscute,
au constituit regiuni în care relaţiile de schimb, comerciale etc s-au dezvoltat
cu precădere generând porturi, ca şi potenţialul agricol susţinut deşi câmpiile
litorale au dimensiuni restrânse explică potenţialul economic mai ridicat al
acestora.
c.” Mare Nostrum” cum a mai fost denumită marea Mediterană a
reprezentat şi reprezintă principala cale comercială în spaţiul Europei Sudice,
având în vedere şi relaţiile cu continentele vecine.
 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

12. Care sunt principalele unităţi fizico-geografice şi care sunt elementele de peisaj specifice
fiecăruia ?
13. Principalele concentrări urbane: localizare, componenţă, motivaţiile concentrării.
14. Care din ramurile industriale îşi bazează producţia pe materie primă exclusiv autohtonă,
parţial autohtonă sau din import ?
15. Care este rolul reconversiei şi restructurării în economia italiană? Dar spaniolă?
(ramuri, direcţii etc.)?
16. Care sunt particularitățile peisajelor culturale din peninsula Iberică și ale celor asociate
litoralului estic adriatic? Cum au apărut acestea?
17. Care este locul economiei Europei Sudice în Uniunea Europeană ?
18. Care este rolul turismului in dezvoltarea spațiului ex-iugoslav?

REZUMAT
 Teme de control
6. Identificati principalele direcţii de dezvoltare urbană
7. Diversitatea culturală ca vector de dezvoltare
8. Turismul cultural între tradiție și modernitate

PLAN DE TRATARE

- evoluția regională a contextului natural

- evoluţia peisajului cultural; factori de influenţare
- specificul economic
- turismul – privit ca oportunitate de dezvoltare; diversitatea abordărilor
turistice
- patrimonial cultural versus patrimonial natural: oportunități de dezvoltare

BIBLIOGRAFIE

Cultural foundation of the routes of the olive trees, http://www.olivetreeroute.gr/en/

Cultural. Apuntes y casos en el contexto rural andaluz (2008), Asociación para el
Desarrollo Rural de Andalucía, Granada, 17-29.
De Pisón M.E. (2003) Significado cultural del paisaje, Les estètiques del paisatge. Seminari
European institute of cultural routes, The Routes of the Olive Tree, http://www.culture-
routes.lu/php/fo_index.php?lng=en&dest=bd_pa_det&rub=77.
fondation_en.htm#
Ghersi Adriana, (2009), Against globalscape: landscape architecture to defend and
Guidelines for urban regeneration in the mediterranean region, Priority Actions
Programme Regional Activity Centre Split, January 2004
ICOMOS, The International Day for Monuments and Sites Theme for 2010 –“The Heritage
ofAgriculture”http://www.icomos.org/18thapril/2010/18_April_2010_Agricultural%20Herita
ge_Eng_20100323.pdf
Internacional sobre paisatge.Consorcio Universidad Internacional Menéndez Pelayo de
Barcelona, http://www.coac.net/ofpaisatge/content/2003/2003_eduardo_martinez.pdf
Lane B., (2005), Sustainable Rural Tourism Strategies. A Tool for Development and
Conservation, Revista Interamericana de Ambiente y Turismo, Vol. 1, n.1, 12-18.
López-Merino L., López-Sáez J.A., Alba-Sánchez F., Pérez-Díaz S. , Carrión J.S., (2009),
2000 years of pastoralism and fire shaping high-altitude vegetation of Sierra de Gredos in
central Spain, Review of Palaeobotany and Palynology 158 (2009) 42–51
Luengo Monica, (2011), Looking ahead. the olive grove cultural landscape, ICOMOS, Paris
Martínez Catalán, J.R. Aller, J. Alonso, J.L. Bastida, F., (2008) The Iberian variscan
orogen, https://www.academia.edu/18263902/THE_IBERIAN_VARISCAN_OROGEN
promote local or regional identities, Landscape Architecture - Genoa University, Architecture
Faculty, POLIS Department
Salinas F.V. (ed.), (2003), El patrimonio como factor de desarrollo. Balance y perspectivas,
Boletín del Instituto Andaluz de Patrimonio Histórico PH, 2003. nº 42, p. 38-124.
Salinas F.V., Moragas R. C. (2008), El patrimonio local y el proceso globalizador. Amenazas
y oportunidades. Tendencias futuras en la gestión local del patrimonio, La gestión del
Patrimonio
EUROPA ESTICĂ

CONȚINUTUL TEMEI
Analizează din punct de vedere complex, cadrul natural și economic al spațiului est-
european, precum și diferențierile existente în cadrul acestuia
OBIECTIVE:
Identificarea trăsăturilor specifice naturale şi a gradului de umanizare, implicit
consecinţele acestuia, într-un spaţiu european dominat de provocări și modificări spațiale și
temporale.

Unități peisagere: Munţii Ural, Munţii Caucaz, Câmpia Europei de Est, Câmpia Siberiei
de Vest, Podişul Siberiei Centrale, Nord-Estul Siberian, Orientul Îndepărtat Siberian, Carpaţii
Păduroşi, Câmpia Niprului, Câmpia Pricernomorie (Pontică).

Munţii Ural. O parte din cutările paleozoice ural-siberiene, cutarea principală a avut loc
la sfârşitul carboniferului. În etapa alpină au fost înălţaţi pe compartimente de-a lungul unor
linii facturale. Înălţimea maximă 1894 m în vf. Narodnaia. Se află la interferenţa aerului
oceanic atlantic cu cel continental siberian. Există o dispunere zonală bio-pedogeografică
(tundra, pădurile, stepa; solurile de tundră, solurile podzolice etc.). Elemente frecvente
întâlnite în vegetaţia de pădure sunt zada siberiană, bradul siberian, mesteacănul pitic,
stejarul, arţarul.
 Munţii Caucaz. Important sector al cutărilor alpine, cu o tectonică activă. Altitudinea
maximă se înregistrează în vârfurile vulcanice Elbrus (5633 m) şi Kazbek (5047 m). Obstacol
în calea maselor de aer polar, continentale, atlantice şi a celor dinspre deşerturile Arabiei şi
Iranului. Floră tipic caucaziană, endemisme, relicte.
Câmpia Siberiei de Vest. Întinsă arie acumulativă, cu sectoare subsidente. Are o
altitudine cuprinsă între 150–300 m şi o climă continentală cu ierni reci, îngheţuri persistente,
condiţii de dezvoltare a termocarstului. Tundră arctică, silvotundră, taiga, păduri de foioase,
silvostepă şi stepă.
Podişul Siberiei Centrale. Cuprins între Enisei şi Lena. Aici apare structura
precambriană la zi în nucleele Aldan şi Anabar. Relief vulcanic în regiunea Munţilor
Putorana.
Nord-Estul Siberian. Alcătuit din sisteme montane aparţinând etapei tectono -
magmatice mezozoice. Climă continentală cu temperaturi medii ale lunii ianuarie sub -30°C,
40°C. Tundră, tufişuri şi păduri.
 Orientul Îndepărtat
Siberian. Format din munţii:
Anadâr, Ciukotka, Koriaci,
Djugdjur (1906 m); sunt asociaţi
cu depresiuni joase, importante
arii de lăsare ca: Anadâr-Penjina,
Amguen ş.a.;
Carpaţii Centrali (Carpaţii
Păduroşi). Se desfăşoară
aproximativ de la izvoarele
Siretului şi Tisa superioară în sud
şi până la Nistru, în nord. Fac parte
din sistemul cutărilor alpine, fiind
o continuare spre est a Carpaţilor
de Nord-Vest. Înălţimea maximă
trece de 2000 m (vf. Hovârla, 2058
m) în Masivul Cernohora.
Sunt constituiţi predominant
din depozite de fliş puternic cutate
în intervalul oligocen – miocen.
Postmiocen au fost intens
peneplenizaţi, apoi din nou recutaţi
până aproape de intervalul
cuaternar.
Culmile alcătuite sunt
dispuse pe direcţie NV-SE în trei
şiruri: Beskizii în partea estică
formaţi predominant din fliş intens
cutat, Gorganii, cu înălţimi ce trec
de 1700 m, constituiţi în bună
parte din conglomerate, gresii
dure, cu văi transversale şi
Carpaţii Pocuţiei în sud-est, cu
cele mai mari înălţimi (peste 2000
m), cu vârful Hovârla (2058 m).
Există o etajare a condiţiilor
bioclimatice.
 Câmpia Niprului. Este străbătută de Nipru, care şi-a format mai multe terase. Are o
altitudine redusă, de 100 - 150 m. În pleistocen a fost acoperită în jumătatea nordică de
gheţari de calotă (Nipru). În limitele câmpiei se succed, de la nord către sud, pădurile de
foioase, silvostepa şi stepa.
Câmpia Pricernomorie (Pontică) sau şesul situat în partea septentrională a Mărilor
Negre şi Azov. Se desfăşoară din nordul Deltei Dunării (în vest) până în Regiunea Jdanov
(est). În vest, câmpia din nordul Mării Negre până la vărsarea Niprului se remarcă prin
altitudine sub 100 m, un ţărm cu limanuri (Nistrului, Kunduk, Niprului), cu cordoane litorale,
sărături; sistemul de modelare torenţial este prezent, dar şi cel de sufoziune şi tasare prin
modelarea microdepresiunilor şi crovurilor existente, de modelare a falezelor lacustre, de
deplasare a nisipurilor pe plajele existente.

DIFERENŢIERI REGIONALE
RUSIA

1. Regiunea Europeană de Nord deține ca resurse: cărbuni, petrol, gaze, nichel, crom,
păduri. O industrie variată, concentrată în Sankt Petersburg, cu mari întreprinderi ale ind.
constructoare de maşini (utilaj electronic, nave, industria lemnului). Agricultura se bazează
pe creşterea animalelor pentru lapte, culturi de in, economie forestieră, păstorit nomad (reni).
Centre economice importante: Sankt Petersburg (5,0 mil. loc.) – centru urban cu funcţii
complexe, portuare, culturale; Pskov, Novgorod, Murmansk; R. A. Karelia şi Komi.
2. Regiunea Europeană Centrală
a. Subregiunea Moscova: resurse: cărbuni, petrol şi gaze, nichel, fier. O industrie
complexă: constructoare de maşini, siderurgică, chimică, textilă şi alimentară. Agricultura:
creşterea animalelor pentru lapte şi carne, avicultura, plante furajere, culturi de cartofi,
legume (dezvoltate în jurul marilor centre urbane).
Centre economice importante: Moscova, Samara, Ţariţân, Briansk, Vladimir, Ivanovo,
Oreé, Riazan, Smolensk, Tula, Iaroslavl). Moscova (9 mil. loc.), capitala ţării; cel mai mare
centru urban al Rusiei, cu funcţii complexe;
b. Subregiunea Volga-Veatka. Industria constructoare de maşini (automobile şi nave,
aparatură de măsură şi control, maşini-unelte, produse electrotehnice), chimică, prelucrarea
lemnului etc. Agricultura: cultura cerealelor, in, cânepă, cartof etc., creşterea animalelor
pentru lapte şi carne. Centre economice importante: Nijni-Novgorod, Kazan, Nijni-Novgorod
(1,4 mil. loc.), centru urban cu funcţii predominant industriale.
c. Subregiunea centrală cu cernoziom. Industria alimentară, industria constructoare de
maşini (tractoare, maşini agricole, echipamente pentru industria textilă şi alimentară),
siderurgică, chimică (cauciuc sintetic, îngrăşăminte chimice etc.).
Agricultura: cultura cerealelor (îndeosebi grâu), sfeclă de zahăr, cartofi, floarea-soarelui
etc., şi creşterea animalelor.
Centre economice importante: Voronej (908000 loc.), Kursk, Lipeţk, Tambov, Orel.
d. Subregiunea Povolgia. Industria se caracterizează prin producţia mare de petrol,
gaze naturale, energie electrică, prin dezvoltarea industriei petrochimice, a industriei
constructoare de maşini (maşini unelte, utilaje petrochimice complexe, automobile etc.).
Agricultura: culturi de cereale, plante tehnice, creşterea animalelor. Centre economice
importante: Kuibâşev (812000 loc.); Ţariţân (918000 loc.), Saratov, Belarovo.
3. Regiunea Europeană Sudică Caucazul de Nord (teritoriul administrativ Krasnodar şi
Stavropol): Resurse (petrol, gaze naturale); industria constructoare de maşini (maşini
agricole, locomotive electrice, maşini unelte, utilaj petrolier), ind. alimentară; agricultura:
culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui, legume, creşterea ovinelor;
Turism: importante staţiuni balneoclimaterice.
Centre economice importante: Rostov pe Don (907000 loc.), Krasnodar, Groznâi,
Stavropol.
 4. Regiunea Ural. Resurse (minereuri de fier, cărbune, neferoase, preţioase, lemn,
materiale de construcţie). Industria se remarcă prin: construcţii de maşini (material rulant,
tractoare, camioane), utilaje pentru ind. chimică şi petrolieră, ind. chimică, ind. de prelucrare
a lemnului etc.;
Agricultura: economie forestieră, cultura sfeclei de zahăr, cereale.
Centre economice importante: Ekaterinburg (1,4 mil. loc.), Celiabinsk (1 mil. loc.),
Perm, R. A. Udmurtă.
5. Regiunea Asiatică – Siberia de Vest
Caractere specifice:- minereuri de fier, cărbune, petrol, gaze naturale, lemn; industria
petrolului, cărbunelui, gazelor naturale, ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), ind.
constructoare de maşini (utilaj pentru industria cărbunelui, maşini-unelte, tractoare, maşini
agricole, vagoane etc.), ind. chimică, ind. alimentară; agricultura: creşterea animalelor
(cornute mari), economia forestieră.
Centre economice importante: Novosibirsk (1 mil. loc.), Omsk (1 mil. loc.), centre cu
funcţii administrative; Komorovo, Tomsk, Tiumen, Terit. adm. Altai.
6. Regiunea Asiatică – Siberia de Est: resurse (cărbuni, energie electrică). Industrie
energie electrică, metalurgie neferoasă, exploatarea şi prelucrarea lemnului, ind. hârtiei, ind.
constructoare de maşini (maşini-unelte etc.). Agricultura: culturi, creşterea animalelor.
Centre economice importante: Krasnoiarsk (900000 loc.); Irkutsk (519000 loc.); Cita,
R. A. – Buriată, Tuvină.
7. Regiunea Asiatică – Extremul Orient (teritoriul adm. Primorie şi Habarovsk: districte
Amur, Kamceatka, Sahalin; oraşul Magadan, R. A. Iakuţia)
Caractere specifice: cărbuni, metale neferoase, sare, lemn; industria de prelucrare a
lemnului, industria constructoare de maşini (nave); agricultura concentrată de-a lungul
fluviului Amur şi a afluentului său Ussuri; vânat, pescuit etc.
Centre economice importante: Vladivostok (526000 loc.), Habarovsk (513000 loc.);
Magadan; Iakutsk.

Siberia
- Câmpii
- Podişuri
- Munţi
- Cele mai lungi fluvii din Asia
de Nord (Obi, Enisei, Lena).
- Cea mai întinsă pădure de
conifere (taigaua).
- Cea mai coborâtă temperatură
din Asia (Verhoiansk).
- Cea mai lungă cale ferată din Asia
de Nord (Transsiberianul).
- Cele mai preţioase specii de animale
pentru vânat.
 Test de autoevaluare

Rusia la vest de Ural şi Ucraina sunt incluse în cea

mai mare parte Câmpiei Europei de Est.
a) Din nordul acestei câmpii şi până în nordul
Mării Caspice se succed zone biopedoclimatice; care sunt
acestea şi prin ce se detaşează specificul fiecăreia?
b) Care sunt unităţile naturale reprezentative din
partea europeană a Rusiei, mai exact din Câmpia
Europei de Est?
c. Estimaţi consecinţele resurselor Uralului.

Răspunsuri

a. Câmpia Europei de Est se desfăşoară aproximativ de la graniţa cu

Polonia în vest, până la Munţii Ural în Est; la sud de mările arctice
(Barents, Albă în nord şi Marea Caspică în Sud)
între aceste coordonate de la nord către sud se întâlnesc următoarele
zone biopedoclimatice: zona polară (tundră şi silvotundră); zona
temperată (taigaua, pădurea de foioase, silvostepa şi stepa); zona
subtropicală (ex. Crimeea) (păduri cu elemente sudice, tufişuri).b.
Unităţile naturale pe trepte de relief sunt: Câmpiile mai importante:
Peciora, Dvina, Polesia, Moscovei, Niprului, Pericaspică); podişurile
(Valdai, Volhino-Podolic, Volgăi, Ufa); colinele(Timan, Smolensk).
c. Munţii Ural reprezintă o regiune cu variate resurse de subsol
(cărbuni, minereuri de fier, neferoase) păduri, pajişti şi fâneţe, potenţial
hidrografic etc. toate acestea au generat numeroase centre, mai ales
oraşe, unde se exploatează şi se prelucrează materiile prime amintite etc.
 ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

19. Care sunt principalele unităţi fizico-geografice şi care sunt elementele de peisaj specifice
fiecăruia ?
20. Principalele concentrări urbane: localizare, componenţă, motivaţiile concentrării.
21. Care din ramurile industriale îşi bazează producţia pe materie primă exclusiv autohtonă,
parţial autohtonă sau din import ?
22. Rolul reconversiei şi restructurării în industria Federației Ruse (ramuri, direcţii etc.)?
23. Care este locul economiei Federației Ruse în contextul european ?

REZUMAT
 Teme de control
9. Identificati evoluția direcţiilor de dezvoltare urbană
10. Diversitatea culturală factor de progress
11. Condiționările factorilor naturali și modelele de dezvoltare

PLAN DE TRATARE

- Contextul natural și evoluția sa regională

- Populaţia şi aşezările, factori de influenţare a unor densităţi ridicate
- Specificul activităților industriale
- Transporturile şi căile de comunicaţie cu rol determinant în creşterea
performanţei economice

BIBLIOGRAFIE

Willis, Katie, (2005), Theories and Practices of Development. London: Routledge.

Gibb, Richard A. & Michalak, Wieslaw Z., (1992). Political Geography and Eastern
Europe, The Royal Geographical Society (with the Institute of British Geographers), 24(4),
341-349. http://www.jstor.org/stable/20003178.
Turnock, D., (1995). The Rural Transition in Eastern Europe, GeoJournal, 36 (4), 420-426.
http://www.jstor.org/stable/41146550.
Larrabee, F. S., (2006). Danger and Opportunity in Eastern Europe, Foreign Affairs, 85 (6),
117-131, http://www.jstor.org/stable/20032147.
Coffé, Hilde & Van der Lippe, Tanja, (2010) Citizenship Norms in Eastern Europe. Social
Indicators Research, 96 (3), 479-496, http://www.jstor.org/stable/40649331.
Karatnycky, Adrian, (2005), Ukraine’s Orange Revolution, Foreign Affairs, 84 (2),
35-52. http://www.jstor.org/stable/20034274
BIBLIOGRAFIE

Appadurai, A. (1990), Disjuncture and Difference in the Global Cultural Economy. In Public
Culture
Appadurai, A. (1991) Global ethnoscapes: Notes and queries for a transnational anthropology.
In: Richard Fox (ed.) Recapturing Anthropology. Santa Fe: School of American Research
Press.
Bailey C., Miles S., Stark P., (2004) Culture-led Urban Regeneration and the revitalisation of
identities in Newcastle, Gateshead and the North East of England. International Journal of
Cultural Policy 10(1), 47-66.
Bassett K., Griffiths R., Smith I., (2002) Cultural industries, cultural clusters and the city: the
example of natural history film-making in Bristol. Geoforum 33, 165-177.
Batzing W., Rougier H., (2005), Les Alpes – un foyer de civilisation au coeur de l ‘Europe,
Lep, Le Mont-sur-Lausanne,
Birley, Anthony R. Hadrian: The Restless Emperor Routeledge London copyright 1997
Blanca Sala I Llopart, (2000), Blanca, Anthropology and Architecture. Appropiation of living
space, Disseny, Tecnologia, Comunicaciao, Cultura
Brown, N., Friedrich Ratzel, Clark Wissler, and Carl Sauer (2006), Culture area research and
mapping. Regents of University of California, Santa Barbara, 2001. Retrieved 12 July, 2006.
http://www.csiss. org/classics/content/15>.
Bulbeck, C., (2005) Facing the Wild: Ecotourism, Conserva-tion, and Animal Encounters.
London: Earthscan.
Calcatinge A., (2010), Visions of the Real in Contemporary City International Journal of Arts
and Sciences 3(8): 320 – 342 CD-ROM. ISSN: 1944-6934 © InternationalJournal.org.
Certeau Michel de (1990), L'invention du quotidien.Vol.1: Arts de faire. Paris: Gallimard.
Certeau, Michel de, GIARD, L. MAYOL, P. (1990), L'invention du quotidien. Vol. 2:
Habiter, Cuisiner. París: Gallimard.
Change and Continuity – Cities in Evolution, (2007), Proceedings of the 37h Annual
Conference International Urban Fellows Program Johns Hopkins Institute for Policy Studies
June 9-13, Edinburgh and Glasgow SCOTLAND 2007
Coffé, Hilde & Van der Lippe, Tanja, (2010) Citizenship Norms in Eastern Europe. Social
Cole, S. & Victoria RAZAK, (2004), A framework for sus-tainable tourism in Aruba.
Prepared for The Nation-al Tourism Council of Aruba and The Minister of Tourism and
Transportation.
Cole, S. & VICTORIA RAZAK, (2008) How far, and how fast? Population, culture, and
carrying capacity in Aruba. Futures (forthcoming).
Coult, A., (1968), Ethnographic Atlas. American Anthro-pologist 70(5):977-978.
Cultural foundation of the routes of the olive trees, http://www.olivetreeroute.gr/en/
Cultural. Apuntes y casos en el contexto rural andaluz (2008), Asociación para el Desarrollo
Rural de Andalucía, Granada, 17-29.
De Blij, H.J., Murphy, Alexander B., (1999) Human geography:Culture,Society and Space,
New York, John Wiley and Sons, 6th rev.ed.
De Pisón M.E. (2003) Significado cultural del paisaje, Les estètiques del paisatge. Seminari
Driver, H. E., (1937), Kulturkreise and statistics. American Anthropologist 39 (1):174-175.
Emerencia, L., (1998), The struggle for recognition in the Aruba school. Paper presented at
the annual meeting of the American Educational Research Association, San Diego, California,
April 2-5.
Environment and Heritage Service National Trust Moyle District Council (2005) Giant’s
Causeway and Causeway Coast World Heritage Site
Escobar, A., (1995), Encountering Development: The Mak-ing and Unmaking of the Third
World. Princeton: Princeton University Press.
European institute of cultural routes, The Routes of the Olive Tree, http://www.culture-
routes.lu/php/fo_index.php?lng=en&dest=bd_pa_det&rub=77.
Faegri, K. (1988), The Cultural Landscape. Past, Present and Future. ed. H.H. Birks, H.J.B.
Birks P.E. Kaland & D. Moe. Cambridge University Press, Cambridge. pp 1-4
Fellmann et al., (2007), D. Fellmann, A.Getis, J.Getis. Human Geography: Landscapes of
Human Activities. McGraw-Hill College, 2007. ISBN-13: 9780072827651
Fijalkow Y., (2010), Urban strategies and collective memory. An upper-middle class
municipality in The Grand Paris project, Journal of Urban and Regional Analysis, vol. II, 2,
p.7 – 18
Fischer, M. (2006), Ethnographic atlas on line tabulations. Retrieved 14 July, 2006 <http://
eclectic.ss.uci.edu/~drwhite/worldcul/atlas.htm.>
fondation_en.htm#
Freed, S. & R. Freed, (1983), Clark Wissler and the Development of Anthropology in the
United States. American Anthropologist 85:800-825.
Freie und Hansestadt Hamburg, 2015 Hamburg – European Green Capital: 5 Years On; pag.
12-44.
Friedrichs, J., Dangschat, J.S., (2001), Hamburg: culture and urban competition, Hamburg, p.
115-125
Ghersi Adriana, (2009), Against globalscape: landscape architecture to defend and
Gibb, Richard A. & Michalak, Wieslaw Z., (1992). Political Geography and Eastern Europe,
The Royal Geographical Society (with the Institute of British Geographers), 24(4), 341-349.
http://www.jstor.org/stable/20003178.
Gordon J. E., Lees G. R., Leys F. Katherine, MacFayden C. J.C., Puri G., Threadgould R.,
Kirkbride Vanessa (2002) Natural heritage Zones
Gottmann J., (1969), A Geography of Europe, New York: Holt, Rinehart & Winston, 4 rev.
ed., pp.76
Guidelines for urban regeneration in the mediterranean region, Priority Actions Programme
Regional Activity Centre Split, January 2004
Gupta, A. & J. Ferguson, (1997), Culture, Power, Place: Explorations in Critical
Anthropology. Durham, NC: Duke University Press.
Harris, M., (1968), The Rise of Anthropological Theory. New York, Crowell.
Hartog, J., (1961), Aruba: Past and Present: From the Time of the Indians Until Today.
Oranjestad: Aruba. D. J. de Wit.
Henriques, E.B., Thiel, J., (2000), The Cultural Economy of Cities: A comparative study of
the audiovisual sector in Hamburg and Lisbon, Univeristy of Lisbon, p. 32-26.
Herskovits, M. J., (1924), A preliminary consideration of the culture areas of Africa.
American Anthropolo-gist 26(1):50-63.
Herskpovits, M. J., (1930), The culture areas of Afri-ca. Africa 3:59-77.
Hilkovitch, J. & M. Fulkerson, (2006), Paul Vidal de la Blache: A biographical sketch.
Department of Geography and Meteorology, Valparaiso University, 1997. Retrieved 14 July,
2006. <http://www.stage. valpo.edu/geomet/histphil/test/vidal.html.> ICOMOS. 1999.
International Cultural Tourism Char-ter. International Council on Monuments and Sites. Paris
<www.international.icomos.org/charters/ charters.pdf> Jamieson, W. 1994. The challenge of
cultural tourism. momentum, ICOMOS. Canada Bulletin 3 (3).
ICOMOS, The International Day for Monuments and Sites Theme for 2010 –“The Heritage
ofAgriculture”http://www.icomos.org/18thapril/2010/18_April_2010_Agricultural%20Herita
ge_Eng_20100323.pdf
Indicators Research, 96 (3), 479-496, http://www.jstor.org/stable/40649331.
Internacional sobre paisatge.Consorcio Universidad Internacional Menéndez Pelayo de
Barcelona, http://www.coac.net/ofpaisatge/content/2003/2003_eduardo_martinez.pdf
Jackson J. B., (1984), Discovering the Vernacular Landscape, Yale University Press, New
Haven, CT.
Karatnycky, Adrian, (2005), Ukraine’s Orange Revolution, Foreign Affairs, 84 (2), 35-52.
http://www.jstor.org/stable/20034274
Lane B., (2005), Sustainable Rural Tourism Strategies. A Tool for Development and
Conservation, Revista Interamericana de Ambiente y Turismo, Vol. 1, n.1, 12-18.
Larrabee, F. S., (2006). Danger and Opportunity in Eastern Europe, Foreign Affairs, 85 (6),
117-131, http://www.jstor.org/stable/20032147.
López-Merino L., López-Sáez J.A., Alba-Sánchez F., Pérez-Díaz S. , Carrión J.S., (2009),
2000 years of pastoralism and fire shaping high-altitude vegetation of Sierra de Gredos in
central Spain, Review of Palaeobotany and Palynology 158 (2009) 42–51
Luengo Monica, (2011), Looking ahead. the olive grove cultural landscape, ICOMOS, Paris
Marin I. (1995), Continente, Georgafie Regională, Bucureşti
Marin I. (1999), Geografie Regională. Europa, Asia, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti
Marin I., Marin M. (2001), Mediile Terrei şi regiuni geografice pe glob, Ed. Universitară
Marin I., Marin M. (2005), Europa, Geografie Regională, ed. Universitară, Bucureşti
Marin, I., Vijulie Iuliana, Marin, M., Stumbea Laura (2006), Profilul geografic în analizele
regionale, Editura Universitară, București
Marin, M., Marin, I., (2010), Medii și regiuni geografie, Editura Universitară, București
Martínez Catalán, J.R. Aller, J. Alonso, J.L. Bastida, F., (2008) The Iberian variscan orogen,
https://www.academia.edu/18263902/THE_IBERIAN_VARISCAN_OROGEN
Melville, J., Herskovits – Man and his works
Merk, O., et al. (2011), “The Competitiveness of Global Port-Cities: the Case of the Seine
Axis (Le Havre, Rouen, Paris, Caen) - France”, OECD Regional Development Working
Papers, 2011/07, OECD Publishing. http://dx.doi.org/10.1787/5kg58xppgc0n-en
Metzger M. J., Shkaruba A.D., Jongman R.H.G., Bunce R.G.H., Descriptions of the European
Environmental Zones and Strata, Alterra Report 2281 ISSN 1566-7197
Michael, Aston - Interpreting the Landscape (landscape archaeology and local history),
B.T. Batsford Ltd. London
Montgomery J., (2003), Cultural Quarters as Mechanisms for Urban Regeneration. Part 1:
Conceptualising Cultural Quarters, Planning, Practice & Research, Vol. 18, No. 4, pp. 293–
306, November
Mort du paysage – philosophie et esthetique du paysage – Actes du colloque de Lyon,
Collection Milieux (AUF)
Neagu Djuvara – Civilizaţii şi tipare istorice, Edit. Humanitas
O’Hare D., (1997), Interpreting the Cultural Landscape for Tourism Development. Urban
Design International, 2 (1), pp. 33-54,
Paterson, Anna Scotland’s Landscape: Endangered Landscape Polygon of Edinborough.
Copyright 2002
Paul, Claval – Espace et Pouvoir, Press Universitaires de France,1978, Paris
Paul, Claval – Introduction to Regional Geography, Malden Mass,Blackwell, 1998
promote local or regional identities, Landscape Architecture - Genoa University, Architecture
Faculty, POLIS Department
Rapaport A., (1985), Thinking about Home Environments. A Conceptual Framework. In:
Altman L; Werner C. (eds.) Home Environments. New York: Plenum Press
Raymond H., (1984), L'Architecture, les aventures spatiales de la Raison. Paris: Centre
Georges Pompidou; Centre de Creation Industrielle
Regina Durighello, Tricaud P-M., (2005), Etude thematique sur les paysages culturels
viticoles dans le cadre de la convention du Patrimoine Mondial de l’UNESCO, ICOMOS -
Conseil International des monuments et des sites
Sala I Llopart, (2000), Blanca, Anthropology and Architecture. Appropiation of living space,
Disseny, Tecnologia, Comunicaciao, Cultura
Salinas F.V. (ed.), (2003), El patrimonio como factor de desarrollo. Balance y perspectivas,
Boletín del Instituto Andaluz de Patrimonio Histórico PH, 2003. nº 42, p. 38-124.
Salinas F.V., Moragas R. C. (2008), El patrimonio local y el proceso globalizador. Amenazas
y oportunidades. Tendencias futuras en la gestión local del patrimonio, La gestión del
Patrimonio
Sauer C.O, (1931), Cultural Geography, Encyclopedia of the Social Sciences, Vol. 6, New
York: Macmillan, pp. 621-623
Sommaruga Anna, (1997), Geology of the central jura and the molasse basin: new insight into
an evaporite-based foreland fold and thrust belt, Tome XII, Neuchatel
Tomori M., (2007), Investigating shopping tourism along the borders of Hungary – a
theoretical perspective, Debrecen, GeoJournal of Tourism and Geosites, p. 2.
Turnock D., (1995). The Rural Transition in Eastern Europe, GeoJournal, 36 (4), 420-426.
http://www.jstor.org/stable/41146550.
Vanolo A., (2005), The Mediterranean Latin Arc: innovation and polycentrism in the urban
structure, Cities and Networks. What territorial integration? - La Rochelle, 20-21 October
2005
Wascher D. (coord.), (2005), European Landscape Character Areas - Typologies, Cartography
and Indicators for the Assessment of Sustainable Landscapes, Final Project Report, Project:
FP5 EU Accompanying Measure Contract: ELCAI-EVK2-CT-2002-80021, www.elcai.org
Whitlessey D.S. et. Al., (1954), The Regional Concept and the Regional Method, in James,
Preston E. and Jones, Clarence F., eds., American Geography: Inventory and Prospect,
Syracuse, N.Y.: Syracuse University Press, pp. 19-68
Willet C., Theorizing Multiculturalism, (1998), A Guide to the Current Debate, Blackwell
Publishers, Oxford
William H. McNeill – Ascensiunea occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu
retrospectiv, Edit. ARC 2000
Willis Katie, (2005), Theories and Practices of Development. London: Routledge.