DEZVOLTAREA ÎINDEMÂNĂRII LA ÎNCEPĂTORI ÎN

TENISUL DE CÂMP PRIN ÎNVĂTAREA MOTRICĂ

Există în întreaga lume un interes sporit pentru practicarea sporturilor de

către copii. Este vorba doar de angajament în activităţi recreative sau
cuprinderea copiilor în stilul de viata activ al parintilor, ci de sport organizat,
formalizat cu programe de pregătire solicitante, calendare competiţionale şi
obiective de referinţă.
Pregătirea fizică a unui jucător, indiferent de ce sport ar fi vorba, este de
netăgăiduit. Ea reprezintă alături de pregătirea temeinică poate cea mai
importantă verigă, cel mai important aspect al pregătirii la incepători. Pregătirea
fizică se face cu mijloace adecvate de la cea mai tânăra vârsta, ţinându-se cont
de gradul de cunoştinţe al copilului; de nivelul motric şi posibilităţile lui.
Pregătirea fizică este tema de mare actualitate şi mai ales în tenisul de
câmp, deoarece, este un sport individual, şi fiind vorba de jocul de simplu,
deplasarea la minge se face rapid, cu paşi normali sau paşi adăugaţi, cu sărituri
în funcţie de situaţia creată de adversar care mereu sunt neprevăzute.
Viteza mingii este foarte mare, 200 şi peste 200 km/h din servici şi 160-
180 km/h în schimburile dure din teren. Mingile sunt trimise rapid în lungul
liniei sau în cross şi deplasarea jucătorului trebuie să fie dintr-un colţ în altul al
terenului, în faţă la mingi scurte, sau în spate la loburi etc.
Mingile vin cu traiectorii diferite, au imprimat de adversar cu ajutorul
rachetei efecte tăiate sau liftate care fac ca mingea să sară mai mult sau mai
puţin.
Şi în afara cunoaşterii săriturii şi efectelor mingii, jucătorul trebuie să
aibă o pregătire fizică foarte bună, adecvată sportului alb, deplasarea lui să fie
executată rapid şi în timp util pentru o aşezare corespunzătoare la minge
realizând pregătirea lovirii şi apoi lovirea mingii.
Tot ce am spus pâna acum se referă la jucătorii de performanţă.
Începătorii de tenis nu au posibilitatea să se deplaseze ca cei mari.
Tenisul nu are competiţii aşa numite — mini tenis — cum avem la volei,
baschet, fotbal unde terenurile sunt mai mici ca dimensiuni. Copiii începători
aleargă pe acelaşi teren ca jucătorii din competiţi. Deplasarea lor în dreapta,
stânga, faţă, spate se face mai greu dar trebuie pentru aceasta o pregătire fizică
corespunzătoare care se face după programe întocmite de cei ce se ocupă de
pregătirea micilor sportivi — indiferent că se numesc antrenori sau profesori.
 La vârstele mici pregătirea fizică reprezintă 45% din cadrul
antrenamentului sportiv, pregătirea tehnică — 50% şi eventual tactic 5%.
Observăm importanţa pregătirii fizice, urmărind un meci între doi copii
de 8-10 ani, care stau pentru două seturi în teren aproximativ 2 ore şi fac 6-8-10
schimburi peste fileu alergând dreapta, stânga, faţă, spate pentru a returna şi a
câştiga punctul. Efortul lor este deosebit şi nu ar putea fi realizat decât cu o
pregătire e minuţios organizată.
Dacă ţinem cont că se joacă turneele celor mari în ţări foarte calde cum ar
fi Italia, Spania, Franţa, Canada, SUA la orele prânzului, deci pe temperaturi şi
peste 40°C şi că poate dura un meci 3-4 ore, cei mici jucând şi 2 meciuri pe zi,
vrem nu vrem , trebuie să recunoaştem valoarea pregătirii fizice în contextul
sportul lui de performanţă.
În timp de iarna se joacă în săli cu suprafeţe rapide din parchet, duşumea,
suprafeţe sintetice etc. pe care mingea alunecă foarte tare. În aceste condiţii
deplasarea trebuie să se facă, în orice condiţii, foarte rapid pentru a fi mereu în
apropierea mingii. Schimbările de direcţie, deplasările variate nu se pot realiza
decât după ani de munca pentru desăvârşirea pregătirii fizice.
Tema este mai mult decât actuală, dacă ne gândim la importanţa ei în
economia jocului de tenis. Mijloacele găsite vor fi grupate şi ordonate în funcţie
de cerintele jocului într-un subcapitol special al lucrării. Mijloacele vor fi
folosite în puţinul timp, 4-6 luni de lucrul cu copii de 8-10 ani practicanţi ai
tenisului de câmp, dar pregătirea este permanentă şi totul se perfecţionează în
timp.
În metodica dezvoltării îndemânării, elementul hotărâtor îl constitue
complicarea continuă şi progresivă a acţiunilor motrice. Pentru o înaltă
măiestrie, foarte utilă este complicarea artificială a condiţiilor de lucru, cum ar
fi: repetari într-o stare de oboseală mărită sau într-o încordare emoţională mare.
Caracterizarea tenisului de performanţă are la bază un mare dinamism,
pregătirea atletică superioară, precum şi etalarea în joc a unui arsenal tehnico —
tactic valoros realizat de sportivi în condiţii de adversitate extrem de
diversificată. Continua dezvoltare a tenisului şi în special a tenisului de
performanţă a fost generatorul perfecţionării permanente a tuturor verigilor
acestui fermecător sport. Viteza de deplasare şi lovirea mingii reprezintă sensul,
conţinutul şi scopul jocului, această calitate motrică, viteza se cuplează în mod
obligatoriu cu forţa şi rezistenţa, concretizând valoarea jocului actual din punct
de vedere motric prin jocul actual de tenis care are la baza acţiuni tehnico-
tactice în condiţii de forţă - viteză în regim de rezistenţă.
 Meciul de tenis reprezintă o dispută între nivelul de însuşire a elementelor
şi procedeelor tehnice utilizate raţional în joc, pe fondul calităţilor motrice şi
psiho-volitive.

Jocul constă din suite de lovituri şi deplasări având drept scop:

 pregătirea situaţiei care să favorizeze declanşarea atacului;

 declanşarea atacului la fileu;
 finalizarea;
 în replică la aceste acţiuni, jucătorul care este atacat răspunde cu
acţiuni de apărare.
Conţinutul acestor faze ale disputării fiecărui punct diferă în funcţie de
calitatea suprafeţei de joc. În practică se utilizează o mare varietate de suprafeţe
de joc cum sunt: zgură, beton, parchet, scândură, iarbă, linoleum, mochetă şi
mai recent materiale sintetice.

În funcţie de influenţa suprafeţei de joc asupra desfăşurării jocului,

distingem:

 suprafeţe lente - zgură, beton poros, bitum, unele materiale sintetice;

 suprafeţe rapide – iarbă, linoleum, parchet, beton lăcuit, unele
materiale sintetice.
Pentru o cât mai corectă înţelegere a conţinutului real al jocului s-a ajuns
la următoarele concluzii cu privire la orientarea tactică şi conţinutului jocului pe
suprafeţe diferite:

 pe terenurile rapide:
- majoritatea punctelor se câştigă cu ajutorul serviciului, voleului şi
smeciului;
- în medie, disputarea unui punct constă din 3 – 4 lovituri. Se elimină din
conţinutul jocului schimbul prelungit de lovituri de pe fundul terenului;
- jocul este caracterizat de lupta dintre atacul jucătorului care serveşte şi
acţiunea de apărare a primitorului;
- esenţa jocului este determinată de eficienţa serviciului şi dificultatea
returnării cu precizie a acestuia;
- datorită vitezei cu care ricoşează mingea din sol, sporeşte eficacitatea
voleului, motiv pentru care creşte dificultatea trimiterii loviturii de trecere;
- ritmul desfăşurării jocului este intens şi uniform pe toată durata lui;
- sunt eliminate din conţinutul jocului loviturile de mare fineţe;
 - se modifică tehnica şi direcţia deplasării pe teren, prin orientarea cu
precădere a acesteia către plasă.
 pe terenurile lente:
- scade eficienţa serviciului, fapt ce determină creşterea preciziei şi
eficienţa returului, reducerea numărului de atacuri la fileu după serviciu;
- un volum important din conţinutul jocului revine schimbului de lovituri
din zona de fund a terenului;
- uneori se atacă la fileu după efectuarea serviciului, dar, de regulă,
pregătirea atacului este rezultatul unei succesiuni de lovituri de pe fundul
terenului în lungul liniei şi diagonală;
- este posibilă schimbarea ritmului de joc;
- deplasările în teren se execută cu precădere în lateral şi mai rar spre
înainte;
- prin prisma loviturilor cu care se câştigă puncte, rezultă un echilibru
între posibilităţile finalizării de lângă fileu şi cele din zona liniei de fund;
- intensitatea efortului nu este aşa de mare ca pe terenurile rapide dar
creşte durata acesteia.
În vederea dobândirii capacităţii de adaptare la cerinţele jocului pe
suprafeţe diverse se impun:

- însuşirea bagajului tehnic reclamat de jocul pe diverse suprafeţe;

- deprinderea capacităţii de a adapta strategia specifică diverselor
suprafeţe de joc;
- dobândirea calităţilor motrice şi psiho-volitive reclamate de jocul pe
diverse suprafeţe.
Aceste capacităţi se realizează prin:

- conceperea, organizarea şi conducerea procesului de selecţie şi

instructiv-educativ astfel încât să se formeze jucători ce posedă calităţile
enunţate mai sus;

- desfăşurarea procesului instructiv şi a activităţii competiţionale pe

terenuri cu diferite suprafeţe.
În consecinţă, se impune ca jucătorii să fie pregătiţi pentru a face faţă
cerinţelor jocului pe suprafeţe de diferite calităţi. Pregătirea pentru jocul pe
diverse suprafeţe se realizează în timpul deprinderii tehnicii şi tacticii jocului.
Se mai efectuează o pregătire specială în momentul când se trece de pe un tip de
suprafaţă pe altul.
 BIBLIOGRAFIE

1. DEMETER A.,1982, ,,Bazele fiziologiei şi biochimice ale formării

deprinderilor motrice”, Ed. Sport-Turism.

2. DRAGNEA A.,1998, ,,Teoria activităţilor motrice”, Ed. Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti.

3. DRAGNEA A.,2000 ,,Teoria sportului”, Editura FEST, Bucureşti.

4. PETRICU I.C., VOICULESCU I.C.,1967, ,,Anatomia şi fiziologia

omului”, Ed. Medicală, Bucureşti.

5. SEGARCEANU A.,1998, ,,Tehnică, tactică, metodică”, Ed.

Quosar, Bucuresti.

6. SCHULZ R.,1992, ,,Să învăţăm corect tenis”, Ed. Helicon,

Timisoara.