INSTITUŢIILE DE AUTORITATE FORTE ÎN PROCESUL INTERBELIC DE

CONSTRUCŢIE A NAŢIUNII.

ROLUL LOR ÎN INTEGRAREA BASARABIEI MULTIETNICE

Definirea noţiunii de autoritate forte („hard power”):

Autoritatea forte a Statului este compusă din acele entităţi instituţionale (de regulă militare)
care au capacitatea de a exercita o impunere mai mult decât morală asupra populaţiei interne sau
asupra unor populaţii străine, de a pătrunde în mod nerestricţionat în spaţiul material al vieţii cotidiene
şi de a condiţiona în mod neintermediat comportamentul individual şi pe cel colectiv.

Ea se concretizează mai cu seamă în instituţiile care protejează teritoriul unei ţări de

ameninţările ce pot veni din exteriorul (ex: Armata) ori din interiorul graniţelor sale (ex: Poliţia,
Jandarmeria, serviciile de Siguranţă).

Având prin natura lor calitatea de forme primare şi fundamentale de reprezentare şi

manifestare ale unei puteri guvernante, relaţia pe care instituţiile de autoritate forte/militare o compun
în raport cu populaţia este deseori (auto)definită în termeni restrictivi.

Atât forţa armată cât şi cele de supraveghere şi menţinere a ordinii interne dezvoltă atitudini şi
acţiuni proprii care în cadrul unui proces de uniformizare socială se materializează pornind din
premisele ideologice ale constrângerii ori persuadării.

Coerciţia şi persuasiunea, strategii ale politicii uniformizatoare din perspectiva autorităţii forte

Forţa armată, cea de siguranţă internă şi cea de asigurare a ordinii publice oferă colectivităţii
spaţii şi ocazii aparte de interacţiune socială. Obiectivul lor social pe termen lung este acela de a
forma tipuri specifice de conexiuni la nivelul raporturilor dintre indivizi, pe de o parte, şi dintre
aceştia şi autoritatea Statului, pe de altă parte. În mod universal rolul instructiv al autorităţii armate
este acela de a educa sentimentele, atitudinile şi comportamentele (individuale şi colective) de
loialitate, solidaritate, disciplină, supunere, spirit de sacrificiu şi altele asemenea. Acestea pot fi
categorisite în elemente realizabile prin impunere exterioară (disciplina, supunerea) ori prin
persuadare progresivă (loialitatea, solidaritatea, spiritul de sacrificiu fiind sentimente materializabile
exclusiv prin prisma convingerii interne a individului/comunităţii).

Cu toate că natura clasică a autorităţii militare este aceea de adaptare restrictivă a individului
şi colectivităţii la aceste cerinţe, o construcţie socială viabilă pe termen lung (mai cu seamă una de
tipul construcţiei naţionale) nu va putea fi interpretată numai prin semnificaţiile coercitive ale
autorităţii forte. Vom observa în schimb cum un Stat îşi va utiliza instituţiile de resort şi în direcţia
familiarizării non-invazive a indivizilor cu limitele dezirabile ale auto-definirii colective, cu alte
cuvinte îşi va folosi reprezentativitatea militară şi în vederea persuadării pozitive a populaţiei, a
interiorizării progresive a unor canoane politice, sociale şi culturale.

Poziţia şi rolul general al Armatei în programul interbelic de construcţie naţională

În Vechiul Regat, cu precădere în deceniile cuprinse între sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX, Armata îşi îndeplinise rolul de mediu uniformizator funcţionând ca un instrument de
socializare şi educare. Această transformare socială prin filtrul autorităţii şi a mediului militar nu
mersese însă înainte de Primul Război Mondial decât până la un anumit punct de dezvoltare. Astfel,
cu toate că perioada (cu aproximaţie) a anilor 1870-1910 adusese multe modificări modernizatoare în
statutul milităriei, în rolul său social şi în relaţia dintre Armată şi populaţie, elita atrăgea atenţia asupra
faptului că progresul comportamental al trupelor (aşa-numita „cuminţenie” în faţa superiorilor) nu
trebuia confundată cu închegarea unui sentiment patriotic bine definit la nivel social. Astfel, maniera
de executare a „datoriei poruncite” (altfel spus, educaţia şi disciplina militară propriu-zisă) fusese
treptat învăţată de către soldaţii care îşi serveau ofiţerii în cadrul serviciului militar dar această
deprindere îşi avea rădăcinile în legătura de forţă directă dintre cele două personaje. Ea nu reprezenta
o reacţie cu ramificaţii sociale, una obţinută de un corp ofiţeresc care, dispunând de un statut apreciat
în cadrul societăţii, să îşi fi format deja capacitatea de a întrupa o autoritate de tip naţional la nivel
macro-social (deşi foarte respectat în societate, statutul ofiţerilor nu producea efecte de rangul
construcţiei conştiinţei naţionale în rândul populaţiei). Până la izbucnirea războiului ofiţerii regăţeni
nu fuseseră astfel încă în măsură să le provoace în mod categoric recruţilor „spiritul de jertfă izvorât
spontan, fără nici o siluire, din suflet” pe care îl dorea Statul.

Această situaţie a resimţit modificări importante în perioada interbelică, survenite din mai
multe direcţii şi considerente:
 Războiul a oferit oportunitatea contactului direct dintre membrii diferitelor comunităţi româneşti
precum şi ocazia de solidarizare prin luptă concretă în favoarea supravieţuirii şi a îndeplinirii unor
idealuri comune;
 Noile obiective naţionale de după realizarea Unirii au permis ca după anul 1918 să se contureze
mult mai clar liniile directoare ale rolului social al autorităţii militare, Armata (ca termen general
pentru militărie) fiind ridicată la rangul unei instituţii morale fundamentale, „creatoare de naţiune”;
 În acest context autoritatea şi instituţiile militare au cunoscut o antrenare practică foarte concentrată
în programul de naţionalizare românească.

Intuit de elita românească şi inclus în raţiunea sa de organizare politico-socială încă dinspre

sfârşitul veacului al XIX-lea, rolul socio-formativ al mediului militar a fost astfel puternic exersat
între 1918 şi 1944. Forma teoretică şi sistematizarea practică i-au fost definitivate mai cu seamă în
timpul primului deceniu interbelic, o dată cu integrarea noilor provincii şi cu declanşarea procesului
de construcţie naţională, dar consolidarea statutului legal al milităriei şi al rolului său social precum şi
profesionalizarea/modernizarea graduală a acestui mediu specific a constituit un proces desfăşurat pe
întinsul întregii perioade interbelice. Numim câteva exemple în acest sens:
 legi interbelice privind organizarea şi recrutarea armatei au fost emise în anii 1924 şi 1930 (2 legi în
acest an);
 prima lege pentru organizarea generală a Jandarmeriei a fost dată încă din anul 1918; cea de-a doua
lege de modernizare şi organizare a Jandarmeriei (privind în mod special activitatea Jandarmeriei
rurale) va fi adoptată în anul 1929; în acelaşi an se compune Statutul acestei arme, menit să ofere
stabilitate şi condiţii de evoluţie instituţională şi socio-profesională a cadrelor. Ultima lege
interbelică a Jandarmeriei a fost cea din anul 1939;
 în anul 1929 s-a adoptat Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului.

În aceeaşi dinamică aprinsă cu care erau emise opinii şi recomandări menite să structureze
maniera de intervenţie socială a Şcolii şi a Bisericii, teoriile şi propunerile referitoare la modelarea
colectivităţii prin utilizarea Armatei/milităriei începeau să circule încă din anul 1918 dar deveneau cu
adevărat active în preajma mijlocului anilor 1920, atunci când programul de construcţie naţională a
avut adevăratul moment de debut practic. Subiectul reprezentativităţii morale a Armatei şi al efectelor
pe care aceasta le putea produce asupra comunităţii naţionale ocupa un loc central în preocupările
elitei postbelice. Cu precădere între anii 1923-1927, dar nu numai în acest interval, în spaţiul public a
fost prezentă o serie aproape unanimă de opinii ce subliniau importanţa autorităţii mediului cazon în
procesul de construcţie a conştiinţei populare unitare, formând un front comun mult mai solid decât în
ceea ce privea opiniile referitoare la maniera de organizare a rolului social al Şcolii ori Bisericii.

Utilitatea instrumentală a spaţiului militar era argumentată în jurul unei duble capacităţi
instructiv-educative:
 Rolul pedagogic de sine-stătător al cătăniei. Regele Carol al II-lea numea el însuşi oştirea drept
„una din marile școli ale națiunii” şi „cea mai desăvârșită școală de egalitate”;
 Relaţia de complementaritate cu instituţia şcolară şi cea bisericească în cadrul procesului de
educare complexă a cetăţenilor şi a conştiinţelor acestora. Statul urmărea să obţină un fundament
relaţional între militari şi masele populaţiei dar şi unul de colaborare între Armată şi celelalte
 instanţe morale ale sale. Scopul final era acela de a forma la nivelul conştiinţei populare asocieri
mentale reflexe între Armată, Şcoală, Biserică şi Stat, între preceptele şi învăţămintele specifice
fiecăreia în parte şi canoanele universale ale identităţii naţionale româneşti. Politica oficială a
construcţiei naţionale prevedea aşadar contacte constante între cele trei medii, împreună ele fiind
formatoarele simţământului patriotic1.

Astfel, rolul fixat Armatei în cadrul programului de construcţie a naţiunii omogene a

fost ramificat în trei direcţii principale:

1. oferirea unei instrucţii de tip şcolar, mai cu seamă de tipul alfabetizării primare;
2. socializarea şi cultivarea spiritului de egalitate şi fraternitate, crearea unor legături sufleteşti la
nivelul individualităţilor şi a unui sentiment de apartenenţă la o singură colectivitate naţională;
3. formarea spiritului de supunere şi loialitate faţă de preceptele şi interesele superioare ale Statului.

Toate aceste seturi de obiective erau îndreptate înspre condiţionarea simultană a românilor
şi a minoritarilor2 şi toate îl aveau în fruntea sa pe ofiţer drept model simbolic şi ghid practic al
unificării sufleteşti naţionale. O dată cu lansarea programului structurat de construcţie socială
determinarea morală pe care acesta era însărcinat să o întreprindă nu se mai putea rezuma la spaţiul
activităţii sale profesionale. Responsabilitatea corpului ofiţeresc nu se mai limita astfel la subordonaţii
direcţi şi la formarea identităţii naţionale a acestora, ci se extindea asupra întregului spaţiu social.

Încă dinainte de perioada implementării oficiale a milităriei drept instrument al procesului de

construcţie naţională, teoreticienii planului de utilizare programatică a Armatei semnalau existenţa
unor neajunsuri ce creau impedimente practice în îndeplinirea adecvată a îndatoririlor sale moral-
educaţionale. Astfel, elita semnala mai cu seamă faptul că în activitatea sa educativă Armata trebuia
să activeze drept o continuatoare iar nu să fie o primă formatoare. În alte cuvinte rolul ei specific nu
ar fi trebuit să fie acela de şcoală primară ci acela de mediu de aprofundare (mai cu seamă) a
sentimentelor de iubire faţă de Neam şi Ţară care ar fi trebuit să le fi fost deja insuflate tinerilor în
mediul educaţional. Se întâmpla însă ca analfabetismul să rămână o realitate necorectată până în
momentul recrutărilor în serviciul militar obligatoriu. Primind în grijă tineri complet analfabeţi,
ofiţerii îşi vedeau blocată misiunea educatoare specifică prin deficienţele intelectuale şi sufleteşti ale
soldaţilor şi prin lipsa obiectivă a unei capacităţi de absorbţie de partea celor din urmă. Realitatea unui
corp soldăţesc neşcolit ridica mai ales problema dezvoltării profunde a instinctului cetăţenesc.
Maniera în care era întrevăzut procesul optim de formare naţională implica aşadar parcurgerea
tuturor etapelor formative, considerându-se că de „o adevărată educaţie cetăţenească” s-ar fi putut
vorbi abia atunci când „toți soldații vor fi trecut pe băncile școlii”, iar toţi învăţătorii şi preoţii vor fi
propovăduit dragostea de ţară şi de neam3.

Deoarece analfabetismul a continuat totuşi să reprezinte o realitate obişnuită a spaţiului social

românesc interbelic, Armata a continuat să exercite deseori rolul de înlocuitor al Şcolii în ceea ce
privea instrucţia primară a tinerilor cetăţeni, învăţându-i pe aceştia să citească, să scrie şi să numere.
1
Instrucţia preregimentară, spre exemplu, se făcea în cadrul asociaţiilor culturale, muzicale şi sportive. Iniţiativele de
strângere de fonduri în beneficiul Armatei întrupau o altă strategie de formare a unor legăminte morale între popor, militari
şi şcoală. Din perspectiva formării şi exersării patriotismului pe parcursul anilor de învăţătură, relaţia dintre Armată şi Şcoală
poate fi punctual ilustrată prin exemplul recomandării lansate în anul 1926 de către Ministerul Instrucţiunii prin care şcolile
de Stat erau încurajate să îşi completeze patrimoniul bibliotecar prin achiziţionarea volumului întocmit de locotenent -
colonelul Grigore Ionescu, Gloria unui regiment. Conţinând „povestirea participării glorioase a Regimentului 13 «Ştefan cel
Mare» în cele trei războaie din anii 1877, 1913 şi 1916-1919”, lucrarea era creditată drept un bun instrument al „[eternizării
vitejiei] prin care mai multe generaţii de români au luptat pentru apărarea şi întregirea moşiei strămoşeşti”, făcând educaţie
naţională şi sprijinind „înălţarea sufletească a copiilor”. ANIC, f. Ministerul Instrucţiunii, d. 759/1925, f. 174.
2
Legile interbelice privind organizarea şi recrutarea armatei stabileau că toţi tinerii bărbaţi cu vârstele cuprinse între 19 şi 21
de ani erau obligaţi să participe la activităţi pre-regimentare, iar serviciul militar era satisfăcut de „toţi cetățenii români de
sex bărbătesc” cu vârsta de minim 21 de ani „fără deosebire de origine etnică, de limbă sau religie”. A se vedea „Legea
relativă la organizarea armatei din 13 mai 1930” în Ioan Scurtu (coord.), Documente privind istoria României între anii
1918-1944, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, p. 84.
3
Gheorghe Tătărescu, „Relele organice ale armatei noastre” în Mărturii pentru istorie, ediție îngrijită de Sanda Tătărescu-
Negropontes, cuvânt înainte de Nicolae Șerban Tanașoca, Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 16.
Misiunea socială a milităriei şi a ofiţerului devenea astfel complexă, „afară de instructor, afară de
organ pur milităresc” acesta trebuind să fie „și un organ al culturii, și un educator, pentru că în țara
noastră elementele în majoritatea lor sunt elemente inculte” 4. Rolul educaţional al Armatei se contura
aşadar în maniera cea mai practică, ea reprezentând deseori nu numai un partener complementar ci un
real suplinitor al Şcolii. Acest statut a fost subliniat inclusiv în legislaţia civilă, toate legile
învăţământului primar public incluzând obligaţia unităţilor militare de a organiza cursuri de
şcoală primară şi deopotrivă pe cea a soldaţilor de a se înscrie la ele.

Misiunea educaţională a mediului militar nu avea doar menirea de a sprijini activitatea socială
de alfabetizare întreprinsă de către Şcoală ci avea rolul de a înlesni realizarea obiectivelor proprii ale
Armatei. În timp ce un recrut nu avea poate nevoie de multă carte pentru a trece prin instrucţia fizică
şi disciplinară aferentă serviciului său militar de 2-3 ani, unul alfabetizat avea în schimb capacitatea
sporită de receptare şi interiorizare a discursului naţional prin independenţa manierelor de absorbţie a
acestuia (putând citi, având deci acces la publicistică diversă, un soldat învăţat putea primi o cantitate
mai mare de informaţii şi nu era limitat numai la ceea ce îi putea fi transmis prin viu grai). În al doilea
rând, Armata îşi auto-alimenta astfel necesitatea proprie de formare a unei resurse umane ce urma să
propage în mod exponenţial în societate învăţăturile sale patriotice. În al treilea rând menirea şcolară a
Armatei întrupa responsabilitatea morală a acesteia de a contribui la procesul general de construcţie a
societăţii româneşti pe temeiuri moderne şi civilizate. Fiind aşadar tratată drept un mediu educaţional
de sine-stătător, Armata era adeseori privită drept singura şcoală adevărată a patriotismului. Din
acest motiv toate resursele sale umane – însemnând toate nivelurile de reprezentare piramidală a
autorităţii, privind de la vârful ofiţerimii către baza soldaţilor – au fost valorificate în direcţia
răspândirii normelor identităţii româneşti în interiorul societăţii interbelice.

Experienţa antebelică a Basarabiei cu autoritatea formativă a Armatei

Relaţia dintre instituţia militară şi cele două ramuri strategice – coerciţia şi persuasiunea –
aflate la îndemâna sa în relaţie cu procesul de integrare a unei populaţii în anumite tipare mentale şi
comportamentale poate fi pentru început ilustrată prin cazul Basarabiei antebelice, anume prin
determinarea programatică exercitată de instituţia militară a Imperiului Ţarist şi prin utilizarea
mediului cazon în rusificarea culturală a populaţiei multietnice din provincie.

Aplicate în cadrul Armatei imperiale, presiunile directivelor lingvistice puteau fi întrebuinţate

nemijlocit asupra unui segment important al populaţiei. Scutite până în anii 1870 de efectuarea
serviciului militar în virtutea relaţiei particulare pe care au avut-o cu Imperiul în prima jumătate a
secolului, multe dintre minorităţile etnice ale Basarabiei au fost neplăcut surprinse de introducerea
serviciului militar obligatoriu şi al limbii ruse. Mărturiile începutului de secol XX ne vorbesc astfel
despre modul cum, bruscaţi fiind de neîngăduinţa de a vorbi alt grai decât cel rusesc atunci când erau
muscali, tuturor etnicilor basarabeni „li vinea așa de greu la început” dar în cele din urmă se
deprindeau cu necesitatea de a învăţa şi utiliza limba impusă de către Stat5. Puşi în faţa inevitabilului
şi mai ales simţind presiunea directă a organelor de comandă militară, recruţii nu aveau altă opţiune
decât să se supună şi să se adapteze, devenind primii din colectivităţile lor etnice care deschideau
procesul de integrare lingvistico-culturală. Desigur, nu toţi cei încorporaţi în armata imperială
izbuteau să înveţe limba rusă în timpul serviciului militar ori nu o învăţau îndeajuns de bine încât să
poată fi consideraţi cu adevărat integraţi lingvistic. Totodată nu toţi cei care se familiarizau cu limba
rusă continuau să o utilizeze în desfăşurarea traiului lor cotidian, majoritatea retrăgându-se în aceleaşi
comunităţi ermetic închise în care reuşeau să menţină comunicarea cotidiană în propriul grai matern.
Se întâmpla aşadar ca atunci când „mântuiau oastea” mulţi să se comporte de „parcă nici n-au mai fost

4
Din expunerea deputatului Vladimir Cazacliu în ședința Camerei din 29 noiembrie 1924 în Dezbaterile Adunării
Deputaților, nr. 17, 02 decembrie 1924 consultată în Șerban Crăciunoiu, Dezbaterile Parlamentare. Oglindă a vieții politice
din România în anii 1922-1926, Editura Sitech, Craiova, 1995, p. 230.
5
Mărturie culeasă de Nicolae Iorga de la un tânăr moldovean din Sudul Basarabiei în timpul călătoriei întreprinse de istoric
în întreaga provincie la începutul anilor 1900. A se vedea lucrarea Neamul românesc în Basarabia, Editura Librăriei Socec,
București, 1905, p. 167. Mărturia făcea referire la situaţia moldovenilor dar reacţiile se dovedeau a fi aceleaşi şi în cazul
altor etnii din regiune.
pe acolo”, să se lepede de puţinele cunoştinţe care le fuseseră inoculate şi să revină la propriile uzanţe
culturale. Fără a reuşi aşadar să realizeze asimilare fulgerătoare Armata îşi îndeplinea totuşi scopul de
aclimatizare culturală, de stabilire a contactului lingvistic. Reuşita sa consta în faptul că toţi cei trecuţi
prin rândurile sale ajungeau la un moment dat să cunoască şi să folosească limba Statului. Vom
observa de altfel cum aceleaşi funcţii sunt îndeplinite şi un secol mai târziu de Armata românească în
timpul propriului program de culturalizare în masă.

Chiar dacă nu din perspectiva unui bazin demografic complet (ea nu afecta întreaga populaţie
ci doar partea bărbătească, considerată a fi de altfel cea importantă în mentalitatea vremurilor),
Armata imperială reuşea să obţină rezultate într-un interval de timp suficient de restrâns.
Condiţionările sale coercitive se dovedeau a avea efecte palpabile pe termen lung. Astfel, în aceeaşi
manieră în care mulţi basarabeni liberaţi uitau limba pe care fuseseră obligaţi să o înveţe în timpul
cătăniei, existau şi mulţi alţii care rămâneau cu competenţele dobândite şi le utilizau în spaţiul social.

Prezenţa militară românească în Basarabia – debutul, premisele şi tiparele generale ale relaţiei
cu populaţia locală

Urmărind lucrurile din perspectivă cronologică, instituţia Armatei a fost cea care a avut în
mod natural primul contact cu populaţia diversificată a Statului mărit prin Unire. Ea a pătruns în
Basarabia la apelul oficial al guvernanţilor regionali independenţi pentru a contracara atacurile
bolşevice din anii 1917-1918. În ianuarie 1918 Armata română era reprezentată în Basarabia prin
Grupul de Divizii „General Popovici”. Restabilirea şi menţinerea ordinii în teritoriu era coordonată de
șeful Marelui Cartier General al Armatei Române, generalul Constantin Prezan. O dată cu
definitivarea Unirii şi cu trecerea Basarabiei sub jurisdicţia oficială a Statului român toate trupele şi
serviciile militare din Basarabia erau trecute sub ordinele Corpului 3 Armată, având reşedinţa la
Galaţi şi postul de comandă la Chişinău.

Cea de-a doua autoritate militară care şi-a extins activitatea în Basarabia Unită a fost
Ministerul de Interne, care în acele vremuri era reprezentat de Poliţie (numai în mediul urban),
Jandarmerie (în mediul rural), Poliţia de Siguranţă şi cea de Frontieră.

Ajungând în mijlocul comunităţilor locale cu mult înaintea cadrelor administrative, militarii

fuseseră primele instanţe de autoritate românească cu care venise în contact populaţia basarabeană.
Pornind de la acest fapt vom reţine că experienţa socială a primei jumătăţi a anilor 1920, perioadă
esenţialmente importantă pentru modul în care avea să se formeze fundamentele de relaţionare dintre
localnici şi românii de peste Prut, inclusiv cu autoritatea Statului, a fost nefavorabil modelată de unele
manifestări nefericite din rândul cadrelor militare.

Astfel, o mare parte a cadrelor de grad inferior trimise în Basarabia imediat după război
fusese formată din „foşti prizonieri sau refugiaţi transilvăneni şi bucovineni, prost plătiţi şi care îşi
doreau, cei mai mulţi dintre ei, să se întoarcă acasă cât mai repede, fără să participe la nici un
conflict”6. În aceste condiţii motivaţia lor de a se implica în activităţi periculoase (antibolşevice) de
asigurare a siguranţei publice nu era foarte puternică, ceea ce însemna că vocile potrivnice prezenţei
româneşti în Basarabia puteau cu uşurinţă argumenta în contra acesteia.

Amplul proces interbelic de modernizare a instituţiilor Statului nu a neglijat structurile

armate. Evoluţiile pozitive de la nivelul profesionalizării militarilor nu au rezolvat însă deficienţele de
personal ori lacunele calitative din activitatea acestuia. Unul dintre cele mai nefericite impedimente
aflate în calea asigurării unui personal militar de înaltă calitate pentru Basarabia se răsfrângea de la
nivelul economiei naţionale. Deficitul financiar foate puternic dintre nevoile Armatei şi capacitatea
de plată a Statului (în pofida faptului că avea cea mai mare alocare bănească dintre toate ramurile
Statului, Armata românească interbelică era subfinanţată şi era una dintre cele mai slab bugetate

6
Alberto Basciani, Dificila Unire. Basarabia şi România Mare. 1918-1940, prefaţă de Keith Hitchins, traducere din italiană
de George Doru Ivan şi Maria Voicu, Cartier, Chişinău, 2018, pp. 125-126.
armate europene de la acea vreme) nu afecta numai dotarea militarilor ci şi procesul lor de formare
profesională (a se vedea Fişa de lucru pentru detalii).

Factorii socio-economici foarte defavorabili încurajau astfel dezvoltarea unor

comportamente neconforme care degenerau cauzând efecte negative semnificative în modul în care
populaţia locală multietnică se raporta la autoritatea statală reprezentată de militarii români.

Unul dintre obiectivele fundamentale ale procesului interbelic de modernizare şi reorganizare

a tuturor instituţiilor militare fusese accentuarea unei selecţii mai riguroase a cadrelor. Multe dintre
cele ajunse în teritoriul basarabean continuau totuşi să nu posede cele mai bune trăsături profesionale,
atitudinale şi comportamentale. Dintre toate, devierile jandarmilor rurali purtau poate cele mai grave
efecte asupra conştiinţei populaţiei având în vedere faptul că Jandarmeria rurală nu era numai arma
care se afla în cel mai strâns contact cu populaţia dar era considerată şi una dintre ramurile de
elită ale forţelor de securitate internă ale Statului, cu un proces de selecţie ce se dorea a fi mult mai
riguros decât în cazul altor forţe militare7.

Inferioritatea calitativă a multor cadre şubrezea astfel autoritatea morală a instituţiilor

militare în faţa populaţiei basarabene. În condiţiile tensiunilor diverse (politico-economice, socio-
culturale) prezente între provincie şi Centru, precum şi în condiţiile inferiorităţii numerice şi culturale
(în zone puternic multietnice precum Sudul Basarabiei autorităţile nu aveau mari şanse de a-şi impune
autoritatea morală asupra localnicilor români şi minoritari) Armata, Jandarmeria rurală, Poliţia urbană
nu reuşeau să îşi construiască o imagine publică suficient de impunătoare (în manieră pozitivă) astfel
încât să obţină ascultarea basarabenilor. Lipsa unui control real asupra situaţiei – din perspectiva
moral-persuasivă – alimenta atât tensiunile paranoice ale autorităţilor centrale cât şi senzaţia
localnicilor că fără forţă armată propriu-zisă guvernarea românească nu ar fi avut capacitatea de a
menţine teritoriul în cadrul Statului unitar. Nemulţumirea administraţiei naţional(ist)e faţă de
neputinţa cadrelor militare staţionate în Basarabia de a aduce popuulaţia acesteia sub o adevărată
ascultare era deseori pusă pe seama incapacităţii profesionale ori personale a acestora ori chiar pe
seama nepăsării şi, eventual, a corupţiei. Din punctul de vedere al autorităţilor centrale ofiţerul român
trimis în Basarabia trebuia să găsească cu orice preţ o modalitate de a câştiga (ori de a-şi impune)
respectul în faţa localnicilor, iar orice alt rezultat era primit cu maximă dezaprobare. Directivele
centrale erau ca militarii să fie prima linie de asigurare a respectării normelor naţionale de către
populaţie iar aceia care nu obţineau această supunere erau etichetaţi drept cadre „lipsite de garanţie”.
Cea mai mare presiune era, precum am indicat, pusă asupra jandarmilor rurali. Este de ajuns să privim
un singur exemplu în acest sens, acela al şefului postului de jandarmi din comuna Goteşti, judeţul
Cahul, despre care superiorii săi notau în 1940 că nu îşi îndeplineşte în mod mulţumitor atribuţiile
„întrucât chiar faţă de dânsul atât populaţia română din localitate cât şi cea minoritară dansează şi
cântă numai cântece ruseşti sau bulgăreşti” 8.

Această presupusă operativitate slabă a militarilor în uniformă (o numim „presupusă”

deoarece am putut constata faptul că nivelul de implicare personală a militarului în îndeplinirea
ordinelor primite nu era singurul considerent ce putea duce la eşec) precum şi obsesia administraţiei
româneşti vis-a-vis de chestiunea bolşevismului încurajau suplimentarea agenţilor care acţionau sub
acoperire. Toate instanţele autorităţii armate (Armată, Poliţie, Jandarmerie, trupe de graniţă şi desigur
Siguranţa) desfăşurau prin structurile proprii o vastă activitate de supraveghere şi intervenţie
informativă şi contrainformativă considerată esenţialmente importantă pentru apărarea integrităţii
politico-teritoriale şi sociale a Statului. Ea a reprezentat una dintre cele mai active şi mai concentrate
întreprinderi ale administraţiei româneşti în Basarabia. Agenţii informativi erau instruiţi asupra
urmăririi concentrate a celor (în special minoritari) care puteau săvârşi acţiuni dăunătoare securităţii
colective şi ordinii publice, orice tip de discurs ce aducea acuze politicii româneşti fiind considerat o
încercare de destabilizare şi contaminare a conştiinţei identitare a moldovenilor. Asocierile culturale,
profesionale ori economice ale minorităţilor, localurile publice, presa, cinematografele, librăriile şi

7
Nicolae Adrian Alexe, Jandarmii şi miliţienii de la sate, Editura ASTRA Museum, Sibiu, 2014, p. 20.
8
ANIC, f. Inspectoratul General al Jandarmeriei, d. 62/1939, f. 100v.
tipografiile, corespondenţa, activitatea lor religioasă primeau o atenţie nedisimulată 9. Natura
îngrijorărilor centrale încuraja aplicarea unor filtre universale – cele ale bolşevismului,
subversivismului şi iredentismului – în ceea ce privea identificarea subiecţilor de interes informativ
(în sensul în care majoritatea covârşitoare a celor urmăriţi pentru cea mai mică suspiciune de dezacord
faţă de politica românească era generalmente considerată a fi din start vinovată de cel puţin una din
cele trei fapte). Aceasta nu însemna că activitatea informativă a administraţiei era scăpată de sub
control dar însemna că suspiciunile şi tensiunile dintre părţi se aflau la cote foarte înalte, ceea ce în
perioadele de criză (precum prima jumătate a anilor 1920 cu problema atacurilor bolşevice armate)
genera abuzuri represive din partea autorităţilor. Alte puncte de interes pentru activitatea de urmărire
informativă erau, printre multe altele, situaţia foştilor militari din Armata ţaristă, mişcările etnicilor
din Sudul Basarabiei şi ale liderilor minoritari în genere, literatura circulată de evrei şi ruşi. În cazul
moldovenilor se înregistra rata de adoptare a directivelor naţional-culturale transmise din Regat,
acceptarea ori respingerea modificărilor întreprinse la nivelul vieţii sociale, natura şi intensitatea
manifestărilor de susţinere ori de împotrivire faţă de autoritatea centrală şi altele asemenea. De-a
lungul întregii perioade interbelice Statul a acordat o atenţie deosebită posibilităţilor de întărire a
puterilor sale de urmărire şi de control a populaţiei. În lipsa unor investiţii materiale şi morale care
să demonstreze că principalul său obiectiv era cel al dezvoltării, bunăstării şi păcii, Statul şi
autoritatea sa forte eşuau în a contrabalansa presiunea creată la nivel social de activităţile
serviciilor informative şi în a-şi echlibra relaţia cu diversele comunităţi ale provinciei, fie ele
româneşti ori minoritare10.

Revenind la problemele de comportare ale militarilor care activau în Basarabia, multe dintre
aceastea erau puse pe seama dificultăţilor materiale şi pe lipsa unor stimulente destul de puternice
care să conducă la modificarea manierei în care înţelegeau aceştia să îşi trateze atribuţiile
profesionale. Insuficient instruiţi, prost echipaţi, prost hrăniţi şi prost plătiţi, militarii nu numai că nu
simţeau o deosebită motivaţie de a se implica cu însufleţire în protejarea localnicilor contra atacurilor
bolşevice, dar în cadrul lor se contura o senzaţie proprie de insatisfacţie care slăbea foarte mult
autoritatea statală. Interpretarea dată de familie şi de societate era şi ea defavorabilă Armatei
Statului, autoritatea morală a acesteia fiind discreditată prin faptul că ţăranul de rând vedea cum sub
români „feciorul lui vine de la armată gol și trebuie să intre noaptea în sat”, ţăran care în paralel
își aducea aminte că sub guvernarea ţaristă „feciorul lui venea îmbrăcat frumos şi bine hrănit”11.
Până la finalul perioadei interbelice comunitatea Basarabiei avusese timpul necesar de a avea contact
extins cu Armata şi de a formula opinii asupra acesteia. Spre detrimentul guvernărilor româneşti
societatea multietnică nu credita pozitiv cele două decenii în comparaţie cu ceea ce cunoscuseră
înainte de război. Atât printre minoritari cât şi printre moldoveni se vorbea despre faptul că traiul în
armata rusă fusese mai bun decât cel în Armata românească12. Sistemul românesc de îngrijire a
Armatei se afla înainte de toate pe calea eşuării propriilor relaţii interne, sursele epocii vorbind despre
„demoralizarea spiritului de jertfă ce ar trebui întreţinut pentru viitoarea generaţie” prin intermediul
actualilor recruţi.

Sentimentul de „abandon” pe care era posibil să îl resimtă anumite segmente ale militarilor
mai cu seamă în Basarabia nu era însă singurul motor al devierilor comportamentale. Abuzurile
comise de militari asupra populaţiei nu erau aşadar doar o modalitate de contrabalansare a propriei
situaţii materiale mizere ci şi o mărturie a imposibilităţii superiorilor de a ţine sub control

9
Pavel Moraru, „Siguranţa română în Basarabia interbelică”, morarup.narod.ru/Sigur.htm [18.06.2019].
10
Alberto Basciani, Dificila Unire..., pp. 329-330.
11
Fragment din intervenţia deputatului basarabean Vladimir Cazacliu în Dezbaterile Adunării Deputaților nr. 17 din 02
decembrie 1924 în Șerban Crăciunoiu, Dezbaterile Parlamentare..., p. 230.
12
În 1940 Jandarmeria compunea o anchetă de spionaj asupra bulgarului Petru Vâlcoff, grădinar din oraşul Cahul ce
aproviziona armata românească. Vâlcoff fusese acuzat că ar fi fost prorus şi că ar fi încercat să obţină de la soldaţi informaţii
despre starea armatei şi despre spiritul cadrelor. Concluzia anchetatorului era că suspectul i-ar fi întrebat într-adevăr pe
soldaţi despre cum o duc în armată şi despre cum se poartă ofiţerii cu ei, adăugând că acesta era însă un obicei pe care îl
aveau „chiar cetăţenii de origine etnică română”. Nu se putuse dovedi că învinuitul ar fi încercat în mod conştient să obţină
informaţii de la soldaţi, că ar fi deschis discuţii despre conducătorii ţării sau ai Armatei. Era în schimb posibil ca acesta să fi
afirmat că în armata rusă era mai bine decât în cea românească, dar anchetatorul menţiona din nou că şi acesta era un lucru
„auzit chiar şi din gura românilor”. ANIC, f. Inspectoratul General al Jandarmeriei, d. 62/1939, f. 100.
comportamentele unor trupe staţionate în regiuni dificil de controlat de către structurile
disciplinare. Să ne gândim numai la faptul că de cele mai multe ori jandarmul era trimis să se
îngrijească de comune rurale aflate la mare depărate de centrele urbane în care se aflau posturile
centrale de comandă; în condiţiile unei infrastructuri foarte deficitare de transporturi ofiţerii nu
reuşeau să se deplaseze foarte des în teritoriu pentru a verifica şi regla eventualele devieri disciplinare.
Chiar atunci când acestea erau înregistrate lipsa unui personal suficient din punct de vedere cantitativ
îngreuna procesul de înlocuire a celor necorespunzători; măsura cea mai frecventă era aceea de
strămutare, militarul violent ori corupt luându-şi de la capăt actele abuzive în altă localitate (în cazul
unor abateri foarte grave se luau desigur măsuri corespunzătoare – suspendare ori eliminare din
structurile militare, eventual închisoare). În aceste condiţii manierele alternative de „aprovizionare”
deveneau un fapt extrem de vizibil şi de deranjant pentru spaţiul social basarabean. Mulţi soldaţi şi
jandarmi nu manifestau reţineri în a-şi asigura lucrurile personal trebuincioase (bunuri, alimente, bani)
pe spatele populaţiei locale. Extinderea unor asemenea acţiuni dincolo de momentele de necesitate
naţională erau de natură să inducă populaţiei simţământul că se află sub autoritatea bunului-plac
al puterii armate. Cu atât mai îndreptăţiţi se simţeau ţăranii să gândească astfel de lucruri cu cât
vedeau că acţiunile autorităţilor militare nu urmau uneori nici o logică care să le ia în calcul propriile
nevoi minime, multe dintre preluări (de animale, inventar agricol) făcându-se neţinând cont de crizele
financiare ori de calendarul agricol, uneori chiar în cele mai încărcate perioade ale muncilor câmpului.
Rezultatul era o stare accentuată de frustrare. Reacţiile deveneau extreme şi, cum nu exista
posibilitatea de a opune rezistenţă, oamenii preferau să se retragă din calea întâmplărilor. În anul
1919 ţăranii din judeţul Cahul aleseseră să îşi măcelărească animalele pentru a le putea folosi în loc de
a le pierde în favoarea militarilor, apoi se retrăseseră ei înşişi în pădurile din apropierea satelor pentru
a nu fi nevoiţi să îşi predea din restul avutului. Altă instanţă a obligaţiilor impuse localnicilor era
angajarea lor în activităţi de asigurare a siguranţei publice precum erau gărzile nocturne. Maniera de
organizare a acestor activităţi ne îndeamnă să credem că ele erau utilizate mai cu seamă pentru
facilitarea supravegherii acelor săteni consideraţi nedemni de încrederea autorităţilor. Tocmai
aceia care „nu se aveau bine cu jandarmii” erau chemaţi să execute patrule de noapte, fiind opriţi la
posturi şi după terminarea serviciului, ceea ce era privit drept primul semn al abuzului de putere.
Lucrurile se agravau atunci când „la cel mai mic protest omul era declarat bolşevic, spion rus şi altele,
bătut crunt şi de multe ori [expulzat]”. Răul final era făcut prin jignirea comunităţilor, oamenii văzând
cum chiar în faţa lor „bătrânii satelor sunt pălmuiţi şi bătuţi pentru că nu stau drepţi în faţa
jandarmului”13. Păstrăm în vedere faptul că astfel de exemple fac pentru moment referire la abuzuri
comise de militari sub umbrela unor acţiuni rechizitorii care erau totuşi legalizate.

Precum s-a putut observa, comiterea abuzurilor era deseori facilitată de situaţia socio-politică
a regiunii, alarmismul bolşevic şi iredentist stabilind limite considerabil de largi prerogativelor
forţelor militare. Cele care resimţeau în primă linie această stare a lucrurilor erau comunităţile aflate
de-a lungul graniţei Nistrului şi cele din zonele multietnice precum era Sudul provinciei. Întreaga
activitate socială şi economică a localnicilor din aceste regiuni se afla sub controlul direct al
grănicerilor, aceştia dispunând de capacitatea legală de a impune restricţii şi de puterea neoficială de a
cere beneficii contra slăbirii celor dintâi. Nemulţumirea extremă a ţăranilor nu era cauzată numai de
controalele, percheziţiile şi confiscările prea dese ci şi de faptul că militarii se dedau adeseori de-a
dreptul la furt şi violenţe. Găsindu-se atotputernic în satul rupt de lume în care era trimis, „diformat
de convingerea că e singurul stăpân”14, militarul începea să facă abuz de putere şi să se comporte cu
brutalitate, agresivitatea sa îndepărtând populaţia de ceea ce ar fi trebuit să fie legământul ei sufletesc
cu autoritatea de Stat.

Agresivitatea accentuată, impulsivitatea şi violenţa deseori gratuită se manifestau mai cu

seamă sub auspiciile stării de asediu menţinute asupra Basarabiei pentru protejarea provinciei contra
atacurilor de peste Nistru şi pentru desconspirarea activităţilor subversive desfăşurate pe teritoriul ei.

13
A se vedea apelul adresat guvernului român de reprezentanţii elitei basarabene în Alberto Basciani, Dificila Unire..., pp.
117-118.
14
Fragment din Gazeta Basarabiei, „ziar popular independent de pură informație”. Sesizare din rapoartele interne ale
Jandarmeriei, ANIC, f. Inspectoratul General al Jandarmeriei, d. 36/1935, f. 78.
Reacţia antibolşevică a forţei militare a fost promptă, aspră şi permisivă faţă de vastitatea
prerogativelor armate mai cu seamă în prima jumătate a anilor 1920, atunci când atacurile au avut o
frecvenţă nemăsurabilă culminând cu seria incursiunilor din zona Tatarbunar. Autorităţile nu
distingeau între majoritari şi minoritari atunci când era vorba de pedepsirea celor vinovaţi dar
aceştia din urmă erau consideraţi principalii responsabili de neliniştile socio-politice ale regiunii şi
resimţeau consecinţele acestui statut. Prima jumătate a anilor 1920 a fost aşadar caracterizată atât de
virulenţa incursiunilor ostile în Basarabia cât şi de controversele legate de replica românească.
Neregulile de procedură stârneau polemici referitoare la maniera de efectuare a arestărilor, făcute în
pripă şi nu întotdeauna confirmate de dovezi indisputabile, şi la lejeritatea manifestată în aplicarea
pedepselor (a se vedea Fişa de lucru). Astfel de întâmplări nu făceau decât să creeze stări de
indignare şi de anxietate în sânul populaţiei basarabene.

Chestiunea inserării basarabenilor multietnici în rândurile Armatei naţionale româneşti

Punând faţă în faţă obiectivele sale socio-politice, pe cele ale programului de construcţie
naţională şi caracteristicile specifice ale mediului social din Basarabia, Statul român avea de
soluţionat două categorii majore de probleme privind formaţiunile sale militare:
 reorganizarea efectivului, suplimentarea celui de etnie românească până la limita maxim posibilă
simultan cu îmbunătăţirea calităţii sale profesionale, atitudinale şi comportamentale, înlocuirea
militarilor predispuşi la practicarea abuzurilor, gestionarea efectivelor minoritare şi trierea lor
strictă, supravegherea şi reabilitarea tuturor cadrelor ce prezentau slăbiciuni din direcţia afinităţii
comuniste;
 atragerea unor elemente care să manifeste un real spirit patriotic şi o înclinare către răspândirea
acestuia în rândul populaţiei.

În consecinţa tuturor acestor lucruri chestiunea încorporărilor basarabene a fost tratată drept
una dintre primele subiecte supuse atenţiei autorităţilor.

La momentul anului 1918 bucuria manifestată de populaţia basarabeană faţă de venirea

militarilor români nu avea atât de multe a face cu sentimente izvorâte dintr-un simţ patriotic (la nivel
macrosocial) cât cu necesitatea de a avea securitate socială în faţa atacurilor armate bolşevice. În
lumina celor prezentate anterior diversele faţete ale neîncrederii manifestate de către localnici au ajuns
să fie curând resimţite de către Armată. Astfel, chestiunea încorporărilor benevole izvorâte din
simţul civico-naţional al basarabenilor moldoveni şi minoritari s-a dovedit dificilă. Printre
considerentele reţinerii manifestate de o mare parte a tinerilor în faţa serviciului militar ori a ideii unei
cariere în domeniu se aflau, printre altele, nivelul scăzut al ataşamentului colectiv faţă de sentimentul
naţional, calculul brut al avantajelor şi dezavantajelor derivate din statutul de militar în Armata
României, reacţia faţă de comportamentele unora dintre militarii cu care veneau în contact direct,
mentalitatea populaţiilor locale dar şi afectarea produsă de propaganda bolşevică antiromânească.
Mărturii multiple ne vorbesc despre instigările întreţinute în acest sens de simpatizanţii şi agenţii
comunişti din regiune ori de cei care, din diverse alte motive, nu acceptau legitimitatea puterii
româneşti asupra provinciei. Toţi aceştia îndemnau tineretul basarabean să fugă de încorporare
alarmându-i asupra faptului că Armata căuta să-i românizeze forţat silindu-i să facă serviciul militar în
afara Basarabiei natale15. Astfel de instigaţii nu s-au înregistrat numai în tumultoşii ani 1920 ci au
continuat pe parcursul întregii perioade interbelice cu un oarecare succes în rândul multor comunităţi,
în special minoritare.

Complexul proces de relaţionare dintre populaţia Basarabiei şi Armata Statului român nu a

cunoscut îmbunătăţiri majore de-a lungul perioadei interbelice, iar în linii mari aceasta din urmă nu a
reuşit să atragă adeziunea morală şi fidelitatea profundă a celei dintâi. În condiţiile neangajării civice
a minorităţilor şi ale comportamentelor deseori nepotrivite ale cadrelor militare contrapropaganda
dispunea de împrejurări benefice pentru a îndemna tineretul la la fugă din calea recrutării. Înspre

15
Rezoluția Congresului al V-lea al PCR (Moscova, 1931) apud Bogdan Murgescu (coord), Istoria României în texte,
Corint, București, 2001, pp. 307-308.
sfârşitul perioadei interbelice situaţia se înrăutăţise atât de mult în regiune încât se înregistrau din ce
în ce mai multe cazuri de fugă, autorităţile notând niveluri îngrijorător de joase în ceea ce privea
sentimentul datoriei naţionale al tinerilor basarabeni16. Dezertarea a fost un act întâlnit în toată
perioada interbelică, având frecvenţa cea mai ridicată în zona de frontieră a judeţelor multietnice. Deşi
nu era o faptă necunoscută etnicilor români evitarea serviciului militar era o reacţie mai des întâlnită
în cadrul comunităţilor minoritare. Câştigaţi de discursul comunist, cei mai mulţi tineri care fugeau de
încorporare luau calea Nistrului pentru a se refugia de partea sovietică.

Chestiunea se dezvolta adeseori în adevărate probe de scindare între autoritatea (morală şi

materială) de Stat şi populaţie. Tensiunile latente deveneau astfel active în momentul în care
comunităţile găseau de cuviinţă să îşi „protejeze” tinerii de forţa militarilor români veniţi să îi ridice la
încorporare. În comuna bulgară Diulmeni (judeţul Cetatea Albă), spre exemplu, „întreaga populaţie”
apărase patru tineri contra jandarmilor ce încercau să îi ridice cu forţa de la domiciliu 17. Problemele
erau agravate de actele agresive ale militarilor care lucrau de cele mai multe ori violent şi care
împământeneau în conştiinţa ţărănimii multietnice imaginea tinerilor luaţi pe sus ori cu bătaia de către
recrutorii români. Autorităţile centrale erau informate asupra acestor evoluţii şi se străduiau să le
combată cauzele, considerând că abuzurile săvârşite de către militari precum şi de către alte ramuri
administrative constituiau principalul motiv pentru care basarabenii se împotriveau atât de vehement
ideii de servire a Statului român18. Problema a continuat însă să se manifeste până în ultimii ani ai
guvernării româneşti, cunoscând valori critice în zonele rurale.

Situaţia militarilor fostei stăpâniri

O altă chestiune importantă în relaţia dintre Stat şi locuitorii Basarabiei era situaţia militarilor
ce serviseră fosta stăpânire, în special a celor minoritari.

Printre aceştia se puteau distinge cel puţin 3 categorii principale de actori:

 militarii care optau să îşi păstreze cetăţenia anterioară, respingând complet autoritatea românească
şi fiind incompatibili cu calitatea de militar al Statului român. Aceştia părăseau de regulă teritoriul
românesc.
 ofiţerii moldoveni şi minoritari care alegeau să depună jurământul faţă de noul Suveran şi care
urmau să parcurgă un program de acomodare cu limba, comanda şi regulamentul Armatei române
înainte de a fi înscrişi definitiv în anuarul ei.
 cei care acceptau să renunţe la cetăţenia străină dar care nu îşi limpezeau până la capăt relaţia cu
instituţia militară românească. Mulţi dintre aceştia părăseau cariera de profil şi îşi asigurau
existenţa prin reconversii profesionale19. Manifestând diverse niveluri de opoziţie faţă de noua
putere, menţinându-şi o bună parte a autorităţii sociale şi militând în mod mai mult ori mai puţin
vocal contra stăpânirii de la Bucureşti, aceştia erau ţinuţi sub constantă supraveghere de către
autorităţi.

În general, Statul român a manifestat o prudenţă foarte puternică faţă de militarii fostei
guvernări. De-a lungul întregului proces de utilizare a instituţiei militare drept punte de pătrundere în
spaţiul social basarabean Statul a acordat o atenţie încordată situaţiei actuale a fostelor cadre
imperiale, înrâuririi pe care părerile lor o puteau avea asupra populaţiei minoritare şi relaţiei lor cu

16
Alberto Basciani, Dificila Unire..., p. 371.
17
Apud Alberto Basciani, Dificila Unire..., p. 173.
18
În anul 1920 ministrul de război Ion Răşcanu îi cerea prim-ministrului Averescu să intervină pentru a rezolva problema
abuzurilor făcute în Basarabia, principalul motiv în seama căruia erau puse reacţiile tinerilor încorporabili, conform lui
Alberto Basciani, Dificila Unire..., pp. 174, 167.
19
Vladimir Leaşenco, de profesie inginer la primăria Ismail şi membru al comitetului de conducere a bibliotecii publice a
oraşului, fusese ofiţer în armata ţaristă şi se afla în rezerva celei româneşti. Supravegheat de Poliţie, el era urmărit pent ru că
ar fi nutrit sentimente filo-ruse în calitate de membru în comitetul organizaţiei filialei minoritarilor ruşi din localitate.
Raportul Inspectoratul Regional de Poliţie către Direcţia Generală, iunie 1932, ANIC, f. Ministerul de Interne. Direcţia
Generală a Poliţiei, d. 141/1929, ff. 157-157v.
bolşevismul şi iredentismul. Foştii ofiţeri imperiali erau percepuţi drept elemente periculoase care
puteau destabiliza structurile interne ale Armatei româneşti precum şi imaginea ori chiar activitatea ei
în Basarabia. Din acest motiv autorităţile erau reticente în a le acorda drepturi complete, relaţia dintre
noul Stat şi vechea elită militară închegându-se pe fundamente tensionate. La începutul anilor 1930 se
înregistrau plângeri referitoare la faptul că foştii ofiţeri ruşi, „afară de o mică excepţie”, nu-şi puteau
„realiza drepturile pentru primirea pensiei ce li se cuvine pentru serviciul la statul rus, cu toate că toţi
foştii ofiţeri din armatele austriacă şi ungară, care au luptat împotriva României, sunt egalaţi demult
cu ofiţerii români şi primesc întreaga pensie cuvenită”20. Printre elemente generatoare de neîncredere
se situa faptul că indiferent de originea ei etno-culturală ofiţerimea era generalmente rusificată cel
puţin din punct de vedere lingvistico-cultural (a se vedea exemplu în Fişa de lucru).

Spre deosebire de populaţia care urma să fie învăţată limba Statului în timpul serviciului
militar obligatoriu, pentru gradele ofiţereşti acceptarea în structurile Armatei române era strict
condiţionată de cunoaşterea prealabilă a limbii. Realitatea caracteristicilor socio-lingvistice ale
mediului basarabean împreună cu necesitatea militarilor de a se încadra din punct de vedere
profesional şi cu relaţia tensionată dintre părţi creau o situaţie de o complexitate deosebită. Zelul
manifestat de unii dintre aplicaţii proiectului naţional provoca abuzuri în diversele servicii oferite
acestor noi cetăţeni. La fel de des se întâlnea însă şi reversul, criteriile de eligibilitate nefiind
întotdeauna pe atât de riguros verificate pe cât ar fi fost ele revendicate la nivel central (a se vedea
exemplu în Fişa de lucru).

Faţeta persuasivă a intervenţiilor Armatei în direcţia integrării populaţiei multietnice a

Basarabiei

Autorităţile au privit starea generală de rezervă socială provocată de Armată în vremurile

tulburi ale primilor ani postbelici ca fiind naturală şi au căutat să o înlocuiască cât mai rapid cu
imaginea unei prezenţe de factură pozitivă. Sosirea trupelor româneşti a fost astfel însoţită de o serie
de acţiuni care să ofere informaţii explicative populaţiei locale, să o legitimeze în ochii acesteia şi să
asigure astfel ordinea socială. Una dintre primele acţiuni întreprinse la nivelul anului 1918 a fost
hotărârea Marelui Cartier General de a trimite în Basarabia preoţi şi învăţători militari care „să
explice populaţiei rolul acţiunii noastre armate de aici şi mai ales situaţia şi starea lucrurilor, care
părea cu totul necunoscută”21, mai cu seamă să le explice localnicilor „starea reală de lucruri din
micul regat, cu totul alta decât aceea zugrăvită [ţărani]lor de propagandiști și instigatori bolșevici” 22.
O strategie comunicativă era aşadar utilizată în încercarea de atragere a spiritelor nehotărâte, de
liniştire a celor alarmate şi de aplanare a celor potrivnice. Primele contacte dintre Armată şi localnici
erau deschise prin intermedierea acestor personaje-cheie ale vieţii rurale, considerându-se că
statutul tradiţional al învăţătorilor şi preoţilor le-ar fi creat o poziţie mai solidă în faţa populaţiei şi le-
ar fi dat o capacitate mai naturală de a o detensiona decât o putea face soldăţimea înarmată.

Această faţetă discursivă era sprijinită de comunicarea secundară instrumentată de Stat prin
implicarea Armatei în acte sociale constructive. Acestea puteau avea natură cultural-spirituală sau
materială. Ofiţerii români susţineau că prezenţa trupelor în spaţiul basarabean câştigase o importantă
adeziune prin ajutorul concret pe care Armata îl oferea localnicilor venindu-le alături cu forţă de
muncă pentru restabilirea producţiei ogoarelor în urma distrugerilor cauzate de război şi pentru folosul
reţelei de transport, dar şi cu sprijin în direcţia manifestării identităţii româneşti a provinciei. În
Nordul provinciei, după primele luni de staţionare ale trupelor româneşti şi după eforturile de a lega
contacte pozitive cu populaţia locală ofiţerii raportau că prin muncă brută Armata câştigase „dragostea

20
„Memoriu în chestiunea privitoare la situaţia minorităţilor ruse din România şi la drepturile pentru obţinerea cărora ea va
stărui”, 30 octombrie 1930, în ANIC, f. Halippa Pantelimon personal, d. 577/1930, f. 14.
21
Apud Gheorghe Palade, Integrarea Basarabiei în viaţa spirituală românească (1918-1940). Studii, Cartdidact, Chişinău,
2010, p. 39.
22
Generalul Mihail Schina povestind despre condiţiile în care a activat Divizia 1 Cavalerie în zona Hotinului. A se vedea
articolul „Ianuarie 1918” în Basarabia română. Antologie, ediție îngrijită, note și comentarii de Florin Rotaru, Semne,
București, 1996, p. 199.
și admirația populației care la început [o] privea cu neîncredere”23. Declaraţia era subiectivă dar
fondul ei lăsa să se întrevadă posibilitatea reală de atragere a bunăvoinţei populare prin punerea unei
instituţii centrale a Statului, mai ales a celei cu cea mai naturală capacitate intruzivă, în slujba
intereselor comunităţii locale.

Am putut constata faptul că raţiunea politică centrală definea Armata drept una dintre primele
şi cele mai însemnate punţi de legătură sufletească între provinciile spaţiului românesc. Fiind
încorporaţi simultan în armata propriu-zisă şi în cea simbolică (care însuma toate resursele
predicatoare ale valorilor naţionale) militarii purtau pe umeri o dublă povară, cea a autorităţii
„brute” şi cea a autorităţii moral-spirituale. Ofiţerii veniţi din celelalte provincii româneşti s-au
aflat astfel printre iniţiatorii acţiunilor socio-culturale menite să determine revitalizarea spiritului
tradiţional, concentrarea forţelor intelectuale de origine românească şi formarea conştiinţei naţionale.

Cele mai timpurii contribuţii socio-culturale ale Armatei sunt importante prin prisma
compoziţiei lor diversificate: sprijinirea materială a publicisticii româneşti precum gazeta Glasul
Moldovenesc (ori implicarea efectivă în administrarea şi redactarea unora dintre acestea 24), rânduirea
cursurilor ţinute de ofiţeri pentru alfabetizarea adulților civili (mai ales a tinerilor aflaţi în prajma
vârstei de înrolare), organizarea de serbări duminicale şi chiar a unui turneu basarabean al maestrului
George Enescu25 (având inclusiv sprijinul lui Onisifor Ghibu).

Membri ai corpului ofiţeresc românesc s-au aflat şi în rândurile foarte restrânsei elite care a
iniţiat unele dintre cele dintâi activităţi culturale structurate sub forma cercurilor şi a căminelor. În
acest sens, unul dintre primele cămine culturale româneşti din Basarabia a fost constituit în 1920 în
comuna moldovenească Selemet din judeţul Tighina la iniţiativa unui militar, sublocotenentul Marin
Georgescu, adjutantul Regimentului 15 Obuziere. Ofiţerul era convins de importanţa legăturii dintre
natura structurată a activităţii culturale şi redescoperirea „românităţii pure” de către românii
basarabeni. În acest sens el a întrunit autorităţile locale, cadrele didactice şi preoţii comunei şi a lansat
un apel către toţi oamenii de frunte ai satului. Încercând să îi aducă laolaltă şi să îi pună în acord pe
aceia care puteau obţine ascultarea populară, militarul căuta să ghideze energiile locale înspre un
program de activitate culturală cu obiective clare şi bine planificate.

Urmărind lista iniţiativelor cultural-persuasive întreprinse de militari aflăm că aceştia au luat

inclusiv parte la deschiderea unuia dintre primele despărţăminte astriste din Basarabia. Este vorba
despre activitatea culturală desfăşurată în judeţul Cetatea Albă în jurul primului cerc cultural astrist
din provincie (primul cerc cultural „simplu” se înfiinţase la Chişinău). De fapt, se pare că ceea ce va
deveni ulterior prima filială basarabeană a ASTREI a debutat ca un ciorchine de iniţiative culturale
organizate în Sudul Basarabiei înspre mijlocul anilor 1920. Printre intelectuali de diverse forme şi
provenienţe, în inima acestor acţiuni s-au aflat în mod neîntrerupt şi reprezentanţi ai elitei militare.
Acest prim despărţământ astrist din Basarabia s-a oficializat în vara lui 1924 dar mişcarea culturală la
care facem referire a pornit încă de la începutul anului respectiv. Prima formă a asociaţiei astriste
basarabene se înfiinţa încă de la 1 ianuarie 1924 sub îndemnul şi implicarea căpitanului Mihail
Dumitraşcu în cadrul Regimentului 30 Infanterie „Matei Basarab” încartiruit la Cetatea Albă.
Luând denumirea unităţii militare în interiorul căreia s-a constituit, acest prim despărţământ avea 102
membri activi printre ofiţeri şi subofiţeri (cei mai mulţi fiind abonaţi la revista culturală Transilvania)
şi 953 de membri-ajutători (în majoritatea lor soldaţi). Susţinută financiar de către Onisifor Ghibu 26
filiala îşi organizase 16 agenturi (sic!, însemnând cercuri culturale aflate în corespondenţă numerică

23
„Ianuarie 1918” în Basarabia română..., p. 200.
24
A se vedea cazul gazetei Vremuri noi: revistă pentru răspândirea literaturii, artei şi ştiinţei româneşti, apărută în 1922 în
Cetatea Albă şi aflată „sub direcţiunea unui comitet de redacţie şi administraţie” format din cel puţin doi ofiţeri: general Gh.
Botea şi maior C. Zagoritz, apud Marian Petcu (coord), Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică,
Polirom, Iaşi, 2012, p. 410.
25
„Ianuarie 1918” în Basarabia română..., pp. 199-200.
26
Garantarea fondurilor a devenit o problemă în preajma marii crize economice, iar în anul 1929 despărţământul
Regimentului a fost nevoit să se suspende din lipsa posibilităţii de a-şi întreţine material activitatea.
cu companiile Regimentului) şi 15 biblioteci populare cu uz gratuit pentru soldaţi27. Acestea
funcţionau drept instrumente de sprijin ale programului de alfabetizare derulat în cadrul unităţii,
majoritatea celor 953 de „juniori” fiind şcolarizaţi simultan cu socializarea culturală din cadrul
cercurilor. De activităţile formatoare în spirit naţional românesc se îngrijeau membrii superiori,
ofiţerii Regimentului ţinând conferinţe educative pe subiecte de cunoştinţe generale (oglindind
obiectivele de tip şcolar) şi de natură etno-culturală (sprijinind modelarea conştiinţei patriotice).

Acest căpitan Mihail Dumitraşcu avea să fie unul dintre motoarele care au alimentat întregul
demers iniţiator astrist în Sudul Basarabiei şi al cărei nume părea să fie prezent alături de cel al lui
Onisifor Ghibu în toate intervenţiile concrete de organizare a vieţii culturale din Bugeac (din pricina
profilului etnic complex şi a situaţiei culturale deplorabile a comunităţii româneşti, regiunea sudică a
fost prima aflată în atenţia lui Ghibu atunci când acesta şi-a lansat programul de culturalizare; acesta
este şi motivul pentru care primul despărţământ al ASTREI s-a deschis la Cetatea Albă şi nu la
Chişinău). Imaginea căpitanului era foarte vizibilă în comunele rurale din Bugeac, pe care le vizita
deseori pentru a le vorbi militarilor şi ţăranilor români de problematica anexării ţariste din anul
181228. Parteneriatul dintre Asociaţiune şi Regimentul 30 Infanterie „Matei Basarab” avea să fie
temelia pe care se ridica ulterior întâiul şi unul dintre cele mai importante despărţăminte din întreaga
provincie. În iulie 1924 era astfel constituit Despărţământul Cetatea Albă în forma sa completă,
extins fiind asupra societăţii civile şi integrând un spectru vast al elitei româneşti din judeţ, reunind
peste 40 de membri şi avându-l în frunte pe deputatul sud-basarabean Teodor Iacobescu. Cei ce
salutau această instituţie socială nu uitau să îl numească pe căpitanul Mihail Dumitraşcu drept
„iniţiatorul ideii înfiinţării” sale 29. Această menţiune dovedeşte faptul că acest Despărţământ, unul
dintre foarte puţinele supravieţuitoare ale marii crize economice şi nucleul de organizare a activităţii
culturale româneşti din întreaga regiune sudică a Basarabiei a fost în fapt rezultatul eforturilor
parteneriale dintre elita civilă şi cea militară. Recunoscut public drept unul dintre principalii
iniţiatori ai primelor structuri astriste din Sudul Basarabiei, acelaşi căpitan Mihail Dumitraşcu apărea
drept promotor al celorlalte forme incipiente de culturalizare românească din Bugeac. Istoriografia de
specialitate leagă contribuţia fondatoare a acestui militar de deschiderea altor patru aşezăminte:
„Regimentul 28 Infanterie Ismail”, „Batalion Vânători Tighina”, „ASTRA Tighina” („Tighina-judeţ”)
şi „Tighina-oraş”. Părând curioasă la primă vedere, această abundenţă paternală nu era neobişnuită în
contextul efervescenţei acţiunilor de revitalizare identitară şi al realităţii conform căreia aproape toate
iniţiativele momentului erau rezultatul implicării unui grup esenţialmente restrâns de persoane.

Relaţia dintre ASTRA Basarabeană şi mediul militar a avut o evoluţie stabilă şi continuă,
coordonatorii Asociaţiunii raportându-şi cu satisfacţie succesul din provincie prin filtrul adeziunii
manifestate de Armată: „Cum am putea oare releva mai bine dragostea faţă de căminul Astra când
soldaţii grăniceri din regiunea Purcari judeţul Cetatea Albă n-au voit să plece în concediu de
sărbători numai pentru a putea da concursul artistic şezătorilor şi manifestaţiilor culturale şi
naţionale ale Căminului (...) O mare bucurie este faptul că Corpul III Armată îmbrăţişează cu multă
bunăvoinţă acţiunea culturală a Astrei. La Regimentul 53 Infanterie s-a înfiinţat un cămin cultural.
Domnii ofiţeri şi subofiţeri din Garnizoana Tighina sunt înscrişi membri în Despărţământul Astra din
Tighina şi dau concurs prin conferinţe, coruri, recitări şi muzică”30.

Instrumentalizarea militarilor în propaganda pentru schimbarea calendarului

Armata a fost, în integritatea structurilor sale, unul dintre principalele instrumente alese la
nivel guvernamental pentru medierea în spaţiul comunitar basarabean a chestiunii calendarului
modificat. Cooptată pentru propagarea noului sistem, resursa militară dispunea indiferent de grad de

27
Crearea bibliotecilor a fost posibilă datorită donaţiilor Asociaţiunii, precum şi graţie sprijinului societăţii culturale „Mihai
Eminescu” din Bucureşti, care a oferit filialei 150 de volume. Cărţi şi reviste diverse erau achiziţionate şi de către Regiment
din fondurile proprii.
28
Mihail Iliev, „«ASTRA». Regionala Basarabiei (1924-1935) (I)”, în Transilvania, nr. 9, 2013, p. 91.
29
A se vedea articolul „Spre înfrățirea sufletească” în Cetatea Albă, zece ani de la realipire (9 aprilie 1918-9 aprilie 1928),
Tipografia Fundației Culturale „Principele Carol”, București, 1928, p. 184.
30
ANIC, f. Onisifor Ghibu 1883-1973, d. 411/1924, f. 32.
un program foarte atent compus ce implica formarea iniţială şi însărcinarea cu responsabilităţi proprii
de popularizare. Direcţiile sale de activitate privitoare la introducerea calendarului îndreptat vizau
analiza şi supravegherea situaţiei de fond, apoi implicarea directă în soluţionarea eventualelor
obstacole de implementare. Pornind aşadar cu începutul, forţele armate monitorizau manierele şi
intensităţile de reacţie populară faţă de noile directive statale. La finele anului 1925, spre exemplu,
Corpul 3 Armată nu semnala Marelui Stat Major numai faptul că basarabenii erau profund
nemulţumiţi de schimbarea ce le era impusă ci şi faptul că starea lor de frământare era întreţinută de
către unele publicaţii, deseori deţinute de minoritari, ce „născoceau felurite zvonuri în scopul de a
menţine nemulţumirea şi agitaţia în mijlocul populaţiei”31. În situaţia în care cadrele didactice şi cele
clericale nu erau, se pare, „destul de inimoase” în activitatea de susţinere a noului calendar 32, celei de-
a treia redute a autorităţii statale – Armata – îi revenea sarcina de a depune eforturi în direcţia
obţinerii acordului popular.

Sistemul conceput se baza pe acţiunea de convingere discursivă ghidată de intelectualitate,

inclusiv de cea din rândul structurilor militare, şi pe principiul exponenţialităţii în sensul în care un
vârf piramidal transmitea în sens descendent o serie de informaţii şi de atitudini care odată ajunse la
bază urmau să se răspândească în sens orizontal. Interesant de reţinut este faptul că şi de această dată
se conturează o legătură directă între energiile intervenţioniste ale cadrelor militare şi cele ale
asociaţiilor culturale. În acest sens, asociaţia ASTRA a fost cea care s-a poziţionat din start în sprijinul
Statului şi care a trasat o strategie foarte clară de lucru ce urma să fie aplicată nu numai de „armata
culturală” a intelectualităţii ci şi de membrii celei veritabile. Secţia Ştiinţifică a Asociaţiunii a
conceput un proiect structurat în acest sens, plan adoptat de către Ministerul Instrucţiunii în anul 1926
şi aplicat drept strategie oficială de Stat. Mobilizând în principal corpul didactic de toate gradele,
elevii şi studenţii, programul astrist a inclus şi personalul militar în serviciul propagandei pentru
noul calendar. Acţiunea debuta de la poziţia ofiţerilor superiori care primeau directivele sarcinilor de
lucru. Restul corpului ofiţeresc era mai apoi instruit asupra conţinuturilor şi a strategiilor de educare a
subordonaţilor în valorile atitudinilor corecte faţă de noul calendar. După promovarea acestor cursuri
ei transferau subofiţerilor, gradaţilor şi soldaţilor aceleaşi responsabilităţi, pentru ca la final aceştia din
urmă să primească datoria de a face aceeaşi muncă de lămurire şi de propagandă direct în sânul
comunităţilor din care proveneau. Procesul de utilizare a militarilor în realizarea obiectivelor privind
schimbarea calendarului se desfăşura sub o dublă valenţă. Alegerea bidirecţională (persuadare versus
coerciţie) pe care o putea face Armata drept formă generală de relaţionare cu spaţiul social se
reproducea întocmai în modurile alese de către Stat pentru a le impune militarilor sarcina de
propagare a noului calendar. Metodele folosite pentru angrenarea lor în acest demers erau simultan
stimulante și constrângătoare. Pentru cei ce se dovedeau a fi pătrunşi de importanţa misiunii primite
şi angajaţi în opera de convertire ce trebuia dusă mai departe în localitățile natale se aplica o latură
recompensatorie foarte persuasivă, luând forma „ţinerii minte” pentru premieri de serviciu, decorări,
avansări în grad ori primirea avantajelor de tipul concediilor suplimentare. De cealaltă latură, eşecul
de a absolvi în mod mulţumitor cursurile de pregătire ori o atitudine prea laxă în desfăşurarea
îndatoririlor puteau însemna pierderea tuturor privilegiilor, retragerea unor drepturi regulamentare
asemenea concediului de Crăciun ori chiar mustrarea oficială în cazul ofiţerilor superiori.

Interacţiuni incomode cu populaţia minoritară - chestiunea bibliotecilor evreieşti/ruseşti

Unul dintre primele lucruri ce trebuiesc avute în vedere atunci când sunt analizate
interacţiunile avute de autoritatea forte a Statului interbelic cu populaţia evreiească din Basarabia este
faptul că cel dintâi nu avusese înainte de Unire decât experienţa istorică a evreimii regăţene, o
populaţie ce prezentase un profil social cu mult diferit de cel al evreimii basarabene. În contrast cu o
populaţie mozaică regăţeană generalmente asimilată în sistemul socio-cultural românesc şi care nu
ridica probleme din perspectiva respectării normelor stabilite de către Stat, populaţia evreiască

31
Marele Stat Major, Biroul de Contra-informaţii, Buletinul informativ al evenimentelor interne nr. 12 din perioada 1-31
decembrie 1925 în ANIC, f. Ministerul de Interne, Direcţia Generală a Poliţiei, d. 3/1920, f. 387.
32
Marele Stat Major, Secţia de Contra-informaţii, Buletin informativ asupra evenimentelor interne nr. 2 din martie 1926 în
ANIC, f. Ministerul de Interne, Direcţia Generală a Poliţiei, d. 3/1920, f. 423.
basarabeană (cea rurală, care reprezenta majoritatea) era tradiţionalistă, mai bigotă şi mai fanatică
sub aspect religios şi politic, cuprinzând mase întregi de adepţi ai sionismului şi ai extremismului de
stânga. Una dintre principalele impedimente ale controlării populaţiei evreieşti rurale din Basarabia
era profilul mediului lor de vieţuire. În timp ce marea masă a evreilor vestici erau receptivi contactului
cu restul populaţiei, o mare parte a evreilor estici erau adepţi ai autoizolării (ghetoizării)33. Printre
puţinele asemănări avute cu conaţionalii lor regăţeni, evreii din Basarabia (mai cu seamă cei urbani)
aveau o foarte activă şi foarte bine ramificată viaţă comunitară, cu o proporţie supradezvoltată de
aşezăminte sociale, culturale, caritabile, profesionale, religioase, sioniste, sportive. Numai în oraşul
Chilia Nouă, spre exemplu, existau în anul 1932 nu mai puţin de 18 astfel de organizaţii evreieşti,
număr raportat la o populaţie evreiască de numai 1.900 de persoane34.

Principalul inconvenient creat autorităţilor româneşti de organizarea socială proprie şi bine

dezvoltată (în mediul urban) a evreilor basarabeni era separaţia politico-identitară pe care o întrupau.
Formele de întovărăşire sionistă, spre exemplu, erau considerate a fi reprezentantele unei conştiinţe
politice alimentate de un naţionalism exclusivist care împiedica integrarea evreilor în structurile de
conduită ale Statului român35. O separaţie exista însă inclusiv în cadrul comunităţii evreieşti însăşi
între cei care aleseseră de-a lungul timpului să se laicizeze şi să se rusifice şi cei care reacţionaseră în
faţa acestei „trădări” alegând să se refugieze în tradiţie şi în preceptele lingvistice ale idişismului 36.
Pentru proiectul interbelic de uniformizare a conştiinţelor civice marile tipuri de organizare socială
evreiască – rusificarea semivoluntară, prezervarea etno-culturală prin izolare, angrenarea în mişcarea
ideologică de constituire a unei noi patrii – produceau efecte anulative asupra eforturilor de integrare a
colectivităţii mozaice.

Ceea ce agrava mai apoi prejudecata deja împământenită asupra alterităţii evreului era legarea
sa invariabilă şi inseparabilă de imaginea comunismului şi a subversivismului. Autorităţile de
Siguranţă ale Basarabiei declarau de altfel cu fermitate faptul că ele nu descoperiseră o organizaţie
„subversivă, de spionaj şi de teroare” în care să nu fi existat evrei, aceştia aflându-se deseori chiar la
conducere37. În certitudinile guvernamentale privind rusofilia minorităţilor basarabene şi intenţiile lor
de răsturnare a orânduirii româneşti evreii erau consideraţi unii dintre cei mai activi şi mai periculoşi
contribuitori. Supravegheată încă din timpul războiului, activitatea de propagandă comunistă din
Basarabia fusese dintotdeauna legată de evreime indiferent dacă era vorba de localnici ori de persoane
pătrunse în teritoriu. În urma unor asemenea constatări imaginea formulată de către autorităţi asupra

33
Foarte dezvoltat în judeţele Bugeacului, acest fenomen era perceput ca o caracteristică a evreului tradiţionalist care se
revolta în faţa celui regăţean asimilat în cultura românească şi în faţa celui basarabean integrat în cultura rusească. Atent
cercetată de instituţiile de siguranţă şi ordine publică, ghetoizarea era definită drept o manifestare periculoasă pentru
securitatea Statului şi contrară intereselor acestuia, izolarea practicată de evreime blocând orice tentativă de relaţionare inter-
comunitară şi zădărnicind intenţiile de asimilare socială. Autorităţile militare ale Basarabiei erau aşadar foarte atente la
dezavantajele pe care le crea menţinerea acestei stări de fapt, ţinând sub supraveghere compactă colectivităţile evreieşti şi
urmărind destructurarea progresivă a acestui stil de viaţă.
34
Chilia Nouă avea 17.245 de locuitori dintre care 8.652 ruşi, 4.470 români, 1.952 evrei (puţin peste 11%), 851 ruteni, 86
bulgari, 23 germani conform Recensământului General al Populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol. II, p. 264. Evreii
din Chilia Nouă „locuiau în centrul oraşului, deţinut de aceştia în proporţie de 95%, şi în cartierul din sud-est, în care se
amestecau cu moldoveniii (românii) şi ruşii”, conform unui raport al Chesturii de Poliţie din oraş apud Arthur Viorel Tuluş,
Aspecte din viaţa comunităţilor evreieşti din jurul Gurilor Dunării (până în 1938). Mituri istoriografice, percepţii
contemporane şi realităţi istorice, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2016, p. 45.
35
Aprecierea nu era nefondată. Asemenea programului naţionalist în care erau angrenaţi tinerii germani ori chiar a celui
carlist de revigorare a conştiinţei tineretului român, programele sioniste pregăteau viitoarele generaţii de evrei pentru
construirea unei patrii fondate pe principiile tradiţiei culturale. Valorile aflate la baza educaţiei întreprinse în aceste asociaţii
aveau calitate lingvistico-culturală, spirituală şi civică. Ele erau înfăţişate de ebraizarea, iudaizarea şi fortificarea morală şi
fizică a tinerilor ce urmau să emigreze în Palestina şi care trebuiau să fie fideli poporului, patriei şi culturii evreieşti. Toate
acestea ilustrau faptul că adepţii sionismului nu erau interesaţi de integrarea în sistemul Statului român, iar acesta cunoştea o
popularitate semnificativă în Basarabia. Pe acest fond autorităţile româneşti se simţeau îndreptăţite să considere că evreii nu
aveau „nici cea mai mică intenţiune de asociere sau asimilare cu naţiunea în care trăiesc”.
36
Arthur-Viorel Tuluș, „Aspecte comparative privind integrarea comunităților evreiești din jurul gurilor Dunării în
structurile României interbelice: sudul Basarabiei versus Vechiul Regat”, în Danubius, XXX, Editura Muzeului de Istorie
Galați, 2012, p. 369.
37
Raport al Siguranţei Cetatea Albă din anul 1933 în Arthur Viorel Tuluș, Stări de spirit ale populaţiei din judeţul Cetatea
Albă între anii 1933-1934. Documente din Arhiva de Stat a Regiunii Odessa, Ucraina, Editura Istros, Brăila, 2016, p. 145.
întregii comunităţi se contura a fi extrem de nefavorabilă. Atribuindu-li-se o legătură directă cu
conceptul de ameninţare îndreptată contra securităţii şi intereselor româneşti, evreii erau percepuţi
drept sabotori ai treburilor naţionale, întreţinători ai stărilor de spirit nefavorabile Statului, creatori sau
propagatori ai zvonurilor alarmiste, acaparatori economici ori corupători ai moravurilor.

Două mari probleme se conturau în relaţia dintre autorităţile româneşti şi evrei şi în modul de
stabilire a libertăţilor şi restricţiilor aplicate celor din urmă: chestiunea întreţinerii influenţei ruseşti
în regiune şi chestiunea bolşevismului, afinitatea multor evrei pentru fosta stăpânire imperială dar şi
pentru ideologia comunistă manifestându-se în acţiuni deranjante pentru actuala putere.

Foarte complicat în fond, filorusismul evreilor nu avea legătură exclusivă cu împotrivirea

ideologică. Ea implica în primul rând acea fractură identitară prezentă în sânul colectivităţii mozaice
însăşi. Astfel, dincolo de aceia care puteau fi fără tăgadă probaţi ca făcând parte din categoria
activiştilor bolşevico-iredentişti exista o masă întreagă de indivizi care acţiona sub efectul educaţiei
culturale ruseşti pe care o poseda de generaţii întregi. Această alcătuire era dificil de lepădat în
favoarea unui fond românesc necunoscut şi deseori considerat a fi inferior celui moscovit.

Această reacţie socială era rodul unei conştiinţe colective împotriva căreia autoritatea
românească nu avea nici o putere de ripostă. În virtutea reprezentativităţii lor profesionale şi
financiare evreii deveneau astfel în ochii autorităţilor, alături de ruşii înşişi, principalii vinovaţi pentru
întreţinerea autorităţii socio-culturale ruseşti din Basarabia (mai ales cei urbani, bogaţi) dar şi pentru
răspândirea ideilor subversive bolşevice (mai ales cei rurali, la fel de săraci precum populaţia
românească). Unul dintre subiectele care cauza cele mai numeroase polemici, ridicând inclusiv
problema sancţiunilor din partea autorităţilor civile şi militare, era cel al surselor de informare şi de
educare care circulau printre locuitorii Basarabiei sub directa acţiune a evreilor. Mai specific, era
vorba de tipăriturile produse ori comercializate de evreime şi care erau fie exponente ale culturii
ruseşti fie ale ideilor comuniste. Locurile şi persoanele care întreţineau acest flux erau urmărite
conform credinţei ferme că acţiunile lor aveau o încărcătură politică şi că reprezentau un act deliberat
îndreptat împotriva românităţii. Redacţiile gazetelor deţinute de proprietari evrei erau acuzate de
utilizarea limbii ruse, de încurajarea solidarizării în jurul culturii ruseşti şi de favorizarea profesională
a personalului minoritar în detrimentul celui românesc 38. Presa compusă ori finanţată de evreimea din
oraşele Basarabiei precum şi punctele de difuzare ale diverselor materiale tipărite (librării şi
biblioteci) erau definite drept instrumente ale defăimării româneşti şi ale propagandei bolşevice.

Cum presa oficială nu era însă principala scenă a discursului comunist, înfruntarea faptică
dintre învinuiţi şi autorităţi – mai ales cele militare – avea loc în mediul clandestinităţii, acolo unde
erau refugiate materialele de informare, educare şi propagare comunistă pe care autorităţile
poliţieneşti le considerau vinovate de întreţinerea frământărilor sociale ale Basarabiei. Intervenţiile
directe erau aşadar îndreptate contra acelora care întreţineau şi răspândeau ideologia de stânga, o
atenţie deosebită fiind acordată librăriilor, bibliotecilor şi caselor de lectură ţinute de ruşi şi evrei.
Asocierea lor nu era doar urmărită cu încordare ci tratată cu acţiuni restrictive concrete din partea
autorităţilor. Lucrurile se petreceau pe fondul faptului că aceste unităţi aveau câteva caracteristici care
le făceau mult mai periculoase decât presa. În primul rând ele aveau o arie de răspândire mult mai
vastă decât ziarele difuzate în mediul urban, putând fi întâlnite de-a lungul întregului teritoriu
basarabean atât în oraşe cât şi în sate. Reţeaua extinsă în care se dezvoltaseră le crea un statut
periculos, acela de a fi vectori de manevrare a populaţiei, rivalizând puternic cu sistemul

38
Faptul era mai degrabă un rezultat al profilului disponibilităţii forţei de muncă, minoritarii având o reprezentativitate mul t
mai ridicată decât românii în ceea ce privea instrucţia şi capacitatea de valorificare a acesteia în cadrul unor profesii liberale.
Lucrurile ţineau aşadar mai degrabă de impunerile unei pieţe capitaliste competitive în care era căutat cel mai potrivit
personal. Spre nemulţumirea autorităţilor şi a agenţilor naţionali, existau şi suficiente cazuri de patroni români care angajau
în redacţiile gazetelor lor jurnalişti evrei ori generalmente minoritari. A se vedea cazul ziarului cotidian Poşta Cetăţii Albe.
Apărut pentru prima dată în anul 1924, el era organul de presă al Partidului Naţional Ţărănist din localitate. Gazeta era citită
de populaţia minoritară deşi „nu se ocupa de problemele minoritare”, fapt care evidenţia profilul etnic al oraşului. Personalul
de redacţie al ziarului era evreiesc „deşi directorul d-l Eugen Mantu este român”. A se vedea ANIC, f. Ministerul
Propagandei Naţionale (1921-1949), Vol. I (Direcţia Presă Internă), d. 224/1932-1934, f. 14.
propagandistic românesc care funcţiona în paralel şi care avea puţine şanse să le înlocuiască
popularitatea. Principalul motiv de îngrijorare al autorităţilor era acela că aceste locuri erau
frecventate de tineret, generaţie care ar fi trebuit modelată sub ghidajul instituţiilor româneşti. În loc
să exerseze uzul limbii române şi să fie treptat familiarizaţi cu produsele culturale ale acesteia tinerii
rusofoni continuau să fie formaţi sub influenţa mediilor rusofile. Indignate şi alarmate, autorităţile
civile şi militare observau cum elevii de liceu preferau librăriile minoritare şi cum ajungeau să
„boicoteze” bibliotecile unde se aflau manuale româneşti39.

Pe fondul acestor considerente reacţia autorităţilor româneşti a fost mereu încordată, promptă
şi puternică. În condiţiile suspiciunilor constante, a spaimei faţă de pericolul comunist şi a stării de
asediu ce favoriza intervenţiile energice, chestiunea punctelor evreieşti de difuzare a tipăriturilor de
expresie rusofonă a cunoscut a constituit un subiect de interes pe parcursul întregii perioade
interbelice. Acţiunile autorităţilor militare – principal responsabile de supravegherea şi gestionarea
situaţiei – aveau două maniere de manifestare în funcţie de gravitatea faptelor şi de reacţia celor
învinuiţi. Fie că era vorba însă doar de înregistrări şi confiscări, fie de arestări ori chiar violenţe fizice,
atitudinea autorităţii militare era una de factură supresivă.

Pentru seminar şi pentru examinarea finală se pot utiliza:

Document pdf „Seminar 8 Armată - FIŞĂ LUCRU”
Basciani – Dificila Unire – în special capitolul II „Basarabia în România Mare 1918-1923”
dar şi capitolul III „Basarabia 1924-1934. Încercarea de a stabili normalitatea”
HUSĂRESCU – Mişcarea subversivă în Basarabia – Zaharia Husărescu a fost Şeful
Subinspectoratului General al Siguranţei Statului din Basarabia în perioada 1920-1930.
Lucrarea poate fi frunzărită (nu trebuie citită în detaliu) pentru a vedea care era extinderea
mişcării bolşevice în provincie şi astfel care erau motivele aflate la baza atitudinii extrem de
defensive a autorităţilor româneşti.
Iorga – Îndreptare pentru ostaşi (Biblioteca „V.A.Urechia”, sala de lectură) – singura lucrare
care nu se află în arhiva pdf

39
ANIC, f. Ministerul de Interne. Direcția Generală a Poliției, d. 6/1932, f. 36.