Hector Berlioz

S-a născut la La-Côté-St-André, aproape de Grenoble, la 11 decembrie 1803 și a decedat

la Paris, la 8 martie 1869 (la 65 de ani).
Contrar omului și creatorului care nu se văita niciodată, care se mulțumea cu orice, pe
care nu-l preocupa decât munca sa și aș cărui întreg geniu se putea concentra în grația profundă a
unui lied de trei minute, iată veșnicul revendicativ, strigând spre toate zările drepturile sale, care i
se păreau călcate în picioare, care nu visa în viața ca și în opera sa, decât răni. În viața sa plină de
lupte, au fost și victorii strălucite, dar și la fel de multe înfrângeri rușinoase numai pentru cei care
le provocau, dar care nu erau de natură să fie suportate de temperamentul de răzvrătit, însetat de
dreptate, al celui care știa că dreptatea era de partea lui.
Viața, care pentru el a fost un lanț de catastrofe provocate de el însuși: căsătorii pripite,
certuri absurde cu cei de o seamă cu el, în urma unr jigniri aduse tot de el unor oameni care îl
iubeau, dar care îl găseau insuportabil. Ca și Schibert, el avea doi idoli, aceiași ca ai lui Franz:
Goethe, în poezie și Beethoven în muzică. Avea 25 de ani când a compus cele Opt scene din
Faust, luând drept bază traducerea ui Gerard de Nerval, dar refăcând-o substanțial și
completând-o cu episoade din textul original al celui de-al doilea Faust, pentru a face din această
partitură, următoarea sa Damnațiune a lui Faust. Această compoziție era la fel de genială ca și cu
șaizeci de ani mai înainte, prima versiune a lui Goethe a viitorului său Faust.
Berlioz i-a trimis lui Goethe partitura sa, dar acesta nu i-a răspuns niciodată. La fel făcuse
și Schubert când acesta îi trimisese Margareta la război și Regele Ielelor. Goethe se apropia de
80 de ani și tot acest tineret turbulent îl speria: vedea în el umbrele reînviate ale propriei sale
tinereți de care nu mai voia să audă vorbindu-se. Pe Beethoven, Berlioz îl descoperă la Paris, la
Conservator, unde, încă din 1828, Habeneck îl revelase lumii muzicale și publicului uluit. Și
pentru Berlioz revelația este la fel de uluitoare, dar într-o clarificare de o justețe absolută, își dă
seama că nu imitându-l pe el va ajunge să-și afirme personalitatea, ci întrebându-se ce ar fi făcut
Beethoven dacă s-ar fi ivit în muzică treizeci de ani mai târziu. Răspunsul la această întrebare a
fost Simfonia Fantastică, în 1830: lovitura de geniu a celor 27 de ani ai săi, pe care o va egala
deseori, dar pe care nu o va depăși niciodată. Chiar după prima ei execuție triumfală la
Conservator, dirjată de el, Simfonia îi asigură gloria, dar nu și situația materială.

1
 Anul 1830 a fost marcat de Bătălia pentru Hernani. Pentru Simfonie nu a trebuit să aibă
loc o bătălie: muzica sa a fost acceptată de public cu delectare, fie că era format din mulțimea
melomanilor care îl aplaudau cu acelși entuziasm și pe Beethoven, fie că erau Junii turci ai
romantismului, care ținuseră să fie cu toții prezenți.

Operă cu subiect istoric

Cu opera Troienii, Berlioz voia să devină un Wagner francez. Ea este alcătuită din două
părți: Căderea Troiei și Troienii la Cartagină. Berlioz visa la o reprezentare în două serii
consecutive, ceea ce nu a putut obține niciodată. În timpul vieții sale, nu s-a montat decât
Troienii la Cartagină, care a însemnat iarăși un eșec. După moartea muzicianului, s-au făcut de
mai multe ori încercări de a concentra opera într-o singură reprezentație, recurgându-se la tăieturi
barbare, mai ales în prima parte, dar fără rezultat. Succesul nu a fost decât unul de politețe
plictisită. S-a încercat în Anglia marea experiență: reprezentarea integrală a operei într-o singură
seară, cu un antract imens. Era și acesta un vis wagnerian și extazierea s-a mărginit la un cerc
foarte restrâns. Evenimentul a fost, însă, consemnat într-un disc și astfel, există o execuție totală
a Troienilor.
Berlioz, a făcut în Troienii, ceea ce nu și-a permis în niciuna din celelalte lucrări ale sale,
și anume, concesii. În ansamblul ei, scriitura este mult mai puțin îndrăzneață ca de obicei.
Berlioz a ținut cu orice preț să egaizeze stilul Marii Opere, pe care el îl avea ca o combinație
între Tannhauser și Robert Diavolul.

Bibliografie:
1. Antoine Golea, Muzica din noaptea timpurilor până în zorile noi, Editura
Muzicală, București, 1987
2. Dicționar de termeni muzicali, Larousse, București, Univers enciclopedic, 2000