Curs Universitar Meteorologie PDF

UNIVERSITATEA
DIN BUCUREȘTI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
„CREDIS”

Adrian Amadeus TISCOVSCHI

CURS DE METEOROLOGIE

BUCUREȘTI
2017

1

Referenţi ştiintifici: Conf.univ.dr. Marian ENE
Lect.univ.dr. Stefan IORDACHE

Culegere computerizată: Adrian Amadeus Tiscovschi

Tehnoredactare computerizată: Adrian Amadeus Tiscovschi

Coperta: Nebuloasa Vulturului (telescopul Hubble, NASA-1995)

2

3

CUPRINS
Modulul 1. CE ESTE METEOROLOGIA?..........................................................6

Unitatea de învăţare 1.1. Definiţia meteorologiei. Generalităţi ……………............6
Unitatea de învăţare 1.2. Scurt istoric al meteorologiei ………………….…...........7
1.2.1. Dezvoltarea meteorologiei pe plan mondial………………….………7
1.2.2. Dezvoltarea meteorologiei în România ………………………………10
Unitatea de învăţare 1.3. Ramurile principale ale meteorologiei ……..……………11
Unitatea de invăţare 1.4. Posturile şi staţiile meteorologice ……………….………12
Întrebări de verificare……………………………………….………………...........13

Modulul 2. ATMOSFERA TERESTRĂ…………………………………...........14
Unitatea de învăţare 2.1. Originea, limitele şi masa atmosferei……………………14
Unitatea de învăţare 2.2. Structura atmosferei………………………………..........18
Unitatea de învăţare 2.3. Compoziţia atmosferei……………………………..........25
Întrebări de verificare……………….……………….……………….…….……...30
Modulul 3. PROCESELE RADIATIVE...............................................................31

Unitatea de învăţare 3.1. Sistemul solar....................................................................31
3.1.1. Soarele şi activitatea solară............................................................35
3.1.2. Structura Soarelui...........................................................................36
Unitatea de învăţare 3.2. Fluxuri radiative.................................................................40
Unitatea de învăţare 3.3. Bilanţul radiativ şi bilanţul caloric.....................................48
Întrebări de verificare……………….……………….……………….….…………51
Modulul 4. PROCESELE TERMICE DE LA SUPRAFAŢA TERESTRA

SI DIN ATMOSFERA..............................................................................................52
Unitatea de învăţare 4.1. Încalzirea suprafeţei terestre...............................................52
Unitatea de învăţare 4.2. Temperatura aerului............................................................54
4.2.1. Procesele de răcire şi încălzire a aerului........................................54
4.2.2. Variaţiile termice ale aerului...........................................................56
Întrebări de verificare……………….……………….……………………...............58
4

Modulul 5. PROCESELE HIDRICE DIN ATMOSFERĂ....................................59
Unitatea de învăţare 5.1. Sistemul de faze ale apei.....................................................59
Unitatea de învăţare 5.2. Umezeala aerului..................................................................62
Unitatea de învăţare 5.3. Condensarea şi sublimarea vaporilor de apă........................65
5.3.1. Condensarea vaporilor de apă pe suprafaţa terestră......................66
5.3.2. Condensarea vaporilor de apă în atmosfera liberă........................68
Unitatea de învăţare 5.4. Precipitaţiile atmosferice.....................................................78
Întrebări de verificare……………….……………….…………………..…………..82
Modulul 6. PROCESELE DINAMICE DIN ATMOSFERĂ.................................83

Unitatea de învăţare 6.1. Presiunea atmosferică..........................................................83
Unitatea de învăţare 6.2. Vântul...................................................................................89
Întrebări de verificare……………….……………….…………………...………….95
Modulul 7. METEOROLOGIE SINOPTICĂ..........................................................96

Unitatea de învăţare 7.1. Masele de aer.........................................................................96
Unitatea de învăţare 7.2. Fronturile atmosferice..........................................................101
Unitatea de învăţare 7.3. Cicloni şi anticicloni............................................................108
Întrebări de verificare……………….……………….…………………....................111
Bibliografie……………….……………….…………………………………………112
5

MODULUL I – CE ESTE METEOROLOGIA ?
CONŢINUT:
Unitatea de învăţare 1.1. Definiţia meteorologiei. Generalităţi ……………..……….6

Unitatea de învăţare 1.2. Scurt istoric al meteorologiei ………………………...........7
1.2.1. Dezvoltarea meteorologiei pe plan mondial……………………………7
1.2.2. Dezvoltarea meteorologiei în România …………………………..........10
Unitatea de învăţare 1.3. Ramurile principale ale meteorologiei …………………...11
Unitatea de învăţare 1.4. Posturile şi staţiile meteorologice ………………………..12
Întrebări de verificare……………….……………….……………………................13
OBIECTIVE:
- însuşirea definiţiei şi obiectului meteorologiei;

- cunoaşterea ramurilor şi subramurilor meteorologiei şi a obiectului lor;
- cunoaşterea meteorologiei pe plan mondial, în diferite etape;
- cunoaşterea metodelor şi mijloacelor de cercetare în meteorologie;
- cunoaşterea şi întelegerea reţelei meteorologice de stat.
Cuvinte cheie: meteorologie, observaţii şi experimente meteorologice, elemente

meteorologice
Unitatea de invatare 1.1.

DEFINIŢIA METEOROLOGIEI. GENERALITĂŢI
Titulatura de meteorologie provine de la două cuvinte de origine greacă:

,,meteoron” – care înseamnă orice fenomen care are loc în aer – şi ,,logos” – care înseamnă
cunoaştere. Încă de pe vremea lui Aristotel, meteorologia a rămas cunoscută ca fiind,
totalitatea cunoştinţelor despre atmosferă şi fenomenele care se petrec în cuprinsul ei.
Meteorologia ca ştiinţă a primit de-a lungul timpului diferite interpretări, funcţie de perioada
istorică traversată.
6

Ø Meteorologia începe să se afirme ca ştiinţă abia în a doua jumatate a secolului al
XIX-lea, ca urmare a perfecţionării tehnicii instrumentale şi acumulării datelor
meteorologice furnizate de reţeaua de staţii meteorologice;
Ø Meteorologia fiind o componentă a ştiinţelor geofizice, studiază atmosfera terestră
atât sub raportul însuşirilor şi structurii, cât şi sub cel al proceselor şi fenomenelor
care se produc în cuprinsul acesteia (Ciulache, 1988);
Ø Meteorologia studiază structura şi proprietăţile atmosferei ca întreg, elementele şi
fenomenele meteorologice, vremea şi prevederea timpului (Mahara, 2001);
Ø Totalitatea fenomenelor şi a proceselor atmosferice ce caracterizează starea fizică a
atmosferei într-un anumit loc şi la un moment dat constituie vremea, iar succesiunea
în timp a stării fizice a atmosferei reprezintă mersul sau evoluţia vremii;
Ø Energia proceselor atmosferice are drept sursă principală Soarele, căruia i se adaugă,
cu pondere nesemnificativă – nucleul fierbinte al Pământului şi, cu pondere
neglijabilă – ansamblul corpurilor cereşti.
Ø Astăzi, meteorologia secolului XXI îşi propune două deziderate, şi anume:
elaborarea şi perfecţionarea metodelor de prognoză a vremii şi elaborarea metodelor
de influenţă activă asupra vremii;
Unitatea de învăţare 1.2.

SCURT ISTORIC AL METEOROLOGIEI
1.2.1. Dezvoltarea meteorologiei pe plan mondial. În meteorologia greacă se

credea că fenomenele cerești sunt o urmare a emanației și a evaporărilor de pe Pământ.
Spre deosebire de asiro-babilonieni, care credeau că astrele sunt divinități, vechii greci au
încercat să dea explicații fizice fenomenelor cerești. Pentru prima dată într-un sistem de
gândire au fost abandonate miturile și superstițiile în favoarea unui studiu sistematic și al
unui model al cerului.
Primii filosofi care s-au arătat interesați de fenomenele meteorologice şi

astronomice au fost Thales, Anaximandros și Anaximene, toți trei fiind din Milet. Thales
susținea că Pământul plutește pe apă și că stelele ar fi formate tot din apă. El a reușit să
prezică cu precizie o eclipsă solară, lucru ce i-a adus mare faimă. Anaximandros este
autorul primei cărți științifice (care s-a pierdut). Acesta presupunea că Pământul ar fi un
7

disc suspendat în spațiu. Principiul de bază al sistemului său de gândire (apeiron) este
comparabil cu noțiunea de eter a secolului al XIX-lea. Anaximandros explică mișcările
stelelor pornind de la ideea că acestea ar fi atașate unei sfere ce s-ar roti în jurul
Pământului.
În secolul al IV-lea i.e.n., Hipocrat scrie prima climatologie, iar după cca. 50 de
ani, Aristotel scrie primul manual de meteorologie, bazându-se pe observaţii personale. În
Egiptul antic, observaţiile cu privire la epocile de revarsare a Nilului erau utile pentru
datele de începere a muncilor agricole. În Odiseea, una dintre cele mai vechi și renumite
opere literare din mitologia antică, sunt pasaje în care se găsesc notaţii privitoare la
direcţia vântului în Marea Mediterană. Anticii ştiau că lumea este foarte veche şi au
căutat să cerceteze trecutul îndepărtat.
În perioada Evului Mediu, meteorologia nu a înregistrat progrese substanţiale,
însa o dată cu marile descoperiri geografice apar şi se perfecţionează primele instrumente
meteorologice. Astfel:
Ø Galileo Galilei (fizician, matematician şi filozof italian) descoperă luneta şi
construieşte primul termometru fără scală în anul 1597; Galileo a publicat o
descriere a petelor solare în 1613 sub titlul ,,Scrisori despre petele solare”;
Ø Viviani (matematician și om de știință italian) construieşte în 1643 primul
barometru cu mercur pe baza experienţei lui Torricelli;
Ø Christiaan Huygens (matematician, astronom și fizician olandez) stabileşte
drept criteriu în gradarea termometrelor punctul de îngheţ şi de fierbere a apei;
Ø Leonardo da Vinci - considerat adesea cel mai de seamă geniu din întreaga
istorie a omenirii, concepe din jurul anului 1500 planul primului higrometru;
Ø Francisc Beaufort (amiral englez) realizează prima hartă cu izobare, iar în 1805,
întocmeşte scara de tărie a vântului ce-i poartă numele, scară care a permis o mai
bună informare în marină. Ulterior s-au adăugat și caracterizările pentru a se putea
estima forța vântului pe sol.
Ø Ticho Brahe (astronom şi matematician danez) a realizat numeroase observaţii
meteorologice şi astronomice la observatorul său din Uranienborg în intervalul
1528-1597.
Ø Johaness Kepller (matematician şi astronom german) realizează seturi de
măsurători pentru atmosfera terestră între 1617 şi 1629, el formulând şi
confirmând legile mişcării planetelor.
8

Determinările instrumentale au oferit informaţia concretă, pe baza căreia fizicienii
au putut face generalizări şi descoperi legi, ce aveau să fundamenteze teoretic
cercetările meteorologice mai târziu.
În 1860 se aplică legea barică a lui Buys-Ballot, prin care se stabileşte dependenţa
vântului de distribuţia pe orizontală a presiunii atmosferice, şi tot în acest timp se pun
bazele meteorologiei sinoptice. Tot în această perioadă se impun o serie de studii
aplicate ale unor meteorologi precum V. Bjerknes, M.Margnfes, A.A. Fridman, K.G.
Rossby, V.Ferrel, I.Hann, W.Koeppen, I.Braunov s.a.
După primul război mondial apare un nou avânt al dezvoltării meteorologiei,
datorat necesităţilor aviaţiei, iar rezultate importante apar în zona prognozelor de timp
odată cu posibilitatea transmiterii şi colectării datelor prin radio. Contribuţii
importante la dezvoltarea meteorologiei au avut T.Bergeron, S.P.Hromov, A.
Molceanov, B.A. Michelson, M.I. Budiko s.a.
După cel de-al doilea razboi mondial activitatea meteorologică mondială se
reorganizează prin înfiinţarea Organizaţiei Meteorologice Mondiale (O.M.M.) la
23 martie 1951 – Paris, obiectivul principal fiind de a asigura serviciul mondial al
timpului, de a realiza colaborarea tuturor ţărilor lumii în vederea organizării
observaţiilor meteorologice la scară planetară. Principalele programe ale OMM
sunt:
Ø Programul de supraveghere a schimbărilor climatice la nivel planetar;

Ø Programul pentru ciclonii tropicali;
Ø Programul pentru aplicațiile meteorologiei;
Ø Programul mondial de cercetare a climei;
Ø Programul global privind mediul înconjurător și de cercetare a atmosferei;
Ø Programul privind hidrologia și resursele de apă;
Ø Programul pentru pregătire și educație;
Ø Programul tehnic de cooperare;
Ø Programul regional.
Cooperarea internaţională a contribuit la dezvoltarea meteorologiei prin

organizarea: ,,Anului Geofizic Internaţional” (01.06.1957–31.12.1958), a
9

,,Colaborării Geofizice Internaţionale” (1959), a ,,Anului Internaţional al Soarelui
Calm” (1964-1965) sau ,,Veghea Meteorologică Mondială”.
1.2.2. Dezvoltarea meteorologiei în România.

În România, primele însemnări referitoare la fenomenele atmosferice apar în
lucrările cronicarilor, istoricilor, poeţilor ele fiind însă notate nesistematic, conţin
inexactităţi şi numeroase exagerări.
Câteva repere istorice sunt reprezentative pentru dezvoltarea meteorologiei în tara
noastră:
Ø 9 – 17 e.n. - Poetul roman Ovidiu, în opera TRISTAE, descrie unele ierni aspre din
Dobrogea şi îngheţarea mării la ţărmul Pontului Euxin.
Ø 1420-1845 - În CRONICELE BRAŞOVULUI se fac referiri la unele fenomene
meteorologice deosebite.
Ø 1716 - Dimitrie Cantemir elaborează DESCRIPTIO MOLDAVIAE, scriind „Despre
aşezarea Moldovei, despre hotarele ei cele mai vechi şi cele noi şi despre climă”
precum şi „Despre apele Moldovei”.
Ø 1840 - La Şcoala Vasiliană din Iaşi se predă meteorologia ca ştiinţă, folosindu-se
un manuscris în limba greacă, luat din biblioteca Mitropoliei.
Ø 1884 - La 30 iulie ia fiinţă Serviciului Meteorologic al României sub conducerea
lui Ştefan Hepites, devenind una dintre cele mai vechi instituţii ştiinţifice din
România. La iniţiativa lui Ştefan Hepites, România se înscrie printre ţările
fondatoare ale Organizaţiei Meteorologice Internaţionale.
Ø 1915 - Începe efectuarea sistematică a sondării atmosferei cu balonul pilot, de
către staţiile meteorologice militare.
Ø 1920 - Se constituie Institutul Meteorologic Central în cadrul Ministerului
Agriculturii şi Domeniilor, prin despărţirea de Observatorul Astronomic.
Ø 1922 - Încep sondaje aerologice experimentale.
Ø 1938 - Mircea Herovanu iniţiază primul program complex de fizica atmosferei şi
balneo-climatologie din Balcani.
Ø 1946 - Nicolae Topor elaborează primele prognoze pe lungă şi foarte lungă
durată.
Ø 1967 - Se instalează (la Bucureşti) primul radar meteorologic.
Ø 1990 - Meteo – France propune o colaborare cu ţările din Europa Centrala şi de
Est (proiectul ALADIN) în domeniul prevederii numerice a vremii, cu scopul de
10

a dezvolta un model numeric de prevedere a vremii, care să fie integrat pe
domenii mici, la rezoluţii înalte.
Ø 1999 - Se produce cea mai importantă schimbare tehnologică în comunicaţiile
meteorologice naţionale, prin introducerea comunicaţiilor GSM între staţiile
meteorologice şi Centrele Meteorologice Regionale şi a comunicaţiilor satelitare
(VSAT) între Centrele Meteorologice Regionale şi Bucureşti.
Ø 2010 - Administraţia Natională de Meteorologie devine membru EUMETCAL
(Învăţămât Meteorologic European Asistat de Calculator), program al Reţelei
Serviciilor Meteorologice Europene (EUMETNET) (inmh.ro)
Unitatea de învăţare 1. 3.
RAMURILE PRINCIPALE ALE METEOROLOGIEI
Atmosfera fiind un mediu fluid, pentru explicarea tuturor problemelor privind

mişcările aerului, geneza, dinamica şi repartiţia geografică a fenomenelor atmosferice,
precum şi specializarea metodologiei de cercetare a impus apariţia mai multor ramuri, şi
anume:
Ø Meteorologia sinoptică – ramură a meteorologiei care cercetează macroprocesele
circulaţiei generale atmosferice, în scopul elaborării prevederilor de timp.
Ø Meteorologia aeronautică – studiază condiţiile atmosferice în scopul protecţiei
aeriene.
Ø Meteorologia aplicată – studiază relaţiile dintre procesele şi fenomenele
meteorologice, pe de o parte, şi diferitele activităţi antropice, pe de altă parte.
Ø Meteorologia dinamică – ramură a meteorologiei care studiază circulaţia
atmosferică şi procesele termice legate de aceasta, utilizând ecuaţiile
fundamentale ale hidrodinamicii şi termodinamicii.
Ø Meteorologia forestieră – ramură a meteorologiei care studiază relaţiile reciproce
dintre condiţiile atmosferice şi pădure.
Ø Meteorologia maritimă – studiază procesele şi fenomenele atmosferice de
deasupra mărilor şi oceanelor şi a interacţiunilor ocean-atmosferă.
Ø Meteorologia satelitară – studiază atmosfera pe baza datelor meteorologice
înregistrate şi transmise de sateliţii meteorologici.
11

Ø Meteorologia medicală – ramură a meteorologiei, care studiază influenţa
condiţiilor atmosferice asupra sănătăţii omului.
Ø Meteorologia experimentală – studiază procesele şi fenomenele atmosferice pe
baza datelor obţinute prin experienţe realizate în laborator sau în natură.

POSTURILE ŞI STAŢIILE METEOROLOGICE
Posturile meteorologice, staţiile meteorologice şi observatoarele aerologice

din România constituie reţeaua meteorologică de stat. Reţeaua naţională de observaţii
şi măsurători meteorologice este formată din: 160 de staţii meteorologice automate
(SMA), din care 55 staţii meteorologice cu program agrometeorologic şi 9 staţii cu
program de observaţii actinometric; o staţie meteorologică cu program de observaţii
aerologice; 8 sisteme radar de tip Doppler; un sistem de recepţie a datelor satelitare
MSG; 64 de posturi pluviometrice.
În cadrul reţelei naționale de stații meteorologice de suprafaţă sunt derulate

programe de observații și măsurători asupra parametrilor atmosferei joase şi a
suprafeței solului dupa cum urmează:
• temperatura aerului, presiunea atmosferică, direcţia şi viteza văntului,

umezeala aerului, temperatura suprafetei solului, precipitaţiile, nebulozitatea,
vizibilitatea orizontală a atmosferei, depuneri solide, grosimea şi densitatea şi
echivalentul în apă al stratului de zapadă, durata de strălucire a Soarelui,
fenomene meteorologice, avertizări la apariţia fenomenelor meteorologice
severe;
• temperatura apei mării, înalțimea și frecvenţa valurilor (de la 5 stații meteo
rologice situate în zona litoralului);
• temperatura minimă, maximă și medie a solului (la suprafaţa și adâncimi în sol
de 5, 10, 20, 50 şi 100 cm);
12

• umiditatea solului la adâncimile de 0-20 cm, 0-50 cm și 0-100 cm și date
calendaristice specifice culturilor de grâu de toamnă și porumb în sezonul
activ de vegetație (martie-noiembrie);
• observații fenologice în platformele agrometeorologice specializate, observații
privind starea fito-sanitară și elemente de productivitate la specii de câmp
(orz, grâu, rapiţă, porumb, floarea soarelui, etc.) și pomiviticole (de la 55 stații
meteorologice cu program agrometeorologic;
• cantitatea zilnică de precipitații, grosimea stratului de zăpadă, tipul și durata
fenomenelor meteorologice și avertizări în condițiile producerii fenomenelor
meteorologice severe (de la 64 posturi pluviometrice).
În România sunt şapte centre meteorologice regionale prin care datele

climatice şi totalitatea informaţiilor meteorologice din teritoriu ajung la centrul
de la Bucureşti. Aceste centre meteorologice regionale sunt: Bucureşti pentru
Muntenia, Iaşi pentru Moldova, Craiova pentru Oltenia, Constanţa pentru
Dobrogea, Cluj Napoca pentru Ardealul de Nord, Sibiu pentru Ardealul de
Sud şi Timişoara pentru Banat şi Crişana. Cele 7 Centre Meteorologice
Regionale (CMR) sunt conform legii, unități fără personalitate juridică şi sunt
organizate după principiul omogenitații climatice a teritoriului României, în
conformitate cu recomandările internaționale în domeniu. Acestea asigură
realizarea obiectului de activitate al Administraţiei Nationale de Meteorologie
la nivel regional și local.
Întrebări de verificare
1. Ce este meteorologia ?
2. Care sunt ramurile meteorologiei şi cu ce se ocupă ?
3. Cum s-a dezvoltat ca ştiinţă meteorologia de-a lungul timpului ?
4. Ce este Organizaţia Meteorologică Mondială şi ce programe a avut şi are
în derulare ?
5. Cum functionează reţeaua naţională de observaţii şi măsurători
meteorologice ?
13

MODULUL 2 - ATMOSFERA TERESTRĂ
CONŢINUT:
Unitatea de învăţare 2.1. Originea, limitele şi masa atmosferei. ……………………14

Unitatea de învăţare 2.2. Structura atmosferei………………………………………18
Unitatea de învăţare 2.3. Compoziţia atmosferei…………………………………….24
Întrebări de verificare……………….……………….……………………………….29
OBIECTIVE:
- întelegerea ipotezelor ce vizează originea atmosferei terestre;

- cunoaşterea limitelor atmosferei şi masei totale atmosferice;
- cunoaşterea structurii verticale a atmosferei;
- cunoaşterea principalelor procese ce au loc în fiecare strat al atmosferei;
- cunoaşterea componentilor atmosferici
Cuvinte cheie: atmosferă, structura verticală, azot, oxigen, ozon

ORIGINEA, LIMITELE ŞI MASA ATMOSFEREI
Toate lumile ale căror ceruri nu sunt negre au atmosfere (Sagan, 2016). Atmosfera
terestră este un înveliş de aer menţinut în jurul Pământului de forţa de gravitaţie. Ea
participă odată cu Pământul la mişcarea de rotaţie şi la cea de revoluţie prezentând o
deformaţie sub forma unei turtiri la poli.
14

Fig.1. Atmosfera terestră
Atmosfera planetei noastre este compusă din azot și oxigen plus alte elemente
în proporție mică. Este singura atmosferă în care viața este posibilă (ceea ce este și
normal pentru că viața a apărut și a evoluat în această atmosferă). Atmosfera crează
presiune și temperatură potrivite, pentru ca apa să existe în cele trei stări ale sale:
vapori, lichid și solid. Ne protejează de radiația electromagnetică periculoasă emisă de
Soare (raze-X, ultraviolete), produce fenomene meteorologice care ne aduc zile
însorite, nori, ploi și ninsori. În ciuda efectelor benefice, atmosfera este foarte subțire.
Două treimi din gazul atmosferic se află în primii 10 km de la sol în sus (Ciulache,
1995).
Referitor la originea atmosferei există mai multe ipoteze. Informaţiile

astronomice indică faptul că atmosfera primară a Pământului s-a format odată cu
naşterea Sistemului Solar, acum cca. 4,5 miliarde de ani. Se ştie ca stelele sunt
alcătuite din hidrogen, care are o intensitate a energiei sale foarte mare. Prin procesele
de fuziune nucleară, atomii de hidrogen se transformă într-un element mai greu, în
heliu. Fuziunea nucleară continuând miliarde de ani, hidrogenul se împuţinează, iar
heliul devine dominant.
15

În interiorul stelelor foarte mari procesul de fuziune continuă, până când o
explozie puternică (supernovă) – fig.2, spulberă elementele nou formate în spaţiul
cosmic, unde se amestecă cu gazele şi praful interstelar formând o nebuloasă. Sub
influenţa propriei forţe gravitaţionale, o mare masă a nebuloasei se concentrează în
centrul său şi norul începe să se rotească şi să primească o formă elipsoidală.
Concentrarea treptată a gazelor în centrul său şi comprimarea lor duce la

creşterea temperaturii şi la declanşarea a noi reacţii de fuziune, formandu-se astfel o
nouă stea. La periferia norului, resturile gazoase ale nebuloasei în mişcare se ciocnesc
unele de altele şi prin coalescenţă apar noi concentrări care duc la apariţia planetelor.
În câmpul gravitaţional şi electromagnetic al planetelor se produce o concentrare a
materiei gazoase rămase, luând astfel naştere atmosfera – ca rezultat al resturilor
gazoase a nebuloasei iniţiale (Mahara, 2001).
Alte ipoteze apreciază că, atmosfera terestră a apărut în urma răcirii treptate a
Pământului, când gazele captive din interiorul fierbinte al planetei au fost eliminate
prin erupţii vulcanice, izvoare termale şi descompuneri chimice, rezultând vapori de
apă (85%), dioxid de carbon (10%) şi azot. Atmosfera răcindu-se treptat, vaporii de
apă s-au condensat, s-au format sistemele noroase din care au căzut precipitaţii, în
urma cărora a luat naştere hidrosfera.
Apărând apa, cantităţi importante de dioxid de carbon se dizolvă în apa

oceanelor, care astăzi este principalul furnizor de CO2 al atmosferei. O parte a
dioxidului de carbon a fost fixat în rocile carbonatice, în calcare (CO3Ca = CaO +
CO2). Pe măsura condensării vaporilor de apă şi fixării dioxidului de carbon în roci,
atmosfera se îmbogăţeşte în azot (N2) şi devine din ce în ce mai clară.
16

Fig.2. Stea masivă aflată la sfârșitul vieții. Structura stelei este stratificată, fiecare strat fiind
format dintr-un element chimic(www.astro-urseanu.ro)
Se poate concluziona că, atmosfera terestra a parcurs o evoluţie îndelungată,

modificandu-şi compoziţia în funcţie de schimbările petrecute la suprafaţa terestră
(Urdea, 1994).
Limitele atmosferei. Limita inferioară a atmosferei este considerată ca fiind

reprezentată de suprafaţa activă terestră, unde densitatea aerului este maximă. Dată fiind
însă complexitatea proceselor de interacţiune între aerul atmosferic şi suprafaţa
Pământului, limita inferioară este, în fapt, un strat de intrepătrundere, a cărui grosime este
determinată de adâncimea de pătrundere a aerului în sol, precum şi în crăpăturile
litosferei. Limita superioară a atmosferei este mai greu de stabilit, deoarece nu exista o
graniţă netă a atmosferei, densitatea acesteia trecând în mod gradat la valoarea
corespunzătoare spaţiului interplanetar. Majoritatea cercetătorilor consideră înalţimea de
3000 km, unde se produce egalizarea densităţii aerului cu cea a spaţiului cosmic şi are loc
procesul de disipaţie (împrăştierea în spaţiul circumterestru) a gazelor atmosferice uşoare,
drept limita superioară a atmosferei (Webster, 2013). Această valoare este convenţională,
întrucât procesele menţionate se desfăşoară nu la un nivel strict, ci într-un strat suficient
de gros, în care proprietăţile atmosferei trec treptat înspre valorile caracteristice spaţiului
cosmic.
17

Masa totală a atmosferei este evaluată (având în vedere şi volumul de aer
dislocat de formele de relief terestru) la aproximativ 5,12 X 1018 kg, ceea ce reprezintă
ceva mai puţin de o milionime din masa Pământului.
Datorită câmpului gravitaţional al Pământului, densitatea aerului se micşorează cu

altitudinea; astfel, ea este egală cu 1,293 kg/mc la nivelul mării, 0,319 kg/mc la înalţimea
h = 12 km, 0,043 kg/mc la h = 25 km şi 0,004 kg/mc la h = 40 km.
Cu toate că, grosimea atmosferei este comparabilă cu dimensiunile Pămâtului,
datorită descreşterii densităţii aerului cu înalţimea, cea mai mare parte a masei atmosferei
este concentrată într-un strat foarte subţire în raport cu raza Pământului, situat în imediata
vecinătate a suprafeţei terestre. Astfel, circa 50% din masa totală a atmosferei este
conţinută între suprafaţa Pământului şi altitudinea de 5000 m, 75% - până la altitudinea
de 10.000 m, 90% - până la 16.300 m, 95% - până la 20.000 m, iar 99% - până la 36 km.
Întrucât, grosimea stratului în care este concentrată cea mai importantă parte a
atmosferei este cu totul neînsemnată în raport cu extensia lui orizontală, dimensiunile
verticale ale regiunilor în care se desfăşoară fenomenele şi procesele observabile în
atmosferă sunt mult mai reduse în comparaţie cu acelea orizontale (masele de aer, ciclonii
şi anticiclonii, fronturile atmosferice sunt caracterizate de scări spaţiale orizontale de
ordinul sutelor şi miilor de kilometri, în timp ce dimensiunile lor verticale ating doar
câtiva kilometri).

STRUCTURA ATMOSFEREI
Cercetările aerologice au confirmat că, pe verticală, atmosfera nu este omogenă ea

fiind alcatuită din mai multe straturi concentrice, cu proprietăţi fizice şi chimice diferite
(temperatură, presiune, umiditate, densitate etc.). Dacă presiunea şi densitatea aerului
scad o dată cu creşterea altitudinii, temperatura înregistrează variaţii neregulate la diferite
înălţimi.
Astfel, pe baza variaţiei temperaturii cu altitudinea se pot deosebi cinci straturi
principale, adoptate de Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.) în anul 1951, şi
18

anume: troposferă, stratosferă, mezosferă, termosferă şi exosferă (fig.3), separate prin
straturi de tranziţie.
Fig.3. Stratificarea atmosferei (criteriul termic)
TROPOSFERA – reprezintă pătura atmosferică cea mai joasă, care vine în

contact direct cu suprafaţa terestră, la partea sa inferioară.
§ limita superioară a ei se situează la altitudini cuprinse între 8 şi 18 km, în
funcţie de latitudinea geografică, anotimp (vara este mai ridicată decât în
timpul iernii), caracteristicile suprafeţei terestre;
§ în regiunile polare, înalţimea ei este de 8-9 km, în regiunile subpolare, de
10-12 km, în timp ce la tropice ajunge la 16-18 km; în centura cuprinsă
între 300 N şi 300 S, adică pe jumatate din suprafaţa terestră, limita
superioară a troposferei se situează la circa 16,3 km;
19

§ troposfera concentrează cca. ¾ din masa întregii atmosfere, ceea ce are
consecinţe extrem de importante pentru dezvoltarea multor procese
atmosferice.
§ ca o caracteristică generală, presiunea aerului scade cu altitudinea: la
înaltimea h=5 km, presiunea (p) este egală cu jumătate din valoarea
corespunzătoare nivelului mării (p0), în timp ce la h=10 km, p=(1/4)p0.
§ particularitatea cea mai importantă a troposferei se referă la scăderea
temperaturii sale cu altitudinea, caracterizată printr-un gradient vertical de
temperatură pozitiv; astfel, la limita superioară a troposferei, temperatura
medie la nivelul ecuatorului este de cca. -700C, iar la Polul Nord se
înregistrează -650C iarna şi -450C vara.
§ a doua caracteristică importantă a troposferei o reprezintă fenomenul
accentuat de amestecare pe verticală a aerului; apariţia acestuia este
favorizată de valorile relativ mari, pe care le înregistrează gradientul
vertical de temperatură.
§ schimbul de energie turbulent influentează nu numai distribuţia
temperaturii pe verticală ci şi alte caracteristici fizice ale troposferei
(distribuţia verticală a vaporilor de apă, a prafului şi impurităţilor,
proprietăţile optice ale atmosferei, procesele de condensare a vaporilor de
apă etc.).
§ în troposferă se produc principalele fenomene meteorologice, care
determină vremea;
§ troposfera concentrează aproape întreaga cantitate de vapori de apă din
atmosferă, aici iau naştere principalele fronturi atmosferice, se formează
norii şi precipitaţiile.
§ Tropopauza (substratosferă) reprezintă stratul de tranziţie dintre troposferă
şi stratosferă având o grosime de la câteva sute de metri la 1-2 km. Poziţia
sa este mai înaltă în zona ecuatorială şi de aici scade în trepte spre cea
polară, având două inflexiuni: una la latitudinea de 50-600 şi alta la cca.
300. În tropopauză, temperatura este constantă (izotermie), iar în zonele de
inflexiune iau naştere curenţii jet-streams (viteze foarte mari 200-500
km/h) (fig.4).
20

Fig.4 Curentii jet-streams polari şi subtropicali
STRATOSFERA – se întinde de la limita tropopauzei până la înalţimea de 35 km

(Mahara) sau 50 km (Miller).
§ în stratosfera inferioară temperatura se menţine constantă (-60...-800C)
(izotermie), dupa care creşte spre partea superioară ajungând la 25-30 km la -
450C, iar la 50 km chiar la 00C.
§ izotermia şi inversiunea termică se opune dezvoltării curenţilor convectivi.
§ datorită temperaturilor foarte scăzute din regiunile tropicale, vaporii de apă sunt
transformaţi în gheaţă, de aceea umezeala este foarte scăzută în aceste regiuni,
prezenţa norilor fiind foarte redusă se semnalează, uneori, la altitudini de 22-27
km, prezenţa norilor sidefii, cu grosimi mici, alcătuiţi din picături de apă
suprarăcită).
§ stratosfera este extrem de stabilă, aici rafalele verticale de vant sunt slabe şi cu
apariţii aleatorii.
§ troposfera şi stratosfera concentrează împreună peste 99% din masa totala a
atmosferei.
§ Stratopauza face tranziţia spre următoarea pătură atmosferică – mezosfera.
Temperatura sa medie (la altitudinea de 45-55 km) este apropiată de 00C.
MEZOSFERA – este cuprinsă aproximativ între 50 şi 80 km, fiind stratul atmosferic în

care temperatura scade rapid cu înalţimea;
21

§ la limita superioară a mezosferei, în zonele temperate şi subpolare, temperatura
aerului înregistrează vara valori de cca. -80...-900C, iarna înregistrându-se -40..-
500C.
§ la limita superioară a mezosferei, densitatea aerului este mult mai redusă decât la
suprafaţa Pământului, presiunea atmosferică fiind de circa 200 de ori mai mică.
§ la înalţimi de 70 – 90 km apar norii argintii (mezosferici), formaţi prin sublimarea
vaporilor de apă proveniţi din dezagregarea meteoriţilor pe particulele fine de praf
cosmic. Ei pot fi văzuţi la începutul şi sfârşitul nopţii, când Soarele aflat după
orizont îl luminează, dându-le o strălucire argintie pe bolta cerească întunecată.
§ în mezosfera înaltă apar mişcări turbulente ale aerului, curenţi termoconvectivi,
dar şi mişcări orizontale puse în evidenţă de suprafeţele încreţite ale norilor
argintii.
§ Mezopauza face trecerea spre termosferă, la cca. 80-85 km altitudine, acolo unde
temperaturile de -80...-1000C încep să crească.
TERMOSFERA – reprezintă stratul atmosferic cel mai cald, datorită absorbţiei

puternice a radiaţiei solare (cu lungime de undă < 0,175 μm) de către oxigenul
molecular, care disociază (rezultând astfel oxigenul atomic);
§ această pătură atmosferică se comportă ca un scut împotriva meteoriţilor (aceştia
ard datorită căldurii degajate prin frânare), care bombardează în mod constant
atmosfera terestră.
§ în termosferă, presiunea şi densitatea aerului scad la valori foarte mici, iar în
compoziţia chimică, pe lângă oxigenul atomic se găseşte azot molecular, sodiu
(Na+), molecule de hidroxil (OH) în stare liberă şi molecule de oxigen.
§ se caracterizează prin temperaturi ridicate, distribuite invers (50-5000C în partea
inferioară, 1500-20000C în partea mediană şi cca. 30000C în partea superioară).
§ la procesele de ionizare participă şi radiaţiile corpusculare venite din exploziile
supernovelor, precum şi coliziunea moleculelor de aer cu particule energetice ale
magnetosferei (Ferrot, 1975).
§ ionizarea începe de la 60-80 km şi atinge cea mai mare concentraţie de ioni la cca.
300 km. Această porţiune a atmosferei (60-700 km) cu gaze parţial ionizate se
numeşte ionosferă.
22

§ Ionizarea reprezintă procesul de pierdere/dobandire a unor sarcini electrice de
către moleculele neutre sau particulele în suspensie din atmosfera terestră, ca
urmare a coliziunilor repetate cu particulele de mare energie din radiaţia
corpusculară solară sau cosmică.
§ ionizarea are o mare importanţă pentru comunicarea prin radio pe Terra, datorită
capacităţii stratelor de ioni de a reflecta undele radio. Undele radio emise de pe
Pământ sunt reflectate de ionosferă înapoi pe Terra, permiţând transmiterea la
distanţe mari a emisiunilor radio.
§ dupa gradul de ionizare şi înalţimea la care se reflectă undele radio, ionosfera este
alcătuită din mai multe straturi notate cu literele D, E şi F (fig.5).
Fig.5. Straturi ionosferice
§ în perioadele cu intensă activitate solară, se produc aşa-numitele ,,furtuni

ionosferice”, ce perturbă comunicaţiile radio şi favorizează apariţia aurorelor
polare.
§ într-o ,,furtună ionosferică” se remarcă creşterea turbulenţei stratului
ionosferic F în perioadele de intensă activitate solară (erupţii solare).
§ Termopauza reprezintă un strat atmosferic relativ subţire, situat la înălţimea
de circa 400 km, care face tranziţia între termosfera şi exosferă.
23

EXOSFERA – este stratul periferic al atmosferei (între 1000-1200 şi 3000-20000 km), în
care gazele care compun aerul sunt disociate şi rarefiate, particulele lor pierzându-se uşor
în spaţiul interplanetar, din cauza reducerii accentuate a forţei gravitaţionale.
§ extinderea ei până la 20.000 km înăltime se bazează pe criteriul prezenţei
magnetismului terestru (fig.6).
§ este formată din gaze extrem de rarefiate, întrucât distanţa medie dintre atomii şi
moleculele gazelor atmosferice este de ordinul a 100 km, însa au viteze de
deplasare foarte mari, uneori de peste 11,2 km/s.
Fig.6. Exosfera
§ dacă troposfera şi stratosfera alcătuiesc atmosfera inferioara, celelalte straturi

atmosferice alcătuiesc atmosfera înaltă.
§ termosfera şi exosfera se deosebesc de păturile mai joase prin rarefierea extremă a
aerului şi prin influenţa marcantă a radiaţiilor cosmice şi solare ultraviolete, care
produc diferite tipuri de reacţii de excitare, disociere, ionizare, însoţite de procese
inverse de dezexcitare, recombinare etc.
§ toate acestea dau naştere la o serie de fenomene specifice şi spectaculoase, cum
sunt formarea straturilor cu conductivitate electrică ridicată, aurorele polare,
iluminarea nocturnă a cerului etc.
24

COMPOZIŢIA ATMOSFEREI
Organizaţia Meteorologică Mondială arată că în componenţa aerului uscat de la

suprafaţa terestră şi până la înălţimea de 25 km se cuprind un număr de 20 de elemente şi
anume: azot, oxigen, argon, dioxid de carbon, neon, heliu, kripton, hidrogen, xenon,
ozon, radon, iod, metan, oxid de azot, apă oxigenată, bioxid de sulf, bioxid de azot, oxid
de carbon, clorură de natriu şi amoniac.
Primele patru (N2, O2, Ar si CO2) totalizează 99,9995 % din volumul şi 99,9976 %
din masa aerului uscat. Dintre toate componentele acestuia, numai CO2, O3 şi Rd au
concentraţii variabile în timp. Atmosfera reală conţine însa şi vapori de apă în cantităţi
variabile, a căror pondere volumetrică poate ajunge până la 4 % în troposfera regiunilor
ecuatoriale (Dumitrescu, 1973).
În aerul de la suprafaţa terestră, unele gaze prezinta variaţii procentuale în timp şi
spaţiu, deci sunt variabile (dioxidul de carbon, vaporii de apă, radonul şi ozonul), iar alte
gaze sunt constante (N2, O2 si H2). A treia componentă a aerului o reprezintă suspensiile
lichide şi solide numite aerosoli.
Principalele componenete constante până la înalţimea de cca. 80-100 km sunt
azotul şi oxigenul, care ocupă împreună 99,03 % din volum şi 98,67 % din greutatea
atmosferei.
Azotul (N2) constituie componenta predominantă a atmosferei. El se
caracterizează printr-o pronunţată inerţie, nu participă la schimburile radiative din
atmosferă şi nu este activ chimic.
§ este un gaz incolor, inodor, insipid, de obicei inert, diatomic şi nemetalic. Este
în proporţie de 78% în atmosfera Pământului şi este o parte componentă a
tuturor ţesuturilor vii. Azotul gazos este produs prin încălzirea şi evaporarea
azotului lichid.
§ nu întretine viaţa, însă în absenţa sa oxigenul ar avea o acţiune prea violentă
asupra vieţii.
§ în scoarţa terestră azotul este asimilat de unele tipuri de bacterii, prin intermediul
cărora se degajă în aer cantităţi mici de protoxid de azot (N2O).
§ este folosit la fabricarea medicamentelor, explozibililor, coloranţilor,
îngrăşămintelor azotoase etc.
25

Oxigenul (O2) este al doilea gaz ca pondere în atmosferă, posedă cea mai mare
activitate chimică dintre componentele majore ale atmosferei, jucând în acelaşi
timp un rol esenţial în desfăşurarea proceselor biotice şi a însăşi existenţei umane
pe Terra.
§ el este eliberat în atmosferă de catre plante şi fitoplancton, în procesul de
fotosinteză, prin reacţii de tipul:
H2O + CO2 + foton = HCOH + O2
§ procesul amintit este contrabalansat de consumul natural de O2, prin procesele
de respiraţie, de descompunere a materiei organice şi de formare a diverselor
combinaţi chimice (oxizi), asigurându-se o proporţie constantă a oxigenului
în aer.
§ consumul anual de oxigen este de circa 200 de unităţi, unde o unitate
reprezintă cam o milionime (10-6) din masa oxigenului din atmosferă.
§ un alt canal de consum al oxigenului îl constituie arderile de toate tipurile, de
la incendiile de pădure până la arderile industriale din furnale, însa consumul
total este estimat la circa 1/20 din consumul prin respiraţie (Erhan, 1973).
§ în ultimele decenii, a fost semnalată o perturbare a echilibrului natural dintre
producţia şi consumul de oxigen la scară globală, materializată în diminuarea
cantităţii de oxigen din atmosferă.
§ aceasta se datorează atât creşterii consumului de tip industrial (un avion
Boeing 707 consumă, la o cursă transatlantică cca. 35 tone oxigen), cât şi
defrişărilor masive, care au dus la diminuarea alarmantă a suprafeţei acoperite
de păduri.
Principalele componenente variabile
Dioxidul de carbon (CO2) are o proporţie de cca. 0,02 – 0,03 %, ca

volum din aerul uscat. Concentraţii mari se înregistrează în aerul centrelor
populate şi industriale, precum şi în regiunile cu intensă activitate vulcanică.
§ prezintă o importanţă aparte pentru procesele atmosferice, cât şi pentru
desfăşurarea proceselor biotice pe Terra.
§ la suprafaţa Pământului, se produce un intens schimb de CO2 între
atmosferă, pe de o parte, şi regnurile vegetal (prin procesul de
26

fotosinteză), animal (prin respiraţie), şi Oceanul Planetar (care conţine de
50 de ori mai mult CO2 decât atmosfera), pe de altă parte.
§ de asemenea, activităţile tehnologice, prin combustiile utilizate, duc la
degajarea unor cantităţi importante de CO2, care contribuie la accentuarea
efectului de seră.
§ în acelaşi timp, CO2 produce absorbţia unor radiaţii de undă lungă emise
de Soare spre suprafaţa terestră.
§ CO2 se caracterizează printr-o absorbţie puternică a radiaţiilor infraroşii
IR (calorice) în intervalul (4-14) μm, datorită căreia joacă un rol
important în fenomenul de încalzire globală.
§ moleculele de CO2 absorb o parte a radiaţiei IR emise de Pământ în
timpul nopţii, mărindu-şi astfel energia cinetică medie şi, în urma
ciocnirilor cu moleculele vecine, determină creşterea energiei cinetice
medii a acestora şi, implicit, a temperaturii aerului.
§ prin urmare, CO2 din atmosferă joacă rolul unui strat izolator în jurul
Pământului, împiedicând răcirea sa excesivă prin emisia de radiaţii IR,
aducându-şi astfel o contribuţie majoră la efectul de seră.
Vaporii de apă pătrund în aerul atmosferic în urma proceselor de evaporare

ce au loc la suprafaţa terestră, a proceselor fiziologice de respiraţie şi transpiraţie
ale plantelor şi animalelor şi în urma erupţiilor vulcanice.
§ distribuţia lor depinde de temperatura aerului, de prezenţa surselor de
evaporare şi de dinamica curenţilor de aer.
§ în atmosferă, vaporii de apă se pot transforma în stare lichidă prin
condensare sau în stare solidă prin sublimare.
§ ei absorb o parte din radiaţiile infraroşii emise de suprafaţe terestră şi în
acelaşi timp emit înapoi spre suprafaţa terestră radiaţii cu aceeaşi
lungime de undă cu care le-au absorbit, accentuând, împreună cu CO2,
efectul de seră.
§ în lipsa vaporilor de apă, temperatura aerului ar fi cu mult mai scazută
decât cea de azi.
27

Ozonul (O3) este un gaz rar în atmosferă – ponderea sa medie este de 3 molecule
la 10 milioane molecule de aer ( o proporţie volumetrică de circa 1 x 10-6) – însă
cu un rol extrem de important (fig.7).
§ datorită capacităţii sale de absorbţie a radiaţiilor ultraviolete cu lungimi
de undă mai mici de 308 μm, care pot produce un efect letal, prin
distrugerea ADN-ului din celulele vii, ozonul joacă rolul de scut
protector împotriva radiaţiilor solare, pentru procesele biotice de pe
Pământ.
§ în acelaşi timp, el reacţionează energic cu alte gaze prezente în
atmosferă (oxizi de azot, metan etc.), determinând astfel compoziţia
chimică a aerului.
§ de asemenea, datorită benzii de absorbţie pe care o prezintă în domeniul
undelor lungi (8,6 - 10,2 μm), ozonul aduce o anumită contribuţie la
accentuarea efectului de seră al atmosferei.
Fig.7. Formarea ozonului atmosferic
§ straturile atmosferice cuprinse între 20 şi 55 km înalţime (partea superioară

a stratosferei şi cea inferioară a mezosferei), care au un conţinut mare de
ozon – concentraţia maximă situându-se între 20 şi 30 km, reprezintă
ozonosfera.
28

SUSPENSIILE DIN ATMOSFERĂ
Atmosfera mai conţine, în afara componenetelor gazoase, care alcatuiesc un gaz
unic – aerul, şi suspensii solide, lichide sau gazoase, răspândite peste tot în straturile joase
ale atmosferei.
§ Acestea formează, împreună cu aerul, un sistem coloidal, în care aerul
constituie mediul de dispersie, iar suspensiile – faza dispersă.
§ Suspensiile solide (aerosolii, pulberile) sunt reprezentate de particule cu
dimensiuni într-o gamă foarte diversă: submicroscopice (aşa-numitele
,,nuclee Aitken”, cu raza = 0,0005 – 0,5 μm), microscopice (raza cuprinsă
între 0,25 – 5 μm), sau macroscopice (cu raza > 5 μm). Ele plutesc în aerul
atmosferic sau cad cu viteze foarte mici (Mauritsen, 2012).
§ Provenienţa pulberilor din atmosferă poate fi terestră sau extraterestră.
§ Pulberile de provenienţă terestră se clasifică, în funcţie de originea lor, în
pulberi minerale şi organice.
§ Pulberile minerale includ particule mici de cenuşă şi fum, de săruri marine,
de rocă, de sol, de substanţe radioactive etc.
§ Pulberile organice cuprind particule de polen, spori, seminţe fine de plante,
resturi microscopice de substanţe vegetale şi animale, precum şi
microorganisme (viruşi, bacili, fermenţi, alge etc.).
§ Ele pot fi antrenate de picăturile de apă în cădere, ducând la apariţia unor
fenomene ciudate – ploile sau ninsorile colorate.
§ Au fost semnalate ploi şi ninsori ,,însângerate” (Braila, august 1861),
produse de o algă microscopică de culoare roşie, Protococcus fluvialis
(respectiv Protococcus nivalis), precum şi ploi ,,galbene”, datorate
continuţului ridicat de polen al picăturilor de ploaie.
§ Sub acţiunea curenţilor de aer, pulberile atmosferice pot fi transportate la
distanţe mari, faţă de locul de origine, acoperind în acelaşi timp suprafeţe
considerabile. Dintre efectele meteorologice produse de pulberi amintim:
creşterea coeficientului de opacizare a atmosferei şi ,,aprovizionarea”
atmosferei cu nuclee de condensare pentru formarea norilor şi precipitaţiilor.
§ Suspensiile lichide şi gazoase includ particule foarte fine de substanţe în
29

faza lichidă, respectiv gazoasă, a căror geneză poate fi atât naturală, cât şi
antropică. De multe ori, suspensiile gazoase (SO2, H2S, aldehide etc.) şi cele
lichide (HCl, H2SO4) constituie elemente de poluare a atmosferei.
1. Cum s-a format atmosfera terestră şi care sunt limitele acesteia ?

2. Prin ce se caracterizează straturile atmosferice ?
3. Care sunt principalele elemente constante şi variabile din compoziţia atmosferei ?
4. Ce sunt suspensiile atmosferice ?
30

MODULUL 3 - PROCESELE RADIATIVE
CONŢINUT:
Unitatea de învăţare 3.1. Sistemul solar....................................................................30
3.1.1. Soarele şi activitatea solară...........................................................34
3.1.2. Structura Soarelui.........................................................................35
Unitatea de invatare 3.2. Fluxuri radiative...............................................................39
Unitatea de invatare 3.3. Bilanţul radiativ şi bilantul caloric...................................47
Întrebări de verificare……………….……………….………………….…………50
OBIECTIVE:
- întelegerea modului de formare a sistemului solar
- cunoaşterea legităţilor ce guvernează activitatea solară
- întelegerea proceselor ce stau la baza formării fluxurilor radiative
Cuvinte cheie: sistem solar, stea, Soare, radiaţie

SISTEMUL SOLAR
Termenul de sistem solar se referă la Soare şi la toate corpurile ce se rotesc în

jurul său. Sistemul solar se termină acolo unde gravitaţia Soarelui este egală cu cea a
stelelor vecine sau acolo unde, dacă te deplasezi cu o viteză mică nu vei mai fi satelit
al Soarelui.
O altă margine a sistemului solar este locul în care vântul solar se ciocnește cu
gazul interstelar. Cel mai mare corp din sistemul solar este Soarele, o stea, care
conţine 99,86% din masa întregului sistem solar. Celelate procente de masă rămase,
sunt dominate de plantele Jupiter şi Saturn.
31

Origine şi evoluţie
Sistemul solar s-a format dintr-un imens nor de gaz care s-a contractat
conform legilor fizicii și chimiei. Norul de gaz făcea parte dintr-un nor și mai mare
situat în această regiune galactică și din el s-au format probabil mai multe stele.
Sistemul solar s-a format imediat după formarea Soarelui, când din materia
rămasă (gaz și praf), adunată sub formă de disc în jurul Soarelui, au apărut primele
condensări de materie, numite planetezimale. Totalitatea gazului şi prafului din care s-
a format sistemul solar se numeşte nebuloasă solară. Avea un diametru de 15 miliarde
km şi avea de două ori mai multă masă decât are Soarele acum.
În urma unei unde de şoc de la o supernovă, materia a început să se adune în
nuclee din ce în ce mai mari. Aşa nebuloasa a început să colapseze, formându-se un
nucleu foarte masiv, viitorul Soare. Conservarea momentului unghiular a făcut ca
materia să înceapă să se rotească şi mai mult, a făcut ca materia din jurul viitorului
Soare să se aplatizeze.
Astfel a aparut un disc de gaz şi praf (Fig.8). Particulele de praf (silicaţi şi
metale) şi gaz (hidrogen) au început să se formeze, iar acestea au atras din ce în ce
mai multă materie spre ele. Astfel s-au format planetezimalele, compuse din roci şi
metale.
Pe lângă planetezimale s-au format şi corpuri de gaz ce imediat au atras gazul
din discul protplanetar. Aceste corpuri au crescut foarte mult, în comparaţie cu
planetezimalele. Astfel au apărut planetele gigante.
După 100.000.000 de ani, protosteaua ce s-a format la mijlocul discului, a
început să emită energie, prin procesul de fuziune nucleară. Astfel se năştea Soarele
pe care îl cunoaştem acum.
Pe lângă energie luminoasă, Soarele emite în mod constant un flux de
particule încarcate (electroni, protoni, atomi de gaz). Acest flux este numit vânt solar
(astro-urseanu.ro). Vântul solar a curăţat discul protoplanetar de gazul şi praful rămas,
sfârşind astfel formarea planetelor.
32

Fig.8. Disc protoplanetar (protoplanetary disc.com)
Mărimea Sistemului Solar

În sistemul solar se află multe obiecte: 8 planete, 5 planete pitice, peste un
miliard de asteroizi, câteva miliarde de comete, miliarde de tone de praf interplanetar
plus o stea. Totuși distanțele dintre aceste corpuri sunt foarte mari, de sute și mii de
milioane de km, astfel încât sistemul solar pare gol. Marginea sistemului solar se
poate stabili în funcție de două subiecte: vântul solar și forța de atracție a Soarelui.
Vântul solar este emisia de particule încărcate electric a Soarelui. Când vântul solar
ajunge în zonele unde se întâlnește cu plasma din mediul interstelar, se creează o undă
de șoc. Acolo se afla marginea sistemului solar, o regiune numită heliopauză.
Heliopauza se află la o depărtare de patru ori mai mare decât distanța Soare-Pluto,
adică 120 Unități Astronomice (120 de ori distanța Pământ-Soare).
Pentru că Soarele se deplasează prin mediul interstelar, coliziunea dintre
vântul solar și plasma din mediul interstelar se produce la o distanţă de 80-100 Unități
Astronomice în direcția de depasare a Soarelui și la o distanță de 200 Unități
Astronomice în direcția opusă deplasării Soarelui. Astfel sistemul solar este înconjurat
de o bulă alungată, un fel de înveliş de gaz, numită „helioînveliș” sau „heliomanta”
(fig.9). În prezent sondele spațiale Voyager 1 și Voyager 2 se află în această regiune
și transmit date despre viteza și direcția particulelor subatomice din zonă (Pateraki,
2012).
33

Fig.9. Marginea sistemului solar în funcţie de vântul solar
(ilustraţie NASA, preluat astro-urseanu.ro)
În cazul în care cataclismele cosmice ocolesc această parte a galaxiei, sistemul

solar va mai exista în starea în care se află acum încă 2-3 miliarde de ani. Apoi, după
ce hidrogenul din Soare se va consuma, astrul zilei va deveni foarte strălucitor.
Condiţiile de pe Terra vor semăna cu cele de pe Venus. În numai 3,5 miliarde de ani
Terra va deveni de nelocuit, iar viaţa va dispărea.
În nucleul Soarelui, heliul va începe să se transforme în oxigen. Peste 7,5

miliarde de ani (de acum înainte) Soarele va deveni o gigantă roşie (Fig.10). Planeta
Mercur va fi carbonizată. Soarele îşi va fi pierdut 28% din masă şi gravitaţia lui va
slăbi. Din acest motiv Terra şi Marte vor fi aruncate în sistemul solar, sfărșind pe
orbite mult mai îndepărtate decât acum. Pământul va fi o planetă fără atmosferă, cu
suprafața de consistenţa cleiului, fără pic de apă. Soarele va rămâne în faza de gigantă
roşie câteva sute de milioane de ani, după care atmosfera sa va fi expulzată în spațiu,
rămânând numai nucleul său, o „pitică albă”. Timp de aproximativ 100.000 de ani,
pitică albă va fi încojurată de o bulă de gaz care emite lumină, un obiect numit
„nebuloasă planetară”.
34

Fig.10. Soarele – stadiul de gigantă roşie (physicsworld.com)
3.1.1. Soarele şi activitatea solară. Principala sursă a aproape tuturor proceselor şi

fenomenelor din atmosferă este Soarele – stea de clasă spectrală G2 (galben-
portocalie) situată la o distanţă medie faţă de Pământ de cca. 149,6 milioane km.
§ observaţiile spectrale arată ca în compoziţia Soarelui intra hidrogenul (71%),

heliul (28%) şi unele elemente grele (1%);
§ Soarele emite o cantitate de energie constantă, fără a suferi modificări de
formă, adică fără a se dilata sau contracta pe perioade lungi de timp, de
ordinul miliardelor de ani;
§ Ipoteza care explică debitul energiei solare este aceea a reacţiilor
termonucleare: pe baza înaltei presiuni şi temperaturi din interior, hidrogenul
se transformă în heliu. Patru nuclee de hidrogen se grupează pentru a forma un
nucleu de heliu, a cărui masă este mai mică decât cea a patru nuclee de
hidrogen. La fiecare grupare rămâne masa Δm, numită defect de masă.
Greutatea atomică a hidrogenului fiind 1,00813, iar a heliului 4,00386, rezultă
m = 4 x 1,00813 – 4,00386 = 0,02866. Aceasta eliberează o energie E, căreia
îi corespunde:
E = c2 x Δm, unde c este viteza luminii
În fiecare secundă, 564 de milioane de tone de hidrogen sunt grupate în 560

milioane tone de heliu, iar 4 milioane de tone de hidrogen, rămase ca defect de masă,
eliberează energia corespunzătoare lor. Această energie alimentează întregul sistem
35

solar, iar energia emisă este percepută de oameni sub formă de lumină şi căldură
(Mahara, 2001).
§ Soarele execută o mişcare în jurul centrului Galaxiei cu o viteză de cca. 250

km/s, care se realizează în aproximativ 250 milioane de ani, ceea ce reprezintă
un an galactic.
§ În jurul Soarelui se rotesc 8 planete, 5 planete pitice, 171 de sateliţi ai
planetelor, sute de mii de asteroizi şi câteva mii de comete. Aceste cifre se
referă la obiectele descoperite, existând posibilitatea să existe multe alte
asemenea obiecte (Fig.11).
§ Mişcarea de rotaţie în jurul axei sale este diferită în zonele ecuatoriale faţă de
cele polare. Astfel, perioada creşte iar viteza scade de la ecuator, unde este de
24,9 zile, spre poli, unde este de 34 de zile.
Fig.11. Orbitele planetelor in sistemul solar (www.orbitalplane.com)
3.1.2. Structura Soarelui. Întrucât temperatura şi presiunea din interiorul Sorelui

sunt foarte mari, materia nu poate exista decât în stare gazoasă, iar gazul solar
(hidrogen şi heliu) este ionizat.
§ În structura Soarelui intră nucleul, o zonă radiativă, o zonă convectivă, iar la

exterior – atmosfera solară.
36

§ Nucleul Soarelui se caracterizează prin reacţii termonucleare de fuziune a
hidrogenului în heliu, care produc cantităţi imense de energie, ce se propagă
spre exterior prin cuante de energie (fotoni), care se înscriu în domeniul
radiaţiilor Roentgen (Ciulache, 1988). Are temperaturi de până la 10 milioane
grade Kelvin, presiuni foarte mari de 2 x 1011 atmosfere şi o densitate de 1,5 x
105 kg/mc.
§ Zona radiativă ocupă cea mai mare parte din volumul Soarelui, prin ea fiind
transportată spre exterior energia produsă în nucleul acestuia. Deoarece gazul
solar, care o alcătuieşte nu este transparent, drumul cuantelor de energie este
scurt, ele fiind absorbite la distanţe mici de locul emisiei. Ele ajung în
fotosferă dupa circa un milion de ani, sub forma radiaţiilor vizibile.
§ În zona convectivă, mai puţin densă, se formează curenţi în gaz. Gazul
fierbinte urcă la suprafaţă, se răceşte, după care coboară iar în interior, sub
formă de coloane. Aceste coloane gigantice, de maxim 2000 km diametru se
pot vedea ca o granulaţie. Granulele au o viaţă de 10-15 minute. Granulele se
pot observa la suprafața Soarelui, ca o granulație. Aici temperatura este de
numai 55000K, iar fotonii devin vizibili pentru prima oară.
§ Atmosfera solară reprezintă partea superioară a Soarelui şi cuprinde trei
straturi: fotosferă, cromosfera şi coroana solară. Fotosfera este stratul cel mai
adânc al atmosferei solare, dar este și cel mai subțire, având doar câteva sute
de kilometri grosime și o temperatură de 6.000 grade Kelvin, care crește de la
exterior spre interior (Moraru, 1980). Regiunile exterioare ale Soarelui, adică
orice se află deasupra fotosferei, sunt mai fierbinți decât restul (în afară de
nucleu), nu mai reci cum ar fi de așteptat. Motivul creșterii temperaturii nu
este cunoscut dar se bănuiește că este datorat câmpului magnetic. Temperatura
fotosferei scade pe verticală, de la 5500-60000K, cât înregistrează în imediata
apropiere a suprafeţei Soarelui, până la cca. 50000K, la contactul cu
cromosfera.
§ Cromosfera este stratul ce se poate vedea în timpul eclipselor de Soare, ca un
inel îngust de culoare roșie. Atomii de hidrogen, din cauza temperaturii foarte
mari, emit lumină în partea roșie a spectrului. La baza cromosferei
temperatura este de 6000 grade K, iar la marginea superioară de 50.000 de
grade K.
37

§ Atmosfera exterioară a Soarelui se numește coroană solara și se poate vedea
foarte ușor în timpul eclipselor totale de Soare. Coroana are un aspect difuz,
având culoare albicioasă. Coroana se întinde pe milioane de km depărtare de
Soare și atinge peste 1 milion de grade K. Forma acesteia variază în funcție de
activitatea Soarelui. Când activitatea este la maxim, coroana este dispusă mai
mult în jurul ecuatorului solar. La minim de activitate însă, coroana înconjoară
tot discul solar, mai puțin regiunile polare. Se pare că mereu există niște goluri
în coroană, pe unde liniile de câmp magnetic scapă în spațiu.
§ Vântul solar constituie o consecinţă a activităţii solare, el fiind un flux de
radiaţie corpusculară (protoni, electroni) emisă de Soare, în mod continuu şi în
toate direcţiile. Intensificările vântului solar determină apariţia găurilor
coronale, care reprezintă un fel de ,,robinete”, pe unde ţâşneste plasma
fierbinte. Vântul solar este evidenţiat pentru producerea aurorelor polare şi
furtunilor magnetice din atmosfera terestră, dar şi pentru ionizarea moleculelor
din cozile cometelor (fig.12).
§ Parametrii vântului solar (viteza de expansiune, pierderea de masă prin vânt
solar, densitatea, intensitatea câmpului magnetic s.a.) se modifică în funcţie de
nivelul activităţii solare, existând creşteri considerabile în perioadele de
,,Soare activ”, faţă de cele cu ,,Soare calm”.
§ Intensificarea vântului solar produce perturbaţii ale cămpului geomagnetic şi
constituie un pericol pentru navele cosmice cu oameni la bord. Vântul solar
exercită o presiune asupra liniilor de forţa ale câmpului magnetic al planetelor,
deci şi asupra celui terestru, determinând formarea magnetosferei.
§ Magnetosfera reprezintă o regiune circumterestră în cuprinsul căreia
particulele electrizate, care compun centurile de radiaţii sunt atrase şi
menţinute în jurul Pământului, de către câmpul geomagnetic. Particulele
încărcate electric nu pot trece de câmpul magnetic al Soarelui cu ușurință.
Astfel vântul solar este reglat de câmpul magnetic. Uneori liniile de câmp
magnetic se rup în regiunile găurilor coronale, iar electronii și protonii ce
constituie vântul solar scapă în sistemul solar.
38

Fig.12. Aurora polară (sus) – vant solar (jos) (http://www.skyandtelescope.com)
Aurorele sunt cauzate de acţiunea vântului solar asupra magnetosferei, pe care

o deformează (vezi fig.12), iar perturbaţia produsă se traduce printr-un sistem de
curenţi ce înconjoară Pământul şi care se modifică în funcţie de variaţiile vântului
solar. Unii dintre aceşti curenţi se închid în interiorul ionosferei, injectând astfel
particule de mare energie (provenind din magnetosferă), care produc excitarea
atomilor şi moleculelor cu care suferă coliziuni. Energia primită de particulele de
gaz atmosferic este apoi eliberată, prin procese de dezexcitare, sub formă de
emisii radiative în domeniul vizibil, dând naştere aurorei boreale în emisfera
nordică, respectiv aurorei australe, în emisfera sudică.
39

Aurorele sunt mai frecvente în zona latitudinilor polare (circa 650N şi S),
având o extensie verticală apreciabilă (bază în regiunea ionosferică E şi limita
superioară variabilă, putând trece chiar de regiunea ionosferică F2. Particulele de
vânt solar de mare energie, captate în magnetosferă, se deplasează pe traiectorii
spiralate, de-a lungul liniilor de câmp magnetic. Întrucât, cea mai mare densitate a
liniilor de câmp se întâlneşte în regiunile polilor magnetici, tot aici se va produce
şi majoritatea interacţiunilor particulelor din magnetosferă cu gazele atmosferice,
având ca rezultat, apariţia aurorelor (Pop, 1988). În emisfera nordică, zona cu cea
mai ridicată frecvenţă a aurorelor (în medie 100 de nopţi pe an), are forma unei
centuri în jurul Polului Nord şi coincide cu regiunea în care liniile de câmp
magnetic emerg de la suprafaţa Pământului. În regiunile de latitudini mai mici,
unde liniile de câmp devin aproape paralele cu suprafaţa terestră, probabilitatea de
apariţie a aurorelor este mult mai redusă. O auroră tipică (cu durata de 3 ore),
acoperind o suprafaţă de 106 km2, descarcă în atmosferă o energie de aproximativ
108 kwh. Aceasta echivalează cu consumul de energie electrică al unui oraş cu
250.000 de locuitori, pe o perioadă de aproximativ 9 zile, sau cu producţia pe 6
zile a unei centrale nucleare mari.
FLUXURI RADIATIVE
Soarele emite neîncetat o cantitate de energie sub formă de radiaţii, el

exercitând o influenţă directă şi majoră asupra atmosferei terestre. Radiaţia
electromagnetică solară (din care o pondere semnificativă revine domeniului vizibil),
penetrează atmosfera terestră, ajungând la suprafaţa globului, unde energia pe care o
transportă afectează suprafaţa Pământului, precum şi învelişul atmosferic (rolul
Soarelui în determinarea stării şi comportamentului atmosferei este enorm).
Încă de la începutul secolului al XX-lea, acţiunea Soarelui asupra atmosferei a

fost privită ca un uriaş motor natural. La fel ca şi în cazul motorului termic, atmosfera
primeşte energie de la o sursă de caldură, o cedează parţial unei alte surse, producând
în acelaşi timp energie mecanică, pe care o uzitează prin punerea în mişcare a unor
corpuri masive (mase de aer).
40

Sursa de energie provine din absorbţia energiei solare la suprafaţa Pământului,
iar cedarea de caldură se efectuează prin emisia de radiaţie infraroşie, în special de
către troposfera superioară, în spaţiul circumterestru. Energia mecanică produsă se
regăseşte în mişcarea şi distribuţia instabilă a masei atmosferei. Motorul atmosferic
este capabil să controleze influxul de energie solară prin producerea unei mase de
nori, care reflectă în spaţiu o fracţiune importantă a radiaţiei solare, în timp ce
reglarea pierderilor de radiaţie în spaţiu apare mult mai puţin evidentă.
Se poate aprecia că, fluxurile de energie radiantă care vin de la Soare se

propagă prin atmosferă sub formă de unde şi sub formă de corpusculi. Fluxul energiei
radiante reprezintă energia radiantă, primită de o suprafaţă în unitatea de timp şi se
exprimă în calorii/cm2/minut. Astfel, radiaţia care vine de la Soare este considerată
radiaţie de undă scurtă, iar cea emisă de atmosferă şi de suprafaţa terestră – radiaţie de
undă lungă. Din radiaţia de undă scurta face parte radiaţia solară directă, radiaţia
difuză, radiaţia globală şi radiaţia reflectată, iar fluxurile radiative de undă lungă
cuprind: radiaţia terestră, radiaţia atmosferei şi radiaţia efectivă (Marcu, 1983).
§ Radiaţia solară directă (S) se consideră fracţiunea din radiaţia solară care
străbate atmosfera, ajungând nemodificată la suprafaţa terestră, sub forma unui
flux de raze paralele, cu lungimi de undă cuprinse între 0,291 şi 4-5 μ.
Mărimea care caracterizează energia fluxului de radiaţie solară directă se
numeşte intensitatea radiaţiei solare. Radiaţiile cu lungimi de undă mai mici
de 0,291 μ nu ajung pe Pământ din cauza absorbţiei exercitate de ozon, iar
cele cu lungimi de undă mai mari de 4-5 μ, din cauza absorbţiei produsă de
dioxidul de carbon şi vaporii de apă din atmosferă. Intensitatea radiaţiei solare
directe (S) variază în funcţie de doi factori: înalţimea Soarelui deasupra
orizontului (latitudinea, pentru acelaşi moment; anotimpul şi momentul zilei,
pentru acelaşi punct) şi transparenţa atmosferei (umezeala aerului,
nebulozitatea, concentraţia pulberilor în suspensie). Mersul zilnic pe timp
senin se caracterizează prin creşterea intensităţii radiaţiei solare directe
începând cu răsăritul Soarelui, paralel cu înalţarea sa pe bolta cerească. Atinge
valoarea maximă la amiază (ora 12), dupa care începe să scadă treptat, până la
apus, cand ajunge la valoarea zeo. Mersul anual depinde şi el de latitudine şi
de transparenţa aerului. Valoarea maximă este la sfarşitul primăverii –
41

începutul verii, şi nu în plină vară, când impurităţile din aer micşorează
transparenţa, iar valoarea minimă se înregistrează la solstiţiul de iarnă.
Radiaţia solară directă este singurul flux de energie radiantă solară care atinge,
nemodificat, suprafaţa terestră, ponderea ei variind de la un autor la altul, între
21 şi 27 % din constanta solară.
§ Radiaţia difuză (D) reprezintă parte din radiaţia solară, care întâlnind
moleculele de gaze şi particule existente în suspensie în atmosferă este deviată
de la direcţia rectilinie de propagare şi este difuzată în toate direcţiile.
Intensitatea ei depinde, ca şi cea a radiaţiei solare directe de înalţimea Soarelui
deasupra orizontului şi de transparenţa atmosferei. Scăderea transparenţei
atmosferei determină creşterea intensităţii radiaţiei difuze, mai ales pentru
înalţimile mici ale Soarelui. Măsurătorile şi observaţiile realizate în regiunile
polare au arătăt că intensitatea radiaţiei difuze a cerului senin creşte odată cu
albedoul, din cauza difuzării repetate a radiaţiilor reflectate de suprafaţa
stratului de zăpadă (creşterea respectivă este în medie de 15%, dar la înalţimi
mici ale Soarelui, poate atinge câteva zeci de procente. Valorile radiaţiei
difuze cresc pe masură ce înalţimea Soarelui este mai mare (tab.1),
transparenta aerului mai mica, iar nebulozitatea data de norii mijlocii este mai
mare.
Tab.1. Intensitatea fluxului de radiaţie difuză (cal/cmp/min) în funcţie de opacitate şi

de înălţimea Soarelui la latitudini medii (dupa Mahara, 2001)
Opacitate
100 200 300 400 500 600
1 0,028 0,053 0,074 0,091 0,102 0,108
3,25 0,074 0,114 0,146 0,169 0,189 0,201
5,5 0,113 0,167 0,208 0,399 0,260 0,273
Mersul diurn face ca dependenţa de înaltime a Soarelui să evidenţieze valori

maxime la amiază. Vara, la latitudini cuprinse între 45 şi 480N, intensitatea radiaţiei
difuze variază între 0,1 cal/cmp min la răsăritul Soarelui şi 0,65 - 0,70 cal/cmp min la
amiază. Valorile mari de la amiază se înregistrează numai în prezenţa unor nori
luminaţi de Soare, dar care nu se interpun între aceştia şi suprafaţa terestră. În evoluţia
ei anuală, intensitatea radiaţiei difuze creşte din luna decembrie, când este minimă,
42

până în iunie când este maximă. Radiaţia difuză, care ajunge la suprafaţa terestră, este
apreciată de diverşi autori, ca reprezentând 24-28 % din constanta solară.
§ Radiaţia globală (numită şi totală sau ,,insolaţie”), notată cu litera Q,

reprezintă suma dintre radiaţia solară directă şi radiaţia solară difuză:
Q = S x sin(h0) + D, în care:
Q = intensitatea radiaţiei globale
S = intensitatea radiaţiei solare directe
h0 = înalţimea Soarelui deasupra orizontului
D = radiaţia difuză
Intensitatea radiaţiei globale variază în funcţie de înalţimea Soarelui deasupra

orizontului, de transparenţa aerului, de nebulozitate şi latitudine. În evoluţia ei diurnă,
radiaţia globală descrie o curbă simetrică, având valori minime la răsăritul şi apusul
Soarelui şi valori maxime la amiază, când înalţimea acestuia deasupra orizontului este
maximă. Regimul anual al radiaţiei globale prezintă un minim în decembrie (luna
solstitiului de iarnă) şi un maxim în iulie. Decalarea maximului, faţă de luna solstiţiului
de vară, este rezultatul nebulozităţii mai accentuate a lunii iunie, care determină o slăbire
a radiaţiei solare directe, şi prin aceasta, a radiaţiei globale.
§ Radiaţia reflectată. Radiaţia totală care ajunge la suprafaţa terestră este parţial
absorbită contribuind la încalzirea solului şi parţial reflectată sub numele de
radiaţie reflectată sau reflexă. De fapt, fenomenul reflexiei constă în abaterea
fasciculelor de radiaţii de la direcţia lor initială, fără a le provoca vreo modificare
de altă natură. Capacitatea de reflexie a diferitelor suprafeţe active (apa, zăpadă,
sol, vegetatie s.a.) constituie albedoul (A), care reprezintă raportul dintre radiaţia
reflectată (R) şi radiaţia totală (Q), raportat la unitatea de suprafaţă şi exprimat în
procente:
A = R/Q x 100 %
43

Cercetările au arătat că în natură, valorile albedoului variază între 2 şi 95 %
(tab.2), amplitudinile foarte mari ale albedoului apei demonstrând dependenţa
acestuia nu numai de caracterul şi insuşirile fizice ale suprafeţei active, ci şi de
unghiul sub care cad razele solare pe suprafaţa activă dată.
Tab.2. Valorile albedoului (A) pe diferite tipuri de suprafaţă activă-subiacentă

(dupa Ciulache, 1988)
Nr.crt. Suprafaţa activă Albedoul %
1 Zăpada proaspătă 84-95
2 Zăpada învechită 46-60
3 Nisipul deşerturilor 28-38
4 Iarba verde 26
5 Iarba uscată 19
6 Cereale păioase în diferite stadii 10-25
7 Pădurile de conifere 10-18
8 Pădurile de foioase (vara) 15
9 Cernoziom uscat 14
10 Apa 2-70
Din datele tabelului 2, reiese că cea mai mare valoare a albedoului o are
zăpada proaspăt căzută (95%), în timp ce albedoul suprafeţelor acvatice este cel
mai variabil (2-70 %), ecartul mare depinzând în funcţie de unghiul de incidenţă a
razelor solare şi de starea de agitaţie (rugozitate) a suprafeţei apei (fig.13).
Sistemele noroase fiind alcătuite din cristale de gheaţă şi picături de apă au albedo
ridicat (50-80 %), în funcţie de grosimea şi structura acestora (Bogdan,1999).
Cercetările şi măsurătorile satelitare au arătat că, albedo-ul mediu al regiunilor
polare este de peste 80 %, al celor ecuatoriale sub 30 %, iar al suprafeţei terestre,
în ansamblu, de 15 %. Ele dau pentru Terra un albedo vizibil de 39 %, iar
valoarea de 15 %. În cursul unei zile, valorile albedoului pot oscila în funcţie de
schimbarea culorii suprafeţei active şi de înclinarea razelor solare directe.
Regimul diurn trebuie stabilit, însă, pentru fiecare suprafaţă activă în parte,
întrucât cele două dependente pot acţiona în sensuri contrare, modificând sensibil
curbele respective.
44

Fig.13. Variaţia albedoului suprafeţelor acvatice (www.albedou seas)
Reflexia este al treilea proces care diminuează radiaţia solară la trecerea prin
atmosferă. Astfel, sistemele noroase reflectă în medie 24-25 % din radiaţia solară
incidenţa la limita superioară a atmosferei. După traversarea atmosferei, radiaţia solară
este reflectată de suprafata terestră în proporţie de 2 – 5 %.
§ Radiaţia terestră (Et) reprezintă fluxul radiativ de undă lungă (3 – 80 μ) emis

neîntrerupt de suprafaţa terestră. Conform legii Stephan-Boltzmann, intensitatea
radiaţiei terestre depinde de temperatura absolută a suprafeţei emisive (tab.3).
Intensitatea radiaţiei terestre este mai mică în comparaţie cu cea a radiaţiei solare,
datorită temperaturii mai scăzute a Pământului. Ea este alcatuită numai din radiaţii
invizibile din domeniul infraroşu al spectrului, cu lungime de undă lungă (λ = 3 -
100 μ) şi cu un pronunţat efect caloric.
Tab.3. Intensitatea radiaţiei terestre (Et) în funcţie de temperatura suprafeţei radiante

(dupa Ciulache, 1988)
Temperatura suprafeţei terestre (0C) Et (cal/cmp min)
70 1,14
40 0,79
45

30 0,70
20 0,60
10 0,53
0 0,46
-10 0,40
-20 0,34
-30 0,29
-40 0,24
Astfel, valorile maxime ale intensitaţii radiaţiei terestre se produc în zilele de

vară, pe suprafeţele de teren cu sol uscat, iar cele minime, în nopţile de iarnă. În schimb,
în mersul diurn, se constată o creştere începând cu răsăritul Soarelui până la orele amiezii
(12-14), când se atinge intensitatea maximă, dupa care valorile scad spre seară. În timpul
nopţii, datorită căldurii acumulate ziua, solul continuă să emită radiaţie terestră, racindu-
se treptat până dimineaţă, înainte de răsăritul Soarelui.
§ Radiaţia atmosferică (Ea) reprezintă radiaţia de undă lungă emisă de gazele

componente ale atmosferei în toate direcţiile. Cea mai mare parte a radiaţiei
terestre este absorbită de atmosferă, absorbţia fiind selectivă şi se datorează
vaporilor de apă, particulelor lichide, dioxid de carbon, ozon etc (fig.14). Vaporii
de apă produc cele mai multe benzi şi linii de absorbţie în regiunea vizibilă a
spectrului radiativ, însă cea mai intensă absorbţie o exercită însă în regiunea
infraroşie. Cea mai slabă absorbţie este în intervalul spectral de 8,5 – 12 μ,
interval de maximă transparenţa pentru radiaţia emisă, numit şi fereastra
atmosferică. Particulele de apă lichidă au un spectru de absorbţie asemănător celui
al vaporilor de apă, cu deosebirea că intervalele de absorbţie maximă sunt
deplasate către lungimile de undă mai mari, iar dioxidul de carbon are două benzi
de absorbţie intense. În schimb, ozonul (O3) are în regiunea infraroşie a spectrului
o bandă de absorbţie centrata pe 3 μ, o altă cuprinsă între 9 şi 10 μ şi o a treia
centrată pe 14 μ, dar numai cea de-a două are o capacitate mare de absorbţie.
Dintre toţi aceşti componenţi ai aerului, ponderea cea mai mare a absorbţiei o au
vaporii de apă, care joacă rolul unui ecran protector împotriva răcirii Terrei.
46

Fig.14. Absorbţia radiaţiilor solare de către principalele gaze atmosferice
(www.ei.lehigh.edu/learners)
§ Radiaţia efectivă (Eef) se defineşte ca diferenţa dintre radiaţia terestră şi partea

absorbită de către suprafaţa activă din contraradiaţia atmosferică. Ea se poate
exprima sub forma relaţiei:
Eef = Et – Ea
Întrucât, temperatura suprafeţei pământului este, de regulă, mai ridicată decât a

atmosferei, intensitatea radiaţiei terestre o depăşeşte pe cea a radiaţiei atmosferice, ceea
ce face ca radiaţia efectivă să reprezinte, în mod obişnuit, o pierdere de căldură pentru
suprafaţa terestră. Acest lucru se realizează noaptea pe timp senin şi iarna, determinând
răcirea suprafeţei terestre. Totodată, în timpul zilei, pe lângă radiaţia contrară a
atmosferei, Pământul primeşte şi radiaţie globală, şi ca urmare energia primită depăşeşte
radiaţia efectivă, care şi ea este mare. Surplusul de cădură rezultat produce încălzirea
solului şi a aerului cu care vine în contact.
47

Sunt situaţii atmosferice în care nebulozitatea şi ceaţa intensifică radiaţia
atmosferică şi determină o scădere a radiaţiei efective – deci intensitatea radiaţiei efective
este invers proporţională cu nebulozitatea (tab.4).
Tab.4. Dependenţa radiaţiei efective de nebulozitate (dupa L.T.Matveev)

Nebulozitate 0 1 2-4 5-6 7 8 9 10
Eef 0,14 0,14 0,132 0,105 0,090 0,083 0,046 0,021
(cal/cmp min)
În cursul nopţilor senine, când valoarea contraradiaţiei este mică şi deci radiaţia
efectivă este mare, suprafaţa terestră se răceşte, determinând depunerea de rouă, brumă
sau îngheţuri accentuate.

BILANŢUL RADIATIV ŞI BILANŢUL CALORIC
Bilanţul radiativ se defineşte că diferenţa dintre suma fluxurilor radiative de

undă scurtă şi lungă primite şi a fluxurilor radiative de undă scurtă şi lungă cedate, într-un
punct oarecare din atmosferă sau de pe suprafaţa terestră. De regulă, în meteorologie se
analizează bilanţul radiativ al suprafeţei terestre şi bilanţul radiativ al sistemului Pământ –
atmosferă.
Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre (B) reprezintă diferenţa dintre valorile
radiaţiei absorbite de suprafaţa terestră şi cele ale radiaţiei pierdute (efectivă). El se
diferenţiază net de la zi la noapte. În categoria radiaţiilor primite pe suprafaţa terestră
intră radiaţia solară directă (S), radiaţia difuză (D) şi cea atmosferică (Ea), iar suma
radiaţiilor cedate cuprinde: radiaţia reflectată (R) şi radiaţia terestră (Et). Astfel, ziua pe
timp senin, bilanţul radiativ al suprafeţei terestre devine:
B = (S + D + Ea) – (R + Et)
Dacă se are în vedere ca, S + D = Q, iar Et – Ea = Eef, relaţia bilanţului radiativ
devine:
B = Q – R + Ea – Et
48

Pe timp noros, când radiaţia solară directă nu poate ajunge pe suprafaţa terestră,
ecuaţia bilanţului radiativ capătă forma:
B = (D + Ea) – (R + Et)
Noaptea, când nu mai există radiaţie de undă scurtă, bilanţul radiativ este dat
numai de radiaţiile de undă lungă, adică:
B = Ea – Et
§ Bilanţul radiativ poate avea valori pozitive sau negative şi el determină încălzirea
sau răcirea suprafeţei terestre, dirijează procesul evaporaţiei, al îngheţului şi
dezgheţului, geneza şi transformarea maselor de aer.
§ În evoluţia sa diurnă, bilantul radiativ este pozitiv ziua (căldura primită o
depăşeşte pe cea cedată) şi negativ noaptea (căldura cedată o depăşeşte pe cea
primită). Trecerea bilantului de la tipul de insolaţie (pozitiv) la cel de radiaţie
(negativ) are loc, pe timp senin, la înalţimi ale Soarelui deasupra orizontului de 10
– 150, adică între orele 17 şi 19. Trecerea inversă, de la tipul de radiatie (negativ)
la cel de insolaţie (pozitiv) se produce la înalţimi similare ale Soarelui, între orele
5 şi 7.
§ Noaptea, evoluţia bilanţului radiativ are variaţii foarte slabe, deoarece radiaţia
efectivă, de care depinde, nu manifestă schimbări importante. Atăt noaptea, cât şi
ziua, valorile bilanţului radiativ pot înregistra variaţii ample determinate de
variaţia nebulozităţii.
§ În regimul anual, valorile maxime ale bilanţului radiativ se produc vara, când
suma radiaţiilor primite de suprafaţa terestră este pretutindeni mai mare decât
suma celor pierdute, iar valorile minime, iarna, când suma radiaţiilor primite este
depăşită de cea a radiaţiilor cedate (Ciulache, 1988).
§ Valorile bilanţului radiativ al suprafeţei terestre pot fi modificate parţial de om,
prin apariţia fenomenului de poluare a aerului, care scade transparenţa acestuia,
reducând radiaţia globală, precum şi prin modificarea albedo-ului suprafeţei
terestre, care, la rândul său, influenţează absorbţia radiaţiilor de către diferite
suprafeţe (Mahara, 2001).
49

Bilanţul radiativ al sistemului Pământ – atmosfera are o structură mai complexă
decât bilanţului radiativ al suprafeţei terestre, deoarece la traversarea atmosferei
intervin procesele de absorbţie, difuzie şi reflexie. Acest bilanţ este pozitiv în zona de
la Ecuator până la latitudinea de 30-400 nord şi sud, dincolo de care are valori
negative.
§ Vara, în emisfera nordică, bilanţul radiativ devine negativ la latitudinea de
800 N, iar în timpul iernii la cca. 200 N. Regiunile polare şi subpolare au un
bilant negativ din două motive: latitudinea determină o energie solară
redusă data de trei cauze (distanţa Soarelui, unghiul razelor solare şi
lungimea nopţilor) şi doi, proprietăţile radiative şi absorbante ale zăpezii
fac din aceasta un bun refrigerator.
§ Bilanţul radiativ de undă lungă al sistemului Pâmănt – atmosfera este
alcatuită din radiaţie terestră (98 %), din care 91 % este absorbită de
atmosferă, iar 7 % se pierde în spaţiu prin emisia radiaţiilor infrarosii de
către nori şi aerul atmosferic, la care se adaugă fluxul radiaţiei atmosferice
spre spaţiul cosmic (57 %) şi spre suprafaţa terestră (78 %).
Bilanţul caloric reprezintă diferenţa dintre aporturile şi pierderile de energie

calorică dintr-un punct oarecare, sau, suma algebrică a acestora pentru o perioadă
multianuală. Energia radiantă absorbiţa de suprafaţa terestra se consuma în trei procese
principale: pentru evaporarea apei de la suprafaţa terestră, pentru încălzirea aerului şi
pentru încălzirea solului. Relaţia bilantului caloric poate fi scris astfel:
Bc = Bt – (Ta + Ts + Te), în care:

Bc – bilanţul caloric
Bt – bilanţul radiativ al suprafeţei terestre
Ta – căldura transmisa aerului
Ts – căldura transmisa în sol
Te – consumul de caldură în procesul evaporării apei
§ În regiunile uscate, deşertice, sau pe suprafeţele marilor oraşe alcătuite din beton,
asfalt, sticlă etc., toată caldură bilanţului radiativ terestru (Bt) este consumată în
procesul încalzirii aerului de deasupra (Ta), adică Bt = Ta.
50

§ În cazul suprafeţelor umede (ape, soluri cu exces de umiditate), cea mai mare
parte a căldurii se consumă în procesul de evaporaţie (Te), determinând scăderea
temperaturii solului şi a aerului din imediata apropiere şi diminuând schimbul
caloric sol-aer.
§ Deşi Pământul în ansamblul sau are un echilibru caloric stabil, apar totuşi
dezechilibre energetice datorate surplusului caloric în zonele ecuatoriale şi
deficitului din zonele polare.
§ Fenomenul poluării poate afecta într-o măsură mai mult sau mai puţin accentuată
echilibrul sistemului atmosferic între diferitele sale elemente variabile. Reacţia de
răspuns a acestuia, provocată în virtutea mecanismelor feedback de reglare, poate
avea o extindere mult superioară în raport cu aceea a sursei, cu alte cuvinte, o
cauză locală poate provoca efecte la scara regională, sau chiar globală.
1. Cum s-a format Sistemul Solar ?

2. Care sunt cele mai plauzibile ipoteze privind energia radiantă solară ?
3. Prin ce se caracterizează structura Soarelui ?
4. Ce este albedoul şi cum se cuantifică acesta ?
5. Care sunt diferenţele şi asemănarile dintre bilanţul radiativ şi bilanţul
caloric ?
51

MODULUL 4 - PROCESELE TERMICE DE LA SUPRAFAŢA
TERESTRĂ ŞI DIN ATMOSFERĂ
CONŢINUT:
Unitatea de învăţare 4.1. Încălzirea suprafeţei terestre............................................51

Unitatea de învăţare 4.2. Temperatura aerului........................................................53
4.2.1. Procesele de răcire şi încălzire a aerului....................................53
4.2.2. Variaţiile termice ale aerului.......................................................55
Întrebări de verificare……………….……………….………………………….57
OBIECTIVE:
- întelegerea proceselor prin care se transmite căldura în sol şi în aer
- cunoaşterea proceselor de transmitere a căldurii de la suprafaţa subiacentă
- înţelegerea distribuţiei temperaturii aerului pe verticală în troposferă
- cunoaşterea şi întelegerea mecanismelor ce generează instabilitate atmosferică
Cuvinte cheie: căldura specifică, radiaţie, turbulentă termică, energie de instabilitate

ÎNCĂLZIREA SUPRAFEŢEI TERESTRE
Suprafaţa terestră are o temperatură medie de echilibru cifrată la 150C. În absenţa

atmosferei, aceasta ar fi de -30C pentru globul terestru real (cu albedoul de 9%); de 40C
pentru un glob terestru acoperit în întregime cu apă (având albedoul mediu de 5%); de -
80C pentru un glob terestru complet uscat (având albedoul mediu de 20%) şi de -860C
pentru un glob terestru acoperit în întregime cu zăpadă (având albedoul mediu de 80%).
Analiza bilanţului caloric demonstrează faptul că, o parte din energia radiantă ajunsă la
suprafaţa solului este absorbită şi transformată în energie calorică, determinând încălzirea
suprafeţei terestre, care la rândul său devine sursă de radiaţie termică. Pentru ca
temperatura reală de echilibru să se menţină (150C), este necesar ca întreaga cantitate de
căldură obţinută de suprafaţa terestră sub forma bilanţului radiativ, să fie consumată.
52

Acest consum se realizează prin încălzirea solului în adâncime, încălzirea aerului de
deasupra, evaporarea apei, topirea gheţii şi zăpezii etc.
Temperatura solului. Fluxul de căldură îndreptat de sus în jos (pozitiv) împiedică
ziua încalzirea prea puternică a suprafeţei solului, iar cel îndreptat de jos în sus (negativ)
împiedică răcirea excesivă în timpul nopţii. Gradul de încălzire a suprafeţei solului
depinde, în principal, de intensitatea radiaţiilor solare. De asemenea, intervin şi alţi
factori legaţi de natura şi structura solului, ce induc modificări cantitative pe distanţe
orizontale mici. Este vorba de coeficientul de absorbţie, căldura specifică,
conductibilitatea calorică şi conductibilitatea termică.
Ø Coeficientul de absorbţie (β) este complementul albedoului (A), el putând fi
exprimat prin relaţia:
β=1–A
de unde rezultă că, încălzirea suprafeţei solului este cu atât mai puternică cu cât
coeficientul de absorbţie este mai mare şi albedoul mai mic.
Ø Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară unui gram sau unui
centimetru cub dintr-un corp, pentru a-şi creşte temperatura cu un grad Celsius.
Altfel spus, cu cât solul va avea mai multă apă şi mai puţin aer, cu atât caldură lui
specifică va creşte, fiind valabilă şi viceversa. Din această cauză, cantităţi egale de
căldură încălzesc mai puţin un sol umed (cu căldura specifică mai mare) decât
unul uscat (cu căldura specifică mai mică).
Ø Conductibilitatea calorică reprezintă proprietatea corpurilor de a transmite căldură
de la o moleculă la altă, de la o particulă la alta şi de la un strat la altul.
Propagarea căldurii se realizează întodeauna dinspre părţile cu temperaturi mai
ridicate către cele cu temperaturi mai coborate.
Ø Conductibilitatea termică indică viteza de propagare în sol a variaţiilor termice,
adică viteza de uniformizare a temperaturii diferitelor strate ale solului.
Temperatura solului este influenţată de o serie de factori, cum ar fi: energia solară,
proprietăţile calorice ale solului, expoziţia versanţilor, învelişul vegetal şi stratul de
zăpadă. În timpul zilei şi în perioada caldă a anului, când la suprafaţa solului insolaţia
este mai mare decât radiaţia terestră, iar bilantul caloric este pozitiv, solul se
încălzeşte şi o parte a căldurii se propagă de sus în jos spre straturile mai adânci.
53

După momentul asfinţitului şi în perioada rece a anului, când radiaţia depăşeşte
insolaţia şi bilanţul caloric este negativ, solul se răceşte iar fluxul de căldură se
propagă invers, dinspre straturile mai adânci spre suprafaţă (Dumitrescu, 1973).
Iarna, la latitudini medii, apa din sol îngheaţă determinând cimentarea granulelor
de sol şi deci îngheţul acestuia. Îngheţul se produce la valori mai mici de 00C,
deoarece apa din sol, datorită sărurilor pe care le conţine, îngheaţă la temperaturi mai
mici de 00C. Adâncimea pânâ la care îngheţă solul depinde de intensitatea şi durata
gerurilor, grosimea stratului de zăpădă, relief, expoziţie, umiditatea şi proprietăţile
calorice ale solului. Reţinând mai multă apa şi mărindu-şi astfel căldura specifică,
solurile argiloase se încălzesc ziua mai puţin decât cele nisipoase, râmânând mai
calde în timpul nopţii.
În regimul anual, temperatura solului scade cu adâncimea în timpul verii şi creşte
în timpul iernii. Amplitudinea termică anuală scade la rândul ei cu adâncimea,
anulându-se total la 19-20 m. De la această adâncime în jos, temperatura creşte cu 30C
la fiecare sută de metri (gradient geotermic), sub influenţa căldurii interne a
Pământului.

TEMPERATURA AERULUI
4.2.1. Temperatura aerului constituie o însuşire fizică şi este principalul

parametru al stării aerului; prezintă atât variaţii temporale periodice (diurne şi anuale)
şi neperiodice ( de la un an la altul), cât şi variaţii teritoriale. Pe verticală cel mai
adesea, scade paralel cu creşterea înalţimii. Sursa principală de încălzire a aerului o
constituie suprafaţa terestră, unde o parte din radiaţia solară este reflectată iar alta
absorbită, transformată în energie calorică şi transmisă ascendent aerului şi
descendent solului (deci aerul se încalzeşte de jos în sus şi nu invers). Transmiterea
căldurii se face prin conductibilitate moleculară, radiaţie, turbulenţă şi convecţie.
§ Conductibilitatea moleculară este procesul prin care se transmite o
cantitate mică de căldură de la suprafaţa terestră la aerul cu care aceasta
intra în contact. Astfel, aerul nemişcat se poate încălzi numai într-un strat
cu grosimea de cca. 4 cm.
54

§ Radiaţia este reprezentată de fluxul radiativ de undă lungă emis în mod
continuu de suprafaţa terestră, ce este absorbit selectiv de vaporii de apă,
dioxidul de carbon şi aerosolii din atmosferă. Încălzirea aerului prin
radiaţie se realizează atât ziua cât şi noaptea.
§ Turbulenţa reprezintă mişcările dezordonate ale aerului ce determină
amestecul volumelor de aer cu temperaturi diferite. Atmosfera reprezintă
un mediu eminamente dinamic, în care se produc în permanenţă mişcări
extrem de diverse ca scară spaţială, direcţie şi viteză. Aceste mişcări au un
caracter laminar numai în cazuri excepţionale, adică sunt lente, echilibrate,
iar traiectoriile particulelor individuale sunt line şi paralele între ele. Însa
în majoritatea cazurilor, mişcările care se produc în atmosferă sunt
turbulente, caracterizate printr-un câmp de viteze neuniform. În acest caz,
traiectoriile particulelor individuale de aer sunt extrem de neregulate,
sinuoase, cu o variaţie rapidă spaţiala şi temporală. Turbulenţa poate fi
generată de cauze termice (turbulenţă termică) şi dinamice (turbulenţă
dinamică). Turbulenţa termică se formează ca urmare a încălzirii inegale a
micilor faţete şi suprafeţe orientate diferit faţă de razele solare, iar
turbulenţa dinamică este determinată de frecarea aerului în mişcare, de
obstacolele de pe suprafaţa terestră (neregularităţile solului, vegetaţia
ierboasă, pădurile, clădirile etc.)
§ Convecţia reprezintă mişcarea verticală (ascendentă şi descendentă) a
aerului, determinată de încălzirea inegală a straturilor inferioare ale
atmosferei (convectie termică) sau de obstacolele aflate în calea aerului în
mişcare (convecţie dinamică), ce poate fi orografică, în cazul în care
obstacolul este reprezentat de un lanţ montan, sau frontală, când este o
masă de aer mai rece. Mişcările convective efectuează un transport
ascendent de căldură şi prin intermediul vaporilor de apă care se ridică
odată cu aerul (fig.15), eliberând căldura lor latentă de evaporare la
diversele niveluri, unde are loc condensarea.
55

Fig.15. Convecţia termică (http://www.weatherquestions.com)
Apar situaţii sinoptice prin care mişcările convective din interiorul unui strat
instabil străpung stratul stabil situat deasupra acestuia (convecţie de penetraţie) sau o
convecţie datorată unor cauze predominant mecanice, asemeni celor care determină
ascensiunea forţată a aerului pe pantele munţilor dispuşi perpendicular pe direcţia sa de
deplasare (convecţia forţată).
4.2.2. Temperatura aerului variază atât în timp cât şi în spaţiu ea depinzând de
valoarea intensităţii radiaţiei globale. Variaţiile temporale pot fi periodice (diurne şi
anuale) şi neperiodice, în timp ce variaţiile în spaţiu se manifestă atât pe orizontală cât şi
pe verticală.
§ Oscilaţiile diurne se referă la variaţia temperaturii aerului în timp de 24 de ore.
Maximul are loc dupa trecerea Soarelui la meridian, între orele 14-15, după
care temperatura scade repede spre momentul asfinţitului.
§ Amplitudinea termică diurnă (diferenţa dintre cea mai mică şi cea mai mare
valoare a temperaturilor celor 24 de ore) constituie o particularitate a variaţiei
diurne, ea depinzând de o serie de factori, precum: latitudinea geografică,
anotimpuri, altitudine, forma reliefului, natura suprafeţei subiacente,
nebulozitate, vânt etc.
§ Oscilaţiile anuale ale temperaturii aerului sunt condiţionate de variaţiile anuale
ale intensităţii radiaţiei solare şi ale radiaţiei terestre, în strânsă dependenţă de
latitudinea locului. Astfel, se constată un maxim vara şi un minim iarna, care
56

se produc cu întarziere faţă de momentul solstiţiului emisferei respective,
datorită inerţiei termice.
§ La latitudini mijlocii, în emisfera nordică, pe uscat maximul apare în iulie şi
minimul în ianuarie, pe când în emisfera sudică situaţia este inversă, adică
maximul în ianuarie şi minimul în iulie. Deasupra bazinelor acvatice, precum
şi pe înălţimile de peste 1600 m, decalajul este de cca. o lună comparativ cu
regiunile continentale, astfel că în emisfera nordică, maxima se produce în
august iar minima în februarie.
§ Diferenţa dintre valorile medii ale temperaturii aerului lunii celei mai calde şi
a celei mai reci reprezintă amplitudinea termică medie anuală a aerului, iar
diferenţa între valorile absolute ne dă amplitudinea termică anuală absolută.
§ Variaţiile neperiodice ale temperaturii aerului sunt oscilaţii termice sub formă
de pulsaţii sau unde care se pot produce în interval de ordin al secundelor,
orelor, zilelor, anilor sau şirurilor lungi de ani. Pulsaţiile fluxurilor radiative,
neomogenitatea distribuţiei teritoriale a temperaturii şi ritmicitatea proceselor
atmosferice determină oscilaţii neperiodice, cu durate de pânâ la câteva zile,
iar procesele la scară globală, determinate de cauze, în general, cosmice,
determină oscilaţiile neperiodice de lungă durată ale temperaturii aerului.
Variaţiile spaţiale ale temperaturii aerului. În plan vertical, temperatura
aerului scade cu altitudinea, ea datorându-se depărtării de sursa de căldură care
este suprafaţa terestră, la care se adaugă scăderea puterii de absorbţie a radiaţiei
solare şi a celei terestre, ca urmare a rarefierii aerului, diminuării vaporilor de apă
şi a dioxidului de carbon etc. Variaţia temperaturii aerului pe verticală se defineşte
prin gradientul termic vertical şi are valoarea medie de 0,60C/100 m.
§ valoarea sa diferă în funcţie de anotimp, fiind mai mare primăvara şi vara
şi mai mică iarna; mai depinde de natura masei de aer, de umezeală, de
nebulozitate şi de turbulenţa aerului;
§ astfel, apar situaţii atmosferice, când temperatura aerului nu scade cu
înalţimea ci se menţine constantă – fenomen numit izotermie, sau în loc să
scadă cu altitudinea, creşte, fenomen numit inversiune termică.
§ Inversiunile de temperatură sunt generate de cauze diferite, putându-se
diferenţia: inversiuni de radiaţie, inversiuni de advecţie, inversiuni frontale
şi inversiuni de comprimare. Inversiunile de radiaţie iau naştere datorită
57

răcirii radiative nocturne a suprafeţei terestre şi aerului de deasupra
acesteia (Stoica, 1971). Inversiunile de advecţie apar în urma deplasării
unor mase de aer cald peste suprafeţe reci, iar inversiunile frontale apar
prin alunecarea ascendentă a aerului cald peste cel al aerul rece, fie prin
dizlocarea spre înălţime a aerului cald, de către aerul rece care se
deplasează mai rapid. În schimb, inversiunile de comprimare sau de
subsidenţă se dezvoltă în straturile troposferice mai înalte, deasupra
părţilor central ale formaţiunilor anticiclonale.
§ în profil vertical, temperatura aerului depinde şi de expoziţia versanţilor şi
configuraţia reliefului (versanţii sudici sunt mai calzi decât cei nordici în
emisfera nordică).
§ procesele atmosferice presupun transformări frecvente de energie, dintr-o
stare în alta. Acestea au loc în timpul absorbţiei şi transformării energiei
radiante, al evaporării şi condensării, al încălzirii şi răcirii aerului.
§ la diferite înălţimi ale troposferei, temperatura prezintă şi variaţii
latitudinale, în cea mai mare parte a acesteia temperatura scade de la
Ecuator către poli.
1. Cum se încalzeşte aerul atmosferic ?
2. Care sunt factorii care influentează gradul de încalzire a suprafeţei solului ?
3. Cum se realizează transmiterea căldurii în aer ?
4. Care sunt variaţiile în timp şi spaţiu ale temperaturii aerului ?
58

MODULUL 5 - PROCESELE HIDRICE DIN ATMOSFERA
CONŢINUT:
Unitatea de învăţare 5.1. Sistemul de faze al apei.......................................................58
Unitatea de învăţare 5.2. Umezeala aerului.................................................................61
Unitatea de învăţare 5.3. Condensarea şi sublimarea vaporilor de apă.......................64
5.3.1. Condensarea vaporilor de apă pe suprafaţa terestră.....................65
5.3.2. Condensarea vaporilor de apă în atmosfera liberă.......................67
Unitatea de învăţare 5.4. Precipitaţiile atmosferice....................................................77
Întrebări de verificare……………….……………….……………………………...81
OBIECTIVE:
- cunoaşterea sistemului de faze al apei
- întelegerea condiţiilor condensării vaporilor de apă
- cunoaşterea proceselor atmosferice ce generează precipitaţiile atmosferice
- cunoaşterea genurilor, speciilor şi varietătilor sistemelor noroase
Cuvinte cheie: condensare, coalesceţă, nebulozitate, mecanismul Bergeron-Findenstein

SISTEMUL DE FAZE AL APEI
Există astăzi un concept de actualitate şi anume apa atmosferică, adică apa aflată în
atmosferă sub toate cele trei forme de agregare (vapori, picături şi cristale), între ele existând
schimburi neîncetate, care se realizează fie cu consum (evaporarea apei, topirea gheţii), fie
cu eliberare (condensarea) de căldură. În anumite condiţii de temperatură şi presiune,
schimbul molecular dintre faze se echilibrează reciproc şi se ajunge la o stare de echilibru
între fazele respective (fig.16).
59

Fig. 16. Echilibrul de faze al apei (www.scrigroup.com)
Feedback-urile de căldură datorate schimbărilor de fază ale apei joacă un rol important în
bilanţul caloric al suprafeţei terestre şi aerului de deasupra.
Evaporarea reprezintă trecerea apei din stare lichidă în stare gazoasă. Intensitatea
evaporării (evaporaţiei) se află în raport direct proporţional cu temperatura şi viteza vântului,
şi invers proporţional cu presiunea atmosferică. Întrucât o parte din vaporii de apă se întorc
în faza lichidă ori solidă, evaporaţia reprezintă, de fapt, diferenţa dintre cantitatea
moleculelor care se desprind şi a celor care se întorc. Se diferenţiază astfel o evaporaţie
efectivă, reprezentată de cantitatea de apă evaporată de pe o suprafaţă oarecare, într-un
anumit interval de timp şi o evaporaţie potenţială dată de cantitatea de apă, care s-ar putea
evapora în condiţiile atmosferice ale unui loc oarecare, într-un interval de timp, dacă rezerva
de apa ar fi nelimitată.
§ intensitatea procesului de evaporare depinde pe de o parte de condiţiile
atmosferice (radiaţia solară globală, viteza vântului, deficitul de umezeală,
presiunea atmosferică, coeficientul turbulentei etc.), iar pe de altă parte, de
condiţiile fizice ale suprafeţei evaporante (temperatura, concentraţia
soluţiei, conductibilitatea calorică, mişcările apei, prezenţa vegetaţiei,
zăpezii sau gheţii, dimensiunile suprafeţei evaporante s.a.).
§ conform legii lui Dalton, cantitatea de apă de pe suprafaţa liberă a apelor
este direct proportională cu viteza vântului, cu deficitul de saturaţie, cu
mărimea suprafeţei de evaporare şi timpul cât durează evaporaţia şi invers
proporţională cu presiunea atmosferică:
60

!" !!! !
Q=
!
în care:
Q = cantitatea de apă evaporată;
A = factor care depinde de viteza vântului şi agitaţia apei;
S = suprafaţa de evaporare;
E – e = deficitul de saturaţie, în care este inclusă şi influenţa temperaturii;
t = timpul;
P = presiunea aerului.
§ cantitatea de apă evaporată se exprimă în grame, în mililitri grosime strat de apă sau
în litri pe m2.
§ Intensitatea sau viteza de evaporare (v) depinde de viteza vântului sau gradul de
turbulenţă al aerului (A), de deficitul de saturaţie (E – e) şi de presiune, şi este
ilustrată de formula lui August, bazată pe legea Dalton (Mahara, 2001):
𝐴 (𝐸 − 𝑒)
V=
𝑃
în care:
A = coeficientul de proporţionalitate ce depinde de viteza vântului.
§ evaporării fizice care se desfăşoara atât la suprafaţa apei, cât şi a uscatului i se
adaugă evaporaţia fiziologică sau transpiraţia plantelor.
§ procesul de evaporare fizică la care se adaugă apa provenită din transpiraţia plantelor
este numit de către Charles Warren Thornwaite – evapotranspiraţie.
§ evapotranspiraţia care s-ar realiza de pe o suprafaţă continentală oarecare, în cazul
când aceasta ar conţine o cantitate nelimitată de apă, poartă numele de
evapotranspiraţie potenţială.
§ C.W. Thornwaite a stabilit pentru calcularea evapotranspiraţiei potenţiale,
următoarea relaţie:
!" !
Ep = 1,06 !
𝑎
în care:
61

Ep = evapotranspiraţia potenţială pentru o lună de 30 de zile;
t = temperatura medie lunară;
I = indicele de căldură, obţinut prin însumarea celor 12 indici lunari.
§ cantităţile cele mai mari de apă se evaporă în regiunile de maxim continentalism

(subtropicale), unde grosimea stratului de apă evaporat de pe suprafeţele acvatice
atinge 2000 mm/an (Asia Centrala) şi chiar peste 4000 mm (Sudan).
§ în ansamblu, suprafaţa terestră evaporă anual cca. 518.600 km3 de apă (100 %),
din care 447.900 km3 (86 %) de pe mări şi oceane şi 70.700 km3 de pe continente.
§ cantităţile de apă evaporate de emisfera sudică sunt mai mari decât cele evaporate
de emisfera nordică, din cauza proporţiei mai mari a suprafeţelor oceanice, cu
precădere între Ecuator şi latitudinea de 350S.
§ vaporii de apă rezultaţi în urma procesului de evaporare pătrund şi se răspândesc
în atmosfera terestră prin difuziune, turbulenţă, convecţie şi advecţie.
§ proporţia vaporilor de aer nu poate depăşi 4 % din volumul aerului, această
valoare realizându-se numai în regiunea tropicală umedă, pe când în Europa
Centrală, valorile sunt de 0,4 % iarna şi 1,3 % vara.
§ ca rezultat al procesului de condensare la care sunt supuşi în troposfera, ei se
întorc pe suprafaţa terestră sub forma precipitaţiilor, încheindu-se astfel circuitul
apei în natură.

UMEZEALA AERULUI
Umezeala aerului reprezintă un element meteorologic cuantificat prin cantitatea

de vapori de apă care există la un moment dat în atmosferă. Are o mare importanţă practică,
de el depinzând cantitatea sistemelor noroase şi a precipitaţiilor atmosferice, opacitatea
atmosferei şi bilanţul radiativ caloric. Prezenţa vaporilor de apă în atmosferă determină tipul
climatului (uscat sau umed), influenţând astfel condiţiile de viaţa ale omului, precum şi
existenţa întregii biosfere. Absorbind o parte din radiaţia infraroşie emisă de globul terestru
şi reemiţând-o înspre suprafaţa Pământului, vaporii de apă impiedică răcirea Terrei, ducând
la creşterea temperaturii în straturile inferioare ale atmosferei, unde contribuie la crearea
62

unui climat mai cald (efectul de seră). Procesele de condensare a vaporilor stau la bază
formării norilor şi precipitaţiilor, care, la rândul lor, exercită o influenţă majoră asupra vieţii
şi activităţii economice a omului. Procesele de evaporare/condensare sunt însoţite de
degajarea şi absorbţia de căldură, care influenţează regimul termic al straturilor atmosferice
respective (Negut, 1981).
Pentru caracterizarea conţinutului de vapori de apă din atmosferă, sunt utilizate
următoarele mărimi şi unităţi de măsură:
1. Tensiunea (presiunea parţială) vaporilor de apă se notează cu e şi se exprimă în
milibari. Cantitatea maximă de vapori din aer (aer saturat în vapori) este limitată
de presiunea de saturaţie (de echilibru) a vaporilor. Ea depinde de faza (lichidă
sau solidă) a apei, de puritatea acesteia, precum şi de forma şi temperature
suprafeţei de evaporare. Presiunea de echilibru a vaporilor care satureaz spaţial de
deasupra unei suprafeţe plane de apă pură poarta numele de presiune maximă (E).
Aceasta depinde de faza în care se află apa (Eapa > Egheata) şi creşte puternic cu
temperatura (tab.5).
Tab.5. Tensiunea vaporilor saturaţi ai apei, în funcţie de temperatura aerului

T0C E (mb) T0C E (mb) T0C E (mb) T0C E (mb)
-50 0,0635 -20 1,2538 5 8,7181 30 42,427
-45 0,1111 -15 1,9114 10 12,271 35 56,233
-40 0,1891 -10 2,8622 15 17,042 40 73,773
-35 0,3138 -5 4,2142 20 23,371 45 95,85
-30 0,5087 0 6,1070 25 31,668 50 123,39
-25 0,8068
2. Umezeala absolută (a) reprezintă cantitatea de vapori de apă conţinută la un

moment dat într-un volum de aer (se exprima in g/m3). Ea este de fapt densitatea
vaporilor, iar valoarea sa creşte o dată cu creşterea temperaturii (cu cât aerul este
mai cald, cu atât poate îngloba o cantitate mai mare de vapori). Cantitatea de
vapori care saturează un m3 de aer se numeşte umezeala absolută maximă.
3. Umezeala specifică (s) este cantitatea vaporilor de apă exprimată în grame şi
raportată la unitatea de masă a aerului (g/kg). Spre deosebire de umezeala
absolută, care variază invers proporţional cu volumul aerului, umezeala specifică
rămâne neschimbată oricare ar fi volumul acestuia.
63

4. Cantitatea de vapori de apă care saturează unitatea de greutate a aerului la o
temperatură dată constituie umezeala specifică maximă sau de saturaţie. De
asemenea, umezeala specifică are proprietatea de a rămâne constantă în
transformările de stare pe care le suferă aerul, dacă acestea nu sunt însoţite de
procese de condensare a vaporilor.
5. Umezeala relativă (r) se defineşte ca raportul dintre presiunea parţială a vaporilor
din atmosferă (e) şi presiunea maximă (E) şi se exprimă în procente:
𝑒
𝑟= 100
𝐸
În cazul aerului nesaturat, e < E şi, evident r < 100 %. La saturaţie, când e = E,
umezeala relativă atinge valoarea maximă de 100 %. De fapt, umezeala relativă
caracterizează gradul de apropiere a aerului de starea sa de saturaţie.
6. Temperatura punctului de rouă este temperatura la care trebuie să coboare un
volum de aer pur pentru a deveni saturat, fără a-şi modifica presiunea şi raportul
de amestec. La această temperatură umezeala relativă este 100% iar e = E.
7. Deficitul de saturaţie sau deficitul higrometric (D) reprezintă diferenţa dintre
tensiunea maxima a vaporilor (E) şi tensiunea reală la un moment dat (e).
Repartiţia orizontală a umezelii aerului

Repartiţia orizontală a umezelii aerului (în special a umezelii relative şi
tensiunii vaporilor) la suprafaţa terestră este foarte neomogenă şi complexă,
depinzând de prezenţa fenomenelor atmosferice, de distribuţia uscatului şi a
oceanelor, de natura şi distribuţia vegetaţiei etc.
§ Astfel, regiunea intertropicală se caracterizează printr-o umiditate accentuată, de-a
lungul întregului an, lucru explicabil prin prisma evaporării intense a apei la
suprafaţa mărilor tropicale, ca şi la nivelul pădurilor tropicale şi al uscatului. Se
remarcă valori ridicate ale tensiunii vaporilor de apă (27-29 mb) la Maracaibo
(Venezuela), Colombo (Sri Lanka) şi Manaos (Brazilia). Valori şi mai mari se
înregistrează la Djidda (Arabia Saudita) 42-43 mb, la Djakarta (Indonezia) 39-40
mb, dar şi la Calcutta (India), unde se ating 33-34 mb în timpul musonului de vară
(luna iunie).
64

§ la nord de această ,,centură” de presiune ridicată, umezeala relativă a aerului se
reduce accentuat în emisfera nordică, în regiunile de deşert şi stepă, înregistrându-
se totodată şi variaţii sezonale pronunţate. Astfel, presiunea parţială a vaporilor de
apă scade, în luna ianuarie la Khartum (Sudan) până la 7 mb, iar la Taskent
(Uzbekistan), până la 4-5 mb. Umezeala aerului scade în continuare, în mod
neuniform, în zonele latitudinilor ridicate.
§ la rândul său, variaţia umezelii specifice cu latitudinea, evidenţiază cele mai
ridicate valori în regiunile intertropicale şi descreşterea acestora de la Ecuator la
poli. Se observă ca, umezeala specifică în deşertul Sahara (la 300 latitudine) este
aproape de doua ori mai ridicată decât în zonele polare. Prin urmare aerul
fierbinte al Saharei (în timpul verii) conţine adesea mai multă umezeală decât
aerul polar nordic, foarte rece.

CONDENSAREA ŞI SUBLIMAREA VAPORILOR DE APĂ
Într-un termen general, condensarea constituie procesul fizic de transformare a

vaporilor de apă în produse de condensare, în timp ce sublimarea reprezintă trecerea
directă a apei din faza gazoasă (vapori) în faza solidă (cristale) şi invers, aceasta
realizându-se la temperaturi negative foarte coborâte.
Pentru ca vaporii de apă dintr-un volum de aer să condenseze sunt necesare două
condiţii şi anume: suprasaturaţia şi prezenţa nucleelor de condensare. Un volum de aer
poate ajunge la saturaţie (e = E) şi suprasaturaţie (e > E), fie prin scăderea temperaturii
până la punctul de rouă şi sub punctul de rouă, fie prin creşterea cantităţii de vapori de
apă. Conţinutul în umezeală al aerului atmosferic poate creşte datorită amestecului
aerului, pe orizontală şi pe verticală, ca urmare a mişcărilor turbulente din atmosferă.
Racirea aerului poate fi determinată de cauze multiple, cum ar fi: radiaţia, advectivă,
destinderea adiabatică şi amestecul a doua mase de aer cu temperaturi diferite.
Nucleele de condensare reprezintă mici particule solide sau lichide (uneori chiar
de gaz ionizat) ce constituie suportul condensării vaporilor de apă din atmosfera. Prezenţa
în atmosferă a nucleelor de condensare este a doua condiţie a condensării, fără de care
65

chiar dacă temperatura aerului scade sub punctul de rouă, vaporii nu pot condensa sau
sublima.
Fig.17. Nuclee de condensare (www.condensation cores)
Nucleele de condensare sunt formate din cristale fine de sare marină sau gheaţă,
pulberi de origine minerală, industrial sau vulcanică, picături acide sau chiar ioni
încărcaţi cu sarcini electrice pozitive sau negative. Astfel, se poate spune că, particulele
care constituie suportul condensării, pot fi grupate în nuclee de condensare solubile şi
nuclee de condensare insolubile. Cele din prima categorie sunt reprezentate prin cristale
de clorură de natriu, clorură de magneziu etc. de origine marină, prin diverşi acizi (acidul
sulfuric, acidul clorhidric etc.), proveniţi de cele mai multe ori în urma combinării
diferitelor substanţe eliminate de sursele industrial sau de eşapamentul autovehiculelor. În
schimb, nucleele de condensare insolubile sunt reprezentate prin pulberile minerale şi
organice din atmosferă, rolul lor în formarea picaturilor germen fiind relativ restrâns.
5.3.1. Condensarea vaporilor de apă pe suprafaţa terestră

Aerul aflat în contact cu suprafaţa răcită a solului se poate răci pânâ la
temperatura punctului de rouă, atingând starea de saturaţie. În această situaţie, vaporii de
apă condensează sau sublimează pe sol şi pe obiectele răcite de pe sol, rezultând o serie
de depuneri ca: roua, bruma, chiciura, poleiul, zăpada umedă îngheţată etc.
§ Roua este un hidrometeor ce constă în depunerea pe suprafaţa solului sau a
obiectelor de pe sol a unor picături de apă provenite din condensarea vaporilor
conţinuţi în aerul de deasupra; formându-se, de regulă, în nopţile senine şi calme
ori cu vânt slab, când suprafaţa de depunere este racită radiativ pânâ sub
66

temperatura punctului de rouă, care rămâne totuşi pozitivă. Depunerea de rouă
este mai abundentă pe suprafeţele orizontale descoperite (iarba, frunze,
acoperişuri, scânduri etc.), unde poate ajunge la formarea unui strat de apă cu
grosimi de pânâ la 0,5 mm.
§ Bruma reprezintă un fenomen meteorologic care nu poate fi separat de răcirea
vremii, respectiv de îngheţ. Astfel, în anotimpurile de tranziţie, în condiţiile unor
advecţii de aer rece dinspre V, NV, N sau NE Europei, se produc îngheţurile şi
brumele timpurii de toamnă şi cele târzii de primăvară. Bruma este alcatuită din
particule foarte fine de gheaţă, care apar sub forma unui strat albicios, condiţiile
de formare fiind: regim anticiclonic, timp senin, temperaturi sub 00C, umezeala
relativă peste 80%, vânt slab sau calm atmosferic. Temperatura scăzută a
obiectelor pe suprafaţa cărora se depune bruma este cauzată, cel mai adesea, de
procesele de răciere asociate unei radiaţii terestre foarte intense, fapt pentru care
intervalul optim de formare a brumei este plasat în cursul nopţii şi dimineaţa
devreme, în preajma răsăritului Soarelui. Bruma dispare, de regulă, prin evaporare
şi, mai rar, prin topire.
§ Chiciura este o formă de depunere solidă care poate provoca pagube importante,
mai ales în regiunile montane înalte. Chiciura tare (granulară) este definită ca
fiind o depunere de gheaţă, în general de culoare albă, ornată cu ramificaţii
cristaline şi constituită din granule de gheaţă, mai mult sau mai puţin separate prin
intruziuni de aer. Ea se formează prin îngheţarea rapidă a picăturilor de apă din
masa de ceaţă sau din masa norului, rămase în stare lichidă dupa încetarea stării
de suprarăcire. Îngheţul picăturilor de apă la contactul cu diferite obiecte este
accentuat de vânt, grosimea depunerii, pe partea obiectelor care este expusă
vântului, putând atinge chiar şi 100 cm (Moldovan, 2003). Riscul reprezentat de
depunerile de chiciură depinde de greutatea depunerii asociată cu durata
fenomenului. Observaţiile meteorologice din zona de munte arată că, frecvent,
depunerile de chiciura pot atinge grosimi de 20-30 cm, ceea ce înseamnă o
greutate de 4-6 kg pe metrul linear de conductor. În România, cea mai mare
greutate maximă înregistrată a fost de 13,2 kg/1m de conductor, la staţia Vf.Omu
(noiembrie 1961).
67

§ Poleiul are un aspect transparent şi provine din îngheţarea picăturilor de ploaie
sau de burniţă suprarăcite, în momentul contactului acestora cu solul sau cu
obiecte de pe sol a căror temperatură este uşor negativă (între 0 şi -10C).
Fenomenul apare atunci când, în mişcarea lor desecendentă, picăturile de ploaie
sau de burniţă traversează un strat de aer cu temperatură negativă, care este
suficient de gros. La impactul cu suprafaţa solului sau a diferitelor obiecte,
picăturile supraracite se sparg şi se transformă într-o peliculă de gheaţă. Poleiul
apare cu precădere la sfarşitul toamnei – începutul iernii, respective la sfârşitul
iernii – începutul primăverii, după o perioadă de răcire accentuate, care
favorizează menţinerea temperaturilor negative ale solului, pe fondul unei
încălziri asociate trecerii unui front cald, cu precipitaţii lichide. Durata
depunerilor de polei nu este prea mare, ea fiind, de obicei, de ordinul câtorva ore.
§ Zăpada umedă îngheţată reprezintă o altă formă de depunere solidă, destul de
asemănătoare la aspect cu chiciura sau cu poleiul, dar care face parte din categoria
depunerilor complexe. Legătura cu poleiul este reprezentată şi de faptul că ambele
fenomene sunt condiţionate de căderea precipitaţiilor, ceea ce nu este cazul la
brumă sau la chiciura tare. Se formează prin îngheţarea zăpezii umede sau a
lapoviţei ce cade la temperaturi ale aerului cuprinse între 0,3 şi 20C. Prin scăderea
temperaturii imediat după încetarea căderii de zăpadă umedă sau de lapoviţă,
acestea îngheaţă şi se transformă într-o masă de gheaţă, cu dimensiuni şi greutăţi
mari. Fenomenul generează mari pagube, cum ar fi: ruperea conductorilor aerieni,
perturbarea gravă a traficului rutier şi aerian, ruperea ramurilor sau chiar a unor
trunchiuri mai subţiri de copaci etc.
5.3.2. Condensarea vaporilor de apă în atmosfera liberă

Condensarea sub punctul de rouă a temperaturii păturilor celor mai de jos ale
troposferei determină condensarea şi (sau) sublimarea vaporilor, dând naştere unor
picături fine de apă sau a unor cristale mici de gheaţă, care constituie hidrometeori numiţi
aer ceţos şi ceaţă, sau litometeori (pâcla).
Aerul ceţos reprezintă suspensia în pătura troposferică inferioară a unor picături
microscopice de apă sau a unor cristale fine de gheaţă (sau a ambelor) care reduc
vizibilitatea orizontală între 1 şi 10 km. Aerul cetos precede ori succede ceaţa având
aspectul unui val cenuşiu, puţin dens.
68

Ceaţa reprezintă un ansamblu de picături mici de apă sau de cristale fine de
gheaţă (sau ambele), aflate în suspensie în stratul de aer din imediata apropiere a
suprafeţei terestre şi având ca efect principal reducerea vizibilităţii orizontale la mai puţin
de 1000 m. Ceaţa se poate forma când aerul este saturat în vapori de apă (r ≥ 100%), la
temperaturi cuprinse între -50C...50C şi o viteză a vântului de 1-3 m/s. Structura şi
caracteristicile microfizice ale ceţii sunt similare celor ale norilor, de care se deosebeşte
numai prin faptul că ea se află în contact cu suprafatţ terestră, pe când sistemele noroase
au baza la o înălţime oarecare deasupra acesteia. Densitatea ceţii este în funcţie de masa
picăturilor de apă şi a cristalelor de gheaţă exprimată în g/cm3 de aer. Principalele
componente ale ceţii la temperaturi pozitive au dimensiuni cu raza de pânâ la 1 μ, iar la
temperaturi negative, între 2 si 5 μ. Numărul picăturilor pe cm3 este de 50-100 pentru
ceaţa slabă şi 500-600 picături/cm3 pentru ceaţa densă. În ceaţa formată la temperaturi
pozitive, umezeala relativă este de 100% sau cu câteva procente sub această valoare, pe
când în cea formată la temperaturi negative este, de regulă, sub 100%.
Clasificarea ceţurilor
După condiţiile sinoptice ale formării ei, ceaţa poate fi împărţită în două mari
categorii şi anume: ceaţa din interiorul aceleiaşi mase de aer şi ceaţa frontală. Fiecare
prezintă mai multe tipuri, iar unele cu mai multe variante, dupa cum urmează:
A. Ceaţa din interiorul aceleiaşi mase de aer

A.1. Ceaţa formată prin creşterea cantităţii de vapori de apă din aer
A.2. Ceaţa formată prin răcirea aerului
A.2.1. Ceaţa de radiaţie
A.2.2. Ceaţa de advecţie
A.2.3. Ceaţa advectiv-radiativă
A.2.4. Ceaţa de amestec
A.2.5. Ceaţa adiabatică
A.3. Ceaţa formată prin creşterea concentraţiei nucleelor de condensare
B. Ceaţa frontală
B.1. Ceaţa prefrontală
B.2. Ceaţa postfrontală
69

A.1. Ceaţa formată prin creşterea cantităţii de vapori de apă din aer apare în
condiţii de stabilitate atmosferică, atunci când de pe suprafaţa evaporantă (de obicei
acvatică) mai caldă, o mare cantitate de apă pătrunde, sub formă de vapori, în aerul mai
rece de deasupra, unde condensează (se mai numeşte şi ceaţă de evaporare, cu frecvenţă
mai mare în sezonul rece). Se subîmparte în ceaţă de mare, ceaţă de lac, ceaţă de râu,
ceaţă de mlaştină etc (Ciulache, 1988).
A.2.1. Ceaţa de radiaţie se formează datorită răcirii radiative a suprafeţei terestre
şi aerului de deasupra, adică în condiţii de inversiune termică, frecvente noaptea şi iarna
în regim anticiclonic, cu vânt slab (sub 2 m/s). Ceaţa de radiaţie apare la început lângă
sol, după care se extinde pe verticală, formând un strat cu grosimea de la 5-6 m până la
40-50 m. Înainte de a se risipi, se desprinde de la sol, formând o pânză noroasă
asemănătoare unor nori stratiformi.
A.2.2. Ceaţa de advecţie se formează prin deplasarea aerului cald şi umed peste o
suprafaţă mai rece sau a aerului rece peste regiuni mai calde, acvatice. În funcţie de felul
în care se produce advecţia, răcirea aerului şi condensarea vaporilor, se deosebesc mai
multe subtipuri de ceaţa de advecţie: ceaţa aerului tropical (apare mai ales iarna pe areale
de sute de mii de km2 şi grosimi de 1-2 km), ceaţa musonică (apare în urma mişcărilor
aerului continental fierbinte peste suprafaţa mai rece a oceanului), ceaţa mărilor arctice
(formată prin inaintarea maselor de aer arctic, foarte rece peste suprafaţa cu temperaturi
mai ridicate a unor mări) şi ceaţa mărilor temperate (formată iarna, când aerul continental
mai rece, se deplasează peste suprafeţele acvatice mai calde).
A.2.3. Ceaţa advectiv-radiativă se formează în urma procesului de răcire a
aerului, atât pe cale advectivă cât şi radiativă. Este prezentă iarna în masa aerului arctic-
maritim sau polar-maritim care, deplasându-se peste uscatul rece, de la aceleaşi latitudini,
se răceşte în continuare prin radiaţie.
A.2.4. Ceaţa de amestec se datorează suprasaturaţiei rezultată în urma
amestecului unor volume de aer cu temperaturi şi umezeli diferite, fiind caracteristică
litoralelor (ceaţa litorală), dar şi regiunilor oceanice în care se întâlnesc curenţi calzi şi
reci (ceaţa marină).
A.2.5. Ceaţa adiabatică ia naştere în timpul mişcărilor ascendente lente ale
aerului pe pantele munţilor, fiind rezultatul răcirii acestuia (prin destindere adiabatică)
70

până sub punctul de rouă. În cazul ascensiunii rapide iau naştere sistemele noroase, din
care cad precipitaţii abundente.
A.3. Ceaţa formată prin creşterea concentraţiei nucleelor de condensare se
formează din cauza numărului mare al nucleelor de condensare din aerul urban sau al
regiunilor industriale. Întrucât multe dintre acestea sunt picături fine de soluţii saline,
condensarea poate începe la valori ale umezelii relative sub 100%, ceea ce contribuie la
stabilitatea mai mare a acestui tip de ceaţă.
B. Ceaţa frontală apare ca urmare a umezirii aerului de către precipitaţiile frontale

şi a evaporării lor de pe solul umezit. Condiţia necesară formării ceţurilor frontale este că
temperatura aerului de lângă sol să fie mult mai joasă decât cea a aerului situat mai sus şi
decât a ploii ce cade. Aceste ceţuri apar pe neaşteptate şi nu sunt persistente, iar
intensitatea cea mai mare a acestor ceţuri se găseşte în zona cu ploaie caldă şi se extinde
pe mai multe sute de metri.
Alte criterii de clasificare a ceţurilor:

§ după durată, ceaţa poate fi persistentă sau nepersistentă;
§ dupa starea de agregare a particulelor care alcătuiesc ceaţa, aceasta poate fi apoasă
(formată din picături foarte mici de apă) şi de gheaţă (formată din cristale fine de
gheaţă);
§ dupa intensitate, deosebim ceţuri dense (vizibilitate până la 50 m), ceţuri moderate
(vizibilitate între 50 -500 m), ceţuri slabe (vizibilitate între 500 şi 1000 m), aer
cetos moderat (vizibilitate între 1000 şi 2000 m) şi aer ceţos slab (vizibilitate între
2000 şi 10000 m).
Un termen mai nou impus de literatura de specialitate în ultimele decenii este

ceaţa urbană, a cărei formare este favorizată de concentraţia crescută în perimetrul
oraşelor a nucleelor de condensare, cu accentuate proprietăţi higroscopice, provenite
mai ales în urma arderii incomplete a combustibililor (industriali, casnici, auto),
precum şi a emisiilor de la diferite unităţi economice. Totodată, aceste nuclee de
condensare au o capacitate radiativă mai ridicată, ceea ce favorizează răcirea lor mai
intensă în cursul nopţii, prin emisie de radiaţie infraroşie. Astfel, condensarea este
accelerată, chiar dacă temperatura aerului este situată peste temperatura punctului de
71

rouă, iar umezeala relativă a aerului este sensibil mai mică de 100 %. Practic, de
multe ori este greu de făcut o distincţie netă între fenomenul de ceaţă, rezultat din
aglomerarea picăturilor foarte fine de apă sau a microcristalelor de gheaţă, şi cel de
pâclă, în care reducerea vizibilităţii se datorează acumulării care, la rândul ei,
stimulează condensarea.
Pâcla reprezintă un litometeor şi este suspensia în atmosferă a unor particule
solide de dimensiuni microscopice, care dau aerului un aspect opalescent. În schimb,
acumularea ceţii cu fumul generează cunoscutul smog, termen rezultat prin
combinarea cuvintelor englezesti smoke (fum) şi fog (ceata).
Condensarea vaporilor de apă în atmosfera liberă - norii

În situaţiile când temperatura aerului scade sub punctul de rouă la diferite niveluri
din atmosfera liberă, iau naştere produsele de condensare ori sublimare, care alcătuiesc
sistemele noroase. Norii sunt aglomerări de produse de condensare lichide, solide sau
ambele care se găsesc în suspensie în atmosferă. Cauza principală a genezei norilor este
fie răcirea adiabatică prin mişcări ascendente, fie răcirea prin radiaţie a aerului umed sub
punctul de rouă, în atmosfera liberă şi în prezenţa nucleelor de condensare.
Nivelurile caracteristice ale norilor

Dezvoltarea verticală şi structura microfizică a norilor depind de patru niveluri
caracteristice din atmosferă şi anume:
1) Nivelul de condensare (C) reprezintă înalţimea la care vaporii de apă încep
să condenseze datorită răcirii dinamice a aerului în mişcare ascendentă. La
acest nivel temperatura aerului este egală cu temperatura punctului de
rouă, (t = δ) tensiunea reală a vaporilor devine egală cu tensiunea maximă
(e = E), iar umezeala relativă este de 100 % (r = 100 %). Sub nivelul de
condensare, umezeala relativă este mai mică de 100 %, iar deasupra
acestui nivel se realizează suprasaturaţia şi creşterea rapidă a produselor
condensării. Determinarea prin metode de calcul a nivelului de condensare
se face cu ajutorul relaţiei (valabilă doar în cazul convecţiei termice):
C = 122 (t0 – δ0)
72

în care:
C – înălţimea nivelului de condensare;
t0 – temperatura aerului de la nivelul suprafeţei terestre;
δ0 – temperatura punctului de rouă de la sol.
2) Nivelul suprafeţei izotermice de 00C poate fi situat sub nivelul de

condensare, când temperatura punctului de rouă este negativă şi deasupra
acestuia, când temperatura punctului de rouă este pozitivă. Între nivelul de
condensare şi acest nivel, norul este alcătuit din picături de apă şi din
cristale de gheaţă, pe cale de topire. Peste acest nivel, norul este format din
picături de apă suprarăcită şi cristale de gheaţă provenite din sublimarea
vaporilor (aici se produce fenomenul de givraj).
3) Nivelul suprafeţei izotermice de -400C sau nivelul nucleelor de gheaţă este
situat la altitudinea mai sus de care norii sunt alcatuiţi aproape în
exclusivitate, din cristale de gheaţă. Aceasta este zona în care încep să se
formeze elementele de precipitaţii, care cad din nor. Între -30 şi -400C,
ponderea picăturilor îngheţate creşte mai rapid, pentru că dincolo de -400C
aproape toate picăturile să fie îngheţate.
4) Nivelul convecţiei (K) este înălţimea până la care ajung curenţii
ascendenţi de aer, ceea ce corespunde cu partea superioară a norilor (aici
apare o stratificare termică stabilă care se opune mişcării ascendente a
aerului).
Clasificarea sistemelor noroase

Prima clasificare a sistemelor noroase a fost publicată în 1803 de către farmacistul
englez Luke Howard, aceasta fiind bazată pe criteriul morfologic şi împarte norii în
genuri, specii şi varietăţi (după modelul sistematicii vegetale şi animale), ale căror
denumiri exprimau, în limba latină, principalele lor caracteristici formale (fig. 18). Cele
zece genuri de nori şi simbolurile lor sunt:
Ø Cirrus (Ci) – gen de nor sub formă de filamente subţiri, de bancuri sau benzi
înguste, albe, cu aspect fibros sau luciu mătăsos sau ambele (lat.cirrus = bucle de
păr, tufă de crini, pene de păsări).
73

Ø Cirrostratus (Cs) – gen de nor cu aspect de văl transparent, albicios, neted sau
fibros, care acoperă parţial sau total cerul, producând fenomenul meteorologic
halo (lat. cirrus = bucle, stratus = pătură).
Ø Cirrocumulus (Cc) – gen de nor sub formă de bancuri, straturi sau pături subţiri,
albicioase, fără umbre proprii, compuse din cristale fine de gheaţă, care se
asociază în elemente cu înfăţişare de granule, riduri, încreţituri etc., sudate sau
separate şi dispuse mai mult sau mai puţin regulat (lat.cirrus = bucle; cumulus =
grămadă).
Ø Altocumulus (Ac) – gen de nor sub formă de pături, straturi, bancuri, valuri de
culoare albă cenuşie ori albăstrie, cu umbre proprii. Elementele component ale
norului pot avea formă de lamele sau rulouri, uneori cu aspect difuz (lat. alto = la
înălţime; cumulus = gramădă).
Ø Altostratus (As) – gen de nor ce apar sub formă de pături, straturi sau bancuri ce
acoperă în întregime sau parțial cerul și au o întindere orizontală foarte mare, iar
pe verticală grosimea lor atinge sute sau mii de metri. Din acest gen de nori pot
cădea precipitații care se evaporă înainte de a atinge solul (virga) sau ploaie slabă
(lat.alto = la inaltime; stratus = pătură).
Ø Nimbostratus (Ns) – gen de nor cu aspect de pânză cenuşie, frecvent întunecată,
având grosimi suficient de mari pentru a masca complet Soarele. Precipitaţiile
lichide ori solide continue şi cu intensităţi moderate, pe care le generează şi
conferă o înfăţişare vaporoasă (lat.nimbus = ploaie; stratus = pătură).
Ø Cumulus (Cu) – gen de nor dens, cu contururi clare, bine dezvoltaţi pe vertical
sub forma unor mameloane, cupole sau turnuri, cu părţile superioare înmugurite.
De regulă, baza este întunecată şi cvasiorizontală iar părţile luminate de Soare
fiind albe şi strălucitoare (lat. cumulus = grămadă).
Ø Stratus (St) – gen de nor având cel mai adesea forma unei pânze sau a unui strat
cenuşiu, cu baza destul de uniformă. Poate genera burniţă, ace de gheaţă şi zăpadă
grăunţoasă. Are dezvoltare verticală slabă, dar maschează în mod frecvent Soarele
şi Luna. Când Soarele este totuşi vizibil contururile i se disting cu deosebită
claritate (lat. stratus = pătură).
Ø Stratocumulus (Sc) = gen de nor cu aspect de bancuri, straturi sau pături pământii
şi cenuşii-albicioase, având aproape întodeauna părţi întunecate. Elementele
component au forma unor dale, bolovani de râu, rulouri etc., putând fi sudate sau
74

nu între ele. Dispuse regulat, elementele mici au în majoritatea lor lărgimi
aparente care depăşesc 50 (lat. sternere = a întinde, a etala, a acoperi; cumulus =
grămadă).
Ø Cumulonimbus (Cb) – gen de nor în formă de munţi sau turnuri uriaşe, cu
densitate mare şi dezvoltare verticală considerabilă, extremitatea lor superioară
fiind, de regulă, netedă sau fibroasă şi aproape întodeauna turtită, luând aspectul
unei nicovale sau al unui vast penaj, iar sub baza lor, de obicei întunecată, apar
frecvent nori joşi, destrămaţi. Din norii Cumulonimbus cad precipitaţii sub formă
de averse, însoţite adesea de furtuni, descărcări electrice şi uneori grindină (lat.
cumulus = gramada; nimbus = ploaie) (Ciulache, Ionac, 2003).
Fig.18. Genuri de nori (www. kaiserscience.wordpress.com)
Un sistem noros nu poate aparţine decât unei singure specii, pe când unele specii pot
fi comune mai multor genuri de nori. Cele mai importante specii de nori sunt:
Ø Calvus – specie a genului de nor Cumulonimbus, în care unele protuberanţe din
partea lui superioară încep să-şi piardă contururile cumuliforme, fără să apară
aspect cirriforme, în protuberanţele şi înmuguririle de culoare albicioasă apărând
striuri mai mult sau mai puţin vertical (lat. calvus = chel).
Ø Capillatus – specie a genului de nor Cumulonimbus, având frecvent formă de
nicovală, cu partea superioară vizibil fibroasă ori striată; din această specie
noroasă cad, de obicei, averse însotite de fenomene orajoase, adesea cu vijelii şi
grindină (lat. capillatus = păros).
Ø Castellanus – specie a genului de nor Cirrus, Cirrocumulus, Altocumulus şi
Stratocumulus prezentând cel puţin într-o porţiune a regiunii superioare,
75

prelungiri cumuliforme cu aspect de turnuleţe, a căror înşiruire pe o bază comună
creează imaginea unor creneluri (lat. castellanus = cetatuie).
Ø Fibratus – specie a genului de nor Cirrus şi Cirrostratus, cu aspectul unor
formaţiuni separate alcătuite din filamente rectilinii sau curbate (lat. fibratus =
compus din fibre).
Ø Uncinus – specie a genului de nor Cirrus, având adesea formă de virgule
terminată la partea superioară cu câte un cârlig sau pămătuf (lat. uncinus =
recurbat, cârligat).
Ø Lenticularis – specie proprie mai ales genurilor de nori Cirrocumulus,
Altocumulus şi Stratocumulus, având forme bine conturate, de lentil foarte
alungite. Uneori, prezint irizaţii, apărând mai frecvent în sistemele noroase
orografice şi mai rar în cele din regiunile de câmpie (lat. lenticula = lentila).
Ø Nebulosus – specie noroasă întâlnită mai ales la genurile Cirrostratus sau Stratus,
cu aspect de pânză ori val neguros, în care lipsesc aproape total detaliile sau
reliefurile de orice fel (lat. nebulosus = acoperit de pâclă).
Varietăţile de nori sunt date de modul de aranjare a elementelor component şi de

gradul de transparenţă. O varietate poate să apară la mai multe genuri, iar un nor poate
avea caracteristicile mai multor varietăţi, dupa cum urmează:
Ø Vertebratus – varietate întalnită mai ales la norii Cirrus, având elementele
component astfel dispuse încât îi conferă o asemănare evidentă cu nişte vertebre,
coaste sau cu un schelet de peşte (lat. vertebratus = cu vertebre).
Ø Undulatus – varietate proprie mai ales genurilor de nori Cirrocumulus,
Cirrostratus, Altocumulus, Altostratus, Stratocumulus şi Stratus, având forma de
bancuri, pânze ori paturi simplu sau dublu ondulate. Ondulaţiile pot fi observate
atât în paturile noroase relative uniforme, cât şi la norii compuşi din elemente
separate sau sudate (lat. undulatus = cu unde, ondulaţii).
Ø Intortus – varietate a genului de nor Cirrus, cu filamentele component curbate
neregulat, încât par adesea încurcate într-un nod capricios (lat. intorquere = a
răsuci, a întoarce, a încurca).
Ø Radiatus – varietate proprie norilor Cirrus, Altocumulus, Altostratus,
Stratocumulus şi Cumulus, avand forma unor benzi lungi, paralele care, datorită
perspective, par a se aduna într-unul (cand nu traverseaza întreaga boltă
76

cerească) sau în două (când traversează în intregime cerul) puncte opuse ale
orizontului, numite puncte de radiaţie.
Clasificarea bazată pe criteriul structurii microfizice deosebeşte:
A. Sisteme noroase formate din cristale de gheaţă
B. Sisteme noroase formate din picături de apă
C. Sisteme noroase cu structură mixtă
Clasificarea bazată pe criteriul genetic deosebeşte următorii nori:

A. Nori de convecţie termică – se formează în urma încălzirii puternice a stratului de
aer inferior, care capătă o mişcare ascendentă, cu atât mai viguroasă, cu cât
temperatura lui este mai ridicată.
B. Nori de convecţie dinamică – se datorează atât convecţiei dinamice orografice, cât
şi convecţiei orografice frontale.
C. Nori de undă – se formează ca urmare a mişcărilor ondulatorii determinate de
cauze diferite. Astfel de mişcări apar uneori la limita stratelor de inversiune,
lungimea lor de unda fiind de 200 -300 m. La partea superioaăa a undelor,
mişcarea ascendentă favorizează formarea norilor, iar la cea inferioară,
descendentă favorizeaza dispariţia lor.
D. Nori de turbulentă – apar sub stratul de inversiune, în masele de aer oceanic umed
pătrunse deasupra uscatului şi afectate de mişcări turbulente. Ei aparţin, de regulă,
genurilor Stratus şi Stratocumulus, având grosimi de câteva sute de metri.
E. Nori de radiaţie – se formează iarna şi toamna, datorită răcirii radiative nocturne a
aerului de sub stratul de inversiune, mai ales când conţinutul în vapori de apă şi
suspensii solide este mare.
Nebulozitatea sau cantitatea norilor reprezintă gradul de acoperire cu sisteme

noroase a bolţii cereşti şi se exprimă în zecimi. Când cerul este complet senin,
nebulozitatea este zero, iar când este complet acoperit are valoarea zece. Cea mai
redusă nebulozitate se înregistrează la latitudinile anticiclonilor subtropicali şi
alizeelor (20-350 N şi S), ceea ce coincide şi cu minima zonalş a precipitaţiilor. În
zona caldă, unde nebulozitatea se datorează convecţiei, noaptea norii stratiformi nu se
pot forma şi astfel nebulozitatea are o singură maximă în primele ore ale dimineţii.
De la latitudinile subtropicale, nebulozitatea creşte constant spre poli, atingând valori
77

maxime în zonele subpolare, pentru ca apoi să scadă continuu până la poli. Pe oceane,
la aceleaşi latitudini, mersul anual al nebulozităţii este similar cu cel din zonele
continentale, apărând o maximă de vară sau toamnă şi o minimă de primavară. În
munţii înalţi din zona temperată, iarna apare o nebulozitate minimă deoarece norii
stratiformi se instalează pe văi, iar culmile rămân însorite, pe când vara culmile sunt
acoperite de sisteme noroase de conveţtive orografică, dând o nebulozitate maximă.
Variaţia diură a nebulozităţii se află în stransă dependenţă cu caracterul suprafeţei
active şi de tipul sistemelor noroase.

PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE
Precipitaţiile atmosferice cuprind totalitatea produselor de condensare şi

cristalizare a vaporilor de apă din atmosferă, denumite şi hidrometeori, care cad de obicei
din sistemele noroase şi ajung la suprafaţa pâmăntului sub formă lichidă (ploaie şi aversă
de ploaie), solidă (ninsoare şi aversă de zăpadă, grindina, mazăriche etc.) sau sub ambele
forme în acelaşi timp (lapoviţă şi aversa de lapoviţă).
În meteorologie, observaţiile asupra precipitaţiilor atmosferice se efectuează
vizual (felul şi durata) şi instrumental, măsurând şi înregistrând continuu cantitatea de apă
cazută în timpul producerii precipitaţiilor. Particularităţile şi repartiţia precipitaţiilor, ca şi
a altor elemente şi fenomene meteorologice, depind direct de deplasarea maselor de aer şi
de gradul de dezvoltare a convecţiei termice.
Geneza precipitaţiilor atmosferice

În procesul de formare a precipitaţiilor este necesar ca picăturile şi cristalele
foarte mici din nor să crească în aşa măsură încât, prin greutatea lor, să învingă rezistenţa
aerului şi forţa curenţilor ascendenţi pentru a ajunge la suprafaţa terestră. Pentru a cădea
pe suprafaţa terestră este necesar ca particulele respective să crească într-atât încât
greutatea lor să depăşească forţa curenţilor asecendenţi. Viteza de cădere a picăturilor
depinde de mărimea acestora (cu cât picăturile sunt mai mari, cu atât viteza de cădere este
mai mare) (tab. 6).
78

Tab.6. Viteza de cădere a picăturilor de ploaie în funcţie de diametrul lor
(după Mahara, 2001)
Diametru (mm) Categoria de ploaie Viteza (m/s)
0,1 Burniţa 0,3
0,5 Ploaie măruntă 3,5
1,0 Ploaie obişnuită 4,4
1,5 Ploaie obişnuită 5,7
2,0 Ploaie intense 5,9
3,0 Ploaie torenţială 6,9
4,0 Aversă 7,7
5,0 Aversă puternică 8,0
Creşterea picăturilor de apă din nori până la dimensiuni care să permită căderea
lor pe suprafaţa terestră, sub formă de precipitaţii, se realizează pe două căi principale şi
anume: coalescenţa şi condensarea sau sublimarea.
Coalescenţa reprezintă creşterea prin unire a picăturilor de apă, care se ciocnesc
din cauza vitezelor de cădere diferite, a mişcărilor turbulente şi a forţelor de atracţie
dintre particulele cu sarcini electrice diferite; acest mod de creştere are importanţă numai
în cazul norilor cu structură microfizică mixtă şi mişcări turbulente intense. Coliziunea se
produce prin cădere liberă gravitaţională, prin atracţia particulelor cu sarcini electrice
diferite sau prin mişcările turbulente ale aerului.
Condensarea sau sublimarea constituie principalul proces de creştere a
particulelor care alcătuiesc norii, până la dimensiuni apte să determine căderea
precipitaţiilor. Procesul respectiv are loc numai în condiţii de suprasaturaţie cu vapori de
apă a aerului din jurul particulelor, condiţii care depind atât de diferenţele de volum şi de
temperatură existente între acestea, cât şi de starea lor de agregare. Când norul este
format numai din picături de apă sau numai din cristale de gheaţă, el constituie un sistem
coloidal stabil – impropriu formării precipitaţiilor. Creşterea cristalelor de gheaţă se
realizează într-un nor cu structură mixtă, în care coexistă cristale de gheaţă, picături
suprarăcite şi vapori de apă. Un astfel de sistem noros constituie un sistem coloidal
instabil, deoarece între cele trei faze nu există, simultan, o stare de echilibru.
În sistemele noroase formate din picături de apă cu dimensiuni diferite, aceeaşi
tensiune a vaporilor poate asigura condiţii de subsaturaţie pentru picăturile mici (cu
curbură mare) şi de suprasaturaţie pentru picăturile mari (cu curbură mică).
79

Prin urmare, primele se evaporă asigurând suprasaturaţia necesară creşterii în
continuare a celor din urmă. Creşterea lentă a picăturilor generează burniţe şi ploi slabe.
Cea mai puternică instabilitate se înregistrează în sistemele noroase cu mare dezvoltare
verticală (Cumulonimbus), în care coexistă toate cele trei faze ale apei (gazoasă, lichidă şi
solidă).
Întrucât tensiunea de saturaţie deasupra gheţii este mai mică decât deasupra apei,
aerul din jurul picăturilor de apă poate fi nesaturat cu vapori, pe când cel din jurul
cristalelor de gheaţă este suprasaturat. Prin urmare, cristalele cresc (prin sublimarea
vaporilor din jur), iar deficitul de saturaţie din jurul picăturilor se accentuează, creând
condiţii pentru continuarea evaporării acestora. Are loc un permanent transfer de vapori,
care asigură creşterea cristalelor de gheaţă, pe seama evaporării picăturilor de apă
(Ciulache, 1988). Acest proces se numeşte mecanismul Bergeron-Findenstein sau
mecanismul de distilare (fig.19). Cele mai propice condiţii pentru mecanismul de distilare
se realizează în norii Cumulonimbus, Nimbostratus şi Altostratus. Însă, creşterea
picăturilor de apă numai prin condensare nu este suficientă, precipitaţiile rezultate fiind
nesemnificative.
Fig. 19 Mecanismul Bergeron – Findenstein (www.kaiserscience.wordpress.com)
Se poate concluziona că, starea de agregare a precipitaţiilor care ajung pe

suprafaţa terestră, căzând din norii cu structură mixtă coloidal instabilă, depinde de
temperatura stratului de aer dintre aceasta şi baza norilor. Cănd temperatura este suficient
80

de ridicată pentru a topi în întregime fulgii de zăpadă formaţi în nor, precipitaţiile cad sub
formă de ploaie; când fulgii se topesc parţial, precipitaţiile cad sub formă de lapoviţă, iar
când fulgii nu se topesc deloc, precipitaţiile cad sub formă de ninsoare.
Clasificarea precipitaţiilor
A. Criteriul genetic – precipitaţii termoconvective, precipitaţii frontale, precipitaţii
orografice
B. Criteriul sinoptic – precipitaţii din interiorul aceleeaşi mase de aer, precipitaţii de
la contactul a doua mase de aer cu însuşiri fizice diferite
C. Clasificarea bazată pe criteriul duratei şi intensităţii deosebeşte trei grupe şi
anume: precipitaţii generale, averse şi burniţe
D. Clasificarea bazată pe criteriul stării de agregare împarte precipitaţiile în trei
grupe: precipitaţii lichide (ploaia, aversa de ploaie, ploaia care îngheaţă, burniţa şi
burniţa care îngheaţă), precipitaţii solide (ninsoarea, aversa de ninsoare,
măzăriche moale/tare, zăpada grăunţoasă, granule de gheaţă, grindina şi ace de
gheaţă) şi precipitaţii mixte (lapoviţă şi averse de lapoviţă).
E. Criteriul intensităţii deosebeşte ploi torenţiale şi netorenţiale. Primele sunt acelea
a căror intensitate depăşeşte o anumită limită în funcţie de durată, limită ce
variază de la ţară la ţară. Pentru România, limitele de torenţialitate sunt redate în
tabelul urmator (tab.7):
Tab.7. Limitele de torenţialitate ale ploilor (după Mahara, 2001)

Durata în minute Intensitatea Cantitatea Durata în Intensitatea Cantitatea
(mm/min) minimă minute (mm/min) minimă
(mm) (mm)
1-5 1,00 5,0 46-60 0,40 24,0
6-15 0,80 12,0 61-120 0,30 36,0
16-30 0,60 18,0 121-180 0,20 36,0
31-45 0,50 22,5 peste 180 0,10 36,0
Datele privind regimul şi repartiţia precipitaţiilor atmosferice prezintă un deosebit

interes teoretic şi practic, mai ales în construcţiile hidrotehnice, în zonarea culturilor
agricole, în turism etc., scop pentru care se calculează urmatorii parametri:
- cantitatea medie lunară, anotimpuală, semestrială şi anuală;
- cea mai mică şi cea mai mare cantitate lunară, anotimpuală şi anuală;
81

- probabilitatea de producere şi gradul de asigurare a diferitelor cantităţi de
precipitaţii;
- abaterea cantităţilor de precipitaţii anuale faţă de media multianuală;
- frecvenţa zilelor cu diferite cantităţi de precipitaţii;
- cantitatea maximă în 24, 48 şi 72 de ore;
- indici pluviometrici (ex. indicele hidrotermic, indicele de ariditate ,,de Martonne”,
indicele K sau bilanţul convenţional al umidităţii, indicele Lang, indicele Koppen,
indicele Gaussen, indicele Musset-Gaussen, indicele Bagnouls-Legris, indicele
Angot, anomalia standardizată de precipitaţii etc.).
Cantitatea totală de apă pe suprafaţa Pâmăntului este în prezent constantă. De
asemenea, sunt constante nivelul Oceanului Planetar şi cantitatea de vapori din
atmosferă. De aici concluzia că, cantitatea de precipitaţii căzută este egală cu cea care
se evaporă, se infiltrează în sol şi se scurge prin râuri. Din calculele bilanţului
umidităţii la suprafaţa Pământului rezultă că, de pe suprafaţa Oceanului Planetar,
cantitatea de apă evaporată este mai mare decât cea rezultată din precipitaţii, pe când
pe continente situaţia este inversă (diferenţa reprezintă volumul de apa scurs de pe
uscat în ocean).
1. Ce este procesul de evaporare şi care sunt factorii care-l influenţează ?
2. Care sunt mărimile ce definesc umezeala aerului ?
3. Care sunt cele mai importante genuri, specii şi varietăţi de nori ?
4. Cum se clasifică sistemele noroase ?
5. Cum se explică formarea precipitaţiilor atmosferice ?
6. Ce este mecanismul Bergeron-Findenstein ?
7. Cum se clasifică precipitaţiile atmosferice ?
82

MODULUL 6 - PROCESELE DINAMICE DIN ATMOSFERĂ
CONŢINUT:
Unitatea de învăţare 6.1. Presiunea atmosferică.....................................................82

Unitatea de învăţare 6.2. Vântul..............................................................................87
Întrebări de verificare ............................................................................................94
OBIECTIVE:
- întelegerea modului în care acţionează forţa gravitaţională

- cunoaşterea legităţilor ce guvernează variaţiile presiunii atmosferice
- cunoaşterea elementelor caracteristice ale vântului
Cuvinte cheie: presiune atmosferică, Coriolis, direcţia şi viteza vântului

PRESIUNEA ATMOSFERICĂ
Presiunea atmosferică reprezintă forţa cu care coloana verticală de aer ce se

extinde de la suprafaţa Pământului la limita superioară a atmosferei apasă pe unitatea
(orizontală) de suprafaţa terestră. Valoarea medie (normală) a presiunii atmosferice la
nivelul mării, latitudinea de 450 şi temperatura de 00C este egală cu greutatea unei
coloane de mercur de 760 mm înălţime, adică cu 1,013250 dyne/cm2 sau 1013,25 mb.
Întrucât in tabelele meteorologice se uzitează mai întâi milibarul (mb), în cazul
şirurilor lungi de observaţii care cuprind ambele tipuri de unitati (mb sau mm) trebuie
făcută transformarea lor în acelaşi tip de unitate de măsură, dupa cum urmează:
1 mb = 100 dyn/cmp = 0,75 mm Hg

1mm Hg = 1333,0 dyn/cmp = 1,33 mb
83

În sistemul internaţional de unităţi s-a stabilit ca unitate fundamentală pentru
presiune pascalul (Pa). Relaţia dintre presiunea atmosferică exprimată în mb şi pascali
este:
1 mb = 103 dyn/cm2 = 103 dyn/104 m2 = 107 dyn/m2 = 100 N/m2 = 100 Pa = 1 hPa, deci
1 mb = 1 hPa (Pop, 1998)
Cunoaşterea regimului şi a repartiţiei presiunii atmosferice prezintă o deosebită

importanţă, atât teoretică, deoarece permite explicarea genezei circulaţiei generale şi
locale a atmosferei, a unor procese precum evaporaţia, evapotranspiraţia etc., cât şi
practică, întrucât are o largă aplicabilitate în prevederea vremii, în bioclimatologie etc.
Cunoscându-se greutatea coloanei atmosferice cu secţiunea de 1 cm2 şi suprafaţa
Pământului, s-a putut calcula greutatea întregii atmosfere terestre (52 x 1014 tf), care este
echivalentă cu cea a unui strat de mercur gros de 76 cm, care ar acoperi întreaga planetă.
De asemenea, calculele arată că, un om de talie mijlocie suportă o presiune atmosferică
de 17.000 kgf.
Întrucât, presiunea atmosferică este greutatea cu care apasă aerul pe unitatea de
suprafaţă, rezultă că pe măsura micşorării coloanei de aer (fig.20), se înregistrează şi o
scădere a presiunii (presiunea atmosferică scade odată cu creşterea înălţimii).
Această scădere se produce mai repede în atmosfera inferioară, unde aerul este
mai dens, şi mai lent în straturile superioare, unde densitatea aerului este mai mică.
84

Fig.20. Variaţia presiunii atmosferice cu înalţimea (www.britannica. com)
Distribuţia orizontală a presiunii atmosferice. Presiunea atmosferică variază atât

pe verticală cât şi pe orizontală. În analiza distribuţiei orizontale se folosesc hărţile cu
izobare (linii de egală presiune), realizate pentru diferite niveluri, dar mai ales pentru
nivelul mării.
Dacă la nivelul mării presiunea ar fi peste tot uniformă, iar gradientul termic
vertical ar fi acelaşi la toate nivelurile în atmosferă, atunci suprafeţele izobare (suprafeţe
cu aceeaşi valoare a presiunii atmosferice în oricare punct al său) ar fi dispuse orizontal şi
paralele între ele.
În acest caz, presiunea nu variază în sens orizontal. În realitate, însă, variaţiile
termice şi mişcarea verticală a aerului fac ca suprafeţele izobare să se incline sub diferite
unghiuri faţă de suprafaţa terestră, apărând astfel diferenţe de presiune pe orizontală.
Astfel, pe hărţi, izobarele apar sub forma unor linii curbe, ce pun în evidenţă relieful
baric. Principalele forme ale reliefului baric sunt: ciclonul, anticiclonul, talvegul
depresionar, culoarul depresionar, dorsala anticiclonică, şaua barică şi mlaştina
barometrică.
Ciclonul este o formă negativă (circulară sau elipsoidală) a reliefului câmpului
baric, având valori ale presiunii mai scăzute în centru şi din ce în ce mai ridicate către
periferii. Pe verticală, circulaţia aerului în ciclon este predominant ascendentă, iar pe
85

orizontală convergentă (în sens invers acelor de ceas pentru emisfera nordică şi în sensul
acelor de ceas pentru cea sudică).
Anticiclonul este o formă pozitivă (circulară sau elipsoidală) a reliefului baric,
având valori ale presiunii mai ridicate în centru şi din ce în ce mai coborâte către periferii.
Circulaţia aerului în anticiclon este predominant descendentă pe verticală şi divergentă
(în sensul acelor de ceas pentru emisfera nordică şi în sensul invers acelor de ceas pentru
emisfrea sudică) pe orizontală.
Vânturile sunt slabe, în centrul anticiclonului predominând, de regulă, calmul
atmosferic (fig.21).
Fig.21. Structura unui ciclon (stânga) şi a unui anticiclon (dreapta) în emisfera nordică
(www.studyblue.com)
Talvegul depresionar este o formă negativă, alungită, a reliefului câmpului baric

reprezentată prin izobare deschise (sub forma literei U), legate de ciclon. Presiunea scade
dinspre periferii către o axă de convergenţă a vânturilor (axa talvegului), care separă
adesea, mase de aer cu insuţiri fizice diferite (front atmosferic). Ca şi în ciclon, mişcările
verticale ale aerului sunt ascendente, iar timpul este instabil, cu înnourări şi precipitaţii
frecvente.
Dorsala anticiclonică este o formă pozitivă alungită a reliefului câmpului baric,
reprezentat pe harta sinoptică prin izobare deschise (în forma literei U), legate de
anticiclon. Presiunea creşte dinspre periferii către o axa de divergenţă a vânturilor (axa
86

dorsalei) (fig.22). Ca şi în anticiclon, mişcările verticale ale aerului sunt descendente,
ceea ce determină predominarea timpului senin şi calm.
Fig.22. Formaţiuni barice (sus), talveg depresionar (stanga), dorsală anticiclonică

(dreapta) (www.academia.edu)
Şaua barică este o formă a reliefului baric cu aspect de şa, situată la intersecţia
axelor de comprimare şi dilatare dintre doi cicloni şi doi anticicloni dispuşi pe diagonală
(Fig.23). Din centrul şeii, presiunea scade spre cele două minime şi creşte către cele două
maxime. Gradientul său baric orizontal are, de obicei, valori mici, ceea ce determină
vânturi slabe şi cu direcţii schimbătoare.
87

Fig.23. Şa barică (fr. col barometrique) (www.cyclonextrem.com)
Mlaştina barometrică reprezintă un relief baric relativ uniform, caracterizat prin

gradienţi orizontali nu prea mari (fig.24).
Fig.24. Mlaştina barometrică (fr.marais barometrique) (www.meteobelgique.be)
Pe hărţile cu izobare, care se realizează cu ajutorul valorilor medii anuale sau

lunare de presiune, aceste forme barice au, unele, caracter permanent, iar altele sunt
temporare. De exemplu, pentru Eurasia, au caracter permanent anticiclonul Azorelor şi
minima islandică, iar temporare sunt anticiclonul siberian şi minima din Golful Persic
(asiatică).
88

VÂNTUL
Mişcarea aerului în lungul suprafeţei terestre (cu precădere componenţa

orizontală), generată de forţa gradientului baric orizontal şi modificată de forţa Coriolis,
forţa de frecare şi forţa centrifugă poartă titulatura de vânt. El se defineşte prin viteză,
direcţie şi intensitate, având o mare variabilitate temporală şi spaţială.
Multitudinea fenomenelor meteorologice, depinde de existenţa în atmosferă a
curenţilor de aer, atât a celor orizontali căt şi a celor verticali. Lipsa acestora în atmosferă
ar duce la inexistenţa schimbărilor bruşte ale vremii, s-ar observa o trecere lentă de la
iarnă la vară şi invers, dupa variaţia înălţimii Soarelui (nu ar mai exista diferenţe mari
între vremea din diferiţi ani). De aceea, pentru a întelege problemele schimbării timpului,
se impune cunoaşterea mişcării aerului.
Astfel, asupra atmosferei acţionează în mod continuu două forţe opuse şi anume:
forţa de gravitaţie şi forţa centrifugă determinată de rotaţia Pământului în jurul axei
proprii. Însă niciuna dintre cele două forţe sus-menţionate nu influenţează însa, în mod
direct, mişcarea orizontală a aerului. Aceasta este generată de forţa gradientului baric
orizontal şi modificată de forţa de deviaţie datorată rotaţiei Pământului, de forţa de
frecare şi de forţa centrifugă, care ia naştere în urma deplasării aerului pe traiectorii
curbilinii.
1. Forţa gradientului baric orizontal este forţa generată de diferenţa de
presiune dintre două puncte oarecare, adică gradientul baric orizontal,
raportat la unitatea de masă. Gradientul baric orizontal (G) reprezintă
scăderea presiunii atmosferice pe unitatea de distanţă în direcţia normalei
la izobare. Se defineşte prin aceeaşi relaţie ca şi gradientul baric vertical:
!"
G=
!"
în care: Δp = diferenţa de presiune între două izobare; Δn = distanţa dintre două izobare
În practica meteorologică, nu se ia metrul, ca unitate de distanţă, deoarece această

distanţă este mult prea mică pentru variaţiile de presiune, ci se consideră distanţa de 111
km, care reprezintă lungimea masurată pe meridianul geografic a unui grad de latitudine.
89

Fig. 25. Direcţia gradientului baric şi a vânturilor de suprafaţă în funcţie de modul de
dispunere a izobarelor (www.scrigroup.com)
Gradientul baric este forţa care determină mişcarea orizontală a aerului, în absenţa
ei, forţele care modifică direcţia şi viteza vânturilor, nu ar putea acţiona.
2. Forţa de deviaţie datorată rotaţiei Pâmăntului este o forţă efectivă de

inerţie (reprezentând un caz particular al forţei Coriolis), care joacă un rol
important în modificarea direcţiei mişcărilor din atmosferă în raport cu
suprafaţa terestră. Ea se datorează rotaţiei Pământului în jurul axei sale şi
acţionează asupra oricărui corp aflat în mişcare pe sau deasupra suprafeţei
terestre, abătându-l de la direcşia iniţială spre dreapta în emisfera nordică
şi spre stânga în emisfera sudică (fig.26). Cauza acestei abateri constă în
faptul că fiecare corp, pe lângă mişcarea sa proprie, are şi o mişcare de
translaţie vest-est, imprimată de mişcarea de rotaţie a Pământului. Ea
depinde de latitudine, fiind maximă la Ecuator – 465 m/s, şi ajungând la 0
m/s, la poli. Întodeauna aerul începe să se mişte în direcţia gradientului
baric. După ce masa de aer capătă o anumită viteză, asupra ei începe să
acţioneze o forţă care o abate de la direcţia initială (a gradientului), forţa
datorată rotaţiei Pământului.
90

Fig.26. Efectele produse de forţa lui Coriolis (www.supertyphoon.weebly.com)
De fapt, forţa Coriolis este o forţă efectivă de inerţie într-un sistem de coordonate
rotitor, iar mărimea ei se defineşte prin relaţia:
A = 2ωv sinΦ (cm/s2)

în care:
A = forţa Coriolis; ω = viteza unghiulară de rotaţie a Pământului; v = viteza de mişcare
a aerului; Φ = latitudinea geografică.
3. Forţa de frecare (R) este forţa rezultată din frecarea aerului în mişcare, cu
neregularităţile suprafeţei terestre, care provoacă scăderea vitezei vântului
şi micşorarea unghiului dintre direcţia acestuia şi gradientul baric. Astfel,
se formează convergenţa de frecare, vântul căpătând o componentă mai
apropiată de direcţia gradientului baric. Mărimea acestei forţe este
proportională cu viteza mişcării aerului şi se defineşte prin relaţia:
R=-kV
91

în care: R = forţa de frecare; k = coeficient de frecare depenent de caracterul suprafeţei
terestre; V = viteza vântului.
Se poate spune că, valorile coeficientului de frecare sunt mai mari în regiunile
montane şi adânc fragmentate, mai mici în regiunile de câmpie şi foarte mici în cele
oceanice (de patru ori mai reduse decât pe continente). De asemenea, forţa de frecare
joacă un rol însemnat în distribuţia verticală a vitezei vântului. La altitudini mari, acolo
unde lipseşte forţa de frecare asupra aerului, acţionează numai forţa gradientului baric şi
cea de deviaţie, care sunt de sens contrar, iar vântul bate paralel cu izobarele (vânt de
gradient). În cazul în care izobarele sunt paralele şi rectilinii se numeşte vânt geostrofic.
4. Forţa centrifugă (F) este forţa care acţionează în cazul deplasării aerului pe
traiectorii curbilinii, definită prin relaţia:
𝐯𝟐
F=
𝒓
în care: F = forţa centrifugă; v = viteza liniară şi r = raza curburii traiectoriei.
Se poate spune că, forţa centrifugă (F) este direct proportională cu pătratul vitezei
particulelor în mişcare (v2) şi invers proporţională cu raza de curbură a traiectoriei
acestora (r). În formele barice principale (cicloni şi anticicloni) de la latitudinile medii,
caracterizaţi prin viteze relativ reduse ale vântului (din cauza gradienţilor barici reduşi) şi
prin valorile mari ale razelor curburii izobarelor, forţa centrifugă este mai mică (de zeci
de ori) decât forţa de deviaţie datorată rotaţiei Pământului. În schimb, în ciclonii tropicali
unde raza curburii izobarelor este mică, iar viteza vântului este mare, forţa centrifugă
creşte substanţial depăsind-o de câteva ori pe cea generată de rotaţia Pământului (aceasta
depăşire se datorează în parte şi scăderii spre Ecuator a forţei de deviaţie.
Clasificarea vântului
Vânturile se clasifică după mai multe criterii (frecvenţa, natura lor, zonele de
acţiune, altitudine s.a.), astfel:
§ Criteriul frecvenţă: vânturi permanente (bat tot timpul anului în aceeaşi direcţie),
vânturi periodice (bat numai într-o anumită perioadă a anului) şi vânturi
neregulate (care apar doar accidental).
92

§ Criteriul naturii lor: vânturi care sunt rezultatul circulaţiei atmosferice generale şi
vânturi locale.
§ Criteriul altitudine: vânturi de suprafaţă, vânturi de altitudine, vânturi catabatice.
Mişcarea aerului suferă frecvent modificări de direcţie şi de viteză, astfel încât

numai rareori ea se desfăşoară în plan strict orizontal. Analiza traiectoriilor particulelor
de aer în cadrul curenţilor atmosferici a permis deosebirea a trei tipuri de mişcare:
laminară, turbulentă şi în rafale. Mişcarea laminară este deplasarea uniformă (fără
modificări de direcţie sau viteză) a aerului în direcţie orizontală sau quasiorizontală. Ea
are viteze moderate şi se produce deasupra suprafeţelor netede (oceanice, de câmpie etc.).
Mişcarea turbulentă se caracterizează printr-o variabilitate accentuată a direcţiei şi
vitezei particulelor de aer, ceea ce complică foarte mult structura internă a curentului, iar
mişcarea în rafale, are drept caracteristică principală – variaţiile ample ale vitezei la
intervale scurte de timp.
Obstacolele întâlnite de vânt produc modificări importante ale vitezei şi direcţiei
acestuia. Rolul dinamic al reliefului depinde de multe aspecte: de altitudine şi de panta sa,
de masivitate şi extinderea masivului muntos, de unghiul fluxului de ascensiune şi de
viteza acestuia. În cazul în care vântul bate perpendicular pe direcţia unui lanţ muntos,
întră într-o mişcare ascendentă, îşi micşorează viteza şi chiar apare o ramură descendentă
cauzată de forşele de frecare.
În zona de culme, viteza creşte devenind mai mare decât la aceeaşi înălţime deasupra
câmpiei din apropiere, datorită desimii mai mari a liniilor de curent. Pe versantul opus,
viteza se micşorează din nou, vântul are o mişcare descendentă, ondulatorie, uneori apar
vârtejuri, iar la poalele pantei se formează un spaţiu adăpostit numit ,,umbră de vânt”. În
zonele cu vânturi permanente (alizee), versanţii expuşi vântului se numesc ,,din faţa
vântului”, iar cei opusi ,,din spatele vântului”.
Energia eoliană
Energia eoliană este energia vântului, o formă de energie regenerabilă. Se crede că
potențialul tehnic mondial al energiei eoliene poate să asigure de cinci ori mai multă
energie decât este consumată acum. Acest nivel de exploatare ar necesita 12,7 % din
suprafața Pământului (excluzând oceanele) si să fie acoperita de parcuri cu turbine,
presupunând că terenul ar fi acoperit cu 6 turbine mari de vânt pe kilometru pătrat.
93

Importanţa climatică a vântului constă în aceea că el poate determina
încalzirea sau răcirea, pluviozitatea sau uscăciunea regiunilor pe care le străbate.
Intensifică evaporaţia apei şi a solurilor accentuând seceta sau din contră,
transportând mase de aer umed, o atenuează. De asemenea, cunoaşterea frecvenţei şi
vitezei vântului are o mare importanţă practică în viaţa economică a unui centru urban
(planificare urbana), în navigaţia maritimă şi cea aeriană.
S-a calculat că, vântul poate furniza de trei mii de ori mai multă energie decât
cărbunele ars azi în toată lumea. Din calcule rezultă că, dacă s-ar capta numai forţa
curenţilor aerieni cu o viteză de 7 m/s, de pe o suprafaţă de 20.000.000 kmp din
Eurasia centrală şi estică, s-ar obţine, cu instalaţii eoliene, cca. 2,2 milioane kwh pe
fiecare kmp.
Pentru a ne face o imagine cât mai exactă asupra puterii energiei eoliene, s-a
demonstrat că, un vânt care bate 3-4 ore cu o viteză de 20 m/s, pe o suprafaţă de 200
kmp, ar produce o cantitate de energie egală cu aceea pe care ar produce-o, timp de 3-
4 ore, 20 de hidrocentrale.
În contextul actual, caracterizat de creșterea alarmantă a poluării cauzate de

producerea energiei din arderea combustibililor fosili, devine din ce în ce mai
importantă reducerea dependenței de acești combustibili. Energia eoliană s-a dovedit
deja a fi o soluție foarte bună la problema energetică globală.
Utilizarea resurselor regenerabile se adresează nu numai producerii de energie, dar

prin modul particular de generare reformulează și modelul de dezvoltare, prin
descentralizarea surselor. Energia eoliană în special este printre formele de energie
regenerabilă care se pretează aplicațiilor la scară redusă.
Principalul avantaj al energiei eoliene este emisia zero de substanțe poluante

și gaze cu efect de seră, datorită faptului că nu se ard combustibili. Producerea de
energie eoliană nu implică producerea nici unui fel de deșeuri. Costul energiei
electrice produse în centralele eoliene moderne a scăzut substanțial în ultimii ani,
ajungând în S.U.A. să fie chiar mai mici decât în cazul energiei generate din
combustibili, chiar dacă nu se iau în considerare externalitățile negative inerente
utilizării combustibililor clasici.
94

În 2004 prețul energiei eoliene ajunsese deja la o cincime față de cel din
anii 1980, iar previziunile sunt de continuare a scăderii acestora deoarece se pun în
funcțiuni tot mai multe unități eoliene cu putere instalată de mai mulți megawați.
1. Cum se defineşte presiunea atmosferică şi care sunt unitţăile de măsură uzitate
2. Care sunt formele barice principale şi secundare ?
3. Ce este forţa lui Coriolis ?
4. Care sunt forţele care acţionează asupra aerului ?
5. Ce este energia eoliana şi cum apreciaţi importanţa acesteia ?
95

Modulul 7 - METEOROLOGIE SINOPTICĂ
CONŢINUT:
Unitatea de învăţare 7.1. Masele de aer.................................................................95

Unitatea de învăţare 7.2. Fronturile atmosferice..................................................100
Unitatea de învăţare 7.3. Cicloni şi anticicloni....................................................107
Întrebări de verificare ......................................... ......................................... .....109
OBIECTIVE:
- înţelegerea modului de formare a maselor de aer
- cunoaşterea proceselor prin care se realizează frontogeneza şi frontoliza
- cunoaşterea genezei ciclonilor şi anticiclonilor
Cuvinte cheie: sinoptic, front atmosferic, ciclogeneză

MASELE DE AER
Meteorologia sinoptică este acea ramură a meteorologiei care studiază procesele

şi fenomenele la macroscară, în scopul elaborării prognozei timpului, sau mai concis,
ştiinţa care studiază vremea. Evoluţia vremii poate fi prognozată numai pornind de la
cunoaşterea modului de manifestare a fenomenelor meteorologice, care se petrec într-
un spaţiu considerabil de mare. Necesitatea cercetării proceselor şi fenomenelor
meteorologice de pe mari spaţii rezultă din faptul că atmosfera se află în permanenţă
mişcare, iar acestea se succed continuu (Donaud, 1966). Problematica meteorologiei
sinoptice ce vizează realizarea prognozelor de timp vizează masele de aer, fronturile
atmosferice, evoluţia şi deplasarea ciclonilor şi anticiclonilor.
Observaţiile efectuate asupra schimbării timpului într-o anumită zonă precum şi
analiza proceselor atmosferice cu ajutorul hărţilor sinoptice, arată că troposfera
cuprinde mase de aer de mari dimensiuni. După proprietăţile fizice pe care le posedă,
o masa de aer în plan orizontal, poate fi relativ omogenă, dar poate să difere mult de
masele de aer învecinate (Draghici, 1988).
96

Cantităţile mari de aer din troposefră, comparabile ca suprafaţă cu porţiuni mari
ale continentelor, mărilor şi oceanelor, care posedă proprietăţi fizice comune şi care
se deplasează de-a lungul curenţilor circulaţiei generale a atmosferei, poartă numele
de mase de aer.
Dimensiunile în plan orizontal ale maselor de aer din troposferă sunt cuprinse
între câteva sute până la câteva mii de kilometri. Extinderea în plan vertical a maselor
de aer măsoarâ, de regulă, 1-10 km, dar în majoritatea cazurilor ele se extind în toată
troposfera. Uneori, deasupra unei mase de aer, se află alta, de regulă mult mai caldă.
Unul dintre elementele principale care aparţine proprietăţilor de bază ale maselor de
aer şi care le diferenţiază este temperatura. De remarcat pentru masele de aer este
valoarea redusă a gradientului orizontal de temperatură. Chiar dacă în limitele masei
de aer, temperatura are un diapazon de schimbare mai mare, gradientul orizontal, de
regulă nu depăşeşte 10C la 100 km.
Cu privire la proprietăţile de bază, în afară de temperatură, fiecare masă de aer se
caracterizează prin umezeala specifică, gradient vertical de temperatură, caracterul
nebulozităţii şi precipitaţiilor, precum şi al proprietăţilor optice (transparenţa aerului).
Trebuie menţionat faptul că, în straturile de trecere dintre masele de aer, temperatura
se poate schimba cu 10 - 150C, pe distanţe de 100 – 150 km. Asemenea zone înguste,
care separă masele de aer se numesc zone frontale.
Ca urmare, zonele care separă masele de aer din troposefră coincid cu zonele de
formare a fronturilor atmosferice. Masa de aer îşi poate păstra proprietăţile sale în
decursul unei perioade oarecare de timp, dar uneori şi le poate schimba destul de
repede, transformându-se.
Masele de aer se formează având la bază acţiunea particularităţilor fizico-
geografice ale nucleului de formare şi influenţa suprafeţei subiacente. Nucleele de
formare se află în zonele cu temperaturi diferite ale echilibrului radiativ şi ale
suprafeţei subiacente, care depind de caracterul acesteia (uscat, apă, zăpadă, pădure –
cu relief diferit etc.). Aceste particularităţi condiţionează diferenţa cu privire la
caracteristicile temperaturii şi umezelii maselor de aer care se formează în nuclee
diferite (Farcas, 1988). Formarea sau transformarea completă a maselor de aer se
extinde, de regulă, de la 3 la 7 zile.
97

Un lucru important, este acela că, în procesul de formare a maselor de aer, un rol
deosebit îl are suprapunerea nucleelor geografice şi sinoptice de formare a maselor de
aer. În procesul de formare a unei mase de aer, aerul dobândeşte progresiv umezeala,
temperatura şi alte proprietăţi, care sunt caracteristice condiţiilor de timp din zona
respectivă. Procesul de formare a masei de aer se consideră încheiat, când temperatura
medie diurnă a aerului de la nivelul solului practic încetează să se mai schimbe.
Mediul troposferic cuprinde un număr oarecare de mase de aer, din care o parte se
află în condiţii de echilibru cu cele ale zonei în care se găsesc, iar cealaltă parte se află
în stadiul de formare. Problema analizei sinoptice cu privire la condiţiile de formare a
maselor de aer constă în aprecierea influenţei lor asupra structurii câmpurilor
meteorologice, la scară sinoptica, în limitele fiecărei mase de aer (Holton, 1966).
Din punct de vedere al transformării, masele de aer se împart în calde şi reci
(această clasificare a maselor de aer este numită clasificare termodinamică şi are la
bază schimbarea termică a stării lor).
Masa de aer cald este masa de aer în mişcare, a cărei temperatură este mai
ridicată decât cea a suprafeţei subiacente şi/sau decât cea a maselor de aer învecinate.
În general, în masa de aer cald, stratificarea este stabilă. În ea predomină, mai ales în
stratul inferior, produse de condensare ca ceaţa, norii Stratus şi Stratocumulus cu
plafon redus.
Masa de aer rece este masa de aer, care în deplasarea sa înlocuieşte o masă de aer
mai cald. Temperatura masei este, îndeosebi la început, mai scăzută decât cea a
suprafeţei subiacente. Astfel, rezultă că masa de aer devine caldă, datorită advecţiei
calde, iar cea rece – datorită advecţiei reci.
Dar, considerând particularităţile repartiţiei orizontale şi verticale a temperaturii şi
abordarea sinoptică în divizarea maselor de aer în calde şi reci, toate masele de aer pot
fi împărţite în urmatoarele tipuri:
Ø masă de aer stabilă caldă;
Ø masă de aer instabilă caldă;
Ø masă de aer stabilă rece;
Ø masă de aer instabilă rece.
Dintre toate tipurile de mase de aer, în masa de aer instabilă rece se întâlneşte
cel mai semnificativ mers diurn al mărimilor meteorologice. Pentru zonele din
interiorul continentelor, timpul este liniştit, nopţile senine, temperaturile scăzute,
98

uneori îngheţuri slabe de la un sezon la altul, umezeala relativă mare şi ceţuri de
radiaţie. În timpul zilei se observă o creştere semnificativă a temperaturii, apariţia
norilor cumuliformi, iar la umezeală mare – nori Cumulonimbus, cu averse de ploaie
şi fenomene orajoase.
Clasificarea geografică a maselor de aer

Într-o regiune geografică oarecare, starea atmosferei şi suprafaţa subiacentă diferă
de la un an la altul. O masă de aer rezultată prin deplasarea în altă zonă geografică îşi
schimbă proprietăţile în funcţie de traiectoria de mişcare, viteza de deplasare si
caracterul câmpului baric. Ca urmare, originea geografică a masei de aer nu poate
reda valorile exacte ale temperaturii aerului, umezelii specifice, regimului
nebulozităţii şi alte proprietăţi fizice, cu atât mai mult cu cât unele caracteristici ale
masei de aer sunt relativ stabile şi de aceea este necesar a fi cunoscute.
A. Aerul continental arctic (C.A.) se formează în bazinul arctic la nord de
paralela de 700 a emisferei nordice, iar pe timpul iernii, la nord de paralela
de 650.. În centrul ei se află masa de aer stabilă locală, cu temperaturi
scăzute la toate înălţimile, cu umezeala specifică foarte scazută şi
umezeala relativă mare. Stabilitatea sa este exprimată foarte bine iarna,
când se produc inversiuni puternice, dar se pastrează şi vara, când
inversiunea de temperatură slăbeşte sau se schimbă în izotermie. Vara,
frecvenţa ceţurilor dense creşte brusc, întrucât odată cu creşterea
temperaturii aerului creşte şi umezeala specifică, fapt ce conduce la
apariţia unei suprafeţe considerabile cu apă şi zăpadă topită.
B. Aerul maritim polar (M.P.) pătrunde pe teritoriul european din sectorul
vestic, de la latitudinile temperate ale Oceanului Atlantic, iar uneori chiar
din sud-vest, dinspre Marea Mediterană şi dinspre sud, din Marea Neagră.
Iarna, aerul maritim polar (temperat) nu se menţine mult deasupra
Atlanticului. De regulă, acest aer se scurge dinspre vest, din Anticiclonul
Canadian, ca un aer maritim polar răcit, care prin deplasarea rapidă spre
est reuşeşte să se încălzească, indeosebi în stratul său inferior, şi să se
umezească puternic. În acest fel, iarna, deasupra Atlanticului, aerul
maritim polar se pare că este o masă instabilă rece. Instabilitatea se
99

păstrează şi deasupra Europei de Vest, cuprinzând foarte puţin şi zonele
vestice şi nord-vestice ale Rusiei.
C. Aerul continental polar (C.P.) se formează deasupra aproape întregului
teritoriu al Rusiei, Scandinaviei şi Finlandei, Peninsulei Balcanice (iarna),
părţii centrale şi nordice a Chinei (iarna). În general, în partea sudică a
zonei latitudinilor temperate, iarna predomină aerul continental polar, iar
vara se formează aerul continental tropical. Proprietăţile aerului
continental polar se schimbă foarte mult de la iarnă la vară. Iarna, acestea
se apropie de proprietăţile aerului arctic iar vara, de cele ale aerului
continental tropical. De asemenea, proprietăţile aerului continental polar se
schimbă în funcţie de zona concretă a latitudinilor temperate în care s-a
format, şi de masa de aer din care s-a transformat. De aceea, pentru aerul
continetal polar, este foarte greu să se concretizeze, care anume proprietăţi
stabile se găsesc în limitele unor perioade ale anului. Prezenţa sau lipsa
nebulozităţii în masa continentală polară, într-un grad mai mare, depinde
de caracterul câmpului baric şi de deplasarea meridională a aerului
continental polar, în limitele zonei temperate.
D. Aerul maritim tropical (M.T.) ocupă în emisfera nordică o mare parte a
zonei subtropicale de presiune ridicată, limitata la sud de Ecuator (sau de
frontul tropical) şi la nord de paralelele 40-500 latitudine nordică. În
centrul său, aerul maritim tropical este relativ stabil, lipsind încalzirea
accentuată a suprafeţei terestre. Deplasându-se spre nord-est, deasupra
oceanului, aerul maritim tropical devine mult mai stabil, îndeosebi iarna.
În Europa de Vest, aerul maritim tropical pătrunde cu temperaturi de 10-
120C, chiar şi mai mult, menţinându-şi stabilitatea. Vara, aerul maritim
tropical se încălzeşte mult deasupra continentului european.
E. Aerul continental tropical (C.T.) se formează deasupra regiunilor
continentale ale zonelor tropicale, iar vara, în sudul latitudinilor temperate,
de regulă în Asia Centrală şi deasupra sud-estului teritoriului european. În
zona lui de formare, aerul continental tropical este uscat, puternic încălzit
de masa de aer instabilă. Chiar dacă ziua, în stratul inferior cu grosimea de
1 – 2 km se observă un echilibru instabil umed şi chiar instabil uscat, norii
convectivi nu se formează din cauza umezelii relative reduse. Numai
100

deasupra culmilor montane se formează frecvent nori Cumulus şi
Cumulonimbus. În Europa de Vest, aerul continental tropical poate apărea
din nordul Africii, peste Marea Mediterană. Deasupra mării, aerul
continental tropical se umezeşte, dar trecând peste munţii Europei, dinspre
sud, el se expune uscării şi încălzirii foehnale, şi pătrunde în Europa
Centrală cu proprietăţi continentale. Rămăşiţele nebulozităţii puternice
formate prin scurgerea peste munţi sunt norii Altocumulus şi Cirrus.
Primăvara şi toamna, aerul continental tropical ajunge la latitudinile
temperate ca o masă de aer cald, cu nori stratiformi, burniţe şi ceturi
advective.

FRONTURILE ATMOSFERICE
Frontul atmosferic reprezintă zona intermediară îngustă, care separă doua mase
de aer cu proprietăţi diferite. Sinonimi sunt termenii de ,,zonă frontală” şi ,,strat
frontal”, întrucât, în condiţii reale, zona dintre masele de aer are nişte limite de
înălţime, care la nivelul solului sunt de câţiva zeci de kilometri, iar în atmosfera
liberă, de câteva sute de kilometri. Extinderea pe verticală a stratului frontal este de
câteva sute de metri. De asemenea, nu trebuie confundată noţiunea de zonă frontală cu
cea de zonă frontală înaltă.
Zona frontală este cea care separă două mase de aer, iar zona frontală înaltă este
zona de trecere de la ciclonul rece înalt la anticiclonul cald înalt, caracterizată printr-o
configuraţie de izohipse dese şi vânturi foarte puternice. În această zonă, presiunea
atmosferică şi gradientul orizontal de temperatură sunt mai mari decât în zona frontală
şi distribuite pe o suprafaţă vastă. Zona frontală este bine exprimată în troposfera
joasă, iar zona frontală înaltă – în cea mijlocie şi superioară.
Procesul de formare a fronturilor se numeşte frontogeneză. Pentru ca să apară în
atmosferă o zonă frontală, sunt necesare două condiţii:
• existenţa a două mase de aer cu proprietăţi diferite, care sa intre în
interacţiune în zona frontală;
101

• existenţa unor curenţi de sens contrar, care să menţină în contact cele doua
mase de aer
Procesul de destrămare şi dispariţie a fronturilor se numeşte frontoliză; el se
produce în anticiclon, şa barică pe axa de comprimare, dorsala anticiclonică.
Clasificarea fronturilor atmosferice
După modul lor de formare şi manifestare, fronturile atmosferice se clasifică

după mai multe criterii. La clasificarea fronturilor atmosferice se va ţine cont de:
limitele straturilor atmosferei în care se află fronturile şi dezvoltarea lor pe verticală;
tipul geografic al maselor de aer; clasificarea termodinamică a maselor de aer; direcţia
de deplasare a maselor de aer de-a lungul suprafeţei frontale şi caracterul mişcărilor
verticale ale aerului etc.
În funcţie de limitele straturilor atmosferei şi dezvoltarea pe verticală,
fronturile atmosferice se împart în:
• fronturi joase, bine exprimate în troposfera inferioară, care se pot extinde pânâ
la înălţimea de 1 – 3 km;
• fronturi înalte, bine exprimate în troposfera mijlocie, nu mai jos de 5 km;
• fronturi superioare, bine exprimate în troposfera superioară, care se pot
extinde pânâ la înălţimi de 10-12 km;
• fronturi stratosferice, considerate ca fiind zone cu gradient orizontali mari la
niveluri stratosferice.
În funcţie de masa de aer, care este mai activă, distingem fronturi calde şi
fronturi reci. Frontul atmosferic cald se formează atunci când masa de aer cald
este mai activă, şi înaintează spre masa de aer rece, pe care tinde să o înlocuiască.
Frontul atmosferic rece este acela în care masa de aer rece cu viteză mai mare se
deplasează spre cea calda pe care tinde să o înlocuiască.
În funcţie de modul cum circulă aerul în zona frontului, se deosebesc
anafronturi, când aerul are o mişcare de alunecare pe deasupra suprafeţei frontale,
şi catafronturi, când aerul alunecă descendent pe suprafaţa frontală.
În funcţie de mărimea gradientului termic orizontal şi după natura geografică a
maselor de aer, pe care fronturile le separă, se deosebesc fronturi atmosferice
102

principale, caracterizate prin contraste mari de temperatură şi fronturi atmosferice
secundare, cu contraste termice reduse.
Frontul atmosferic cald reprezintă suprafaţa de discontinuitate care separă o
masă de aer cald de o masă de aer rece. Frontul cald bine dezvoltat în partea
centrală a ciclonului se caracterizează prin ascensiunea treptată a aerului cald şi
răcirea lui adiabatică. Alunecarea ascendentă a aerului cald determină
condensarea vaporilor de apă şi formarea unui sistem de nori stratiformi
caracteristic acestui tip de front (Ns, As, Cs, Ci) (fig.27) .
Fig.27. Profilul schematic al frontului cald. Sus - secţiune; jos – schiţă pe

hartă (dupa N.Cristea)
Câmpurile de nebulozitate şi precipitaţii care aparţin frontului cald se remarcă printr-o

mare diversitate. De asemenea, structura câmpului de nebulozitate a frontului cald la
nivelul solului constă într-un sistem noros situat în faţa liniei frontului. Lăţimea
sistemului noros al frontului cald poate atinge 900-1000 km, iar în înălţime se poate
întinde pânâ la tropopauză. Zona cu precipitaţii la sol are o lăţime de circa 300 km în
cazul ploilor şi circa 400 km în cazul ninsorilor, şi de obicei, acestea cad în faţa liniei
frontului.
În zona frontului cald, norii superiori se observă deasupra masivului noros şi au o
grosime medie de 2,5 km. Aceşti nori sunt separaţi de norii As şi Ns printr-un culoar
lipsit de nori, cu grosimea de 2-3 km. De asemenea, nivelul de condensare coboară
accentuat iar deasupra lui se formează nori de convecţive dinamică. În faţa frontului, în
masa de aer rece, apar norii Stratus (St) şi Stratocumulus (Sc).
Lăţimea zonei cu precipitaţii a frontului cald se îngustează de la centrul ciclonului
spre periferie, iar în exterior, precipitaţiile încetează treptat.
103

Când în masa de aer cald, nivelul de condensare este foarte intens, uneori
precipitaţiile pot să lipsească. În asemenea cazuri, sistemul noros al frontului cald este
lipsit de norii Nimbostratus şi rareori şi de Altostratus.
Apropierea frontului cald este însoţită de schimbări ale vremii. La început apar norii
Cirrus, în urma lor norii Cirrostratus, care se transformă în nori Altostratus translucidus.
Pe timp de iarnă, din norii Altostratus compacţi pot să cadă precipitaţii slabe. În final,
norii Altostratus se transformă în nori Nimbostratus, din care cad ploi continue de lungă
durată. La apariţia norilor Cirrus, începe scăderea lentă a presiunii atmosferice şi treptat
atinge cea mai mare intensitate aproape de linia frontului (St. Gheorghe, 2012). După
trecerea liniei frontului, presiunea atmosferică poate să rămână neschimbată, să scadă
uşor iar apoi să înceapă să crească. Scăderea presiunii în faţa frontului cald se produce o
dată cu scăderea treptată a înălţimii penei aerului rece şi a cauzelor dinamice, prin
formarea în altitudine a divergenţei curenţilor de aer, deasupra părţii anterioare a
ciclonului.
Frontul atmosferic rece se formează atunci când o masă de aer rece se deplasează
spre o masă de aer cald, pe care o înlocuieşte. Masa de aer rece fiind mai densă, pătrunde
ca o pană sub masa de aer cald, care este obligat să se ridice brusc pe verticală. Fronturile
reci diferă de cele calde prin viteza de deplasare şi curbura accentuată a suprafeţei lor
frontale, în raport cu planul orizontal. După modul de manifestare, au fost stabilite două
sisteme noroase diferite, care aparţin frontului rece cu deplasare lentă şi celui cu
deplasare rapidă. Frontal rece cu deplasare lentă se numeşte front rece de ordinul I, iar cel
cu deplasare rapidă – front rece de ordinul II.
Frontul rece de ordinul I se deplasează cu viteze mai reduse, aerul rece pătrunde sub
cel cald, pe care-l antrenează într-o mişcare convectivă forţată, transformandu-l în
anafront. Sistemul noros este aproape acelaşi cu cel al frontului cald, numai că este dispus
în ordine inversă şi are dimensiuni mult mai mici (fig.28). Sistemul noros al frontului
atestă alunecarea ascendentă a aerului cald pe suprafaţa frontală. Dacă în anotimpul rece,
la frontul rece de ordinul I, convectivă este slab dezvoltată, rezultă că sistemul noros
cuprinde nori Nimbostratus, Altostratus, Altocumulus, iar în faţa liniei frontului, unde
masa de aer este mult mai caldă, se pot forma şi nori Stratocumulus.
În perioada caldă a anului, când stratificarea aerului este instabilă, în faţa liniei
frontului se formează nori Cumulonimbus. Când în aerul cald, mişcarea verticală
ascendentă cuprinde troposfera joasă şi mijlocie, frontul rece de ordinul I devine anafront.
104

Fig.28. Frontul rece de ordinul I (www.scrigroup.com)
Extinderea pe verticală a sistemului noros depinde şi de umezeala aerului cald,

limitele putând fi cuprinse între 5 – 7 km, dar de multe ori pot atinge 10 -12 km. Zona de
precipitaţii poate fi cuprinsă între 60 şi 170 km, având o intindere mai mare în partea
posterioară liniei frontului.
Datorită norilor Cumulonimbus, precipitaţiile sunt îndeosebi sub forma de averse de
ploaie, uneori de grindina, însoţite de fenomene orajoase. Durata acestora depinde de
instabilitatea masei de aer şi anotimpul anului.
Frontul rece de ordinul II se formează atunci când aerul rece se deplasează spre cel
cald cu o viteză mult mai mare decât în cazul frontului rece de ordinul I. Se
caracterizează printr-o pantă abruptă care uneori depăşeşte 900 şi printr-o instabilitate
verticală a masei de aer. Astfel, aerul cald din faţa liniei frontului este puternic dizlocat pe
vertical, fapt ce duce la dezvoltarea convecţiei. În acest context, are loc un flux de aer
convectiv puternic, care favorizează dezvoltarea norilor Cumulonimbus. Deasupra părţii
posterioare a frontului, mai sus de 3000-4000 m, aerul cald are o panta descendentă, de
unde rezultă ca frontul rece de ordinul II, în cea mai mare parte a lui, poate fi considerat
catafront (fig.29).
Sistemul noros al frontului rece de ordinul II se află în faţa liniei frontului şi este
format din nori Cumulonimbus cu o lăţime de 50 – 90 km. În anotimpul rece al anului,
grosimea norilor Cumulonimbus este de cca. 3 km, însă pe timpul verii, limita superioară
a norilor poate fi până la tropopauză, iar uneori pătrunde în stratosferă.
105

Fig.29. Frontul rece de ordinul II (www.scrigroup.com)
Fluxul de aer cald foarte puternic, urcând deasupra penei reci, se roteşte în faţa şi
o data cu el se deplasează şi norii Nimbostratus, Altostratus, Cirrostratus, precum şi norii
în destramare Altocumulus, Cirrocumulus, Cirrus. Destrămarea norilor este facilitată de
mişcarile descendente, care se extind pe o distanţă apreciabilă în faţa liniei frontului, ce
poate fi considerată ca o compensare la intensitatea mişcărilor ascendente din apropierea
liniei frontului. Întrucât zona de precipitaţii este de 70-90 km, iar viteza de deplasare de
45 km/h, uneori şi mai mare, aversele de ploaie, grindina etc., sunt de scurtă durata,
oscilând de la câteva minute până la maximum o oră.
De multe ori, în zona frontului rece de ordinul II se formează linii de instabilitate,
numite linii de gren, care pot să dureze câteva ore. De asemenea, norii Cumulonimbus nu
formează un sistem compact de-a lungul frontului ci au forma unui lanţ de nori izolaţi, în
care apar breşe sau nebulozitate mai puţin dezvoltată, care aparţine etajului mijlociu şi
superior.
În concluzie, se poate observa că la apropierea fronturilor reci (ordinul I şi II),
presiunea atmosferică scade uşor la început, iar după trecerea liniei frontului, aceasta
creşte treptat. În ceea ce priveşte temperatura aerului, la apropierea fronturilor se
înregistrează o scădere slabă, cu o intensitate mai mare dupa trecerea liniei frontului. Ca
şi în cazul frontului cald, la trecerea fronturilor reci se produce o rotire accentuate a
direcţiei vântului spre dreapta, însoţită şi de o intensificare a vitezei acestuia până la 30
m/s, uneori şi mai mult.
Fronturile ocluse sunt fronturi complexe, formate prin contopirea fronturilor reci şi
calde, în procesul de ocluziune a unui ciclon. Fronturile ocluse sunt de tip cald, când
aerul din spatele frontului rece este mai cald decât cel din faţa frontului cald, şi de tip
106

rece, când aerul din spatele frontului rece este mai rece decât cel din faţa frontului cald.
Să presupunem că, o masă de aer cald se deplasează de la vest la est şi se află între două
mase de aer mult mai reci. Astfel, masa analizată va fi limitată la est de frontal cald, iar la
vest de cel rece. Întrucât, frontal rece se deplasează mai repede decât frontal cald, va veni
momentul când linia frontului rece se va uni cu linia frontului cald, dând naştere frontului
oclus (fig.30). Ca urmare, spaţiul din apropierea suprafeţei solului ocupat de aerul cald se
reduce tot mai mult.
Fig. 30. Front oclus – secţiune (jurnaldemeteo.wordpress.com)
Frontul oclus de tip cald apare atunci când masa de aer rece, din spatele frontului
rece, cu deplasare mai mare, are temperatura mai ridicată decât masa rece din faţa
frontului cald, pe care-l ajunge din urmă. După structura şi fenomenele care-l însoţesc,
frontal oclus de tip cald se aseamănă cu frontal atmosferic cald. La trecerea frontului
oclus de tip cald, dacă schimbarea presiunii atmosferice se limitează la influenţa structurii
termice a frontului, se ajunge la concluzia că, în faţa liniei frontului superior, presiunea
scade lent la început, apoi se accentuează. După trecerea liniei frontului rece superior,
scăderea presiunii încetineşte brusc datorită reducerii înălţimii penei aerului mult mai
rece, însoţită apoi de pana aerului mai puţin rece, care se dezvoltă pe verticală. Frontul
oclus de tip cald este însoţit de trei sisteme noroase: norii frontului cald, norii frontului
rece şi norii frontului cald inferior apărut în procesul ocluziei.
Frontul oclus de tip rece se formează atunci când aerul din spatele frontului rece,
mai dens şi cu deplasare mai rapidă, are temperaturi mai scăzute decât aerul rece din faţa
107

frontului cald, pe care-l ajunge din urmă şi pătrunde sub el asemeni frontului rece. Norii
Cumulonimbus se formează şi se dezvoltă dupa ce frontul cald precedent urcă mai sus de
nivelul de cristalizare, în masa de aer rece prefrontală. Astfel, zona cu precipitaţii este
mai redusă decât cea a frontului oclus de tip cald, deoarece în frontul oclus de tip rece
predomină norii cumuliformi, cu averse de ploaie care au o extindere mai mică. O dată cu
apropierea liniei frontului se înregistrează o scădere uşoară a temperaturii aerului, dar în
timpul precipitaţiilor şi îndeosebi vara, temperatura poate scade cu 100C. În ceea ce
priveşte vizibilitatea, aceasta este bună după încetarea precipitaţiilor, pentru că masa de
aer devine mai rece, iar atmosfera mai puţin poluată. În Europa, fronturile ocluse reci
apar numai în perioada caldă a anului. Aerul oceanic din spatele frontului rece pătrunzând
pe uscatul încălzit, creează o vreme instabilă, urâtă, care se menţine 1 – 3 zile.

CICLONI ŞI ANTICICLONI
Teorii cu privire la formarea ciclonilor şi anticiclonilor

• la începutul secolului al XIX-lea au apărut diferite teorii cu privire la modul de
formare a anticiclonilor şi ciclonilor;
• teoria ,,termică sau convectivă” arată că ciclonii apar în interiorul aceleiaşi mase
de aer datorită mişcărilor ascendente produse deasupra zonelor calde ale
suprafeţei Pământului, iar anticiclonii apar prin mişcările descendente deasupra
zonelor mai reci. Din practică a rezultat că, această teorie nu se confirmă întrucât
temperaturi suprafetei subiacente nu constituie elemental esenţial în apariţia
formelor barice;
• în perioada 1840-1850, amiralul Fitz-Roy presupunea că formele barice apar ca
rezultat al apropierii curenţilor de aer de origini diferite. În anul 1880, Brown
arată că în partea anterioară a ciclonului se produce o aspiraţie a aerului cald, iar
în partea posterioară, o aspiraţie a aerului rece. În anul 1900, Bigelow a ajuns la
concluzia că, ciclonii apar în urma influenţei reciproce a două mase de aer de
origini diferite, venite în contact datorită circulaţiei generale a atmosferei;
• în anul 1920, şcoala meteorologică norvegiană condusă de Bjerknes, a emis
,,teoria ondulatorie”, cu privire la apariţia şi dezvoltarea formelor barice. După
108

această teorie, ciclonii şi anticiclonii apar în lungul suprafeţelor frontale – zone de
separaţie a două mase de aer cu proprietăţi diferite, care sub influenţa factorilor
advectivi şi turbulenţi, devenind instabile, formează din loc în loc ondulaţii sau
,,unde”, de lungimi diferite. După evoluţia lor în timp, s-au stabilit două categorii
de ,,unde barice”, şi anume: unde dinamic stabile şi unde dinamic instabile.
Primele, deplasându-se de-a lungul frontului, îşi păstrează un timp oarecare
amplitudinea constantă, apoi se sting. Cele instabile îşi modifică substanţial
amplitudinea în timp, deformând câmpul baric şi facilitând astfel apariţia formelor
barice închise. Creşterea amplitudinii ,,undei” duce la adâncirea şi extinderea
regiunii cu presiune scăzută. După trecerea ,,undei”, frontul se deformează şi se
deplasează spre aerul cald. Deformarea suprafeţei frontale şi scaderea accentuata a
presiunii în masa caldă favorizează şi dezvoltă activitatea turbionară (vârtej
ascendent) specifică ciclogenezei. Cu toate acestea, ,,teoria ondulatorie” nu a fost
convingătoare, astfel că au apărut alte teorii (Stefan, 2012).
• Teoria advectivo-dinamică apreciază că, ciclonii vor apărea în zonele de scădere
dinamică maximă a presiunii, iar anticiclonii, în zonele de creştere dinamică
maximă a presiunii, iar modificările câmpului baric de la sol sunt determinate de
structura câmpului termobaric din troposferă. Metoda advectivo-dinamică este
puţin folosită în studierea evoluţiei câmpului baric. Noile principii de analiză sunt
înterpretate cu ajutorul ecuaţiilor din dinamica fluidelor, în diferitele lor
aproximaţii.
Condiţii de formare a ciclonilor şi anticiclonilor

Ciclonul şi anticiclonul nu reprezintă numai zonele de joasă şi înaltă presiune cu
izobare închise. În primul rând sunt turbioane atmosferice cu o circulaţie deosebită şi o
structură specifică câmpului mârimilor meteorologice, care determină condiţii complexe
de timp. Durata de manifestare a acestor forme barice este de 5-7 zile, dar în anumite
situaţii, când condiţiile sunt favorabile, aceasta poate să fie mai mare. Ca urmare, ciclonii
şi anticiclonii sunt purtătorii caracteristici ai timpului, în care prognoza deplasării şi
evoluţiei lor reprezintă o parte din etapele metodei sinoptice, pentru prognoza de scurtă
durată.
Dacă doi cicloni, aproximativ la fel de adânci sunt uniţi prin izobare comune, ei se
numesc asociaţi sau conjugaţi. Dacă unul dintre ei are dimensiuni mai mici, iar în centru
109

presiune mai mare decât a celuilalt, ciclonul se numeste ,,ciclon secundar”. De asemenea,
când în dorsala anticiclonului se formează un anticiclon mai mic şi cu presiunea în centru
mai redusă decât a celuilalt (principal), el se numeşte ,,anticiclon secundar”.
Ciclonii şi anticiclonii se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume: zona
latitudinală de formare; legătura cu secţiunile frontale; gradul de dezvoltare pe verticală;
particularităţile structurii câmpului termobaric; viteza şi direcţia de deplasare. După
legăturile cu secţiunile frontale, ciclonii şi anticiclonii pot fi frontali (cicloni formaţi pe
fronturi) şi nefrontali. Nefrontali sunt ciclonii tropicali şi termici, care se formează vara,
deasupra uscatului, prin încalzirea puternică a aerului de la suprafaţa subiacentă (ciclonii
extratropicali, în marea lor majoritate, sunt frontali).
Întrucât anticiclonii mobili sunt legaţi de activitatea ciclonică frontală, ei se
formează în aerul rece şi, de regulă, invadează latitudinile joase, după fronturile reci din
spatele ciclonilor. Anticiclonii nefrontali sunt cei subtropicali şi termici (locali). Cei
termici se formează iarna, deasupra uscatului, prin răcirea accentuată a aerului de la
suprafaţa subiacentă.
După gradul de dezvoltare pe verticală, ciclonii şi anticiclonii apăruţi pe harta
sinoptică de sol se impart în joşi, medii şi înalţi. Cei joşi sunt formele barice în care
izobarele închise de pe harta de sol au corespondenţi numai pe harta de TA 850 hPa.
Formele barice medii cu izobarele închise la nivelul solului au corespondenţi pânâ la
suprafaţa izobarică de 700 hPa, iar formele barice înalte au corespondenţa de la nivelul
solului până la suprafaţa izobarică de 300 hPa şi chiar mai sus.
Ciclonii şi anticiclonii se deplasează cu viteze diferite. Când se deplasează cu
viteze mai mici de 5 km/h, se numesc staţionari, când depăşesc viteza de 5-10 km/h se
numesc puţin mobili, iar când viteza este mai mare de 10 km/h – mobili.
Ciclonii şi anticiclonii sunt reprezentaţi printr-o multitudine de fenomene. În
fiecare an, la nord de paralela de 250 a emisferei nordice, se formează aproximativ 1000
de cicloni. De asemenea, pe hărţile de sol ale emisferei nordice, zilnic se pot depista 15-
20 de cicloni şi 7-10 anticicloni.
Întrucât dimensiunile acestor forme barice depăşesc mii de kilometri, rezultă ca la
latitudinile extratropicale, troposefra inferioară este ocupată în totalitate de ciclonii şi
anticiclonii care se succed.
110

1. Care sunt caracteristicile maselor de aer ?
2. Care este clasificarea geografică a maselor de aer ?
3. Ce sunt fronturile atmosferice şi cum se clasifică ele ?
4. Care sunt teoriile privind formarea ciclonilor şi anticiclonilor ?
111

BIBLIOGRAFIE
1. Bogdan Octavia, Niculescu Elena (1999), Riscurile climatice din România, Sega
International, Bucureşti.
2. Ciulache S. (1988), Meteorologie, Tipografia Universităţii Bucureşti, Bucureşti.
3. Ciulache S., Ionac Nicoleta (1995), Meteorologie grafică, Editura Universităţii
Bucureşti.
4. Ciulache S., Ionac Nicoleta (2003), Dictionar de Meteorologie şi Climatologie,
Editura Universitară, Bucureşti.
5. Donaud A., Besleaga N. (1966), Meteorologie sinoptică, dinamică şi
aeronautică, Bucureşti.
6. Draghici I. (1988), Dinamica atmosferei, Editura Tehnică, Bucureşti.
7. Dumitrescu Elena (1973), Curs de meteorologie-climatologie, vol.I, Litografia
Universităţii, Bucureşti.
8. Erhan Elena (1982), Curs de meteorologie şi climatologie”, Universitatea
,,Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
9. Fărcaş I. (1988), Prevederea vremii, Universitatea Babes – Bolyai, Cluj Napoca.
10. Fărcaş I. (1990), Meteorologie-Climatologie. Structura şi dinamica atmosferei,
Universitatea din Cluj-Napoca.
11. Fevrot Ch, Leroux G. (1975), Meteorologie, Edit. Tehniques et Scientifique
Francaise, Paris.
12. James R. Holton (1996), Introducere în meteorologia dinamică, Editura
Tehnică, Bucureşti.
13. Kumar M. & co. (2015), Wintertime characteristics of aerosols at middle Indo-
Gangetic Plain: Impacts of regional meteorology and long range transport,
Atmospheric Environment, vol.104, pag.162-175.
14. Mauritsen T.& co. (2012), Tuning the climate of a global model, Journal of
Advances in Modeling Earth Systems, vol.4, issue 3.
15. Măhăra Gh. (2001), Meteorologie, Editura Universităţii din Oradea.
16. Marcu M. (1983), Meteorologie şi Climatologie forestieră, Editura Ceres,
Bucureşti.
17. Moraru S. (1980), Erupţiile solare sursa dinamica a electricităţii atmosferice,
Editura Dacia, Cluj-Napoca.
112

18. Neguţ A.L. (1981), Meteorologie marină, Editura Sport Turism, Bucureşti.
19. Pateraki S. & co. (2012), The role of meteorology on different sized aerosol
fractions (PM10, PM2.5, PM2.5–10), Science of the Total Environment, vol.419,
pag. 124-135.
20. Pop Gh. (1988), Introducere în meteorologie şi climatologie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
21. Sagan C. (2014), Cosmos, Editura Herald, Bucureşti.
22. Stefan Gh. (2012), Meteorologie sinoptică, Editura Printech, Bucureşti.
23. Stoica C, Cristea N. (1971), Meteorologie generală, Editura Tehnică, Bucureşti
24. Urdea P. (1994), Elemente de astronomie pentru geografi, Universitatea din
Timişoara.
25. Webster P. (2013), Meteorology: Improve weather forecasts for the developing world,
Nature, vol.493.
26. Zhang Q. & co. (2015), Effects of meteorology and secondary particle
formation on visibility during heavy haze events in Beijing, China, Science of
the Total Environment, vol.502, pag. 578-584.
113

Curs Universitar Meteorologie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Universitar Meteorologie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA

Modulul 1. CE ESTE METEOROLOGIA?..........................................................6

Modulul 3. PROCESELE RADIATIVE...............................................................31

Modulul 4. PROCESELE TERMICE DE LA SUPRAFAŢA TERESTRA

Modulul 6. PROCESELE DINAMICE DIN ATMOSFERĂ.................................83

Modulul 7. METEOROLOGIE SINOPTICĂ..........................................................96

Unitatea de învăţare 1.1. Definiţia meteorologiei. Generalităţi ……………..……….6

- însuşirea definiţiei şi obiectului meteorologiei;

Cuvinte cheie: meteorologie, observaţii şi experimente meteorologice, elemente

Unitatea de invatare 1.1.

Titulatura de meteorologie provine de la două cuvinte de origine greacă:

Unitatea de învăţare 1.2.

1.2.1. Dezvoltarea meteorologiei pe plan mondial. În meteorologia greacă se

Primii filosofi care s-au arătat interesați de fenomenele meteorologice şi

Ø Programul de supraveghere a schimbărilor climatice la nivel planetar;

Cooperarea internaţională a contribuit la dezvoltarea meteorologiei prin

1.2.2. Dezvoltarea meteorologiei în România.

Atmosfera fiind un mediu fluid, pentru explicarea tuturor problemelor privind

Unitatea de învăţare 1.4.

Posturile meteorologice, staţiile meteorologice şi observatoarele aerologice

În cadrul reţelei naționale de stații meteorologice de suprafaţă sunt derulate

• temperatura aerului, presiunea atmosferică, direcţia şi viteza văntului,

În România sunt şapte centre meteorologice regionale prin care datele

Unitatea de învăţare 2.1. Originea, limitele şi masa atmosferei. ……………………14

- întelegerea ipotezelor ce vizează originea atmosferei terestre;

Cuvinte cheie: atmosferă, structura verticală, azot, oxigen, ozon

Unitatea de învăţare 2.1.

Referitor la originea atmosferei există mai multe ipoteze. Informaţiile

Concentrarea treptată a gazelor în centrul său şi comprimarea lor duce la

Apărând apa, cantităţi importante de dioxid de carbon se dizolvă în apa

Se poate concluziona că, atmosfera terestra a parcurs o evoluţie îndelungată,

Limitele atmosferei. Limita inferioară a atmosferei este considerată ca fiind

Datorită câmpului gravitaţional al Pământului, densitatea aerului se micşorează cu

Unitatea de învăţare 2.2.

Cercetările aerologice au confirmat că, pe verticală, atmosfera nu este omogenă ea

Fig.3. Stratificarea atmosferei (criteriul termic)

TROPOSFERA – reprezintă pătura atmosferică cea mai joasă, care vine în

STRATOSFERA – se întinde de la limita tropopauzei până la înalţimea de 35 km

MEZOSFERA – este cuprinsă aproximativ între 50 şi 80 km, fiind stratul atmosferic în

TERMOSFERA – reprezintă stratul atmosferic cel mai cald, datorită absorbţiei

Fig.5. Straturi ionosferice

§ în perioadele cu intensă activitate solară, se produc aşa-numitele ,,furtuni

§ dacă troposfera şi stratosfera alcătuiesc atmosfera inferioara, celelalte straturi

Organizaţia Meteorologică Mondială arată că în componenţa aerului uscat de la

Principalele componenente variabile

Dioxidul de carbon (CO2) are o proporţie de cca. 0,02 – 0,03 %, ca

Vaporii de apă pătrund în aerul atmosferic în urma proceselor de evaporare

Fig.7. Formarea ozonului atmosferic

§ straturile atmosferice cuprinse între 20 şi 55 km înalţime (partea superioară

1. Cum s-a format atmosfera terestră şi care sunt limitele acesteia ?

Cuvinte cheie: sistem solar, stea, Soare, radiaţie

Unitatea de învăţare 3.1.

Termenul de sistem solar se referă la Soare şi la toate corpurile ce se rotesc în

Mărimea Sistemului Solar

În cazul în care cataclismele cosmice ocolesc această parte a galaxiei, sistemul

În nucleul Soarelui, heliul va începe să se transforme în oxigen. Peste 7,5

3.1.1. Soarele şi activitatea solară. Principala sursă a aproape tuturor proceselor şi

§ observaţiile spectrale arată ca în compoziţia Soarelui intra hidrogenul (71%),

În fiecare secundă, 564 de milioane de tone de hidrogen sunt grupate în 560

§ Soarele execută o mişcare în jurul centrului Galaxiei cu o viteză de cca. 250

Fig.11. Orbitele planetelor in sistemul solar (www.orbitalplane.com)

3.1.2. Structura Soarelui. Întrucât temperatura şi presiunea din interiorul Sorelui

§ În structura Soarelui intră nucleul, o zonă radiativă, o zonă convectivă, iar la