COSMIN LUCIAN GHERGHE

EMANOIL CHINEZU
OM POLITIC, AVOCAT ŞI ISTORIC
2
 COSMIN LUCIAN GHERGHE

EMANOIL CHINEZU
OM POLITIC, AVOCAT ŞI ISTORIC

EDITURA SITECH
CRAIOVA, 2009

3
Coperta: Constantin Crăiţoiu
Coperta 4: 1857, Theodor Aman, Hora Unirii la Craiova,
pictură pe pânză

© 2009 Editura Sitech Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice
reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din
această lucrare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o
contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării
justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2009 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this
book may be reproduced in any form or by any means, including
photocopying or utilised any information storage and retrieval system
without written permision from the copyright owner.

Editura SITECH din Craiova este acreditată de C.N.C.S.I.S. din cadrul

Ministerului Educaţiei şi Cercetării pentru editare de carte ştiinţifică.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHERGHE, COSMIN LUCIAN
Emanoil Chinezu - om politic, avocat şi istoric/
Cosmin Lucian Gherghe. - Craiova : Sitech, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-606-530-315-7

94(498)
Editura SITECH Craiova
Str. Romul, Bloc T1, Parter
Tel/fax: 0251/414003
www.sitech.ro, sitech@rdslink.ro

ISBN 978-606-530-315-7

4
Emanoil Chinezu (1817 – 1878)

5
6
 CUPRINS

ABREVIERI ............................................................................. 9
INTRODUCERE .................................................................... 11
O VIAŢĂ DE OM ÎN PAS CU RITMURILE EVOLUŢIEI
ISTORICE ROMÂNEŞTI DIN SECOLUL AL XIX-LEA... 20
EMANOIL CHINEZU ŞI SPIRITUL REVOLUŢIONAR
AL NAŢIUNII ROMÂNE, DE LA 1821 LA 1848 ................ 48
EMANOIL CHINEZU ŞI EVENIMENTELE DIN ANII
1853 – 1854............................................................................. 88
EMANOIL CHINEZU ŞI PROBLEMA UNIRII
PRINCIPATELOR.................................................................. 93
CONTRIBUŢIA LUI EMANOIL CHINEZU LA
ORGANIZAREA MIŞCĂRII UNIONISTE
CRAIOVENE ....................................................................... 123
EMANOIL CHINEZU – AUTOR AL PROGRAMULUI
UNIONIST CRAIOVEAN INTITULAT „DORINŢELE
ROMÂNILOR“..................................................................... 138
ALEGERILE PENTRU ADUNĂRILE AD-HOC ............... 156
UNIREA PRINCIPATELOR – ACTUL ENERGIC
AL ÎNTREGII NAŢIUNI ROMÂNE ................................... 169

EMANOIL CHINEZU – AUTOR AL UNUI PROIECT

DE CONSTITUŢIE, 1857 .................................................... 185

7
„O LEGE ESTE PENTRU TOŢI ROMÂNII“ ..................... 201

EMANOIL CHINEZU – REPREZENTANT AL

GÂNDIRII ŞI PRACTICII LIBERALE ROMÂNEŞTI....... 211

ACTIVITATEA ADMINISTRATIVĂ A LUI EMANOIL

CHINEZU ............................................................................. 245

PREŞEDINTE AL CONSILIULUI GENERAL AL

JUDEŢULUI DOLJ ..................................................... 246

PRIMAR AL CRAIOVEI............................................ 262

PERIODICE EDITATE DE EMANOIL CHINEZU ŞI

COLABORAREA ACESTUIA CU PRESA VREMII......... 266

EMANOIL CHINEZU – ANALIST AL POLITICII

INTERNE ŞI EXTERNE ROMÂNEŞTI, 1866-1877 .......... 280

MEMORIUL DIPLOMATIC NEOFICIAL REDACTAT

DE EMANOIL CHINEZU PENTRU CONGRESUL DE
PACE DE LA BERLIN (1878)............................................. 307
CONCLUZII ........................................................................ 313

SUMMARY .......................................................................... 316

BIBLIOGRAFIE................................................................... 325

8
 ABREVIERI
***, Acte şi docu- ***, Acte şi documente relative la
mente, vol. I-X istoria renaşterii României, publicate
de Ghenadie Petrescu, Dimitrie A.
Sturdza şi Dimitrie C. Sturdza, vol.
I-X, Bucureşti, 1889-1909

Bodea, Cornelia, Bodea, Cornelia, 1848 la români.

1848 la români, vol. I O istorie în date şi mărturii, vol. I,
Bucureşti, 1982

Chinezu, Emanoil, Chinezu, Emanoil, Constituţiunea

Constituţiunea României reintegrată sau Skitza
României reintegrată pentru o constituţiune în România,
Bruxelles, 1857

Chinezu, Emanoil, Chinezu, Emanoil, Revoluţiunea

Revoluţiunea din anul din anul 1848 a românilor de la
1848 Dunăre sau Misterele politicii în
principate, Bucureşti,1859

Chinezu, Emanoil, Chinezu, Emanoil, Epistolă către

Epistolă către redac- redactorii gazetei din Bucureşti,
torii gazetei din „Desbaterile”, D.D.N. Blarenberg,
Bucureşti I.A. Cantacuzin, P. Carp, Pantazi
Ghica, Al. Lahovari, sau Studii po-
litice asupra României, Bucureşti,
1866

Chinezu, Emanoil, Chinezu, Emanoil, Cum se se dea

Cum să se dea Româ- România pe mâna românilor. Şase
nia pe mâna românilor epistole către „Gazeta Transilva-
niei”, Craiova, 1869
9
Chinezu, Emanoil, Chinezu, Emanoil, Adevăru-lu asu-
Adevăru-lu asupra pra căderei ministerului Brătianu
căderei ministerului în România, Bucureşti, 1873
Brătianu

Chinezu, Emanoil, Chinezu, Emanoil, Question

Question Bessarabienne. Lettre d’un Paysan
Bessarabienne du Danube á un ruse. Réponse a la
lettre de M. Alexandri, publiée dans
lé Journal de Bruxelles „Le Nord”,
Paris, 1878

***, Românii la 1859 ***, Românii la 1859. Unirea

Principatelor Române în Conştiinţa
Europeană. Documente externe,
vol. I, Bucureşti, 1984

Chinezu Emanoil, Chinezu Emanoil, Profesiunea de

Profesiunea de cre- credinţă a D-lui Emanoil Chinezu
dinţă a D-lui Emanoil adresată alegătorilor Colegiului
Chinezu urbei Craiova convocată pentru 9
ianuarie 1872 sau Datoriile omului
şi ale cetăţeanului după Puffendorf,
Craiova, 1872

Chinezu Emanoil, Chinezu Emanoil, Elemente de filo-

Elemente de filosofie sofie morală după Friederich Snell
morală după Friede- profesor de filosofie din Germania,
rich Snell Craiova, 1869

Chinezu Emanoil, Chinezu Emanoil, Epistolă adre-

Epistolă adresată D- sată D-lui Radion; aproposito de
lui Radion un articol al său din Ziarul „Ro-
mânul”; Nesciinţă sau rea-voinţă,
Craiova, 1863
10
 INTRODUCERE

Răstimpul marcat de revoluţia de la 1848, de Unirea

Principatelor şi cucerirea independenţei reprezintă pentru evo-
luţia poporului român una dintre cele mai dinamice şi hotărâ-
toare epoci în planul afirmării conştiinţei naţionale, al realizării
statului român modern.
Unitatea statală şi independenţa, reformarea democra-
tică şi modernizarea societăţii româneşti s-au impus drept co-
mandamente fundamentale ale mersului înainte şi ale dezvoltă-
rii poporului român.
În acest context trebuie subliniat faptul că înfăptuirea
dezideratelor unităţii statale, a reformării democratice, a mo-
dernizării societăţii şi a independenţei a fost posibilă datorită
existenţei şi acţiunii viguroase a unei pleiade de personalităţi
ieşită din comun. Nu se poate vorbi de 1848, 1859 sau 1877
fără a fi remarcat rolul marilor personalităţi ale neamului:
Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Simion
Bărnuţiu, Gheorghe Bariţiu, C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu,
Ion C. Brătianu, A. G. Golescu, Ştefan Golescu, Nicolae Go-
lescu, Vasile Boerescu, C.I Hurmuzaki, Vasile Alecsandri şi
mulţi alţii. Fruntaşii acestei generaţii au militat activ pentru
afirmarea conştiinţei naţionale, pentru libertate, pentru unitate
naţională, pentru modernizarea societăţii, pentru independenţă.
Cele mai multe dintre personalităţile acestei generaţii
s-au bucurat de atenţia deosebită a contemporanilor şi a urma-
şilor, memoria lor a fost cultivată cu sfinţenie prin monografii,
romane, filme, statui, monumente, denumiri de localităţi, străzi,
case memoriale etc.
11
 Dar, în acelaşi timp, sunt încă necunoscute, pe nedrept,
multe personalităţi ale acelei epoci, şi nu numai, iar altele au
intrat în atenţia cercetătorilor la multe decenii după derularea
evenimentelor la care acestea şi-au adus contribuţia.
Una dintre aceste personalităţi, juristul, omul politic şi
istoricul Emanoil Chinezu (1817-1878) este subiectul acestui
volum.
La mai mult de o jumătate de secol după decesul lui
Emanoil Chinezu, în comunicarea Cugetători români de acum
o sută de ani, susţinută la Academia Română în şedinţa din 21
aprilie 1939, Nicolae Iorga l-a pus alături de Dimitrie Ghica, N.
Rusu (Lăcusteanu) şi G. Costaforu. Susţinându-şi teza, marele
istoric afirma că, deşi împotriva lui Emanoil Chinezu s-a abătut
o adevărată „conspiraţie a tăcerii”, orchestrată de forţele ad-
verse, pentru a-l marginaliza, „ valoarea sa va fi uşor de apre-
ciat”1 prin opera pe care a lăsat-o. Includerea de către
academicianul Nicolae Iorga în rândul, „cugetătorilor de poli-
tică liberală” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, este
mai mult decât relevantă pentru a evidenţia originalitatea şi
valoarea concepţiei pe care a dezvoltat-o Emanoil Chinezu în
lucrările sale.
Nicolae Iorga a reluat analiza operei lui Emanoil Chi-
nezu la 7 iunie 1940, în comunicarea susţinută în şedinţa pu-
blică a Academiei Române, când a prezentat lucrarea Partitul
liberal, programa sa şi viitorul său de Edouard Laboulaye, tra-
dusă de „un vechi deputat” şi tipărită la Imprimeria Naţională
din Bucureşti în anul 1867. Cu această ocazie, Nicolae Iorga a
aşezat lucrarea lui Laboulaye lângă „scrierile lui Rusu Lăcus-
teanu, la Munteni, lui Dăscălescu de la Focşani, în Moldova, a
lui Constantin Creţulescu din preajma lui Cuza Vodă însuşi, lui
Chinezu de la Craiova”, punându-l, deci, pe Emanoil Chinezu

1
Nicolae Iorga, Cugetători români de acum o sută de ani, Academia
Română, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, tom XXI, Mem. 21,
Bucureşti, 1939, p. 699.
12
în galeria gânditorilor politici din anii de afirmare a ideologiei
liberale care formau, preciza Nicolae Iorga, „un curent tradiţio-
nalist, conservator, care prezenta un program mai potrivit cu
ţara, pe care din nenorocire nu s-a găsit un adevărat partid po-
pular şi plin de iniţiativă, cu şefi ascultaţi şi iubiţi, care să-l
sprijine”2.
Emanoil Chinezu era, după părerea lui Iorga, unul din-
tre continuatorii şi susţinătorii curentului cultural şi literar din
Craiova, care a contribuit prin scrierile sale la dezvoltarea con-
ştiinţei naţionale, iar Constantin Argetoianu îl considera „un
discipol entuziast al lui Michelet şi al pleiadei de cărturari li-
bertari francezi de la începutul secundului Imperiu”3. Tot Nico-
lae Iorga, într-un articol dedicat lui Emanoil Chinezu publicat
în „Neamul Românesc”, îl prezenta ca pe un intelectual cu o
cultură aleasă, cu o gândire elevată, cu o inteligenţă vie, de-
parte de improvizaţii şi de diletantism, de un patriotism ardent,
ale cărui acţiuni au avut un rol important în epocă.
Informaţii despre personalitatea lui Emanoil Chinezu au
publicat avocatul Dem D. Stoenescu, George Mil Demetrescu,
C.D. Fortunescu şi profesorul Aurel Mircea, care preciza că a
scris articolele după informaţiile primite de la Iorgu Păianu,
nepot după mamă al lui Emanoil Chinezu.4
Format la Şcoala naţională Sf. Sava din Bucureşti, în
perioada 1831-1838, „la începutul regenerării lor după un timp
îndelungat de cădere”, adept al ideilor lui Gh. Lazăr „ce venea
cu instruirea poporului, cu deşteptarea şi iniţierea lui la intere-
sele patriei” şi Dinicu Golescu pe care îl considera „unul din
cei mai însemnaţi boieri ai ţării, ce după trecutul şi aspiraţiile
lui face parte din partidul naţional născut în România”, cel care
2
Idem, O carte de gândire conservatoare românească, Academia Română,
Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, tom XXII, Mem. 1, Bucureşti, 1940,
p. 15.
3
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de
ieri, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 41.
4
"Arhivele Olteniei", anul II, nr. 6, martie-aprilie 1923, p. 136.
13
înfiinţa „o şcoală românească cu clase mai înalte de istorie şi
ştiinţe exacte”, ceea ce însemna „un mare progres pentru cul-
tura românească”5, Emanoil Chinezu a rămas legat de Eliade,
în care vedea un lider al redeşteptării naţionale: „Dacă am pu-
tea zice că Heliad, politicul şi literatorul, este un produs al epo-
cii noastre de redeşteptare şi conştiinţă, dar nu este mai puţin
adevărat că el fu promotorul şi un puternic ajutor al acestei
epoci”.6
Elev la Colegiul Naţional „Sfântul Sava” fiind, a frec-
ventat întrunirile Societăţii Filarmonica luând contact cu ideile
lui Ion Câmpineanu, idei care îi vor influenţa întreaga viaţă. Cu
această ocazie a intrat în contact cu marii patrioţi ai vremii:
oameni politici, scriitori, istorici, precum fraţii Golescu, Cre-
ţulescu, Ion Ghica - de care îl va lega o puternică prietenie-,
C.A. Rosetti, Gheorghe Magheru, Christian Tell, Emanoil Bă-
leanu şi alţii.
După terminarea studiilor de drept s-a înscris în Baroul
avocaţilor din Craiova, ajungând „cel mai bun avocat al tim-
pului”, alături de Dimitrie Căpreanu şi Scarlat Murgăşanu.7
Meritele lui ne apar cu atât mai mari cu cât ele s-au evi-
denţiat în perioada de debut a formării statului român modern,
avocatul craiovean concepând o emancipare a naţiunii române
pe mai multe planuri: politic, cultural, economic şi juridic.
Emanoil Chinezu a înţeles că fundamentul făuririi şi consolidă-
rii fiinţei naţionale putea fi numai unirea tuturor românilor într-
un singur stat, cadru politic izvorât din ideile înaintate ale tim-
pului, şi pe baza unei constituţii liberale.
Realizarea acestui deziderat fundamental se va face,
preciza Emanoil Chinezu, când se va crea o conjunctură euro-
peană favorabilă (Congresul de la Paris din 1856 - n.n.), pre-

5
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 84.
6
Ibidem, p. 99.
7
George Mil Demetrescu, Istoria Baroului Dolj de la 1864-1928, Craiova,
1928, p. 26.
14
cedată de o popularizare a existenţei specificului şi năzuinţelor
poporului român în lumea occidentului european şi în unire cu
alte popoare asuprite8.
Unirea şi eliberarea tuturor românilor au constituit ide-
alul vieţii sale, pentru realizarea lor a dăruit totul: energia, situ-
aţia, averea şi chiar libertatea sa. Emanoil Chinezu a luptat
vreme de o jumătate de secol pentru dezvoltarea morală, inte-
lectuală şi naţională a poporului român, pentru redobândirea
drepturilor naţionale ale patriei sale.
Ideea statului naţional unitar românesc, democratic şi
suveran a fost tratată pe larg de Emanoil Chinezu în lucrarea
Revoluţiunea din anul 1848 a românilor de la Dunăre, publi-
cată în anul 1859.
Patriotul craiovean a condamnat acceptarea stării de de-
pendenţă faţă de Poartă, apreciind-o ca o abdicare de la dreptu-
rile străbune şi ca o încălcare a „legăturilor şi aranjamentelor ce
au creat aceste raporturi, adică nişte drepturi proprii, intrinsece
şi tradiţionale, garantate şi asigurate prin tratate formale, toc-
mai în cinstea turcilor”.9
Susţinător fervent al principiilor egalităţii în faţa legii,
libertăţii presei, cuvântului şi întrunirilor, al dreptului de vot
egal şi direct, al solidarităţii şi unităţii naţionale, Emanoil Chi-
nezu împreună cu Petre Opran şi Dimitrie Nenciu au redactat şi
pus în circulaţie, la 10 aprilie 1857, programul intitulat Dorin-
ţele Românilor10, în care au lansat pentru prima dată ideea

8
În epilogul lucrării Revoluţiunea din anul 1848, p. 292, Emanoil Chinezu
face următoarea precizare: „Scriam acestea pe la ianuarie din anul 1856;
măcar că Tratatul de la Paris ce se făcu la martie, nu era cunoscut, dar din
litera jurnalelor se putea vedea dispoziţiunile lui.“
9
Emanoil Chinezu, Cum se se dea România pe mâna românilor, Craiova,
1869, p. 23.
10
Ion Pătroiu, Un program unionist craiovean necunoscut, în „Arhivele
Olteniei”, nr. 1, Serie nouă, Bucureşti, 1981, p. 111; idem, La cumpăna a
două epoci 1848-1877, Craiova, 1983, p. 77; Luchian Deaconu, Otilia
Gherghe, Oltenia şi Unirea Principatelor, Craiova, 1999, p. 16.
15
reprezentării intereselor poporului român pe lângă cancelariile
statelor europene „la darea desăvârşitei hotărâri asupra dreptu-
rilor noastre“ şi mandatul imperativ scris pentru toţi deputaţii
partidei naţionale.
Câteva luni mai târziu, în august 1857, într-o scrisoare
adresată lui C. A Rosetti, Dimitrie Brătianu afirma:”Astăzi, ac-
ţiunea noastră a românilor trebuie să se întindă şi peste frontie-
rele României, căci ştim că noi aci avem numai să adunăm, să
pregătim, ca să zic aşa, materialul procesului ce are să se dez-
bată şi să se judece departe de noi; ştim asemenea că acela care
nu e faţă la judecată, acela care nu îngrijeşte a avea un bun
avocat şi a face binecunoscută cauza sa judecătorilor, pericli-
tează a se vedea osândit în cauza cea mai dreaptă şi chiar de ju-
decătorii cei mai dispuşi; şi noi, tocmai acum, în ajunul jude-
căţii, nu avea pe nimeni pe lângă tribunalul opiniei publice şi al
diplomaţiei europene“.11
Adept al ideilor lui Montesquieu şi Benjamin Constant,
posedând vaste cunoştinţe în domeniul istoriei naţionale şi uni-
versale, în ştiinţele juridice şi drept constituţional, Emanoil
Chinezu a elaborat inclusiv o serie de proiecte referitoare la le-
gislaţia ţării.
De remarcat este proiectul intitulat Constituţiunea Ro-
mâniei reintegrată sau Skitza pentru o constituţiune în Româ-
nia, tipărită în anul 1857 la Bruxelles. Multă vreme s-a crezut
că manuscrisul acestei Constituţii a fost distrus în timpul unui
incendiu care a avut loc în 1875, la casa lui Emanoil Chinezu
din Craiova. Totuşi, în 1920 avocatul craiovean Dem D. Stoe-
nescu a găsit un exemplar din lucrare la Biblioteca Universităţii
din Iaşi.12
Un alt exemplar a fost descoperit de noi la Biblioteca
Academiei din Bucureşti, oferindu-ne prilejul să prezentăm în

11
Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, op.cit.,p. 22
12
Dem D. Stoenescu, Un proiect vechi de Constituţie întocmit de Emanoil
Kinezu la 1857, Craiova, 1920.
16
premieră absolută schiţa de Constituţie propusă de Emanoil
Chinezu pentru statul român modern în preajma Unirii Princi-
patelor.
Analizând activitatea desfăşurată de Emanoil Chinezu
în vederea Unirii Principatelor ajungem la concluzia că el nu a
fost numai un luptător pentru Unire sau un cronicar al ei, ci şi
un teoretician, un jurist remarcabil şi un om politic preocupat
de găsirea soluţiilor optime pentru problemele de ordin juridic,
legislativ, administrativ şi al relaţiilor internaţionale ale viito-
rului stat român.
Datorită multor ani pe care i-a petrecut în exil,
suferinţelor şi persecuţiilor suportate pentru ideile pe care le
promova şi nedreptăţilor la care a fost expus, fiind de fapt ex-
pulzat din sânul societăţii pe care voia să o schimbe, Emanoil
Chinezu a ajuns la concluzia că principalele obstacole în calea
modernizării statului român erau foştii demnitari regulamen-
tari, cei ce colaboraseră cu Turcia şi Rusia sprijinindu-le să re-
prime mişcarea de înnoiri politice în Principatele Române.
Făcând parte din gruparea liberalilor radicali, Emanoil
Chinezu a militat alături de reprezentanţii partidei naţionale din
Craiova pentru dezvoltarea conştiinţei politice la scară naţio-
nală. Şi-a asumat misiunea de luminare a naţiunii printr-o însu-
fleţită şi activă propagandă prin presă, broşuri, manifeste elec-
torale imprimate la tipografia lui C.A. Rosetti din Bucureşti şi
Samitca din Craiova, întruniri şi manifestaţii populare de am-
ploare. „Preocupaţiunea noastră în aceste scrieri a fost şi este a
face naţiunea să-şi regăsească sentimentul dreptului său politic
şi constituant” mărturisea Emanoil Chinezu în 1866 într-o
adresă către redactorii ziarului „Desbaterile“13, contribuind la
promovarea celor mai îndrăzneţe idei, în consens cu unele aspi-
raţii ale societăţii româneşti de emancipare social-economică şi
politică.

13
Emanoil Chinezu, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, 1866,
p. 15.
17
 Prin spiritul incisiv şi criticile la adresa vechilor întoc-
miri sociale, Emanoil Chinezu a ieşit din etaloanele de judecată
ale timpului, a fost un vizionar de avangardă.
A militat prin presă şi tipărituri şi chiar prin demersuri
diplomatice pentru cucerirea independenţei şi pentru unirea
tuturor teritoriilor locuite de români, finalizând, după trei dece-
nii de cercetare, cartea Question Bessarabienne, redactată sub
forma unui memoriu istorico-diplomatic pe care l-a tipărit la
Paris cu intenţia de a-l înainta delegaţiilor la Congresul de pace
de la Berlin, pentru a demonstra legitimitatea cererii României
de a i se respecta integritatea teritorială.
Credinţa şi concepţia naţională şi politică a lui Emanoil
Chinezu reiese din însăşi modul cum îşi prezintă şi argumen-
tează ideile, utilizând un probatoriu istoric, etnic, geografic,
statistic, juridic, diplomatic asezonat cu foarte multe şi adeseori
inedite detalii ale derulării unor evenimente.
Emanoil Chinezu ne-a lăsat informaţii dintre cele mai
interesante şi mai valoroase despre evenimentele care s-au de-
rulat în România la mijlocul secolului al XIX-lea, începând de
la revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi încheind cu indepen-
denţa României.
Lucrările sale se constituie într-un document autentic al
istoriei noastre.
Emanoil Chinezu face parte din galeria marilor perso-
nalităţi care a militat activ pentru naţiune, pentru unire, pentru
libertăţi democratice, din aripa vizionară a primei generaţii de
liberali români care a fost clasificată de contemporani ca
„radicală” şi „nerezonabilă”.
În acest context este lesne de înţeles de ce unele cercuri
intelectuale şi grupuri politice din Craiova şi din ţară l-au con-
siderat pe Emanoil Chinezu, care milita pentru republică, dom-
nie pământeană, pentru egalitate, pentru largi drepturi demo-
cratice, ca făcând parte din gruparea „trăsniţilor”.
De altfel, unele din ideile pentru care a militat Emanoil

18
Chinezu s-au materializat multe decenii mai târziu.
Acestea sunt motivele pentru care am abordat persona-
litatea lui complexă şi, adeseori contradictorie, a juristului,
omului politic şi istoricului Emanoil Chinezu, dintr-o perspec-
tivă dinamică, analitică, comparativă, încercând să evidenţiem
contribuţia sa originală şi distinctă la opera de făurire şi conso-
lidare a statului român modern.14

14
Cosmin Lucian Gherghe, Emanoil Chinezu – personalitate remarcabilă a
Craiovei secolului al XIX-lea, în „Arhivele Olteniei”, nr. 16, Serie nouă,
Craiova, 2002, p. 80; Idem, Informaţii şi relatări despre Cerneţi şi revoluţia
de la 1821 în opera lui Emanoil Chinezu, în „Drobeta”, nr. XI-XII; Drobeta
Turnu-Severin, 2002, p. 406; idem, „Dorinţele Românilor”, program
unionist craiovean, în „Analele Universităţii din Craiova”, Seria Istorie, an
VIII, nr. 8, 2003, p. 141; idem, Emanoil Chinezu – reprezentant de seamă al
liberalismului românesc, în „Revista de Ştiinţe Politice / Revue des
Sciences Politiques”, Universitatea din Craiova, nr. 4, 2004, p. 70; idem, Un
proiect de Constituţie mai puţin cunoscut, în „Revista de Ştiinţe politice”,
Universitatea din Craiova, nr. 6-7, 2005, p. 72 şi urm.; idem, Emanoil
Chinezu şi Conferinţa de la Paris, martie 1856, în „Oltenia, Studii şi
comunicări, Arheologie-Istorie”, vol. XIX, Craiova, 2002-2003, p. 62.
19
 O VIAŢĂ DE OM ÎN PAS CU RITMURILE
EVOLUŢIEI ISTORICE ROMÂNEŞTI DIN
SECOLUL AL XIX-LEA

Personalitate culturală şi politică proeminentă, dinamică

şi eterogenă, a veacului al XIX-lea, avocat, consilier comunal în
consiliile oraşului în mai multe rânduri, primar al Craiovei, de-
putat, ziarist, istoric, sunt doar câteva din demnităţile şi preocu-
pările pe care le-a îndeplinit sau le-a îmbrăţişat unul dintre re-
prezentanţii cei mai străluciţi ai Baroului de Dolj, Emanoil Chi-
nezu. Totodată, Emanoil Chinezu a fost una din personalităţile
politice liberale cele mai radicale ale anilor 1850-1880, un rafi-
nat şi original cercetător şi analist al istoriei poporului român din
antichitate până la remarcabilele realizări ale timpului său - re-
voluţia lui Tudor Vladimirescu, revoluţia de la 1848, Unirea
Principatelor, reformele care au pus bazele statului modern ro-
mân, cucerirea independenţei de stat - fiind un remarcabil analist
politic al epocii sale.
Referindu-se la personalitatea complexă şi controver-
sată a avocatului Emanoil Chinezu, profesorul Aurel Mircea
nota: „O figură impunătoare în Craiova anilor regeneraţiunii
noastre naţionale, de la 1848, 1859, 1866 şi 1877-1878, a fost
Manache (Emanoil) Kinezu sau Quinezu. Un caracter ferm de
cetăţean desăvârşit, un patriot neîntrecut şi un învăţat de mâna
întâi, Kinezu ne-a lăsat o mulţime de publicaţii politico-sociale
şi istorice în româneşte şi franţuzeşte. Profesiunea lui era advo-
catura, pe care a ilustrat-o în mod deosebit fiind recunoscut de
colegii săi ca cel dintâi între dânşii. A fost şi membru al Curţii
20
noastre de Apel; de asemenea, a fost deputat de Dolj şi primar
al Craiovei. În toate însărcinările ce şi-a luat, ca şi în profesiu-
nea sa obişnuită de advocat, Kinezu a fost de o probitate desă-
vârşită, aşa precum reiese din scrierile sale şi din mărturia
contemporanilor săi”.15
Documentele timpului spun că „Manache era bărbat
înalt, spătos, bine făcut, cu ochi vioi. Purta mustaţă, iar mai târ-
ziu şi-a lăsat şi o barbă scurtă. Caracterul lui era ferm, onest şi
prin excelenţă drept. Era foarte îndrăzneţ; dar bun, blând, dar-
nic şi foarte muncitor. A fost printre cei dintâi advocaţi ai tim-
pului. A pledat adesea gratis pentru săraci. Era un patriot şi-şi
iubea mult ţara, luptând în tot timpul pentru ea şi prin cuvânt şi
prin scris. Multe din operele lui s-au distrus printr-un foc, care
i-a ars întreaga bibliotecă, manuscripte şi cărţi, pe când locuia
în etajul de sus al librăriei Samitca, instalată pe atunci în loca-
lul său propriu din str. Unirei nr. 9, colţ cu Str. Justiţiei, unde se
înalţă acum Banca Olteniei”.16 O caracterizare concisă, exactă
a omului, a convingerilor şi operei acestui mare român a făcut-o
şi Constantin Argetoianu în Memoriile sale, „Manache Chi-
nezu, de familie bună (se înrudea şi cu noi) – afirma C. Arge-
toianu - era un discipol entuziast al lui Michelet şi al pleiadei
de cărturari libertari francezi de la începutul secundului Impe-
riu17 – care se mutase în câteva odăi deasupra librăriei Samitca,
ca să aibă mai la îndemână toate cărţile care soseau”.18 Intr-o
comunicare prezentată la Academia Română dedicată acestei
personalităţi a ştiinţei şi culturii româneşti, ilustrul istoric Ni-
15
Aurel Mircea, Manache Kinezu, în „Arhivele Olteniei”, anul VIII,
ianuarie-aprilie, 1929, p. 17.
16
Ibidem, p. 19. Din relatările lui Ignat Samitca rezultă că incendiul s-a
întâmplat la 15 iunie 1875, într-o duminică (vezi şi Emanoil Chinezu,
Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 482).
17
Al Doilea Imperiu francez a fost proclamat la 20 noiembrie/2 decembrie
1852 şi prinţul-preşedinte a devenit împăratul Napoleon al III-lea (1852-
1870) (Immanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000,
traducere de Aurelian Cojocea, Timişoara, 2002, p. 437).
18
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de
ieri, vol. I, Bucureşti, 1991, p. 41.
21
colae Iorga l-a definit pe Emanoil Chinezu ca pe „un patriot şi
un învăţat de mâna întâi”.19
Dacă Nicolae Iorga considera că familia lui Chinezu,
Knezu sau Quinezu era venită din Banat „de mult şi înrădăcinată
la Craiova”, fiind descendenta eroului român bănăţean Pavel
Kinezu20, profesorul Aurel Mircea şi alţi istorici au susţinut că fa-
milia lui Chinezu era venită din Moldova şi se stabilise în Craiova
încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.21
Străbunicul său, spătarul Mihalache Chinezu, a fost is-
pravnic al ţinutului Fălciu având case în Iaşi, Beilic22, pe care
le-a vândut pentru un spital militar în anul 1845. Împreună cu
soţia sa, Ecaterina Chinezu, au avut 3 copii: Neculai, Smaranda
şi Iordache23, iar numele său era o poreclă, ce deriva din cuvân-
tul „cneaz”. Cnezii au fost autoritatea supremă în sânul obştii
ţărăneşti daco-romane şi româneşti, coordonând activităţile
administrative, judiciare, economice şi militare ale acesteia şi
jucând rolul de intermediari între obşte şi autorităţi.

19
Dem. D. Stoenescu, Emanoil Kinezu, în „Arhivele Olteniei”, an II, nr. 6,
martie – aprilie, 1923, p. 136.
20
Pavel Chinezu cunoscut şi sub numele de Pavel Cneazul (1432-1494),
căpitan general în Armata regelui Ungariei Matei Corvin şi comite de
Timişoara. Victoriile obţinute de el împotriva turcilor au adus Banatului o
perioadă de linişte. (Ioan Haţegan, Pavel Chinezu, Helicon, Timişoara,
1994)
21
Nicolae Iorga, Cugetători români de acum o sută de ani, p. 718; Aurel
Mircea, Manache Kinezu, în „Arhivele Olteniei”, an. II, nr. 6, martie-aprilie
1923, p. 136; idem, Manache Kinezu, în „Democraţia Olteană”, an. I, nr. 9
din 1 august 1919, p. 157; Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei
ministerului Brătianu, Bucureşti, 1873, p. 65; „Electoru-lu Craiovei”, nr. 1
din 28 mai 1878, p. 7; ***, Al. I. Cuza, Iaşi, Junimea, 1973, p. 57.
22
Casă în care erau găzduiţi beii şi alţi trimişi oficiali ai Porţii otomane în
ţările româneşti. Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura
Academiei, Bucureşti, 1975, p. 81.
23
***, Al. I. Cuza, Iaşi, 1973, p. 57; Iorgu Păianu , nepotul lui E. Chinezu,
afirma în relatările sale că bunica lui Manache Chinezu era moldoveancă.
Vezi Aurel Mircea, Manache Kinezu, în „Democraţia Olteană”, an I, 1919,
p. 157.
22
 Dinamica ascensiunii cnezilor a fost în sensul transfor-
mării lor din electivi în viageri şi chiar ereditari, sporindu-şi,
paralel, şi forţele economice şi poziţia socio-politică, având
drept de judecată, aşa cum vor avea mai târziu boierii.24 „După
neam – mărturisea Emanoil Chinezu – sunt român de origine şi
despre mamă dintr-o familie de căpitani din partea locului,
unde avem consângeni în toate familiile cele d′întâi, nu vre-un
venetic cât de vechi fie“.25
Iordache Chinezu, paharnic, a avut un singur fiu, Dimi-
trie, Dumitrache26, născut în anul 1789, conform datei de pe
lespedea funerară din Biserica de la Ghindeni.
Emanoil Chinezu, fiul paharnicului Dimitrie Chinezu
(1789 – 1843) şi al Zincăi, născută Păianu, a avut cinci fraţi:
Ana, căsătorită cu Nicolae Opran (1805-1887), frate cu Petru
Opran, ambii participanţi la marile evenimente de la mijlocul
secolului al XIX–lea, susţinători direcţi ai revoluţiei de la 1848
şi unirii de la 1859; Maria, căsătorită cu Iancu Dumba, familie
venită din Macedonia, una dintre cele mai bogate familii ale
vremii; Elena, căsătorită cu Nicolae Greceanu; Zoe (Zinca), că-
sătorită cu Ion Sălceanu (cununaţi de Ana şi Gheorghe Bi-
bescu, fratele celor doi domni ai Ţării Româneşti, Gheorghe
Bibescu (1842-1848) şi Barbu Ştirbei (1849-1856)) şi Costică,
membru al Curţii de Apel din Craiova.27
Astfel se explică colaborarea lui Emanoil Chinezu cu
Petru Opran (1815-1885), cunoscut şi cu apelativul de Pera, cei
doi publicând împreună, la 10 aprilie 1857, programul intitulat

24
Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu, Instituţii feudale din Ţările Române.
Dicţionar, Bucureşti, 1988, pp. 108-109.
25
„Electoru-lu Craiovei”, 28 mai 1876, p. 1.
26
Ioan C. Filliti, Catagrafia boierilor Ţării Româneşti la 1829, Bucureşti,
1929, p. 51.
27
Aurelia Florescu, Familia Opran. Prezenţe în judeţul Dolj, în „Anuarul
Institutului de Cercetări Socio-Umane C.S. Nicolăescu-Plopşor”, nr. 3,
Craiova, 2002, p. 214; Cosmin Lucian Gherghe, Emanoil Chinezu,
personalitate remarcabilă a Craiovei secolului al XIX-lea, p. 80.
23
„Dorinţele Românilor“, care conţinea propuneri punctuale refe-
ritoare la organizarea statului român modern.
Primul copil al familiei Dimitrie şi Zinca Chinezu,
Emanoil, s-a impus în viaţa spirituală a Olteniei şi a întregii ţări
– aşa cum am arătat – ca distins avocat al baroului craiovean,
ca publicist, traducător şi editor, edil de excepţie, istoric, pre-
şedinte al Consiliului general Dolj şi primar al Craiovei.
Casa părintească a lui Emanoil Chinezu se afla la inter-
secţia fostelor străzi Ştirbei Vodă şi Solomon din Craiova.
Proprietar al moşiei Ghindeni, Dumitrache Chinezu a ri-
dicat împreună cu „cucoana Ana“ în anul 1825 biserica din satul
Ghindeni conform pisaniei din tinda bisericii. „Această sfântă şi
dumnezeiască biserică ce se numeşte Gheorghe şi Dimitrie a
zidit-o cucoana Ana cu toată cheltuiala d-nei şi murind d-na au
rămas D-lui slugerul D. Chinezu, ginerele d-sa, de au zugrăvit-o
cu toată cheltuiala d-lui, care se văd şi înăuntru în biserică
zugrăviţi spre a fi pomeniţi în veci. S-a isprăvit la leatul 1832,
septembrie 4“28 Biserica are hramul Sf. Dumitru după numele
ctitorului şi a fost refăcută în 189329 şi 1953. Biserica a fost
distrusă în anul 1953 de un incendiu rămânând numai zidurile.
Vechea pisanie nu se mai păstrează, iar pisania actuală cuprinde
următorul text în limba română: „Această sfântă biserică cu
hramul Sf. M. Mc. Dimitrie şi Gheorghe s-a ridicat din temelie
în anul 1825 de cocoana Ana şi ginerile său Dimitrie Kinezu.
Între anii 1928-1930 a fost pictată în întregime în tehnica ulei de
pictorul Tudor Mihail, preot paroh fiind Ştefan Cotelici. În 1953
se deteriorează în urma unui incendiu şi se restaurează în acelaşi
an. În 1992 se restaurează în întregime”.
De-a lungul timpului biserica a suferit numeroase modi-
ficări arhitecturale, păstrându-se numai cele patru contraforturi.
Dumitrache Chinezul a avut un rol important în strămutarea
28
Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din
România, I, Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), A-L,
Craiova, 1970, p. 332.
29
George Ioan Lahovari, Marele dicţionar geografic al României, vol. III,
fasc. III, Bucureşti, 1900, p. 518.
24
satului Ghindeni pe locul actual. „Acum 100 de ani – se menţi-
onează în Marele Dicţionar Geografic din anul 1900 – comuna
era situată în mod neregulat pe platoul din dealul Siliştea, când
slugerul Dumitrache Chinezul, proprietarul de atunci, a îndem-
nat pe locuitori de s-au schimbat pe locul unde se găsesc as-
tăzi”. Tot de aici aflăm că în comună se găseau 76 case, dintre
care una boierească, clădită acum 130 de ani de către Chinezul.
Moşiile de pe teritoriul comunei aveau o întindere de peste
2547 ha, cu un venit de 58347, 50 galbeni. Aceste moşii se
numeau în vechime: Ghindeni, Străchinoasa, Dinache, Călugă-
reasca şi Zătreanul. Aparţineau în vechime slugerului Chinezul,
lui Străchinescu, Bădiţă, Memoianu, Zătreanu şi Mănăstirii Ji-
tianu, iar cele două păduri mari aparţineau lui Memoianu şi lui
Chinezu.
Casa familiei Chinezu tronează şi astăzi în centrul comu-
nei Ghindeni, situată pe un promontoriu de unde putea fi suprave-
gheată toată zona. Construită din cărămidă şi având grosimea zi-
durilor între 60–80 cm., casa are subsol, parter şi etaj. Prezintă
patru intrări, pe fiecare latură câte una, din care două principale,
cea de la răsărit şi nord. La etaj are două balcoane în stil româ-
nesc. De-a lungul timpului a suferit modificări atât în interior cât
şi la acoperiş, turla cea mare fiind dărâmată. În prezent este în pa-
ragină şi a fost revendicată de urmaşi ai familiei Pleşa. Aşa cum
mărturiseşte Emanoil Chinezu, casa a fost lăsată moştenire surorii
sale Elena şi vândută de soţul ei, Nicolae Greceanu, în anul 1860
lui Pleşa pe suma de 15.750 galbeni. Aceeaşi soartă a avut şi mo-
şia de la Coşoveni fiind vândută tot de N. Greceanu lui Pleşa cu
3.000 galbeni30, iar „o moară de pe Jiu“ este vândută în anul 1856
de Emanoil Chinezu31. Dumitrache Chinezu a avut moşii în jude-
ţele Romanaţi, Dolj şi Gorj. Se ocupa cu agricultura şi creşterea
vitelor şi practica negoţul cu produsele acestor îndeletniciri.

30
Emanoil Chinezu, Răspuns D-lui Nicolae Greceanu din Craiova, la
Somaţiunea sa trimisă prin Oficiu-lu portăreilor din Craiova, cu adresa cu
nr. 6.095 din anu-lu 1874, septembrie 20, Craiova, 1874, p. 13.
31
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Colecţia Documente,
pachet CIX, 54, 1856, f. 100.
25
 În timpul revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu îl
găsim pe Dumitrache Kinezu, sluger, refugiat la Sibiu, la 7/19
aprilie 1821 alături de alţi boieri olteni: Ioan Vlădoianu clucer,
Constantin Brăiloiu clucer, Nicolae Glogoveanu clucer, Ioan
Gănescu clucer, Ştefan Bibescu căminar, Constantin Buzăscu
căminar, Gheorghe Bengescu paharnic, Nicolae Brăiloiu pa-
harnic, Gheorghe Coţofeanu paharnic, Titu Bengescu, Con-
stantin Zătreanu stolnic, Gheorghe Argintoianu.32
În „Condica Divanului Craiovei de pitace şi porunci” pe
anii 1820 – 1831 se găseşte lista boierilor din Oltenia, intitulată
„Arhondologhiia acestor cinci judeţe”, în care, printre cei 145
boieri şi familii, apare şi biv vel sărdar Dumitrache Chinezu.33
Slugerul Dumitrache Chinezu a fost înaintat la rangul de serdar
la 28 ianuarie 1828.34 În Catagrafia boierilor Ţării Româneşti
de la 1829 apare „Cnezu Dumitrache, n. Bucureşti, 40 ani, vel
sărdar al paharnicului Iordache Cnezu, şade în Craiova, are
moşie, case, venit 5 000 galbeni“.35 În anul 1829, în Muntenia
erau, conform statisticilor, 70 boieri mari, adică boieri cu ran-
guri de clasa I, de la vel ban până la vel cămăraşi, 576 boieri cu
ranguri de clasa II-a, de la mare clucer la comis şi 108 boieri
cu ranguri de clasa III-a, de la serdar la clucer, printre ei
numărându-se şi Dumitrache Chinezu.36

32
E. Hurmuzaki, Documente privind Istoria României (serie nouă), vol. III,
Bucureşti, 1967, p. 224.
33
C.V. Obedeanu, Arhondologhiia acestor cinci judeţe, în „Arhivele
Olteniei”, an VIII, nr. 43-44, mai-august, 1929, pp. 268-269.
34
Ioan C. Filitti, Arhondologia Munteniei de la 1822-1828, în „Revista
Arhivelor”, vol. II, nr. 4-5, Bucureşti, 1927-1929, p. 44.
35
Idem, Catagrafia boierilor Ţării Româneşti la 1829, Bucureşti, 1929, p. 51.
36
Idem, Catagrafia oficiată de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829, în
„Revista Arhivelor”, vol. II, nr. 4-5, Bucureşti, 1927-1929, p. 338.
26
27
Ghindeni, judeţul Dolj, Casa construită de Dimitrie Chinezu şi vândută în
anul 1860 familiei Pleşa. Latura de vest, intrarea principală
28
Casa Dimitrie Chinezu, latura de sud
29
Casa Dimitrie Chinezu, vederi de ansamblu dinspre est şi nord
30
 Dimitrie Chinezu a fost preşedinte al Judecătoriei jude-
ţului Dolj, secţia I, şi a făcut parte din Adunarea Obştească a
Ţării Româneşti la 1831, fiind unul dintre cei patru membri ai
biroului acesteia în timpul Regulamentului Organic37, funcţie
în care îl găsim şi la 18 aprilie 1838 alături de Petrache Poe-
naru şi Ioan Gigârtul.38
Caracterizându-l pe tatăl său, Emanoil Chinezu scria că
„a funcţionat ca magistrat şi administrator, a pus legea şi naţiu-
nea mai presus de orice consideraţiuni.”39
Conform Annuaire de la Principauté de Valachie, apă-
rut la Imprimeria Curţii Princiare, Fr. Walbaum, Bucureşti
1842, Paharnicul Dimitrie Chinezu făcea parte din Divanul Ju-
decătoresc Criminal din Craiova alături de aga N. Brăiloiu, pa-
harnicul N. Prisăceanu şi paharnicul C. Vişoreanu.40
În 1835 a funcţionat în administraţia judeţului Mehe-
dinţi, lui datorându-i-se „cutiile satelor şi zidirea carantinei de
la Severin”.41

37
„Arhivele Olteniei”, an III, nr. 43-44, mai-august, 1926, p. 19.
38
I. Constantinescu, Istoricul Bisericii Maica Precesta Dudu din Craiova,
1927, p. 113; Almanah al Curţii şi al statului Prinţipatului Valahiei pentru
anul 1838, anul al 3-lea, Bucureşti, pp. 34-36.
39
„Electoru-lu Craiovei”, nr. 1, an 1876, 28 mai, p. 11.
40
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, fond Curtea de Apel,
secţia a II-a, dos. 134/1842, f. 80; „Arhivele Olteniei”, an V, nr. 27,
septembrie – octombrie, 1926, p. 337.
41
Direcţia Judeţeană Mehedinţi a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura
Mehedinţi, dos. 3/1838, f. 1-11; Emanoil Chinezu, Revoluţiunea din anul
1848, pp. 32-33; C. D. Fortunescu, O profesiune de credinţă, în „Arhivele
Olteniei”, an VIII, nr. 41-42, ianuarie-aprilie, 1929, p. 171. „Cutiile satelor”
înfiinţate prin Regulamentul Organic erau „casele speciale pentru plata
funcţionarilor” (asistăm la descentralizarea serviciilor publice. Tot în
Regulamentul Organic, Capitolul VI, despre carantine se preciza „Păzirea
ţării de ciumă se va face prin stabilirea unui cordon sanitar pe marginea
Dunării păzit de miliţie şi de vase pe Dunăre şi se înfiinţează carantine
prevăzute cu medic”, vezi Paul Negulescu, Studiu juridico-politic asupra
Regulamentelor Organice, Extras din „Revista de drept public”, nr. 3-4,
1943).
31
 Dimitrie Chinezu a murit la 3 august 1843, după cum
reiese de pe inscripţia aflată în dreapta intrării în biserica al că-
rei ctitor a fost. Pe lespedea de piatră roşie care acoperă mor-
mântul este menţionat şi anul naşterii, 1789.

Mormântul paharnicului Dimitrie Chinezu situat în naosul bisericii

din Ghindeni

32
 Mormântul lui Dimitrie Kinezu se află în biserica de la
Ghindeni, iar pe lespede se poate citi:
„Sub această piatră zace
Veşmântul muritor al sufletului paharnicului
Dimitrie Knezu
născut la anul MDCCLXXXIX
trecut din această lume
în anul MDCCCXXXXIII, august III“
La capătul lespezii se află o cruce, tot din piatră roşie,
ornamentată cu frunze de stejar. Nu apare nici o inscripţie.
Emanoil Chinezu s-a născut în anul 1817 probabil la
Craiova42 dacă avem în vedere faptul că studiile primare le-a
făcut la Şcoala Centrală din Craiova, apoi clasele umanioare
(gimnaziu) şi cele complementare (liceul) la Colegiul Naţional
Sf. Sava din Bucureşti, după cum reiese din lucrarea sa,
Question Bessarabienne. Lettre d′un paysan du Danube à un
russe publicată în anul 1878, la Paris, unde spune că n-a „pără-
sit niciodată banca colegiului naţional”, iar în ziarul „Electoru-
lu Craiovei” din 28 mai 1876, (tipografia Filip – Lazăr), „ga-
zetă de ocaziune pentru alegeri”, al cărui proprietar, adminis-
trator şi redactor era Emanoil Chinezu, în articolul „Profesiu-
nea de credinţă a domnului Emanoil Chinezu, pentru alegerile
de la iunie 1876, la Cameră” preciza că şi-a făcut „învăţătura în
şcoalele naţionale din Sf. Sava, la începutul regenerărei lor
după un timp îndelungat de cădere“ şi că „a fost atras de la în-
ceput înspre studiul istoriei patriei, ca unul care m-am bucurat
de îndoitul noroc de a fi fost născut şi crescut în România“.
În toamna anului 1828 Şcoala naţională de la Sf. Sava
şi-a întrerupt cursurile, odată cu declanşarea războiului ruso-
turc şi marea invazie a trupelor ruse.43 Şcoala îşi va deschide
cursurile în septembrie 1831.

42
Nu s-a găsit Certificatul de naştere.
43
Gh. Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985, p. 99.
33
 Mormântul paharnicului Dimitrie Chinezu situat în naosul bisericii
din Ghindeni

Ghindeni, judeţul Dolj. Biserica cu hramul „Sf. Dumitru“ construită în

anul 1832 de Dimitrie Chinezu, tatăl lui Emanoil Chinezu
34
 În perioada 1831 – 1838, Emanoil Chinezu a fost elev
al Colegiului Naţional Sf. Sava, absolvindu-l cu mare succes,
„cu eminenţă” la toate obiectele şi cu „premiul I” la toate exa-
menele generale.
Astfel, la examenele publice din anul 1834-1835, iulie
2, elevul Emanoil Chinezu susţinea examenul pentru clasa a V-
a la Compuneri în limba franceză cu profesorul Fröl, obţinând
„premiul I cu cunună“ şi examenul de Aritmetică de clasa a VI-
a cu Dimitrie Pavlidi tot „premiul I cu cunună“. Pentru
rezultatele obţinute a primit în dar cărţi.44
În urma examenelor din vara anului 1836 îl găsim pe
Emanoil Chinezu pe lista premianţilor, „premiul I cu cunună”
obţinut la Geometrie şi Algebră.45 Examenele de la sfârşitul
anului, susţinute în faţa publicului, duceau la trierea elevilor,
mulţi dintre ei fiind declaraţi repetenţi, dar şi la evidenţierea –
marcată de premii şi menţiuni – a elementelor autentic valo-
roase, printre ei numărându-se, tot timpul, Emanoil Chinezu.
Deşi numărul burselor prevăzute de Regulamentul şco-
lar, în baza căruia, în parte, erau recrutaţi elevii interni, era
foarte mic, ca urmare a rezultatelor obţinute Emanoil Chinezu
s-a numărat permanent printre bursierii Colegiului.46 În mod
expres, Regulamentul şcolar prevedea ca „pensionarii (elevii
cazaţi în pension n.n.) fără plată să fie riguros selecţionaţi, din-
tre şcolarii ce vor da cele mai bune nădejdi la învăţătură.”47
Emanoil Chinezu a fost elev al Colegiului Naţional Sf. Sava în
perioada în care au funcţionat cei mai renumiţi dascăli:
Costache Moroin, de drept, Simion Marcovici, de retorică, I.
Pop de gramatică, Gh. Pop de geometrie, Al. Pop, de caligrafie,

44
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, dos. 10/1835, f. 3, 27.
45
Idem, dos. 24/1836, f. 14.
46
Idem, dos. 24/1836, f. 29.
47
Nicolae Isar, Cultură naţională şi spirit european. De la Şcoala lui
Gheorghe Lazăr la Universitatea din Bucureşti (1818-1864), Bucureşti,
2004, p. 76; V.A. Urechia, Istoria şcoalelor, tom IV, Bucureşti, 1892, p.
300.
35
Iosif Genilie, de geografie şi „hronologie“, Gheorghe Ioanid,
de limba greacă, Florian Aaron, pentru istorie, Constantin
Aristia, pentru limba franceză, George Still, pentru latină,
Dimitrie Pavlid, trigonometrie şi algebră, Scarlat Walenstein,
pentru desen, director al Colegiului fiind în toată această
perioadă Petrache Poenaru, care va avea un rol excepţional, de
lungă durată, în organizarea Colegiului de la Sfântul Sava, şi,
în general, în organizarea învăţământului public din Ţara
Românească.
În cadrul disciplinelor umaniste, Colegiul acorda un rol
important studierii limbilor străine, în primul rând limbii fran-
ceze, în a cărei predare au fost implicaţi şi profesori francezi.
Primul dintre aceştia a fost cunoscutul cărturar filo-român, J.A.
Vaillant, care în anul 1832, odată cu deschiderea „pensionatului“
(internatului) anexat Colegiului de la Sf. Sava, a fost numit
directorul acestui aşezământ.48
Presa vremii a învederat, încă de la început, adeziunea
lui Vaillant la lupta poporului român pentru emanciparea poli-
tică şi socială. Mulţii dintre elevii Colegiului, printre care şi
Emanoil Chinezu, au luat contact cu el, fie în perioada cât au
locuit în pensionul Colegiului, fie ulterior.
Anii petrecuţi de Emanoil Chinezu la pensionul
Vaillant au contribuit decisiv la formarea convingerilor sale
liberale, după cum el însuşi ne mărturiseşte: „tot în Sfântul
Sava din Bucureşti, pe lângă Şcoala naţională se înfiinţă un
pensionat sub direcţiunea lui Vaillant, în care, prin o
instrucţiune particulară de care avusei norocul a mă împărtăşi
şi eu se făcea junilor din clasele superioare, o educaţie liberală
şi naţională“.49

48
„Curierul românesc”, an IV, nr. 40 din 13 iunie, 1832, p. 160.
49
Emanoil Chinezu, Instrucţiunea publică şi politica noastră de astăzi.
Răspuns la discursul D-lui Titu Liviu Maiorescu pentru suprimarea celor
patru catedre de la Iaşiu, Craiova, 1871, p. 8, 12.
36
28 iunie 1835. Listă cu cărţile acordate elevilor premianţi
de Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti

37
1836. Tabel cu numele premianţilor de la Colegiul Naţional Sf. Sava din
Bucureşti. Emanoil Chinezu primeşte premiul I la Geometrie şi Algebră

38
 Conform Regulamentului şcolar de la Colegiul Sfântul
Sava, sfârşitul ciclului de învăţături complementare şi speciale era
marcat de un examen general pentru obţinerea diplomei care con-
feră absolventului titlul de „advocat” pentru cursul legilor.50 În
anul 1838, conform spuselor lui, Emanoil Chinezu a fost „asediat
între magistraţii statului cu adresa numărul 1675 de la 3 iulie a
Secretariatului, cel ce după obiceiul de atunci împărtăşea decretele
domneşti Ministrului Justiţiei.”51
În tabelul întocmit de decanul Baroului Dolj, M.T. Să-
tescu, în anul 1877 cuprinzând numele avocaţilor „care compun
corpul advocaţilor Judeţului Dolj şi care au dreptul de a pleda
înaintea Curţilor şi Tribunalelor”, în dreptul numelui lui Emanoil
Chinezu apare menţiunea: „Atestat de la Şcoala de Drept din Bu-
cureşti.”52
În anul 1844 îl găsim procuror în cadrul Tribunalului
Comercial din Craiova, alături de paharnicul Alecu Samurcaş,
pitar Ştefan Romanescu, serdar Băluţă Băcănoiu, Grigorie
Lăceanu, Constantin Dimitriu, Inache Hagiadi, supleant, Iancu
Anghelovici grefier, Nae Eliad ajutor, Costache Cnezu regis-
trator (fratele lui Emanoil Chinezu), Mărin Coşoveanu, vătaf de
aprozi.53
Emanoil Chinezu s-a înscris în Baroul avocaţilor din
Dolj, devenind „cel mai bun avocat al timpului de la 1870 la
1875”, alături de Dimitrie Căpreanu, Scarlat Murgăşanu54, şi a
fost coleg de barou cu cei mai de seamă avocaţi ai vremii:
Gheorghe Chiţu, viitor primar al Craiovei şi ministru, Mihail
Elinescu, Tache Teodosie Boldescu, Ştefan Zăgănescu, Toma
Strâmbeanu, Barbu Bălcescu, primar al Craiovei (fratele revo-
luţionarului Nicolae Bălcescu) ,Tache Zisu, Grigore Brătăşanu,

50
Nicolae Isar, op. cit., p. 75.
51
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 65.
52
George Mil Demetrescu, op.cit., p. 147.
53
„Arhivele Olteniei”, an VIII, nr. 41-42, ianuarie-aprilie, 1929, p. 174.
54
George Mil Demetrescu, op. cit., p. 26.
39
V. Măcescu, P. Eliad, Toma Slăninescu, N.C. Zătreanu, C.D.
Aman, Anastasie Stolojan, August Pessiacov, Ştefan Rusănescu,
Dimitrie Căpreanu, Toma Mar-Ocneanu şi alţii.55

1836. Tabel cu numele elevilor de la pensionul Colegiului Sf. Sava;

Emanoil Chinezu fiind trecut primul pe lista bugetarilor

55
Ibidem, p. 22.
40
1877. Tabel cu numele avocaţilor din Baroul Dolj

41
 Publicist şi avocat, înzestrat cu multe calităţi şi bogate
cunoştinţe sociale, Emanoil Chinezu a făcut o analiză profundă
a evenimentelor istorice şi politice pe care le-a trăit şi în care a
fost implicat în mod direct, lăsând posterităţii o impresionantă
operă istorică, literară şi ştiinţifică. El a arătat însemnătatea ex-
cepţională pe care cunoaşterea istoriei naţionale o avea în lupta
de emancipare politică şi socială a poporului român:
„Eu încep, mai întâi – scria Emanoil Chinezu în intro-
ducerea la lucrarea Question Bessarabienne. Lettre d′un paysan
du Danube à un russe… – prin a mărturisi că fac parte din acea
şcoală istorică care studiază şi scrie istoria oamenilor din punctul
de vedere al moralei universale şi al intereselor tuturor oamenilor.
Respingând orice ştiinţă care poate să devină un instrument de
exploatare a omului de către om, noi căutăm în istoria sa primul
adevăr, chiar când el ar putea să fie dezavantajos pentru noi,
pentru că numai prin adevărurile istorice ale trecutului ajungem să
câştigăm puţină experienţă pentru politica semenilor noştri, cu
scopul de a le procura vreun bine în viitor“.56
Animat în toate momentele vieţii sale de cultul patri-
otismului şi de un înalt respect pentru adevăr, Emanoil Chinezu
si-a propus să realizeze o istorie a poporului român cât mai
exactă şi mai completă. „Ca să scrie cineva istoria oamenilor –
preciza Emanoil Chinezu – trebuie a-i iubi. Ca să-i iubeşti
trebuie să le spui adevărul. Cei ce linguşesc, nu iubesc; ei
dispreţuiesc, chiar când nu exploatează“.57
Emanoil Chinezu a dorit, conform mărturisirilor sale, să
scrie „o istorie politică a Principatelor noastre din timpii lor
primitivi până în ziua de astăzi“.58
Într-o scrisoare expediată la 8 martie 1868 din Craiova,

56
Emanoil Chinezu, Question Bessarabienne, p. 15.
57
„Electoru-lu Craiovei”, an VIII, nr. I, mai 28, 1876, p. 21.
58
Emanoil Chinezu, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti,
„Desbaterile” D.D.N. Blaremberg, I. A. Cantacuzin, P. Carp, Pantazi Ghica,
Al. Lahovari sau Studii Politice asupra României, Bucureşti, 1866, p. 20.
42
profesorul S. Mihali îi comunica lui George Bariţ că: „D. Ema-
nuele Chinezu, abonat la toate foile noastre de dincolo, reclamă
zicând că n-a primit încă Transilvania, nici un număr deşi este
abonat de la început şi a şi plătit de atunci înainte. El zice că
scrie Istoria Românilor şi are trebuinţă de documentele ce aţi
anunciat spre publicare. Vă rog a reglementa toate acestea”.59
Interesul pentru istorie era general în epocă, atât pentru cea
universală cât şi pentru cea naţională, în directă corelare cu
dezvoltarea procesului de desăvârşire a naţiunii moderne. Isto-
ria devenind una din armele mişcării naţionale, ei îi revenea
sarcina să educe, să informeze şi să sprijine acţiunile de afir-
mare a naţiunii, oferindu-i temeiurile ideologice. Latinitatea,
continuitatea, principalele evenimente şi personalităţi ale tre-
cutului se regăsesc şi în opera lui Emanoil Chinezu.
Emanoil Chinezu a fost un partizan impetuos al teoriei ro-
manismului poporului român, aşa cum l-a formulat Petru Maior în
Istoria pentru începutul Românilor în Dacia. Tocmai de aceea, în
privinţa limbii este un etimolog credincios al lui Cipariu şi al
Şcolii filologice ardelene. După el, scrisul românesc trebuia latini-
zat, ca şi limba, ca să dovedim, şi prin aceasta, că suntem adevă-
raţi romani, pentru că, în concepţia lui Chinezu, poporul român
era „societatea romană de la Dunăre care a rămas ab antiquo soci-
etate prin excelenţă civilă, republicană şi electivă, cu prelaţii şi
suveranii săi totdeauna aleşi prin votul naţiunii şi al poporului”.60
Emanoil Chinezu a fost, după părerea lui Nicolae Iorga,
unul dintre continuatorii şi susţinătorii curentului cultural şi li-
terar de la Craiova61. „Mi-aduc aminte, cu plăcere şi mirare –
mărturisea Emanoil Chinezu mai târziu –, cum toată lumea,
mică şi mare, tânăr şi bătrân, luară parte cu entuziasm, cu ră-
pire, chiar cu furie, la această mişcare literară.
Toţi, fără distincţiune, îşi smulgeau din mână cărţile

59
∗∗∗, George Bariţ şi contemporanii săi, vol. IV, Bucureşti, 1978, p. 53.
60
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 90.
61
Nicolae Iorga, op. cit., p. 24.
43
româneşti, deşi „Aneta şi Luben” ataca binişor – ba încă vio-
lent şi vulgar! – deprinderile cele rele ale boierilor. Caligrafie
de Pleşoianu, ce însemna scrierea la rând, regulă îndată scrie-
rea, ca o autoritate naturală, până şi la cei mai bătrâni, obişnuiţi
cu cea veche”.62
Ca tânăr format în vâltoarea evenimentelor de la mijlo-
cul secolului al XIX-lea, Emanoil Chinezu şi-a dedicat întreaga
viaţă şi activitate luptei pentru înfăptuirea unităţii de stat, trezi-
rii conştiinţei de neam a poporului român, apărării drepturilor
legitime ale Ţării Româneşti, cuceririi independenţei şi pentru
largi libertăţi democratice. A fost implicat direct în evenimentele
de la 1848, în unirea de la 1859 şi războiul de independenţă.
Manifestându-se deschis şi vehement împotriva trupelor
de ocupaţie ruseşti, Emanoil Chinezu a fost arestat în primă-
vara anului 1854 şi exilat la Penza63, Siberia de unde s-a întors
la Craiova în primăvara anului 185664 pentru a lua parte activă
la demersurile pentru înfăptuirea statului unitar modern român.
Opera sa este vastă. Ea cuprinde literatură politică, so-
cială, juridică, istorică şi religioasă.
Din punctul de vedere al ascensiunii în plan politic,
administrativ, se poate spune că Emanoil Chinezu a fost unul
din marii nedreptăţiţi ai generaţiei sale. El n-a urcat pe scara
demnităţilor sociale şi politice care i-ar fi dat ocazia să militeze
pentru aplicarea principiilor democratice generoase care i-au
călăuzit întreaga viaţă datorită intrigilor politice „fanariote”,
intereselor de grup şi invidiilor.

62
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, pp.
84-85.
63
Penza, oraş în Federaţia Rusă, în Districtul federeal Volga, situat pe râul Sura,
la cca. 600 km sud-est de Moscova. Fondat în 1663, a devenit în secolul al XIX-
lea un vestit centru comercial, universitar şi cultural. (*** Encyclopédie de la
Géographie Mondiale – Environnment, Culture, Économie, Politique, Paris,
1996; *** Grande Atlante Mondiale de Agostini, Instituto Geografico de
Agostini, Novara, 1997).
64
Ibidem, p.120, 132.
44
 „Când se va şti – scria Emanoil Chinezu –, că sunt fiul
unui boier vechiu care, sub Regulamentul Organic, a fost me-
reu deputat la cameră, şi totdeauna, deşi în opoziţiune, dar unul
din cei patru ce alcătuiau biroul adunării; când se va putea şti
că, părinţii mei cât atât şi însumi, am fost prea mândri ca să nu
ne determinăm a aspira la putere în statul nostru prin defectele
noastre, precum ni s-a cerut totdeauna; când se va şti că, atât eu
cât şi tatăl meu, am fost persecutaţi mereu de toate regimurile,
fără deosebire, iară eu, în cele din urmă, aruncat mai mult de
doi ani în închisorile Siberiei... nu am fost persecutat decât
pentru şcoala noastră politică naţională, şi că cele mai înalte
poziţiuni ne-ar fi fost deschise dacă am fi voit a adopta şcoala
fanarioţilor ce făceau în ţara noastră trebile străinilor şi mai
ales pe ale muscalilor.”65 Mărturisea astfel că făcea parte dintr-
o veche familie boierească, nu se sfia să afirme că era adeptul
republicii, punând în centrul gândirii şi acţiunii sale cetăţeanul
cu interesele şi aspiraţiile sale, combătând „şcoala fanarioţilor”
şi ocupaţiile străine care au dus la marginalizarea sa.
„Dacă în curs de 30 de ani – scria E. Chinezu într-o
adresă trimisă Prefectului de Dolj în anul 1869 cu ocazia con-
stituirii Comitetului electoral – nu am făcut zgomot nici ca om
al guvernelor, nici ca om al regimurilor ce s-au succedat atât de
multe şi atât de dese în ţara noastră... dar nu mi se poate tăgă-
dui că am ţinut totdeauna o conduită regulată, consecventă şi
statornică, nu m-am aliat nici m-am coalizat vreodată cu alte
principii, chiar pentru interesele cele mai supozate ale ţării.
Toată ambiţia mea am concentrat-o într-o viaţă de prin-
cipii absolute şi de moralitate cu care am crezut că voi face pa-
triei mele şi omenirii mai multe servicii decât aş fi putut con-
chista pentru dânsele mai multe ţări, aş fi câştigat mai multe
bătălii, ori aş fi ocupat mai multe ministere”.66

65
Ibidem, p. 60.
66
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura judeţului
Dolj, dos. 182/1869, f. 12.
45
 O prezentare a vieţii şi operei sale o găsim şi în Dicţio-
narul Enciclopedic din 1931: „Quinezu (scris şi Knez) Emanoil
(1817-1878), advocat şi om politic român. Cu ocazia ocupaţiei
ruseşti din 1853, a fost arestat şi trimis în Rusia. A fost deputat
(1859), consilier la Curtea de apel şi primar al Craiovei. A pu-
blicat studii asupra tratatului de la 1856, asupra instrucţiunii
publice şi diferite broşuri de politică militantă: Revoluţia din
anul 1848 (1859); Cum se se dea România pe mâna Românilor
(1869), Adevărul asupra căderii ministerului Brătianu (1871),
în Paris, a publicat Lettre d’un paysan du Danube á un Russe
(1878) în problema Basarabiei şi Les Principautés Danubiennes
devant le droit public. Are o traducere notorie din Samuil
Puffendorf: Datoriile omului şi ale cetăţeanului; Bucureşti,
1859 şi alta: Tablou istoric al diplomaţiei. De la originea
echilibrului european până în zilele noastre (1846). Precedat
de principalele definiţiuni ale ştiinţei, de raporturile mutuale şi
de interesele respective ale staturilor, de comitele de Garden,
vechi ministru resident, Craiova, 1857”.67
Prin întreaga activitate desfăşurată, prin lucrările pe
care le-a lăsat posterităţii, Emanoil Chinezu rămâne unul dintre
cei mai de seamă istorici, analişti politici, politologi, sociologi
ai Craiovei secolului al XIX-lea, dovedind o vastă cunoaştere a
istoriei, a dreptului internaţional, realizând o operă istorică re-
marcabilă şi oferind soluţii fundamentate pe principii moderne.
„Gazeta Transilvaniei” din anul 1869 în articolul „Cronica ex-
ternă” îl caracteriza astfel: „un om foarte onest, foarte inteli-
gent, cel mai inteligent şi cu mai multe cunoştinţe dintre toţi
contemporanii săi în Craiova.”68
Cu prilejul unei conferinţe susţinute la Craiova în anul

67
Aurel Candrea, Gh. Adamescu, Dicţionar Enciclopedic ilustrat „Cartea
Românească”, Bucureşti, 1931, p. 1827; ***, George Bariţ şi contempo-
ranii săi, vol. IV, p. 53.
68
„Gazeta Transilvaniei”, an XXXII, nr. 23 din 7 aprilie/26 martie, Braşov,
1869, p. 3.
46
1922, Nicolae Iorga afirma: „nu pot trece cu vederea pe acel
Emanoil Chinezu, care în scrierile sale politice a biruit pasiu-
nile şi interesele de partid pentru a încerca sinteze filosofice ale
vieţii noastre politice. Scrierile lui ar trebui reeditate: unii s-ar
supăra, dar ar învăţa alţii”.69
Opera lui istorică ocupă, încă, un loc neînsemnat în
monografiile şi studiile consacrate istoriei Craiovei şi Olteniei,
lucrarea noastră propunându-şi să şteargă această „nedreptate”.

69
Nicolae Iorga, Partea Olteniei în literatura românească. Idei dintr-o
conferinţă la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, an I, nr. 1, ianuarie 1922, pp.
10-15.
47
 EMANOIL CHINEZU ŞI SPIRITUL
REVOLUŢIONAR AL NAŢIUNII ROMÂNE,
DE LA 1821 LA 1848

Craiova, reşedinţa administrativă a Valahiei Mici, a

căimăcămiei la începuturile epocii moderne, plămădeşte pro-
grame naţionale şi organizează adunări politice al căror ţel era,
aşa cum scria unul din primii istorici ai săi, Emanoil Chinezu,
„redeşteptarea politică şi militară a românilor”. Împovărată şi
îngreunată de invaziile străine, de incendiile distrugătoare care
veneau din sudul Dunării, secătuită de jafurile şi abuzurile ad-
ministraţiei fanariote, boierimea locală – Glogovenii, Ştirbeii,
Bibeştii, Guranii, Burilenii, Bengeştii – a pregătit în secret ac-
ţiuni pentru „a readuce naţiunea în drepturile şi demnitatea ei
din trecut”, iar slugerul Tudor Vladimirescu, personalitatea
românească cea mai puternică a anilor 20 ai secolului al XIX-
lea, a aprins scânteia luptei de eliberare naţională a românilor,
rezervând Olteniei, mănăstirilor sale fortificate, un rol deosebit
în declanşarea, susţinerea şi apărarea revoluţiei.
Deşi revoluţia a fost înfrântă prin intervenţia armatelor
otomane, odată zdruncinate zăgazurile apăsării naţionale, mer-
sul societăţii româneşti spre independenţă, unitate şi moderni-
zare nu mai putea fi oprit.
În decursul timpului au apărut numeroase studii şi lu-
crări de specialitate destinate revoluţiei de la 1821 şi conducă-
torului acesteia, Tudor Vladimirescu. O analiză pertinentă a
evenimentelor de la începutul secolului al XIX-lea face şi isto-
ricul Emanoil Chinezu, în lucrările sale, arătând că revoluţia
din 1821 s-a produs pe un fond de efervescenţă, de agitaţie şi,
48
desigur, într-un context general care avea la bază o adâncă stare
de nemulţumire pricinuită de un regim social-politic necores-
punzător, detestat de întreaga societate, dar şi într-un climat de
nemulţumire şi de agitaţie propriu nu doar Principatelor Ro-
mâne, ci şi altor ţări europene.
Dar, înainte de a aborda viziunea istorică a lui Emanoil
Chinezu privind revoluţia de la 1821 reflectată în opera sa, se
impune să facem câteva precizări cu privire la mediul familial.
Tatăl, paharnicul Dumitrache Chinezu, s-a aflat în anturajul
boierilor români care, sub influenţa ideilor Revoluţiei franceze,
au acţionat pentru înlăturarea domnilor fanarioţi, având legături
directe cu Tudor Vladimirescu. In studiul Tudor Vladimirescu
stâlp al dreptăţii sociale, Marcel Romanescu face precizarea că
tretilogofătul Ioniţă Burileanu, prieten al lui Dumitrache Chi-
nezu, a fost inclus de Tudor în diata scrisă în 1812, între epi-
tropi.70 Cum am precizat deja, copilăria şi adolescenţa lui Ema-
noil Chinezu au fost puternic marcate de ideile renaşterii naţio-
nale şi ale dreptăţii sociale, pentru care a căzut, ca un martir,
Tudor Vladimirescu.
Două sunt lucrările în care Emanoil Chinezu face refe-
riri la revoluţia de la 1821 şi la conducătorul acesteia: Revolu-
ţia din anul 1848 a Românilor de la Dunăre sau Misterele po-
liticii în Principate, tipărită în 1859 şi Adevărul asupra căderei
ministerului Brătianu sau Liberalismul şi Istoria lui în Româ-
nia, apărută în anul 1873 la Bucureşti.
În lucrarea Revoluţia din anul 1848, Emanoil Chinezu
se opreşte asupra cauzelor interne şi externe ale revoluţiei şi a
pericolului fatal pe care-l reprezenta expansiunea rusească sub
pretextul apărării creştinătăţii pentru Balcani şi pentru întreaga
omenire.

70
***, Oltenia, Craiova, 1943, p. 235.
49
Emanoil Chinezu, Revoluţiunea din anul 1848, a românilor de la Dunăre
sau Misterele politicei în Principate, Bucureşti, 1859

50
 „Creştinescu protectorat al Rusiei ortodoxe – aprecia
Emanoil Chinezu – ne prăpădi, în câţiva ani, mai rău decât pă-
gâna apărare a turcilor barbari, într-un curs de două sute ani.
Civilizaţiunea ce ea ne aduse ne demoraliză şi înecă cu desă-
vârşire spiritul patriotic şi de iniţiativă, ce până aci mai păstra-
serăm”.71 Emanoil Chinezu face apoi o analiză pertinentă a
condiţiilor în care Tudor Vladimirescu şi-a început acţiunea sa,
aducând în prim plan intenţiile Rusiei ţariste. „Tudor cu îmbol-
direa şi banii Rusiei – scria el - începu revoluţia de la 1821; şi
pe urmă o întoarse în interesul ţării şi în contra muscalilor;
căci, declarând că scularea sa nu este în contra Porţii ci în con-
tra grecilor, proprii pe muscali de a intra în ţară şi readuse
guvernamentul naţional. El, într-adevăr pierdu capul, că nu cu-
noscu împrejurările politice de atunci; dar noi, că le cunoaştem
mai bine, de vom pieri, vom mai pieri mulţi poate şi pe câmpul
bătăii, dar şi rezultatele ce vom aduce vor fi mai strălucite şi
mai mari pentru viitorul ţării”.72
Emanoil Chinezu concluziona: „Rusia în urmarea prin-
cipiului monarhiei sale, are priviri de conchistă asupra lumii
întregi”.73 Un adevăr istoric care şi-a confirmat valabilitatea
mai mult de un secol după apariţia lucrării pe care o analizăm.
Fără a omite cauzalitatea internă, socială, economică şi
naţională a revoluţiei lui Tudor, „nemulţumirile ce creau jefui-
rile şi apăsările sistemului fanarioţilor ce exploata ţara fără
milă; dacă inspiraţiunea ridicării grecilor a fost dorinţa de a se
conforma sistemului guvernamental al naţiunilor civilizate”,
Emanoil Chinezu considera că „imboldul lor suprem a fost tot-
deauna politica rusească”.74

71
Emanoil Chinezu, Revoluţiunea din anul 1848, p. 24.
72
Ibidem, p. 114.
73
Ibidem, p. 156.
74
Ibidem.
51
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu sau
Liberalismu-lu şi Istoria lui în România, Bucureşti, 1873
52
 În cea de-a doua lucrare, Adevărul asupra căderei mi-
nisterului Brătianu sau Liberalismul şi Istoria lui în România,
referirile la revoluţia lui Tudor Vladimirescu sunt mai nume-
roase, iar analiza este mult extinsă şi aprofundată.
Insurecţia pe care Tudor Vladimirescu a iniţiat-o în
1821 şi care s-a transformat într-o adevărată revoluţie, prin
participarea mulţimilor, prin program, prin desfăşurarea ei şi
prin urmări a fost pregătită cu mult înainte. Pregătirile concrete
au fost realizate în anii premergători izbucnirii revoluţiei, prin
consolidarea legăturilor cu căpitanii pandurilor şi cu acea parte
a boierimii interesată în înlăturarea sistemului fanariot şi în eli-
berarea ţării de sub dominaţia otomană.
„O asemenea apariţie a intereselor pe terenul nostru po-
litic - scria Emanoil Chinezu - a trebuit neapărat a deştepta na-
ţiunea şi instinctele sale de conservaţiune, încât a se îngriji se-
rios şi a găsi de timpuriu medii de salvare. Sub forma de greci
şi fanarioţi, interesele străine cotropind cele mai înalte poziţii
ale statului, naţiunea, cu boierii săi cei vechi, căpitanii şi mag-
naţii locului ce acum rămăseseră în al doilea plan şi se numeau
boieri de a doua mână şi de la ţară, se prezintă istoriei prin re-
voluţia de la 1821, numită a lui Tudor Vladimirescu, ca o ade-
vărată resurecţie naţională. De aici datează la noi apariţia parti-
dului popular naţional şi democratic pentru că se exprima ca o
răsculare a naţiunii contra unei aristocraţii de greci şi de străini
ce căutau a se suprapune asupra naţiunii noastre româneşti”.75
Analiza istoricului se opreşte cu insistenţă asupra cau-
zelor interne, asupra pregătirii revoluţiei, sugerând într-un fel
ecoul îndepărtat al revoluţiei franceze.
„Pe acest timp, de dureroasă memorie, ţara atâta se îm-
povărase şi se îngreunase de invazii străine, de un fel cu totul
nou; şi, mai ales, partea oficială a naţiunii, adică boierii, atât se
strâmtoraseră şi se nebuniseră de greci, prin desele schimbări
ale domnilor fanarioţi ce veneau cu o colonie întreagă de greci
75
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 99.
53
şi de vagabonzi în suita lor, încât România, din ambele părţi ale
Milcovului, pe la anul 1821 ianuarie, cu Tudor Vladimirescu în
capul său, şi cu puţini boieri români ce mai rămăseseră, se
scula, ca un singur om, cerând a se precurma acest abuz ce
ajunsese nesuferit, a se izgoni, aceşti intruşi, din ţară şi din
toate funcţiile statului nostru; şi a ne întoarce la guvernemen-
tele noastre naţionale”.76
„Tudor era boier – continua Emanoil Chinezu –, deşi
din boierii de la ţară, unde se refugiase toată boierimea ţării,
parte degustaţi şi obosiţi de atâtea lupte nesfârşite, parte izgo-
niţi de fanarioţi din regimurile cele înalte ale statului lor, unde
fuseseră nevoiţi a lăsa pe lacheii străinului. Contemporanii lui
Tudor, cu care s-a consultat pentru această întreprindere şi cu
care au început-o, erau iarăşi toţi boieri de ţară, căpitani de
panduri şi privilegiaţi, cum se zicea atunci. Am auzit din gura
unui Burilean bătrân, care fusese pe la Paris pe timpul revoluţi-
unei franceze şi făcuse mi se pare şi rezbelul ca voluntar, din
gura lui Gărdăreanu bătrânul şi chiar din gura bătrânului
Opran77 care mi-au povestit despre scularea lui Tudor: că, cu
76
Ibidem.
77
Ion Gărdăreanu din Cerneţi, rudă cu Ghiţă Opran, cumpără în anul 1832
via şi pivniţa, foste proprietăţi ale lui Tudor Vladimirescu (Tudor Răţoi,
Succesiunea lui Tudor Vladimirescu de la Cerneţi, în „Oltenia. Studii,
Documente, Culegeri” Seria a-II-a, an III, Craiova, nr. 2, 1999, p. 75).
Gheorghe Opran - zis Ghiţă - este menţionat în documente cu rangurile de
pitar, serdar, paharnic, clucer, iar mai târziu, ca proprietar şi negustor. Avea
locuinţe la Botoşeşti-Paia, Işalniţa, Craiova, din judeţul Dolj şi Orşova,
considerată pe atunci în afara graniţei Ţării Româneşti. La 6 august 1814
pleca din Orşova spre Craiova, trimis de Tudor Vladimirescu prin
intermediul lui Răducanu Nicolae, prilej cu care i-a adus lui Nicolae
Glogoveanu suma de 3000 groşi şi o scrisoare de la Tudor Vladimirescu
(Documente privind Istoria României. Răscoala din 1821, vol. I, Bucureşti,
1959, p. 83). Cu Tudor Vladimirescu se cunoaştea de multă vreme,
Botoşeşti-Paia aflându-se în apropiere de Prejna, satul în care Tudor
ctitorise o biserică. De asemenea, Memoriile pentru împăraţii creştini de la
Leibach (Liubliana) au fost trimise de către Tudor Vladimirescu prin
intermediul lui Ghiţă Opran (Dan Berindei, Revoluţia română de la 1821,
54
un an înainte, ei şi mai mulţi boieri din Cerneţi se strângeau
mereu la o cramă, în deal la via lui Tudor, şi complotau. Cele
ce se petreceau în capul şi inima lui Tudor preocupau pe mai
mulţi ca şi pe dânsul. Ar fi dar o eroare din cele mai neiertate a
se crede, precum am auzit pe unii, că ideea revoluţiunei de
atunci, fiindcă o porecliseră muscalii Zaveră, adică pentru reli-
gie, a dat-o lui Tudor Vladimirescu şi celorlalţi boieri români
scularea grecilor ori intrigile Rusiei de a suscita o insurecţie în
contra turcilor.”78
Tudor Vladimirescu şi-a organizat acţiunea sa bazându-se
în primul rând pe sprijinul boierilor şi al ţăranilor. Astfel, Emanoil
Chinezu constata că „poporul îl înţeleasă şi revoluţiunea se făcu
ca prin farmec, fără nici-o opoziţiune, ca lucrul cel mai natural din
lume; pentru că şi boierul şi poporul român erau încă deopotrivă
liberali, naţionali şi patrioţi şi mai păstrau din bunele lor moravuri
primitive, ca în republica democratică cea mai perfectă, deşi
sugrumată şi scâlciată de timpii răi”79, susţinând că ideile liberale
i-ar fi însufleţit pe români încă de la 1821.
Vorbind de perioada de decădere a regimului fanariot,
el laudă pe unii „boieri de ţară”, olteni şi craioveni, care trăiau
departe de Curtea domnului fanariot şi care se bucurau de iubi-
rea poporului, fiind urmaşi ai unei nobile viţe ce rămăsese fi-
delă tradiţiei şi apărători ai drepturilor ţării care nu se târau la
picioarele fanarioţilor.

Bucureşti, 1991, p. 50, 92). Dimitrie Macedonski îl acuza pe Tudor de a fi

reţinut „în folosul său banii care li se cuveneau lor şi oştirii poporului” pe
care i-a trimis „locuitorului Ghiţă Opran din oraşul Ruşava” (Mircea T.
Radu, 1821. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească,
Craiova, 1978, p. 489; Aurelia Florescu, op.cit., pp. 209-214). Toate acestea
ne îndreptăţesc să afirmăm că Ghiţă Opran era unul dintre prietenii şi
colaboratorii lui Tudor Vladimirescu.
78
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu,
p. 73; vezi şi Ilie Fotino,Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti in
revoluţiunea din anul 1821, supranumită Zaveră, Bucureşti, 1874
79
Ibidem, pp. 72-73; Aurel Piţurcă, Aspecte privind caracterul burghez al
revoluţiei de la 1821, în Revoluţie şi reformă, Craiova, 2006, pp. 63-66.
55
 „Negreşit – preciza Emanoil Chinezu, - că sămânţa de-
pravaţiunii o aruncau împrejurările politice ce ne apăsau; dar, cu
toate acestea, chiar sub domniile absolute ale fanarioţilor,
patriotismul viază încă. Se găseau români, ca logofătul Dumi-
trache Brăiloiu, care se sculau în mijlocul divanului domnesc şi
ziceau Domnului grec ce voea să desfiinţeze divanul Craiovei:
«Divanul Craiovei este, Măria ta, mai vechiu decât domnia Măriei
Tale». Se găseau oameni, ca Filipescu Mihăiţă, care să-şi tragă,
din partea domniilor străine exilurile cele mai aspre: şi ca bătrânul
Băleanul, care când eşeau în mijlocul târgului ridicau oraşul şi
făceau pe greci să tremure. Aceste opoziţiuni diverse - continua
Emanoil Chinezu-, deşi sub pecetea particularităţii, dar dovedesc
spiritul naţional, gelos de drepturile sale. Domniile grecilor voiau
desfiinţarea divanului Craiovei, ca un meziu politic de a stinge
cuibul boierilor români care, depărtaţi de capitală, se găseau mai
scutiţi de impresiunile regimului grecan; şi, prin urmare, aveau
totul de a rămânea mai români decât interesele grecilor cereau.
Dumitrache Brăiloiu, deşi apăra un aşezământ al cărui el însuşi se
găsea membru, dar ne arată o inimă de acelea ce este ataşată
anticelor drepturi ale patriei sale, lucru ce nu ar şti întâlni destul
de des. Băleanul se bucura de popularitate, pentru că era, încă,
nobila viţă a acelor reprezentanţi ai poporului român care
rămăseseră fideli tradiţiunei, apărători ai drepturilor ţării, şi nu se
târau, ca şi câinele la picioarele fanariotului”.80 Se găseau, în fine,
oameni, ca slugerul Tudor – aprecia Emanoil Chinezu – „care
ştiau să moară pentru o revoluţiune ce o făceau a fi naţională şi
patriotică, îndată ce puteau cunoaşte că aceea ce începuseră cu
banii şi sfaturile Rusiei nu era astfel; ca şi căpitan Olteanul, din
Mehedinţi, care cu două sute de voinici se hotărau sacrificiului ca
să ţină la Găeşti, zece şi mai bine zile, în eşec, două mii de turci
printr-un război de gherilă improvizat, îndată ce înţelegeau că
sângele lor erea trebuincios ţării”.81

80
Idem, Revoluţiunea din anul 1848, p. 286.
81
Ibidem.
56
 Însemnările şi consideraţiunile lui Emanoil Chinezu, se
opresc, cum era şi firesc, asupra personalităţii de excepţie a
conducătorului revoluţiei, dezvăluind laturi şi trăsături mai pu-
ţin cunoscute.
„Ţinem din gura Domnului Costache Glogoveanu un
reînsemnement, despre caracterul şi preocupaţiunile lui Tudor,
care vor putea explica mai bine decât orice, această exploziune
naţională la noi ce, într-adevăr, a favorat-o, oarecum, scularea
grecilor şi intrigile Rusiei, dar a cărei cauză primordială şi ori-
ginea este cu totul în altă parte, este în sentimentul froasat al
românismului.
Cu vreo şapte, opt ani mai înainte, Glogoveanul tatăl
era ispravnic, se zicea pe atunci, în judeţul Mehedinţi, şi avea
pe Tudor Vladimirescu vătaf la plaiul Cloşanilor. În mod con-
fidenţial, neapărat, şi cu acea confidenţie şi amor ce are cineva
către un boier de ţară din partea locului, căci Glogoveanu era
mehedinţean, unde şi are moşia Glogova, Tudor Vladimirescu,
mai totdeauna când avea a vorbi cu ispravnicul său despre inte-
resele judeţului, lăsa vorba şi începea a declama, cu vioiciune
şi mânie, în contra călcării hotarelor de către nemţi, a incuriei
grecilor ce erau la guvernul înalt al ţării, în contra călcării tra-
tatelor ce obligau pe Turcia a face să ni se respecte hotarele şi
pământul de către vecini.
El exiba chiar hrisoavele pe care se baza, ca un adevărat
avocat al ţării; stăruia a convinge pe oricine cerca să-l asculte;
se supăra, întocmai ca un maniac, când vedea pe ceilalţi indife-
renţi; şi altele asemenea ce denotau la dânsul preocupaţiuni
politice, ce nefiind pe atunci în deprinderile oamenilor, cauzau
celui ce le auzea mai mult decât surpriză.
În inima acestui bărbat clocotea, precum se vede, un
vulcan de nemulţumiri ce nu aştepta decât momentul favorabil
ca să izbucnească; şi ca dânsul mai mulţi români de frunte erau,
pe care suferinţele şi umilinţa naţiunii îi predispozau, fără să
priceapă poate, către o insurecţiune şi o revoluţiune ce ar fi

57
putut readuce naţiunea în drepturile şi demnitatea ei din
trecut”.82
După ce analizează situaţia internă şi externă care a dus la
izbucnirea revoluţiei, arătând că la sfârşitul anului 1820 legăturile
cu reţeaua de panduri erau perfectate 83şi alianţele cu o parte a
boierimii şi, mai ales, cu Eteria, Emanoil Chinezu apreciază că
aceasta (revoluţia) „lui Tudor Vladimirescu a fost inteligentă,
pentru că era mai pură în sentimente şi mai morală în intenţiuni,
nu se lega de nici-o clasă, nu ataca nici-un membru al societăţii
române, ci numai pe adevăratul inamic: ea declara război de
moarte numai fanarioţilor şi şcoalei lor, noilor uzurpatori şi
inamici ai patriei, de care, numai, căuta a ne curăţi. Această
revoluţiune pare a ne zice lămurit că salvatorii patriei nu vor fi cei
ce ne vor scăpa de cutare ori cutare domn, ca să ne aducă altul mai
bun ori mai rău decât cel dintâiu, de cutare ori de cutare
instituţiune a boierilor ori a vreunui privilegiu sau instituţiune; ci
aceia ce ne vor putea salva de şcoala fanarioţilor şi de oamenii
ei”.84 Cu o extraordinară intuiţie politică, Tudor Vladimirescu a
înţeles că, în faţa presiunii marilor puteri, se impunea realizarea
unităţii politice a neamului românesc „ca unii ce suntem, de un
neam şi o lege” începând, potrivit momentului, cu unirea într-un
front de acţiune comun a muntenilor şi moldovenilor dând
îndrumări în acest sens, deoarece „fiind la un gând şi într-un glas
cu Moldova să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor
Prinţipaturi, ajutându-ne unii pe alţii”.85 Iniţiativa „solidarizării”

82
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, pp. 73-74.
83
Vladimir Osiac, Pandurii din Ţara Românească, Craiova, 1995,p.68
84
Ibidem, pp. 74-75; C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii române de la 1821,
Craiova, 1871, p. XVIII; Mihai Cioranu, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu,
în Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, cu o
comunicare făcută la Academia Română de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1921,
pp. 230-234; Gheorghe Ghimeş, Gândirea social-politică antimonarhică şi
republicană în România, Bucureşti, 1979, p. 17.
85
Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Bucureşti,
1971, p. 124.
58
celor două Principate, la 1821, anticipează mişcarea politică
pentru unitate naţională din deceniile următoare.
Emanoil Chinezu, ca şi C. D. Aricescu, reduce revoluţia
de la 1821 la o luptă împotriva regimului fanariot „şi a jafurilor
şi nelegiuirilor cu care turcii şi grecii chinuiau acest popor.” De
aceea, printre cererile exprimate de Tudor Vladimirescu se re-
găseşte şi afirmaţia că „toată familia şi slujitorimea răposatului
domn Alexandru Şuţu trebuie să plece din ţară, fiindcă sunt
ucigaşii şi jefuitorii ţării”.86
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a reprezentat, în fapt,
„lupta naţiunei ce voieşte a-şi recâştiga dreptul său de a gu-
verna, cu străinul, cel ce voeşte să o cotropească... deşi nu fu
înţeleasă de tot bine nici atunci, nici chiar până astăzi – preciza
Emanoil Chinezu – dar este invederatu, pentru cine o va studia
în izvoarele ei intime, că este spiritul naţional şi democratic
izbindu-se de spiritul despotic al unei oligarhii de străini ce ve-
neau cu pretenţiunea de a denatura societatea şi naţiunea româ-
nească (pe care poporul începuse deja a-i numi ciocoi, rezer-
vând numele de boieri pentru cei de la ţară, de origine pur ro-
mânească)”87, punând accentul pe caracterul naţional şi patrio-
tic al revoluţiei, la fel ca Nicolae Bălcescu.
Acţiunea lui Tudor Vladimirescu, susţinut de partida
naţională a boierilor români, a făcut cunoscută lumii europene
„dreptăţile acestor prinţipaturi”, prin care E. Chinezu înţelegea
autonomia Principatelor şi, în primul rând, restabilirea dreptu-
lui ţării de a-şi alege domnii. „Revoluţia lui Tudor – remarca
Emanoil Chinezu – a izbutit a reîntoarce patria la Domn din
naţiune; deşi ţara nu fu chemată la alegerea lui după întregimea
dreptului său, arătă însă boierilor cât de mare era puterea popo-
rului şi cât de interesante erau pentru noi ajutorul insurec-
ţiunilor democratice”88. Ea a fost cea mai importantă urmare

86
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, 2003, p. 21.
87
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu., pp. 76-77.
88
Ibidem.
59
imediată a revoluţiei de la 1821, domnii Grigore D. Ghica, în
Ţara Românească, şi Ioniţă Sandu Sturdza, în Moldova, fiind
numiţi imediat şi înscăunaţi în septembrie 1822, o dată cu
retragerea din Principate a celei mai mari părţi a trupelor
turceşti de ocupaţie.
Politica nefastă şi intervenţia brutală a marilor puteri,
determinată de teama pentru pierderea dominaţiei lor, nu au
putut lichida cuceririle revoluţionare ale românilor, lupta lor
înscriindu-se ca un moment important în mişcarea de eliberare
a popoarelor din sud-estul Europei.
Revoluţia românească din 1821 a deschis drumuri noi
în afirmarea naţiunii române. Ea este un moment de cotitură în
lupta pentru libertate şi dreptate socială, pentru scuturarea ju-
gului dominaţiei străine şi afirmarea drepturilor naţionale ale
poporului român. Ea a cuprins în sfera sa de influenţă întreaga
arie românească, dovadă că obiectivele sociale şi naţionale eli-
beratoare erau comune tuturor românilor, indiferent de terito-
riul în care se găseau şi de statutul internaţional al acestuia.
Prin dimensiunile şi implicaţiile ei, revoluţia din 1821 a
deschis drum revoluţiei din anul 1848. Deşi înfrântă revoluţia,
personalitatea lui Tudor a rămas vie în amintirea poporului,
însufleţindu-l în luptele următoare şi inspirând numeroase per-
sonalităţi ale vremii. „Sunt oameni care – scria Emanoil Chi-
nezu – ori şi care le-ar fi modestia geniului lor, au însemnătorul
noroc de a personifica, cu numele lor, o epocă întreagă în poli-
tica unei naţiuni... Precum, Tudor Vladimirescu s-ar putea numi
redeşteptarea politică şi militară a românilor”89, aşezându-l pe
domnul din Vladimiri, considerat de Nicolae Bălcescu
«personalitatea deşteptării naţionale»90, în rândul marilor ctitori
ai neamului românesc.
Punând accent pe cauzele interne care au dus la declan-

89
Ibidem, pp. 98-99.
90
Nicolae Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria românilor, în “Opere”,
ediţie G. Zane şi Elena G. Zane, Bucureşti, 1982, p.109
60
şarea revoluţiei şi nu pe „intrigile Rusiei”, Emanoil Chinezu
considera că Revoluţia lui Tudor Vladimirescu a reprezentat de
fapt „redeşteptarea politică şi naţională a românilor”, socotind
Revoluţia de la 1848 o ridicare pe o treaptă superioară a celei
de la 1821, o continuare a acesteia într-un alt context intern şi
internaţional.
Privită în ansamblu ei, sub raportul urmărilor pentru so-
cietatea românească şi sub raportul perspectivei afirmării naţi-
unii române, această mişcare capătă semnificaţia unei revoluţii
de redeşteptare naţională.
Referirile detaliate ale lui Emanoil Chinezu la perioada
premergătoare revoluţiei de la 1821 la întrunirile conspirative
ale boierilor mehedinţeni la Cerneţi şi la legăturile acestora cu
Tudor Vladimirescu ne conduc la concluzia că autorul s-a aflat
în posesia unui număr mare de documente şi însemnări, care,
din păcate, au dispărut în timpul incendiului librăriei Samitca
de la 1875, unde se afla locuinţa acestuia.91
Abandonarea de către Glogoveni a reşedinţei lor din
Craiova, vândută în anul 1910 primăriei, şi mutarea lor la Bu-
cureşti a dus la dispariţia acestor mărturii documentare referi-
toare la evenimentele desfăşurate la Cerneţi în primele decenii
ale veacului al XIX-lea. Rolul important pe care l-a jucat reşe-
dinţa boierilor Glogoveni în pregătirea şi declanşarea
Revolutiei din 1821 este evidenţiat şi de francezul F. G.
Laurençon care, în lucrarea sa referitoare la români, scria că: „
centrul insurecţiei a fost la Cerneţi, situat în extremitatea ves-
tică a Valahiei, de acolo Tudor a trimis cete în cele cinci judeţe
ale Olteniei”92.
De aceea, puţinele informaţii care au ajuns până la noi
fac şi mai preţioase referirile lui Emanoil Chinezu la Cerneţi şi
91
Cosmin Lucian Gherghe, Informaţii şi relatări despre Cerneţi şi revoluţia
de la 1821 în opera lui Emanoil Chinezu, loc. cit., p. 411.
92
Academia Română. Institutul de cercetări socio-umane din Craiova
,Izvoare narative privind Revolutia Română de la 1821, F.G.Laurencon şi
opera sa despre români,Craiova, 2006, p 181
61
la boierii mehedinţeni care l-au sprijinit pe Tudor Vladimirescu
în declanşarea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1821.
Ecoul stârnit de revoluţia lui Tudor în cele trei provincii
româneşti a fost o puternică manifestare a conştiinţei colective
a poporului român. Sentimentul naţional care l-a marcat pe Tu-
dor, identificarea patriei cu norodul şi încercarea sa de a stabili
o acţiune comună cu Moldova pentru câştigarea dreptăţilor ce-
lor două Principate dovedesc că ideile de independenţă şi de li-
bertate pătrunseseră în inima şi sufletul poporului român ară-
tând că „spiritul naţional nu se pierduse”, aşa cum sublinia şi
Emanoil Chinezu în lucrările sale.
Putem, deci, concluziona că, prin desfăşurarea şi urmă-
rile sale, revoluţia din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, a
marcat, după un secol şi mai bine de domnii străine, un mo-
ment hotărâtor în evoluţia structurilor politico-administrative
din Principate, şi, mai ales, o etapă fundamentală în procesul
afirmării conştiinţei naţionale a românilor.
Situaţia creată prin schimbarea raportului de forţe din
sud-estul Europei după războiul ruso-turc din anii 1828-1829,
ocupaţia militară rusească - la 25 aprilie 1828 trupele ruseşti
conduse de Wittgenstein au trecut Prutul, ocupând Iaşii – au
determinat transformări majore în viaţa social-economică şi
politică din Principatele Române. Cele două domnii pământene
s-au încheiat astfel: Ion Sandu Sturdza a fost condus sub es-
cortă în Basarabia, în timp ce Grigore Dimitrie Ghica a părăsit
Bucureştii, pentru a trece în Transilvania, Ţările Române ur-
mând să suporte o nouă ocupaţie militară, cea rusească.
Prevederile Tratatului de Pace de la Adrianopol, înche-
iat la 14 septembrie 1829, au acordat Rusiei o calitate nouă, cea
de putere protectoare, Turcia rămânând putere suzerană. Prin
această calitate, Rusia a preluat prerogativele şi ascendentul ri-
valei sale, deschizând o perioadă de imixtiune agresivă în tre-
burile interne ale Ţărilor Române, fapt care a nemulţumit pro-
fund marea majoritate a populaţiei.
Tratatul de la Adrianopol încheiat între Rusia şi Turcia
62
marchează, prin conţinutul său, un moment important nu numai
pentru istoria politico-militară a Rusiei, ci şi pentru istoria po-
poarelor din sud-estul Europei, aflate sub stăpânire sau domi-
naţie turcă.
Referitor la organizarea Principatelor Române şi ca o
dezvoltare a articolului V, a fost elaborat un act special: „Actul
osăbit pentru Prinţipaturile Moldova şi Ţara Românească”.93
Pentru evoluţia ulterioară a Principatelor Române, prevederile
care au avut un rol deosebit de important au fost:
a. Restituirea vechilor cetăţi de pe malul stâng al Dună-
rii (împreună cu insulele ţinând de acest mal), talvegul Dunării
(firul apei) urmând a marca graniţa cu Turcia. Această preve-
dere dădea satisfacţie numeroaselor cereri formulate în memo-
riile adresate Rusiei sau Austriei (mai ales în anii 1821-1822).
Efectiv, cetăţile Turnu, Giurgiu şi Brăila vor fi integrate terito-
riului Ţării Româneşti în anul următor, 1830, în timpul admi-
nistraţiei lui P. Kiseleff.
b. Principatele Române se bucură de autonomie admi-
nistrativă. În acest sens, Poarta este obligată: să respecte drep-
turile Principatelor stipulate în tratatele din 1812 şi 1826 în-
cheiate cu Rusia, referitoare la autonomie (libertatea religioasă,
administraţie independentă ş.a.); să impună respectarea acestor
drepturi şi de către comandaţii turci de pe malul drept al Dună-
rii; în sfârşit, era obligată, în mod expres, să nu tolereze nici un
aşezământ turcesc pe malul stâng al fluviului.
Trebuie subliniat faptul că recunoaşterea de către cele
două mari puteri a principiului dreptului Principatelor Române
la autonomie administrativă a avut o însemnătate deosebită
pentru dezvoltarea Principatelor, această prevedere înscriindu-
se pe linia unor vechi deziderate ale românilor. Din păcate, în
perioada imediat următoare, acest principiu a fost încălcat chiar
de către puterea protectoare.

93
Liviu P. Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997, p. 165; ***,
Acte şi documente, vol. I, pp. 326-328.
63
 Pentru conducerea centrală a Principatelor prevederile
stipulau domni pe viaţă aleşi de Adunări Obşteşti care urmau a
conduce în mod liber treburile publice. Această stipulare, dom-
nia pe viaţă, era nouă în raport cu prevederile din actele cu ca-
racter internaţional încheiate între Turcia şi Rusia în perioada
anterioară – de la 1802 şi până la Convenţia de la Akkerman
din 1826 – care prevedeau, domnie de 7 ani. Pe lângă preciza-
rea privind durata domniei, importantă era şi sublinierea alege-
rii domnilor dintre pământeni de către Adunările Obşteşti.
Principatele se bucurau de libertatea deplină a comer-
ţului pentru toate produsele sale; deci, monopolul turcesc asu-
pra comerţului, limitat din perioada anterioară, a fost desfiinţat.
Această prevedere urma să încurajeze în mod apreciabil extin-
derea comerţului exterior al celor două Principate şi dezvolta-
rea lor economică.94
Pe linia reducerii obligaţiilor faţă de Poartă şi a strictei
lor delimitări, s-a înscris şi prevederea privind scutirea pe viitor
de orice obligaţii de aprovizionare cu produse a Constantinopo-
lului şi a cetăţilor de la Dunăre.
Principatele primeau dreptul de a înfiinţa cordoane sanitare
şi carantine la hotare, precum şi o miliţie, pentru paza ordinei
interne. O asemenea prevedere, care se înscria pe linia lărgirii
statutului de autonomie politică, a deschis calea reconstituirii oştirii
naţionale. Ea viza, de asemenea, o revendicare afirmată de români
în perioada anterioară, în cursul revoluţiei condusă de Tudor
Vladimirescu, precum şi în textele diferitelor proiecte de reformă,
elaborate de boieri. Totodată, Poarta era obligată să confirme
regulamentele administrative elaborate în răstimpul administraţiei
ruse în Principate. În spiritul acestei prevederi, problema elaborării
regulamentelor organice era reluată, în condiţii noi, urmând a fi, de
data aceasta, finalizată. Administraţia rusă în Principate urma să
dureze până la plata despăgubirilor de război de către Turcia, fixate
la uriaşa sumă de 11.500.000 de ducaţi.
94
Ibidem.
64
 Spre nemulţumirea autorităţilor ruse, Turcia a făcut
efortul necesar pentru achitarea acestor despăgubiri, neoferind
Rusiei pretextul prelungirii la nesfârşit a ocupaţiei militare a
Principatelor, care avea să dureze, totuşi, până în vara anului
1834.95 Brutalitatea ocupaţiei ruse, încălcarea autonomiei statale,
dar mai ales exploatarea sistematică la care erau supuşi locuito-
rii, a provocat o nemulţumire profundă în rândul acestora.
Starea de nemulţumire din Moldova şi Muntenia îngri-
jora autorităţile de ocupaţie, care a dat dispoziţii energice de
reprimare a unor asemenea atitudini, de teamă de a nu se trans-
forma în largi mişcări cu caracter naţional.
Ocupând Principatele şi amestecându-se direct în gu-
vernarea acestora, Rusia nu mai întâlnea aici nici un element de
opoziţie externă. Poarta, ca putere suzerană, pierduse orice au-
toritate, dar mai ales nu mai putea exercita nici o intervenţie
decât în mod colectiv, împreună cu Rusia. Cum raportul de
forţe dintre puterile suzerană şi protectoare atârna mult în fa-
voarea acesteia din urmă, orice demers colectiv a sfârşit prin a
lua direcţia dorită de Rusia.
Unul din obiectivele regimului de ocupaţie l-a constituit
încercarea de a aboli capitulaţiile acordate de Poartă marilor
puteri occidentale. Rusia tindea, astfel, să scoată Principatele
de sub regimul acestora, pentru a lichida orice bază legală a
marilor puteri de amestec în afacerile interne ale Moldovei şi
Munteniei. Ea a încercat să lichideze privilegiile deţinute de
străini, asimilându-i cu situaţia pământenilor. Opoziţia intran-
sigentă a puterilor occidentale faţă de această tentativă a Ru-
siei, a obligat-o, în cele din urmă, să bată în retragere.
Problema statutului politic al Principatelor după înche-
ierea păcii de la Adrianopol a ocupat un loc important în pro-
iectele guvernului ţarist de expansiune în sud-estul Europei.
Unii dintre comandanţii militari ruşi, printre care şi P.Kiseleff

95
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 88; ***, Acte şi
documente, vol. I, p. 328.
65
(1788-1872), l-au sfătuit pe Ţar să acţioneze de o asemenea
manieră încât armata să nu mai fie evacuată. Propuneau, la în-
ceput, menţinerea Principatelor sub ocupaţie pe timp limitat de
zece ani, urmând ca după aceea – când lumea se va obişnui cu
o asemenea stare de lucruri – ocupaţia provizorie să fie trans-
formată în anexiune definitivă.
Era evident, deci, că ocupaţia nu era o modalitate de ga-
rantare a plăţii de către Turcia a datoriilor de război, ci o fază
pregătitoare anexării Principatelor la Imperiul Rus.96
In aceste condiţii, dezvoltarea conştiinţei naţionale şi
lupta românilor pentru unire într-un singur stat naţional a crescut
în intensitate pe măsura accentuării politicii de amestec şi de
dominare asupra Ţărilor Române din partea imperiilor vecine,
fapt evidenţiat şi de Emanoil Chinezu. „Cu cât Rusia pretinde a
ne smulge din braţele turcilor – scria E. Chinezu - cu cât
autoritatea ei creşte în ţară încât, după pacea de la Adrianopol şi
după organizarea de la 1831, să se întemeieze faţă în faţă cu
domnia; cu cât acest nou soare se înalţă pe orizontul României,
cu atât patriotismurile se pălesc şi se vestejesc, se pierd şi se duc.
Cu toate acestea, deşi decoraţi, deşi şchiopătând, deşi
gravitând către un pol străin, dar tot se mai vede patriotismul,
licărind cu cea din urmă lumină sloboade o lampă ce se stinge
în adunarea generală din cele din urmă zile ale domniei Ghica,
deşi, într-adevăr, intriga şi interesele mârşave aveau o mare
parte, dar şi patriotismul având pe a sa, inspira bărbaţilor
Kantacuzino Grigorie şi Constantin, George Bibescu, Barbu
Ştirbei, Iancu Filipescu, Dimitrie Buzoianu, Iancu Ruset şi alţii,
determinaţiuni generoase şi naţionale”.97 Făcând o atentă ana-
liză a situaţiei, Emanoil Chinezu constata că Rusia a reuşit să
realizeze prin Tratatul de la Adrianopol ceea ce nu reuşise
Poarta Otomană timp de patru veacuri: să ţină ţările române

96
Florin Constantiniu, op. cit., pp. 210-212; Academia Republicii Populare
Române, Istoria României, vol. III, Bucureşti, 1964, pp. 934-937.
97
Emanoil Chinezu, Revoluţiunea din anul 1848, p. 288.
66
sub ocupaţie militară străină şi să instaleze în fruntea lor un
guvernator rus, Kiseleff, timp de mai mulţi ani, deşi formal gu-
vernul de la Petersburg se prefăcea că recunoaşte autonomia
Principatelor. În timpul guvernatorului rus, însăşi Adunarea
boierilor şi-a pierdut vechile atribute de decizie, deoarece pre-
şedintele ei, de regulă mitropolitul ţării, a fost pus în imposibi-
litatea de a-şi mai exercita funcţia care fusese preluată de con-
sulul rus.98 „Intriga rusească – consemna Emanoil Chinezu –
izbuteşte a combina lucrurile astfel, încât toată tendinţa de re-
naştere a românilor să se întoarcă în favorul politiciei ei cotro-
pitoare. Românul toate le ştie, toate le vede; şi, cu toate acestea
vocea lui nu s-aude nicăieri.
Toată lumea strigă: Boierii! Boierii! Ei care au fost, din
vechime, pavăza şi sabia ţării. Dar unde sunt, mă rog, acum
boierii? Nobila viţă a apărătorilor ţării s-a pierdut! Aleargă peste
toată România, străbate tot Bucureştiul şi prea puţine rămăşiţe
expirânde vei mai găsi. Politica străină şi, mai ales, Rusia au
avut prudenţa sau să-i corupă sau să-i eglijeze, şi, în locul lor, să
vâre o populaţiune de vagabonzi, recrutaţi din ordusele lepădate
de alte societăţi, care, învârtindu-se împrejurul interesului ca
nişte sateliţi, se găsesc preocupaţi de grijea noavei lui patrie;
scara şi anticamera consulilor Rusiei în principate, şi nici nu
visează de ţară şi de interesele ei [...]. Dacă boierii cei bătrâni s-
ar scula din morminte şi ar vedea cine ocupă astăzi locurile lor,
mare jale şi amărăciune ar năpădi pe inima lor”.99
Dar, cu toate limitele sale sociale şi politice, Regula-
mentul Organic a creat, prin legiuirile comune introduse în
Ţara Românească şi Moldova, noi posibilităţi de organizare a
luptei pentru unitate naţională100.

98
*** Istoria dreptului românesc, vol. II, partea întâi, Bucureşti, 1984, pp.
125-128.
99
Ibidem, p. 289.
100
Vezi, Paul Negrescu, George Alexianu, Regulamentele Organice ale
Valahiei şi Moldovei, vol. I , Bucureşti, 1944; Tudor Drăganu, Începuturile
67
 De altfel, Emanoil Chinezu nu s-a ocupat prea mult de
Regulamentul Organic, considerându-l ca o „întrerupere a cu-
rentului de la Golescu”101, semnalând faptul că în epoca
dezbaterilor pentru Unire prescripţiile lui au trebuit să fie pri-
mite ca bază. El aprecia că Regulamentul venea, în ce are mai
bun, „din lăuntru nostru” şi „se va cunoaşte că acest Regula-
ment, cu ingerinţele Rusiei şi ale Turciei mai puţin, era deja
proiectat şi gata de a se aplica, spre reorganizarea României, de
către înşişi boierii ţării, supt domnia lui Grigore Ghica”.102
Dar vina Regulamentului era, pentru E. Chinezu, aceea
că, împotriva „obşteştilor noastre Adunări, a creat societatea
privilegiaţilor”, chiar ideea, pe care scriitorul o respingea, a
prinţului străin fiind o intrigă rusească din acea vreme.103
Din perioada cuprinsă între 1831 şi 1834 se cunosc
aproximativ 100 de memorii şi proiecte de reformă ale boieri-
lor moldoveni şi munteni. În multe dintre acestea se pleda în
favoarea Unirii Principatelor şi alegerii unui Prinţ străin din
Casele domnitoare europene, dar care să nu aparţină imperiilor
limitrofe. Demersurile româneşti în favoarea unirii, pentru al-
cătuirea unui Regat, sub garanţia colectivă a Puterilor euro-
pene, ca singura soluţie capabilă să asigure existenţa naţională,
s-au făcut din ambele Principate.
Mişcarea naţională din Principate se afirma concomi-
tent cu sporirea interesului Puterilor occidentale faţă de zona
sud-estului european, chiar dacă faţă de proiectele menţionate
acestea manifestau în acel moment serioase rezerve. De aceea,

şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în 1916, Cluj, 1991,

pp.39-55.
101
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 8.
102
Ibidem, p. 86;” Gazeta de Transilvania”, în aprilie 1848 scria:” pe când
armata rusească la anul 1828 intrase în Principate,proiectul Regulamentului sta
gata lucrat printr-o societate de boieri, din care, ca începători,numim pe
răposaţii Goleşti din Ţara Românească, pe Tăutu şi alţii în Moldova”. (Anul
1848 în Principatele Române.Acte şi documente, vol.I, Bucureşti, 1902, p.367)
103
Ibidem, p. 89.
68
era necesară o intensă activitate propagandistică în presa şi pu-
blicistica occidentală cu scopul de a răspândi ideea necesităţii
creării la gurile Dunării a unui regat al Daciei sau a unei Con-
federaţii dunărene.
Privite din perspectiva preocupării de a asigura consoli-
darea Principatelor ca entităţi politice distincte şi de a realiza
schimbarea statutului lor politic internaţional, proiectele mişcă-
rii naţionale româneşti din timpul ocupaţiei ruse104 ni se
prezintă în mai multe ipostaze. Ele au evoluat de la o încercare
de realizare a unităţii şi independenţei celor două state
româneşti cu concursul exclusiv al Rusiei – concepută de un
grup de boieri de la începutul ocupaţiei ţariste – spre un stat
naţional unitar şi independent, care să înlăture nu numai
suzeranitatea, ci şi protectoratul. Cu o dinastie străină în frunte,
Dacia preconizată de aceşti fruntaşi ai mişcării naţionale din
Moldova şi Muntenia urma să se bucure de un statut interna-
ţional similar cu cel al Greciei, marile puteri occidentale, mai
ales, fiind chemate să contribuie la perpetuarea existenţei lui
politice distincte într-o zonă a sud-estului Europei râvnită şi
disputată de marile imperii limitrofe, îndeosebi de Rusia.
Astfel, deceniul care a premers revoluţia de la 1848 a
consemnat numeroase acţiuni care s-au înscris în opera de re-
generare naţională a tuturor teritoriilor locuite de români.
Craiova, cel mai important centru economic, social,
cultural şi administrativ al Ţării Româneşti după Bucureşti, era
deja angajată, prin Ioan Maiorescu, Emanoil Chinezu, Costache
Romanescu, Gheorghe Magheru, actorul Costache Halepliu,
Nicolae Pleşoianu, Gheorghe Chitu, C. Brăiloiu şi alţii, în miş-
carea revoluţionară care-şi va propune reformarea şi moderni-
zarea societăţii româneşti. „Eu – scria Emanoil Chinezu la 28
februarie 1869 – ca june student, făceam parte din Asociaţiunea
naţională cunoscută cu numele de Filarmonica şi în care figu-

104
Vezi, pe larg, Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor
române 1774-1856, Bucureşti, 1999.
69
rau d-nii Eliad, Câmpineanu, Văcărescu, Aristid, Costache Fi-
lipescu-Grosu şi mulţi alţii”.105
Tot el preciza că, după 1837, a luat parte la „adunările
patriotice, politice şi literare” organizate în locuinţele lui Cos-
tache Filipescu, Ion H. Rădulescu, Câmpineanu şi la Şcoala
Filarmonica.106 „Am asistat la mai multe adunări patriotice,
politice ori literare organizate de dl. Heliade – mărturisea Ema-
noil Chinezu – ca acelea ce s-au ţinut, pe atunci, când în dosul
Colţei, în casa repauzatului Costache Filipescu Grosu; când în
casa d-lui Heliad însuşi, a domnului Câmpineanu, şi, în fine, în
Şcoala Filarmonica: întruniri şi adunări, pe care le plăti bătrâ-
nul Câmpineanu cu o persecuţiune, din partea oamenilor de la
guvernul nostru, de doi ani şi mai bine de închisoare ce rămase
până astăzi neexplicată, iar junele Mitică Filipescu, cu o moarte
prematură, atât de tragică cât şi nemotivată”.107
Toate aceste mărturisiri ale lui Emanoil Chinezu ne fac
să credem că autorul lor a cunoscut în detaliu acţiunile între-
prinse de Ion Câmpineanu care urmărea reorganizarea provin-
ciilor româneşti pe baze constituţionale prin eliberarea ţării de
sub supremaţia imperiilor vecine (cu răscumpărarea de la turci a
tributului), excluderea oricărui amestec străin în administraţia
internă, constituirea unui «regat al Daciei» prin unirea sub un
singur sceptru a tuturor românilor, introducerea principiului
ereditar în ocuparea tronului, «libertatea claselor sociale», buna
stare a tuturor claselor, fără excepţie...”.108 Mişcarea naţională de
sub conducerea lui Ion Câmpineanu a găsit larg sprijin în
Oltenia; Câmpineanu ducând la Constantinopol „plângeri asupra
situaţiei nenorocite a ţării”, semnate mai ales de craioveni.109
105
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, fond Prefectura Dolj,
Serviciul administrativ, dos. 182/1869, f. 11.
106
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 101.
107
Idem, Instrucţiunea publică şi politica noastră de astăzi, p. 13.
108
Constantin Vlăduţ, Ioan Câmpineanu, Bucureşti, 1973, p. 101 şi urm.
109
I. C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic 1834-1848,
Bucureşti, 1915, p. 104.
70
 De asemenea, nu este exclus ca Emanoil Chinezu să fi
cunoscut documentele elaborate de Ion Câmpineanu şi Partida
Naţională intitulate Declaraţia de principii a partidei naţionale
sau Actul de unire si independenţă, Actul de numire a suvera-
nului românilor, documente întocmite în noiembrie 1838, la
Bucureşti, şi care prevedeau ca obiective ale luptei constituirea
statului român unic, a unei patrii „slobode şi independente”
pentru toţi membrii despărţiţi ai neamului românesc, egalitate în
faţa legilor, libertatea individuală, libertatea tiparului şi a
cuvântului; introducerea votului universal; puterea legislativă să
aparţină suveranului etc.110 De remarcat că acest proiect, scris în
limba română şi franceză, a fost preluat de revoluţionarii români
de la 1848 la Islaz, de Mihail Kogălniceanu în „Dorinţele
Partidei Naţionale” şi, mai târziu, de Emanoil Chinezu în
elaborarea proiectului de constituţie în anul 1857.
Mult mai radical a fost programul întocmit de Dimitrie
(Mitică) Filipescu în anul 1840, căruia i s-a alăturat Nicolae
Bălcescu, J. A. Vaillant, Cezar Boliac, Marin Serghescu ş.a.,
program care propunea independenţa ţării, egalitatea tuturor în
faţa legii, instituirea unei republici democratice, emanciparea şi
împroprietărirea ţăranilor prin transformarea lor, în schimbul
unei rente în bani, în deţinători viageri ai loturilor avute în fo-
losinţă. Descoperită, conjuraţia lui Mitică Filipescu a fost ani-
hilată iar promotorul ei a murit în închisoare, aşa cum afirmă şi
Emanoil Chinezu. Nicolae Bălcescu a fost condamnat, dar eli-
berat după trei ani.111

110
Textul proiectului de constituţie cuprinde două versiuni juxtapuse: una în
română, alta în franceză, între care deosebirile sunt foarte mici. La
redactarea versiunii franceze, un rol deosebit l-a avut Felix Colson, secretar
al consulatului francez din Bucureşti şi autor ulterior al unor preţioase
scrieri româneşti; Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi
mărturii, vol. I, Bucureşti, 1982, p. 120 şi urm.
111
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti,
1997, p. 219; G. Zane, Mişcarea revoluţionară din 1840, în vol. „G. Zane,
Studii”, Bucureşti, 1980, pp.56-58
71
 Dezvoltarea producţiei, apariţia celor dintâi forme ale
industriei mecanizate, orientarea spre piaţă a produselor cerea-
liere ale marelui domeniu nu mai încăpeau în tiparele devenite
tot mai strâmte ale relaţiilor feudale. Conducerea luptei contra
feudalităţii o va lua burghezia, o clasă încă slabă, împreună cu
boierimea liberală compusă din moşieri producători de mărfuri,
dar forţele motrice ale luptei revoluţionare au fost masele oră-
şeneşti, compuse din meseriaşi, lucrători, mici burghezi şi ţărani.
Două epoci, două lumi, cea a boierilor, de o parte, şi
cea a burgheziei în ascensiune, impulsionată de tinerii intelec-
tuali animaţi de idealurile democratice ale libertăţii, dreptăţii şi
egalităţii, de cealaltă parte, anunţau apropiata confruntare poli-
tică: revoluţia de la 1848.
În Oltenia, ca şi în celelalte provincii ale Ţării Româ-
neşti, militanţii progresişti s-au implicat cu entuziasm şi dăruire
în organizarea unor impresionante acţiuni ideologice şi politice.
Ioan Maiorescu şi ceilalţi membri ai Societăţii literare din
Craiova au colaborat mai ales cu patrioţii înregimentaţi în miş-
carea de transpunere în viaţă a planurilor societăţii revoluţio-
nare „Frăţia” înfiinţată la Bucureşti, în anul 1843 de către N.
Bălcescu, I. Ghica şi Cr. Tell, cu care puteau veni mai uşor în
contact, prin atragerea maselor de la oraşe şi sate în revoluţia
ce se prefigura, menită să realizeze un vast program de reforme
sociale – economice şi politice112. În acest sens, au avut loc nu-
meroase întâlniri între militanţii progresişti ai vremii. Parte din
aceste întâlniri, făţişe sau secrete, s-au desfăşurat la Craiova,
unde exista un puternic nucleu revoluţionar. În cadrul întâlni-
rilor de aici au luat parte Ioan Maiorescu, Gheorghe Magheru,
căpitanul Nicolae Pleşoianu, maiorul Christian Tell, avocatul
Emanoil Chinezu şi alţi patrioţi.

112
Dan Berindei, Preludii ale Revoluţiei Paşoptiste. Societăţi secrete, în
vol. D. Berindei, Revoluţia română din 1848–1849. Consideraţii şi reflexii,
Cluj-Napoca, 1977, pp.68-90; C. Bodea, Lupta românilor pentru unitate
naţională. 1834-1849, Bucureşti, 1967
72
 Starea revoluţionară din Craiova şi din întreaga Oltenie
– datorată atât activităţii propagandistice a unor devotaţi susţi-
nători ai revoluţiei din rândul intelectualilor olteni, cât şi ne-
mulţumirilor şi frământărilor sociale ale meşteşugarilor, lucră-
torilor şi ţărănimii – a făcut din această zonă a ţării unul dintre
centrele cele mai importante ale revoluţiei de la 1848.
Prin Ioan Maiorescu, personalitate a cărei gândire şi
acţiune domină perioada care premerge declanşarea şi primele
zile ale revoluţiei, Axente Sever, Florian Aaron şi alţi ardeleni,
Craiova a fost în legătură cu revoluţionarii români de dincolo
de munţi. Un număr important de craioveni, 33, erau abonaţi în
1846-1848 la «Gazeta de Transilvania» şi la «Foaie pentru
minte, inimă şi literatură», printre ei numărându-se: C. Zătreanu,
C. Glogoveanu, Iancu Bibescu, C. Braboveanu, Emanoil Chinezu,
M. Păianu, Jean Cernătescu, Grigore Otetelişanu, Grigore
Lăsceanu, Gheorghe Magheru (Romanaţi), Radu Rosetti
(Gorj), Sevastia Brăiloiu, Dimitrie Filişanu, Gheorghe
Coţofeanu, Teodor Iota şi alţii.113
Craiova a resimţit imediat şi cu forţă ecoul revoluţiilor
care au incendiat cerul Europei la începutul anului 1848. La 1
martie 1848, Ioan Maiorescu îi scria din Craiova lui Gheorghe
Bariţ: „Revoluţiunea Franţei, declararea republicii, fuga
familiei regale [...] ne-a lovit ca un trăznet, dar nu ca din
senin,”114 iar Emanoil Chinezu sesiza, fără întârziere, că
„revoluţiunea franceză de la 1848 deschisă şi românilor un
drum cu totul nou”.115 În aceeaşi lună, Societatea studenţilor
români de la Paris a organizat o adunare pentru strângerea
fondurilor necesare întoarcerii viitorilor conducători ai mişcării
în ţară în vederea pregătirii revoluţiei. Alături de Nicolae
Bălcescu, Al. G. Golescu, Ion Brătianu, Bolintineanu, Costache

113
N. Bănescu, V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu, Bucureşti, 1912, p. 457.
114
Ibidem, p. 529; Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Romaneştii.
Personalităţi ale Revoluţiei de la 1848, Craiova, 1998, p.18-19.
115
Emanoil Chinezu, Revoluţiunea din anul 1848, p. 84.
73
Negri, au plecat, atunci, spre ţară N. Chinezu, Constantin Lecca
şi Alexandru Aman.116
Emanoil Chinezu va lua parte la revoluţie, implicându-se
direct în evenimentele care s-au desfăşurat în primăvara şi vara
anului 1848 în Ţările Române şi pe care le-a prezentat detaliat în
lucrarea Revoluţiunea din anul 1848 a românilor de la Dunăre
sau Misterele politicii în principate, tipărită în anul 1859 la
Imprimeria Naţională a lui Iosif Romanov din Bucureşti.
„Zguduirile politice ce străbătură, la anul 1848, mai
toată Europa – arăta Emanoil Chinezu –, ne găsiră şi pe noi
foarte bine dispuşi de a le primi cu braţele deschise [...] Ţara
întreagă, aşa dar, privi revoluţiunea noastră de la anul 1848,
fără nici o mirare, ca un lucru foarte natural şi cu generală
aclamaţiune”.117 Emanoil Chinezu aprecia că în Principatele
Române nu a existat nici cea mai mică ostilitate împotriva re-
voluţiei „pentru că, fiecare spera dintrânsa, o ameliorare naţio-
nală... Ţara suferea pentru că aceia ce erau în capul trebilor ei
erau ticăloşi; revoluţiunea noastră, aşadar, urma a se mărgini în
rolul de a-i răsturna, şi de a duce acolo oameni din naţiune ca-
pabili pentru aceasta”.118 Referindu-se la situaţia Ţărilor Ro-
mâne, Chinezu scria: „Toată ţara era un ţipet, un gemet, de un
asemenea regim sistematiceşte apăsător. Am văzut singur jefui-
rile ce exercita ocârmuitorul de la Dolj119, domnia îi sprijinea
purtarea când era vorba de a jefui, încât făcea ori ce a voit”.120

116
Cornelia Bodea, 1848 la români, vol I, p. 561; eadem, Lupta românilor
pentru unitatea naţională, 1834-1849, Bucureşti, 1967, p. 79, 93; G. Sion,
Suvenire contimporane, Bucureşti, 1888, p. 287.
117
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 102.
118
Idem, Revoluţiunea din anul 1848, p. 85.
119
Administratorul judeţului Dolj era Iancu Bibescu, fratele domnitorului
Gheorghe Bibescu.
120
Ibidem, p. 33; Apostol Stan, Revoluţia română de la 1848. Solidaritate şi
unitate naţională, Bucureşti, 1992; Dan Berindei, Revoluţia română din
1848-1849. Consideraţii şi reflexii, pp.75-80; G.D. Iscru, Revoluţia română
din 1848, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 1997;
74
Participant activ la toate acţiunile revoluţionare ale „clubului
de propagandă”, constituit la Şcoala Centrală din Craiova, Chi-
nezu a desfăşurat o vie activitate în rândul celor mai diverse
categorii de cetăţeni, tălmăcindu-le rosturile şi ţelurile înalte ale
revoluţiei. „Pe la miezul lunii lui mai, din anul 1848, mă plim-
bam în lung şi în lat într-una din camerile ce ocupa Matache
Greceanu în casa Poroineanu din Craiova. Greceanu şedea pe
pat, iar maiorul Vlădoianu şi căpitanul Pleşoianu ţineau cu
mine o conversaţiune foarte animată. Eu susţineam – preci-
zează E. Chinezu –, că starea în care ţara a ajuns nu este de su-
ferit; că timpul a sosit, când trebuie a ne deştepta şi a ne gândi
mai serios la o îndreptare; că împrejurările din afară ne sunt fa-
vorabile şi par a ne invita la aceasta; şi că nu ar fi deloc rău să
provocăm şi noi o schimbare care, ori şi cum, nu poate produce
o stare mai urâtă decât aceea în care ne găsim”.121 Nicolae
Pleşoianu aminteşte şi el că subiectul întâlnirilor dintre patrioţi
„nu era altul decât cum şi când să facem şi noi o revoluţie.”122
Revoluţia se impunea ca o manifestare generală a popo-
rului român, „era o ardentă dorinţă a sa, era un lucru ce avea tot
dreptul a-l face în acel moment”, preciza Emanoil Chinezu.123
Revoluţia avea adepţi şi printre alţi tineri intelectuali:
Constantin şi Petrache Romanescu, Gheorghe Chiţu, inginerul
Aricescu din Craiova, Nicu B. Locusteanu şi alţii. Cu circa 15 zile
înainte de izbucnirea revoluţiei, după cum afirmă Emanoil
Chinezu, Heliade Rădulescu expedia scrisori tineretului Craiovei
prin Aricescu, „conductor de la şosele”.124 Pentru mulţi dintre
aceşti tineri, Heliade Rădulescu întruchipa „sufletul revoluţiei”.125

Gheorghe Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere în

istoria modernă a României, Iaşi, 1999.
121
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 100.
122
Nicolae Pleşoianu, Memoriu asupra Revoluţiunii din 1848, f. 4, mss., Biblio-
teca Naţională a României, Colecţii speciale, Fond Nicolae Bălcescu, nr. 136.
123
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 108.
124
Ibidem, p. 105.
125
Ibidem, p. 201.
75
 Aflându-se în mijlocul evenimentelor, cunoscându-i pe
Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, N. Pleşoianu,
Ion Maiorescu, Boicea Radianu, ca să enumerăm numai câteva
din personalităţile vremii, Emanoil Chinezu a luat parte la de-
clanşarea revoluţiei atât în Bucureşti, cât şi la Craiova.
La început, Emanoil Chinezu a acordat o atenţie specială
domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1848) pe care îl considera
ca fiind cea mai potrivită persoană care să coaguleze toate forţele
naţiunii, în vederea realizării ţelurilor revoluţionare. Românii îşi
puseseră mari speranţe în domnia lui Bibescu, care a fost salutată
„de toată românimea ca o epocă de renaştere, ca epoca
naţionalismului”. Domnitorul nu s-a ridicat însă la înălţimea
speranţelor românilor şi, sub presiunea Rusiei care lucra în
Principate prin „partida fanariotă”, a renunţat la reformele
proiectate.126 Într-o Europă aflată în fierbere, Principatele Române
trebuiau să-şi proclame „independenţa şi unitatea lor” sub un rege,
care – după părerea lui E. Chinezu - nu putea fi altcineva decât
Gheorghe Bibescu, mai potrivit decât acesta nefiind altul.
Declanşată în Moldova şi Transilvania, revoluţia nu
putea ocoli şi Ţara Românească, unde starea de spirit a popula-
ţiei anunţa evenimente furtunoase.
Pregătirile pentru începerea revoluţiei în Ţara Româ-
nească erau finalizate la începutul lunii iunie 1848. În planul de
organizare au fost incluşi şi patrioţii care îşi desfăşurau activi-
tatea în Oltenia: Ioan Maiorescu, Gheorghe Magheru, Christian
Tell, Emanoil Chinezu.
Înainte de declanşarea revoluţiei, Emanoil Chinezu a
avut întâlniri cu Gheorghe Magheru, A. Golescu şi Chr. Tell,
aflăm din interogatoriul actorului Costache Halepliu care de-
clară că „Manache Chinezu a jurat cu cei 13 în privinţa
Golescului înainte de revoluţie”.127

126
Ibidem, p. 84.
127
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Comisia celor amestecaţi în
faptele revoluţionare de la 1848, dos. 41/1849, f. 3, 12.
76
 După atentatul neizbutit împotriva domnitorului Gheor-
ghe Bibescu, revoluţia din Ţara Românească a fost declanşată
la Islaz (9/21 iunie) de un grup de revoluţionari condus de Ion
Heliade Rădulescu.
În dimineaţa zilei de miercuri 9/21 iunie, în prezenţa a
sute de ţărani veniţi din comunele învecinate şi a numeroşi sol-
daţi aflaţi în zona Dunării, s-a dat citire Proclamaţiei care cu-
prindea toate reformele cerute de popor în general, de burghe-
zie şi boierimea liberală în special, cunoscută în istorie sub
numele de „Constituţie”.
Într-un entuziasm fără margini, s-a proclamat un guvern
provizoriu compus din preotul Radu Şapcă, Şt. Golescu, I.H.
Rădulescu, Chr. Tell şi N . Pleşoianu. Acesta era „primul guvern
naţional ieşit după voinţa poporului”.128 În aceeaşi zi, membrii
Guvernului de la Islaz, din motive tactice, pentru a da bază
legală revoluţiei şi a evita imixtiunea în treburile interne ale
Ţării Româneşti a puterilor suzerană şi protectoare, au trimis
domnitorului proclamaţia revoluţionară, însoţită de o adresă prin
care era informat despre reformele naţionale şi sociale urmărite,
invitându-l să asculte „glasul patriei şi să se pună în fruntea
acestei mari fapte”129, anunţându-l că, împotrivindu-se, va fi
nevoit să renunţe la tron, depunând „înalta demnitate [de domn]
în mâinile poporului” care îl „investise” cu ea.130
La aflarea veştii, Gheorghe Bibescu i-a ordonat lui
Gheorghe Magheru să recurgă la măsuri represive: „prinde-i şi
leagă-i”131 pe aceia care s-au răsculat, în acest scop trebuind să se
înţeleagă şi cu colonelul Garbaţchi132, comandantul trupelor din
Craiova. Emanoil Chinezu scrie că atitudinea lui Gheorghe
128
Octav C. Cristescu, Revoluţiile românilor. Cauze şi efecte politice,
sociale, naţionale şi culturale, Bucureşti, 1942, p. 83.
129
Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. I, p. 541.
130
***, Anul 1848, tom I, pp. 501-502; Ileana Petrescu, Documente privind
revoluţia de la 1848 în Oltenia, Craiova, 1969, pp. 27-28.
131
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 139.
132
C. Colescu-Vartic, 1848. Zile revoluţionare, Bucureşti, 1898, p. 157.
77
Bibescu a determinat membrii guvernului să hotărască că acesta
nu mai poate fi domn deoarece „el a trădat patria” şi de aceea este
căzut din domnie”133, considerându-l de acum înainte duşman.
Sprijinirea revoluţiei de către populaţia Craiovei i-a
determinat pe membrii guvernului de la Islaz să lanseze un
„manifest” prin care, în lumina articolului al 13-lea din pro-
gramul revoluţionar, se arăta că ţăranii erau scutiţi de îndatori-
rile lor de către proprietari134, dar, continuă Emanoil Chinezu,
„în urma unor negociaţiuni între guvernul nou venit şi între
orăşeni, toţi proprietarii ori reprezentanţii de proprietari asupra
manifestului, decretă de isnoavă ca, pentru anul acesta se vor
observa tot legile ce au existat până azi, ca să se poată săvârşi
munca câmpului ce se începuse sub dânsele”, ceea ce a fost o
gravă greşeală care a dus la îndepărtarea ţăranilor de revolu-
ţie.135 Încurajată de această atitudine binevoitoare, boierimea
conservatoare doljeană a cerut cârmuitorului judeţului, Dimi-
trie Filişanu, ca membrii guvernului de la Islaz să părăsească
oraşul.136
Tot prin hotărârea de la Craiova s-a cerut autorităţilor
administrative locale să-i lămurească pe clăcaşi să stea liniştiţi
în „duhul păcii şi al bunei orânduieli, deoarece oricare se va
dovedi turburător şi cu atitudine ostilă faţă de proprietari va
pierde toate drepturile promise de regimul revoluţionar şi va fi
aspru pedepsit”.137
Între timp, la 11/23 iunie, revoluţia a izbucnit şi la Bu-
cureşti. Bibescu, sub presiunea mulţimilor, a semnat „Consti-
tuţia”, dar, speriat de plecarea din Capitală a consulului rus,
„părăsi postul său unui guvern provizoriu” în care erau repre-
zentate atât aripa moderată cât şi cea radicală ale revoluţiona-

133
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 139.
134
Ibidem, p. 132.
135
Ibidem, p. 134.
136
Ibidem, p. 190.
137
Paul Emanoil Barbu, Revoluţia de la 1848 în Oltenia, Craiova , 2003, p. 145.
78
rilor: „După ce George Bibescu iscăli programa constituţiunei,
poporul plecă a o purta în triumf pe toate străzile capitalei.
Entuziasmul luând locul exaltaţiunei, da revoluţiei o fizionomie
cu totul sentimentală. Ziua următoare, sâmbătă, fu un fel de
sărbătoare pe care Bucureştiul nu o mai văzuse încă. Toate ca-
sele erau pavoazate cu culorile naţionale, toţi cetăţenii purtau
cocarde. Ori care or fi fost antecedentele ei, ori cum fu înce-
pută, nu vom cerceta: această sculare are meritul de a exprima
cu sinceritate trebuinţele ţării şi sentimentele patriotice ale ro-
mânilor”, relatează E. Chinezu, participant la evenimentele din
capitală, aflându-se „de guardie la palat, ca membru al unei
guardii naţionale, improvizate”138. Astfel s-a ajuns la Bucureşti,
la preluarea puterii de către revoluţionari fără nici-o vărsare de
sânge, altfel spus, la o revoluţie nonviolentă „cea mai frumoasă
dintre revoluţii”, aşa cum aveau s-o numească Nicolae Băl-
cescu, C.A. Rosetti ş.a.139
Întors la Craiova, Emanoil Chinezu relatează despre
discuţiile avute cu membrii guvernului de la Islaz, îndeosebi cu
I.H. Rădulescu, N. Pleşoianu şi Gheorghe Magheru, care se
arătau indignaţi de faptul că domnitorul Gheorghe Bibescu nu a
părăsit tronul, precum şi de componenţa guvernului de la Bucu-
reşti, în care intrase şi colonelul Ioan Odobescu, om cu vederi
conservatoare, ostil revoluţiei.140 S-a hotărât trimiterea lui Ioan
Maiorescu la Bucureşti. În legătură cu misiunea respectivă,
Maiorescu arată că el însuşi a fost iniţiatorul, urmărind medie-
rea unei împăcări între revoluţionari şi domn, dar nu spune în
ce condiţii.141 Emanoil Chinezu mărturiseşte că a fost de faţă
când s-a hotărât trimiterea lui Maiorescu la Bucureşti, arătând
că membrii guvernului de la Islaz i-au înmânat emisarului lor o
138
Emanoil Chinezu, op.cit., p. 126.
139
Nicolae Isar, Istoria modernă a Românilor, partea I-a (1774-1848),
Bucureşti, 2001, p. 171.
140
Ibidem, p. 130.
141
N. Bănescu, V. Mihăilescu, op. cit., p. 155: Nicolae Andrei, Emanoil
Paul Barbu, Ioan Maiorescu, Craiova, 2003,p.105.
79
scrisoare, pe care Heliade i-a citit-o chiar lui în ziua de 14/26
iunie. „În prea puţini termeni şi fără multă ceremonie” – spune
memorialistul – cerea domnitorului „să facă bine a pleca din
scaun fiindcă nu mai este Domn de vreme ce refuzase să se
pună în capul lor”142 şi încercase să reprime revoluţia.
O versiune asemănătoare ne oferă şi N. Pleşoianu în
memoriile sale, precizând că Maiorescu a plecat la Bucureşti în
dimineaţa zilei de 15/27 iunie, după ce revoluţionarii primiseră
o „invitaţie de la ministrul din lăuntrul, N. Golescu” adusă de
Emanoil Chinezu.
N. Pleşoianu menţionează că Maiorescu a plecat spre
Bucureşti cu o adresă semnată de toţi membrii guvernului de la
Islaz, destinată lui N. Golescu, spre a-i face cunoscut domnito-
rului că acest guvern „nu va lăsa armele” până ce Bibescu „nu
va recunoaşte actele sale, precum şi pe Tell, ca şef al oştirii, şi
pe Magheru, al celei neregulate.143 Analizând cele trei mărturii
contemporane, concluzia nu poate fi decât aceasta: Maiorescu a
primit misiunea de a merge la Bucureşti cu o adresă din partea
guvernului de la Islaz în care i se cerea domnitorului Bibescu
să accepte programul revoluţionar şi să remanieze guvernul
prin introducerea şi a altor fruntaşi revoluţionari (Chr. Tell şi
Gh. Magheru), în caz contrar fiind obligat să părăsească dom-
nia. Maiorescu a ajuns însă la Bucureşti abia după ce Bibescu
abdicase şi se refugiase la Braşov.
Îndată ce revoluţia a învins şi şi-a impus guvernul său –
scrie Emanoil Chinezu – , „două drumuri i se înfăţişau: unul al
intereselor ţării, celălalt al intereselor Rusiei; unul conducea la
convocarea unei adunări constituante care să ducă Revoluţiu-
nea la finitul ce-şi propunea Naţiunea, celălalt conducea la
concentrarea autorităţii în mâinile unui mic număr, pentru ca
Rusia să poată împinge revoluţia acolo unde doreşte.”144

142
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 174, Emanoil Paul Barbu, op.cit.,147.
143
Cornelia Bodea, op. cit., p. 415.
144
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 208.
80
 La 1848, revoluţionarii românii au dorit emanciparea
Principatelor de sub protectoratul rusesc. Cauza ? Mai ales
după ocuparea Moldovei şi Ţării Româneşti, între anii 1828-
1834, şi îndeosebi în Moldova, sentimentele antiruseşti s-au
amplificat. O bună parte a Moldovei istorice, Basarabia, era în-
corporată în graniţele Imperiului ţarist iar guvernul rus nu per-
mitea nici un fel de relaţii între românii aflaţi de o parte şi de
alta a Prutului. Tendinţele anexioniste, confirmate prin anexa-
rea Basarabiei în 1812, şi întărite de planurile expansioniste ale
Rusiei, au întărit ostilitatea românilor faţă de marele vecin de la
răsărit. „Rusia cotropi Basarabia şi împinse hotarele sale până
la Dunăre”, consemna Chinezu.
Această stare de spirit a populaţiei s-a văzut în marea
demonstraţie de la Bucureşti din 6/18 septembrie 1848, în care
mulţimea a ars, în faţa Catedralei Mitropoliei Regulamentul
Organic, însemnul opresiunii ruseşti şi Arhondologia, simbol al
privilegiilor marii boierimi feudale.
Revoluţia română a început la mijlocul lunii martie
1848 şi a durat până în august 1849, marcând o epocă de efer-
vescentă generală pentru regenerarea patriei.145
Obiectivele ei au fost formulate într-o serie de docu-
mente programatice – Programul revoluţionar şi Proclamaţia de
la Craiova intitulată Românii din Principatele Moldavia şi Ro-
mânia (martie 1848), Petiţiunea – proclamaţiune (28 martie/8
aprilie 1848, Iaşi), Prinţipiile noastre pentru reformarea pa-
triei (12/24 mai 1848, Cernăuţi), Punturile naţiunii române
transilvane (3/15 mai 1848, Blaj), Petiţiunea neamului româ-
nesc din Banat, Crişana şi Maramureş (3/15 – 9/21 mai 1848,
Pesta), Proclamaţia de la Islaz (9/21 iunie 1848) şi altele -
toate având caracter unitar, derivat din cauzele generale, co-
mune ale revoluţiei, din situaţia obiectivă în care se aflau ţările
române în perioada anterioară anului 1848, din identitatea obi-
ectivelor sociale şi naţionale ale unuia şi aceluiaşi popor, care
145
Octav C. Cristescu, op. cit., p. 81.
81
în deceniile următoare vor reprezenta „un îndrumar sacru pen-
tru românii de pretutindeni.”146
Problemele de bază care trebuiau rezolvate – considera
Emanoil Chinezu – erau emanciparea ţăranilor de servituţile
feudale şi împroprietărirea lor, desfiinţarea privilegiilor feu-
dale, înfăptuirea unităţii naţionale şi cucerirea independenţei
statului.
Cert este că, la insistenţele lui Nicolae Bălcescu, s-a
constituit o Comisie a proprietăţii, care trebuia să cuprindă re-
prezentanţi ai boierilor şi ai ţăranilor, având ca misiune soluţi-
onarea reformei agrare.
Din păcate, la 19/31 august s-a ajuns la suspendarea şe-
dinţelor Comisiei proprietăţii, una din gravele greşeli ale Lo-
cotenenţei Domneşti, care a contribuit la îndepărtarea ţăranilor
de revoluţie.
Deschiderea Constituantei a fost anunţată pentru 25 au-
gust/6 septembrie 1848. Neîndoielnic, la această hotărâre a
conducerii Revoluţiei au contribuit nu numai „moderaţia” lui
Heliade Rădulescu, ci şi presiunile externe ale Turciei şi Rusiei.
În acest context, ne propunem să configurăm poziţia lui
Emanoil Chinezu, care a fost un fervent susţinător al împropri-
etăririi ţăranilor. Emanoil Chinezu a fost ales deputat din partea
proprietarilor cu 26 de voturi, pentru a merge în Capitală spre a
dezbate proiectul pentru articolul proprietăţii ce trebuia pre-
zentat în Adunarea Constituţională. „Astăzi, la 15 august 1848,
în adunarea a patruzeci şi cinci proprietari dintr-acest district
(judeţul Dolj - n.n.), în prezenţa administraţiei, s-au ales depu-
tat proprietar domnul Emanoil Chinezu ca să meargă în Capi-
tala Bucureşti a lua parte la alcătuirea proiectului pentru arti-
colul proprietăţii ce este a înfăţişa în Adunarea Constituantă şi
spre a fi cunoscut s-au dat acest act suptiscălit de noi Adminis-

146
Dan Berindei, Locul revoluţiei de la 1848-1849 în istoria naţională, în
„Academica”, an VIII, nr. 7-8, mai-iunie 1989, p. 6; Emanoil Paul Barbu,
op.cit.,p.151.
82
tratorul judeţului, Florian Aron, preşedinte, şi Ioan Obedeanu,
secretar”.147
După sistarea lucrărilor comisiei proprietăţii, dezbaterea
problemei agrare a continuat în presa revoluţionară, care, de pe
poziţiile maselor ţărăneşti, încerca să precizeze modalitatea în
care urma să se realizeze articolul al 13-lea din Proclamaţia de
la Islaz.
O altă măsură socială ce urma să fie înfăptuită de revo-
luţie a fost aceea a eliberării robilor ţigani, făcându-se paşi im-
portanţi în această direcţie. La 9/21 august, în momentul când
Comisia proprietăţii şi-a deschis lucrările în capitală, Aaron
Florian, administratorul judeţului Dolj a solicitat Departamen-
tului din Lăuntru să înfiinţeze o comisie pentru eliberarea ro-
bilor ţigani şi în oraşul Craiova148, cu autoritate asupra judeţe-
lor Olteniei. Departamentul din Lăuntru a propus ca membri ai
acestei comisii pe Gr. Mihăilescu, D. Filişanu, Gr. Bengescu
(cel tânăr) şi Em. Kinezu.149
Comisia dezrobirii din Craiova s-a înfiinţat însă prea
târziu pentru a mai fi de utilitate practică, Ţara Românească
fiind ameninţată de o nouă intervenţie militară străină, care s-a
şi produs de altfel, fapt care a făcut ca ea să nu aibă răgazul
trebuincios pentru a trece la acţiune.
Emanoil Chinezu afirmă că „revoluţiunea noastră de la
1848 o făcu însuşi naţiunea, prin câţiva bărbaţi, precum este D.
Heliad, iară meritul revine de drept naţiunei, ca una ce a plă-
mădit-o cu suferinţele şi suspinurile, cu aspiraţiunile sale”.150
El subliniază că un rol important în timpul desfăşurării
revoluţiei l-au avut liberalii şi naţionalii atât în Ţara Româ-
nească, Moldova, cât şi peste Carpaţi, „mulţi şi buni care luaseră
parte la fondarea unui guvern provizoriu”. Că, „prin revoluţiunea
147
Ileana Petrescu, Documente privind Revoluţia de la 1848 în Oltenia,
p. 45.
148
Anul 1848, tom III, p. 307.
149
Ibidem, p. 698.
150
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 103.
83
de la 1848, se manifesta şi celor mai orbiţi, că liberalismul, în
toată splendoarea lui, transpira din toţi porii României”.151 Şi că,
la consolidarea liberalismului luau parte toate clasele sociale,
„de la cele mai înalte până la cele mai modeste”.
De asemenea, Emanoil Chinezu arată că „dacă, la anul
1848, îndată după ce Domnul Bibescu deşertă domnia şi Re-
voluţiunea puse un guvern provizoriu, nu ne grăbirăm a con-
serva o Constituantă şi a ridica o Domnie legitimă, nu este că
nu am voit, ori că nu am ştiut; ci că, ameninţaţi de invaziunea
ruşilor şi a turcilor, pe care îi cunoaştem cu totul ostili unor
asemenea idei şi întreprinderi ca ale noastre; temându-ne de
precipitata lor intrare ce se credea dintr-un moment într-altul,
considerarăm că nu vom avea timpul material necesar, nici
atâta cât ar fi trebuit, ca să împreunăm în Capitală pe repre-
zentanţii legali ai Naţiunei”.152
La sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie,
revoluţia din Ţara Românească se găsea în împrejurări deosebit
de grele, intervenţia armatei otomane fiind inevitabilă.
Poarta, constrânsă de Rusia ţaristă nemulţumită de mă-
surile luate de comisarul Soliman Paşa, a trimis în locul aces-
tuia pe Fuad Efendi, care, la 6 septembrie era la Giurgiu, a por-
nit cu armata spre Bucureşti cu intenţia de a ocupa capitala şi a
înăbuşi revoluţia. „Politica turcească la această împrejurare -
relata Chinezu -, aci trimeţând pe Soliman Paşa ca să recu-
noască Revoluţia instituind o locotenenţă domnească, aci tri-
miţând pe Fuad Efendi ca să o sugrume instituind un caima-
cam”, iar despre interesul Rusiei ţariste de a înăbuşi revoluţia
scria: „consulatul rus de la Petersburg, într-un manifest adresat
Europei făcea cunoscut că o mână de oameni fără căpătâi
uzurpând puterea legală la hotarele sale, Rusia se cunoaşte si-
lită a interveni ca să comprime aceste neorânduieli”.153

151
Ibidem, p. 104.
152
Ibidem, p. 107.
153
Ibidem, p. 216.
84
 Până în momentul când delegaţia revoluţionară n-a fost
primită de sultan, s-a sperat totuşi că Turcia nu va trece la înă-
buşirea revoluţiei, mai ales că recunoaşterea Locotenenţei
domneşti prin trimisul său Suleiman Paşa fusese interpretată ca
o recunoaştere a stării de fapt existentă în ţară. Politica tur-
cească, consemnează Emanoil Chinezu, „este atât de neînţe-
leasă, supozându-i o iniţiativă proprie, încât este în stare a de-
ruta mai mult decât un om de stat.”154
La două zile după intrarea trupelor turceşti în ţară, au pă-
truns aici şi trupele ruse, conduse de generalul Lüders, Ţara Româ-
nească rămânând sub o dublă ocupaţie timp de mai mulţi ani.
Emanoil Chinezu considera că înfrângerea Revoluţiei s-
a realizat cu acordul direct sau tacit al marilor puteri oprima-
toare din zonă. Regimul Regulamentului Organic - ars de re-
voluţionari, împreună cu Arhondologia la 6/18 septembrie – a
fost restaurat. Revoluţia - astfel înfrântă – a scos în evidenţă şi
un alt fapt. Menţinerea la conducere, chiar şi pentru un timp
limitat, a puterii revoluţionare şi necesitatea de a recurge la in-
tervenţia externă pentru a-i pune capăt erau indiciile forţei „stă-
rii a treia” şi a boierimii liberale, promotorii acestei rupturi no-
vatoare, şi, în acelaşi timp, a limitelor lor.
Cu spiritul său pătrunzător, E Chinezu a sesizat o altă
realitate indubitabilă: aceea că revoluţia de la 1848 din spaţiul
românesc exprima, prin ideile şi prin desfăşurarea ei, racorda-
rea istoriei noastre la cea europeană.
„Naţiunea – spunea Emanoil Chinezu – visa de a avea
libertăţile şi avantajele de care se bucurau societăţile politice
cele mai liberale ale Europei”.155 De asemenea, Emanoil
Chinezu a subliniat rolul major al tinerei elite politice a
Principatelor, al generaţiei paşoptiste care au declarat revolta
împotriva regimului regulamentar. El numea revoluţia de la
1848 ca „fapta naţiei, nu a unei coterii”, iar Eliade „prima

154
Ibidem.
155
Ibidem, p. 110.
85
expresiune a voinţei naţionale”, operă care nu putea fi legată de
numele unui om, „ea revenind de drept naţiunii.156
Cu toate că prin Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman
(19 aprilie/1 mai 1849) Moldova şi Ţara Românească au fost
readuse sub controlul riguros al celor două puteri, emigraţia
paşoptistă românească a desfăşurat o intensă activitate, mai
ales în Franţa, pentru a lămuri opinia publică şi, îndeosebi, cer-
curile politice asupra situaţiei Principatelor dunărene şi a do-
rinţelor lor.
Revoluţia din 1848 a fost înfrântă şi datorită nerezolvă-
rii imediate a revendicărilor sociale şi naţionale ale maselor
orăşeneşti şi ţărăneşti, dar mai cu seamă a intervenţiilor arma-
telor ruseşti şi turceşti.
Cu toate acestea, regimul revoluţionar din Ţara Româ-
nească a durat mai mult de trei luni, înscriindu-se printre mo-
mentele importante ale Revoluţiei europene de la mijlocul vea-
cului al XIX-lea. Revoluţia română a reprezentat punctul de
plecare de unde „problema românească” a evoluat spre rolul de
prim plan pe care avea să se situeze în timpul Crizei orientale,
declanşată odată cu Războiul Crimeii.157
Punând în evidenţă dezideratele fundamentale ale popo-
rului român, evenimentele revoluţionare din Ţările Române au
trasat, prin consecinţele lor, cadrul general al dezvoltării viitoare
a societăţii româneşti.
Marile puteri au fost nevoite să recunoască şi să discute
situaţia politică a Ţărilor Române accelerându-se astfel proce-
sul de constituire a României moderne. Surprinzând această
consecinţă a evenimentelor din 1848, Emanoil Chinezu aprecia
că „Revoluţiunea aceasta este apoteoza celor mai legitime
opintiri ale României, revelaţiunea existenţei sale politice,
existenţei sale în fine; este o opintire de independenţă, de mân-
drie de naţiune; o faptă care deşi nu a fost coronată cu succesul

156
Ibidem.
157
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 312.
86
sperat, dar merită a fi, şi mai curând ori mai târziu trebuie a fi,
căci este dreaptă, este simţită, o voeşte neapărat naţiunea”.158
În pofida continuării regimului de represiune împotriva
participanţilor la revoluţie, instalarea la domnie a lui Barbu
Ştirbei, în urma Convenţiei de la Balta-Liman din mai 1849, a
oferit noi şanse pentru reluarea evoluţiei normale şi pentru
continuarea procesului de modernizare a societăţii româneşti.

158
Emanoil Chinezu, Revoluţiunea din anul 1848, p. 6.
87
 EMANOIL CHINEZU ŞI EVENIMENTELE
DIN ANII 1853-1854

Redeschiderea problemei orientale la mijlocul secolului

al XIX-lea a generat un nou conflict militar ruso-turc, cunoscut
sub numele de războiul Crimeii (1853-1856), ceea ce a dus la
un reviriment în mişcarea revoluţionară europeană şi, implicit,
în cea românească.
În condiţiile în care Principatele Române au fost din
nou ocupate de armata ţaristă , la 21 iunie/3 iulie 1853 trupele
ruse sub comanda supremă a generalului-prinţ Mihail
Dimitrievici Gorceakov treceau Prutul, îndreptându-se spre
Sud, patrioţii români aflaţi în exil, de comun acord cu cei din
ţară au elaborat un plan de colaborare militară cu Poarta şi de
„reeditare” a revoluţiei de la 1848 pentru a obţine, în noile îm-
prejurări, unitatea şi independenţa naţională a ţării. Revoluţio-
narii români urmăreau ca Principatele să ia parte la război ală-
turi de Turcia împotriva Rusiei, pe care o considerau principa-
lul factor de reprimare a revoluţiei paşoptiste şi să organizeze
insurecţionarea Olteniei în vederea declanşării unei noi revolu-
ţii, cu aceleaşi obiective ca la 1848159. Grupul de intelectuali

159
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, pp. 421-425; N.
Isar, Istoria modernă a Românilor, 1774/1848, Bucureşti, 2006, pp.209-
211; Prin Proclamaţia datată „Sculeni, 3 iulie 1853” şi emisă în numele
comandantului suprem al trupelor de ocupaţie, Gorceakov dădea asigurări
formale că, prin introducerea armatelor sale în spaţiul românesc, Rusia nu
urmărea nici cuceriri teritoriale, nici schimbarea structurilor interioare ale
celor două state, nici a statutului lor internaţinal. Ceea ce făceau autorităţile
ruse, sublinia M.D.Gorceakov, era instaurarea unei ocupaţii provizorii, a
88
craioveni, în frunte cu Elefterie Cornetti, Emanoil Chinezu,
Gheorghe Chiţu, Eugeniu Carada, G.M. Fontanini, era la curent
cu mersul evenimentelor, în fondul Elefterie Cornetti de la Mu-
zeul Olteniei aflându-se numeroase mărturii documentare care
au fost introduse în ţară pe filiera sud-dunăreană160, de unde
proveneau numeroase familii „împământenite” la Craiova sau
în Oltenia. Pentru a-şi pune în aplicare planul, revoluţionarii
români şi-au îndreptat atenţia spre generalul Gheorghe Ma-
gheru, Cristian Tell, Pleşoianu şi Radu Golescu în vederea or-
ganizării unui corp de luptători români. S-a considerat că Olte-
nia era zona cea mai potrivită pentru începerea acţiunii
insurecţionare de la sud de Carpaţi, unde urma ca generalul
Magheru să organizeze unităţile militare161. În acelaşi timp,
exilaţii urmau să se grupeze de-a lungul Dunării spre a lua
contact şi a mobiliza masele din ţară162. O stare de agitaţie a
fost provocată şi întreţinută atât în Ţara Românească cât şi în
Moldova şi Oltenia.
În pofida eforturilor depuse de emigraţia românească,
planul de colaborare cu Poarta nu a putut fi pus în aplicare din
cauza influenţei mai multe factori: intervenţia austriecilor, în-
ţelegerea turco-austriacă în vederea intrării trupelor austriece în
ţară, care s-a încheiat la 14 iunie 1854 la Boyadju-Keuy, la care
trebuiesc adăugate şi disensiunile dintre exilaţi. Factorul deci-
siv l-a constituit însă opoziţia Austriei, care avea interese de
ordin economic şi politic în zonă.
Cu toate acestea, planurile exilaţilor români n-au rămas
fără ecou. Au avut loc o serie de acţiuni ale ţăranilor şi grănice-

unei „ protecţii imediate şi eficace” în situaţia gravă în care Poarta adusese

relaţiile ei cu Rusia . (Acte si documente, vol.II, doc. 146, pp.149-150.)
160
Muzeul Olteniei, fond Elefterie Cornetti, inv. 1625.
161
G. Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a României. Boierii Goleşti,
vol. IV, Bucureşti, 1939, p. 72 ; Corneliu Lungu, Paul Barbu, Răscoala
grănicerilor şi ţăranilor din Oltenia în anii 1853 -1854, în”Revista de
Istorie”,38, Bucureşti, 1985,1, pp.86-93.
162
G. Fotino, op.cit. , p. 41.
89
rilor de la Calafat şi satele învecinate, Gheorghe Scurtulescu
evidenţiindu-se în fruntea răsculaţilor. Emanoil Chinezu descria
astfel evenimentele: „La intrarea ruşilor, la anul 1853...ei
(oltenii), văzând că coreligionarii şi protectorii lor înteţesc cu
invaziunile, căci nu trecuseră bine trei ani şi intraseră iarăşi în
ţară, simţiră, în fine, cu toţii, mic şi mare, tendinţele Rusiei, că
nu se sfieşte a urmări şi a împila ţara şi drepturile noastre cu
uzurpaţiile cele mai extravagante şi mai umilitoare. Îndată dar ce
turcii se iviră pe celălalt ţărm al Dunării, toţi locuitorii grăniceri
de pe ţărmul românesc, nepoţii acelora ce odinioară luptaseră şi
combătuseră alăturea cu ruşii, islamismul şi pe turci, dintr-o
pornire cu totul morală şi religioasă, se ridicară în contra ruşilor
şi în favorul turcilor. Iară, după o conducere neinteligentă, a unor
şefi ai lor, ca Scurtulescu şi alţii, din lipsa de capi, fu învinsă şi
astâmpărată de ruşi care operară în contra lor”.163
În împrejurările create de această situaţie, Emanoil Chi-
nezu a încercat, împreună cu maiorul Burileanu, prietenul său,
comandant al trupelor neregulate din România Mică, o rezis-
tenţă împotriva ruşilor. Acţiunea lor a fost oprită datorită unei
scrisori trimise de Ştirbei către Burileanu, prin care îi reco-
manda neutralitatea. „Noi, cei din ţară, cu toată ocupaţia mili-
tară rusească ce aveam pe gât, cu toate defectele ce ne recu-
noaştem ca şi ale celorlalţi – spune Emanoil Chinezu –, dar tot
izbutiserăm a forma o opinie publică liberală şi naţională, după
care, muscalii privindu-ne inamici şi împotriva cauzei şi drep-
turilor noastre, fură de două ori abandonaţi chiar de România
oficială. Spiritele atâta se revoltaseră în popor contra muscali-
lor, şi prin urmare atâta se identificaseră cu interesele naţionale,
încât când muscalii voiră să strângă în Craiova toate trupele ne-
regulate din Oltenia, ca să meargă cu dânsele să combată pe
turci, nu ne trebui multă osteneală de afiliere ori iniţiere ca să le
facem să se revolte şi să umple pădurile.

163
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, pp.
123-124;
90
 De la anul 1848, propagandele nu încetaseră. Revoluţia
de atunci, devenind o legendă populară, ajunsese visul şi do-
rinţa fiecăruia. Dacă maiorul Burileanu, pe care peste câteva
zile, muscalii îl uciseră cu atâta infamie, nu ar fi primit, dumi-
nică, o epistolă confidenţială de la Vodă Ştirbei, prin care îl
consilia a nu se amesteca în nimic, ci a ţinea o linie de conduită
echivocă, adică nici cu muscalii nici cu turcii, apoi desigur,
luni ori marţi în săptămâna viitoare, bietul Burileanu ar fi trecut
Jiul cu mine, călări pe doi căluşei ce aveam deja pregătiţi; am fi
apucat prin păduri pe valea Cernăteştilor, unde am fi adunat
şapte, opt sute de dorobanţi şi i-am fi condus la Calafat, în cas-
trele Turcilor. Nu ca să ne punem la dispoziţia Porţii Otomane,
ci ca să fim aliatul ei, precum eram federatul după spiritul şi
cuprinsul tratatelor ce aveam”.164
Participant activ la aceste evenimente, Emanoil Chi-
nezu mărturiseşte că „tocmai pentru un asemenea lucru fusei
arestat, la 23 aprilie 1854, şi trimis în Siberia de armata ru-
sească în retragere” împreună cu Costache Zaman, fostul con-
ducător al maselor ţărăneşti contra ruşilor la 1848, şi „am făcut
doi ani de Siberie”.165
Tot în anul 1854 au mai fost arestaţi la Craiova Con-
stantin Săvoiu, care aducea veşti de la generalul Magheru, aflat
la Viena, şi de la emigranţii paşoptişti aflaţi la Vidin166,
directorul teatrului, Teodor Teodorini, actorii Ion Vlădicescu şi
Pavel Stoenescu, inspectorul şcoalelor, G.M. Fontanini, ma-
gistratul Petrache Romanescu167, Costache Racoviţă şi
Constantin Creţeanu, fiind deportaţi168, iar Eugeniu Carada şi
colonelul Filipescu erau căutaţi pentru a împărtăşi aceeaşi

164
Ibidem, pp. 126-128.
165
Ibidem, p. 120.
166
L. Boicu, Austria şi Principatele Române în vremea războiului Crimeii
(1853-1856), Bucureşti, 1972, p. 136.
167
Ibidem.
168
Ibidem.
91
soartă169. Astfel de arestări şi „izgoniri” au avut loc în întreaga
ţară.
În aceste condiţii a început părăsirea Olteniei de către
trupele de ocupaţie ţariste (mai 1854), preludiul evacuării totale
a ambelor Principate.
La 31 iulie 1854, generalul Gorceakov a anunţat retra-
gerea trupelor ruse din Bucureşti şi trecerea treburilor publice
în seama Sfatului administrativ în frunte cu Constantin Canta-
cuzino. Cei doi domni, Barbu Ştirbei şi Grigore Al. Ghica, re-
vin în ţară continuându-şi domniile până la sfârşitul mandatului
de 7 ani.
Cei dintâi care s-au grăbit să profite de îndepărtarea ru-
şilor au fost turcii, care au crezut că, ajungând la 29 iulie/10
august 1854 în Bucureşti înaintea austriecilor, s-ar putea afla în
situaţia de stăpân unic al Principatelor Române şi ar împiedica
ocupaţia austriacă, făcând-o inutilă170.
Intrarea trupelor otomane în Ţara Românească, acţiunile
emigranţilor şi frământările poporului, intrigile marilor boieri,
care contraveneau intenţiilor cabinetului din Viena, au determi-
nat o accelerare a intrării trupelor austriece în Principatele Ro-
mâne. La 7/19 august 1854 generalul austriac Coronini a dat or-
dinul trupelor să pătrundă în Ţara Românească, Principatele du-
nărene rămânând sub ocupaţia militară exclusivă a Austriei, care
avea să dureze până în anul 1857.
Ocupaţia austriacă din 1854 era privită pentru Princi-
patele Române, în contextul politic şi militar internaţional „ca o
pavăză provizorie a puterilor occidentale împotriva Rusiei ”171

169
M. Theodorian Carada, Eugeniu Carada, 1836-1910, Bucureşti, 1922,
pp. 8-9.
170
L. Boicu, op. cit., p. 138; Nicolae Isar, op. cit., p.222.
171
Apostol Stan, Proctectoratul Rusiei asupra Principatelor române 1774
– 1856, Bucureşit , 1999, p. 276.
92
 EMANOIL CHINEZU ŞI PROBLEMA
UNIRII PRINCIPATELOR

Unitatea statală, independenţa, reformarea democratică

şi modernizarea societăţii deveniseră comandamentele funda-
mentale ale românilor, popor ale cărui aspiraţii nu mai puteau
fi ignorate pe plan internaţional şi a cărui voinţă nu mai putea fi
înfrântă prin forţa baionetelor. Ca urmare a intervenţiilor stră-
ine, a regimului politic instaurat prin Convenţia de la Balta Li-
man172 şi a războiului Crimeii, românii au înţeles că realizarea
statului naţional era singura alternativă a fiinţării şi afirmării
lor ca popor. Războiul Crimeii (1853-1856) a dat naştere unui
nou echilibru al forţelor pe continent. Înfrângerea militară a
Rusiei ţariste, izolarea politică a Austriei, slăbirea tot mai ac-
centuată a Turciei şi intensificarea luptei naţionalităţilor au
modificat radical situaţia în raport cu anul 1848 şi au creat
condiţii favorabile pentru ca lupta naţională a românilor să in-
tre într-o etapă superioară. În noua conjunctură, „Problema
Principatelor”, a unirii şi organizării moderne a acestora, a de-
venit o problemă internaţională cu mare pondere, o veritabilă
„piatră de încercare pentru stabilirea noului echilibru euro-
pean”. Ideea constituirii statului tampon, capabil să oprească
expansiunea Rusiei Ţariste şi a Austriei, să asigure integritatea
Imperiului Otoman şi stabilitatea pe continent a fost reactuali-
zată, devenind o problemă centrală a politicii europene. În acest
context, lupta naţională a românilor, cu vechi şi puternice ante-
cedente, va fi sprijinită direct de unele puteri. „Numai de la

172
***, România. Documente străine despre români, ediţia a II-a,
Bucureşti, 1992, p. 177; Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Oltenia şi
Unirea Principatelor, p. 9.
93
anul 1853, - remarca în 1866 Emanoil Chinezu -, Europa se de-
clară pe faţă şi celor ce nu voiau să o vază până aci, şi după o
intervenţiune materială la care nici inamicii noştri nu se aştep-
tau, nici mulţi din locuitorii cei mai de frunte din ţara noastră
nu credeau. Dreptul public european primeşte sub puternicul
său scut Statul, drepturile noastre, dar mai mult decât toate Na-
ţiunea noastră ce se adoptă, în fine, fără cea mai mică contesta-
ţiune, de soră a naţiunilor de origine latină. Atunci, chestiunea
existenţei noastre ca Stat ce am fost, sau ca stat ce urmează să
fim, deveni o chestiune politică europeană care, ca toate lucru-
rile de asemenea natură, are luptele sale, amici, protectorii şi
apărătorii săi”173.
Tot mai multe proiecte, elaborate de oamenii politici ro-
mâni sau de cabinete diplomatice europene preconizau Unirea
Principatelor Române ca singură soluţie pentru rezolvarea pro-
blemei româneşti şi pacificarea sud-estului european.
„Odată înfăptuită această revoluţie – scria Nicolae Băl-
cescu în anul 1852 –, ne mai rămâneau de făcut alte două re-
voluţii: o revoluţie pentru unitatea naţională şi, mai târziu,
pentru independenţa naţională, ca în felul acesta naţiunea să
reintre în posesia deplină a drepturilor sale naturale. Problema
unităţii a făcut mari progrese şi s-a simplificat foarte mult. Uni-
rea Valahiei şi a Moldovei este un fapt împlinit pentru toată
lumea [...] şi ea nu poate să nu se realizeze imediat. Românii
din Austria, bazându-se pe Constituţia din 4 martie şi pe pro-
misiunile făcute, cer toţi şi cu multă insistenţă să se constituie
într-un singur corp de naţiune de 3 milioane şi jumătate, şi până
la urmă vor obţine. Când deci cele două mari grupe de 4 mili-
oane şi de 3 milioane şi jumătate de români se vor constitui
unul alături de celălalt, cine îl va mai putea împiedica să se
unească? România noastră va exista deci. Am această convin-
gere intimă”.174

173
Emanoil Chinezu, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 26.
174
Nicolae Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, Scrisori, Memorii, Adrese,
Documente, Note şi materiale, ediţie îngrijită de G. Zane, Bucureşti, 1964,
p. 277.
94
 Convingerea că sosise momentul constituirii statului
naţional român se desprinde şi din scrierile altor fruntaşi ai
gândirii social-politice româneşti: Mihail Kogălniceanu, Si-
mion Bărnuţiu, Gheorghe Bariţiu, C.A. Rosetti, Ioan Brătianu,
A.G. Golescu, Ştefan Golescu, Nicolae Golescu, Vasile Boe-
rescu, C.I. Hurmuzaki, Vasile Alecsandri, din memoriile revo-
luţionarilor aflaţi în exil, iniţiatori ai unei puternice propagande
româneşti. Memoriile înaintate de patrioţii români guvernelor
Puterilor europene, pe mesele ambasadorilor acestora la Con-
stantinopol aflându-se la începutul anului 1856 „mormane în-
tregi de materiale”175, au determinat includerea problemei
Principatelor Danubiene pe ordinea de zi a conferinţelor inter-
naţionale care au urmat războiului Crimeii.
„În această perioadă de opt ani, care începe la 1848 şi
merge până la 1856, observa E. Chinezu într-un studiu scris în
1873, Naţiunea visa ceva mai mult decât drepturile ei. Ambiţi-
unea de a-şi da un guvernământ ce va ridica cu propriile sale
mâini; de a avea libertăţile şi avantajele de care se bucură soci-
etăţile politice cele mai liberale ale Europei; de a-şi avea
camerile, discuţiunile, şi oratorii ei, iluziuni şi aspiraţiuni cu
care se obişnuise la 1848, într-o viaţă politică cu totul indepen-
dentă de trei luni. Iată cele ce o frământau. Aceste dorinţe le
mai vivifica, ce e drept, şi le întreţinea într-o continuă
fermentaţiune şi Emigraţiunea.
Pacea – continua Emanoil Chinezu – ce veni a pre-
curma rezbelul oriental, ce Europa susţinu în contra Rusiei,
prin tratatul său de la 1856 din Paris, deschisă această plăcută
carieră activităţii noastre publice şi naţionale”.176
Ideea centrală a memoriilor redactate de liderii mişcării
unioniste a constituit-o unirea tuturor provinciilor româneşti şi
făurirea unui stat modern în graniţele vechii Dacii.

175
***, Arhiva Generalului Gheorghe Magheru. Catalog de documente,
Bucureşti, 1968, p. 121.
176
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 110.
95
 „Vedem – arăta Emanoil Chinezu – cu câtă logică şi pa-
triotism, cu câtă înaltă cunoştinţă şi erudiţiune, sunt scrise o
mulţime de broşuri, ca să arate, lumii întregi, drepturile Româ-
nilor şi adevărata lor situaţiune politică desăvârşit suverană,
autonomă şi independentă; precum sunt, de exemplu; România
după tratatu-lu din Paris, cu o introducţiune de Royer-Colard, şi
explicaţia Convenţiunei de Basilic (Vasile, n.n.) Boerescu;
Memoriu asupra situaţiunei Moldo-României după tractatu-lu
de la Paris de Ion Brătianu; Principatele noastre şi Imperiul
Otoman, de Ion Ghica sub pseudonimul Chaynoi; Conservatoru-
lu de I. Eliad Rădulescu; „Dezvoltarea drepturilor Principatelor
Moldo-Române în urma tractatului de la Paris de la 30 martie
1856”, de Ioan Maiorescu; Memoriul dat Porţii, ambasadorilor
şi comisarilor, la Constantinopole, în luna lui octombrie din anul
1856, de generalul Magheru, asupra „Drepturilor Românilor pre
Delta Dunării şi asupra necuviinţelor ce ar urma de a o lăsa
turcilor”; „Comentarii asupra Convenţiunei” de Costaforu
Georgiu; şi o mulţime altele anonime, dar care se văd invederat a
fi scrise de români”.177 „Dreptul public al românilor nu se
reazimă pe tratatul de la Paris din 1856, ci pe tratate mai vechi,
pe care Moldo-România le făcu cu Baiazid I, Mohamed II,
Selim I, şi Seliman II”, conchidea E. Chinezu.
Teoria lui Vattel178 despre statele mici care nu-şi pierd
calitatea de state suverane prin încheierea de alianţe inegale, cu
177
Ibidem, p. 339.
178
Emmerich de Vattel (1714-1767), jurist elveţian a cărui operă Le droit
des gens a avut o largă circulaţie în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Raportarea la Vattel o găsim nu numai la profesorii de drept din Bucureşti
ci şi la alţi publicişti sau patrioţi români din anii premergători Unirii
principatelor. O găsim în luările de cuvânt din timpul dezbaterilor
Adunărilor ad-hoc şi este semnificativ faptul că în raportul reprezentantului
Franţei în Comisia Europeană, din 8 ianuarie 1858 (Acte şi documente, vol.
VII, p.20), ca şi în raportul general al Comisiei Europene din 7 aprilie 1858,
asupra lucrărilor ad-hoc se menţiona în mod expres că românii îşi susţineau
dreptul la suveranitate „bazându-se pe autoritatea lui Vattel” (Ibidem, vol.
VI/2, p. 560).
96
obligaţia plăţii tributului, ca şi ideile operei acestuia privind se-
pararea puterilor în stat, nu s-au dovedit greu de aplicat, sub
condeiul juristului Emanoil Chinezu, şi în cazul Principatelor.
Deşi aflat în exil, la Penza-Rusia, din 1854, Emanoil
Chinezu a redactat la 22 februarie 1856 un studiu în care pledea
pentru cauza constituirii statului naţional român. După ce face o
prezentare a originii latine a poporului român, Emanoil Chinezu
consemnează necesitatea şi modalităţile de înfăptuire a unirii.
„Niciodată nu am putut crede că românii nu sunt români: şi cu
toate împrăfoşatele înfoliuri, cu toate protestaţiunile politice şi
literare bazate pe erudite dizertaţiuni, cu care toată lumea ne
dovedeşte că suntem gintă scită, sau mai bine o amestecătură de
mai multe feluri de sciţi a căror origine se pierde în întunericul
veacurilor, dar eu totdeauna am avut o tare credinţă că venim în
linie dreaptă de la Romulus şi Remus, cu natura, cu sângele, cu
limbajul şi cu toate obiceiurile noastre; ba încă în coloane
strânse şi cu toată ceruta disciplină, după o limbă de tactică că de
două mii de ani, nici unul nu a dezertat originea sa, variindu-şi
obiceiurile sau formând dialecte, cu toate împrejurările
contrarietoare ce solicitau neîncetat la aceasta. Astfel că, dacă ar
aduna cineva, astăzi179, toată naţiunea răspândită pe pământurile
numite Ţara Românească, Transilvania, Moldavia, Basarabia,
Bucovina, Banatul şi o mare parte din Dobrogea – scria Emanoil
Chinezu – nu le-ar putea contesta că sunt copii ai aceluiaşi tată,
crescuţi în împrejurul unui singur blid. Asemenea – continua
Emanoil Chinezu – nu am putut niciodată crede că timpul ce are
coasa de a cosi, nu are şi furca de a strânge; şi dacă a favorat
nenorocita noastră sfâşiere, dând câte un petic din noi naţiunilor
nordului care au resturnat Imperiul Roman, nu va favora şi
împreunarea noastră într-o singură circomscripţiune politică,
precum suntem o singură naţiune”.180

179
Cartea a fost publică în 1859 la Bucureşti dar este scrisă în exil după cum
se menţionează la sfârşitul lucrării: Oraşul Penza. 22 februarie 1856.
180
Idem, Revoluţiunea din anul 1848, p. 9.
97
 Tocmai de aceea, Emanoil Chinezu aprecia că la
Congresul de la Paris doleanţele românilor trebuiesc luate în
consideraţie, ei fiind favoriţi „pentru că în persoana Ţării Ro-
mâneşti şi a Moldoviei s-a păstrat până astăzi antica noastră in-
dependenţă politică”.181
Intuind interesele diplomatice, strategice şi economice
ale Franţei, Angliei şi Prusiei în Europa de sud-est, Emanoil
Chinezu a contrapus tendinţelor expansioniste ale Rusiei şi
Austriei ideea constituirii statului român, prin unirea Ţării Ro-
mâneşti şi a Moldovei. El considera că va începe „o eră nouă
pentru români” după Congresul de la Paris, dacă vom şti să ne
susţinem şi apăra cauza. „Dacă printr-o lovitură de baghetă –
consemna Emanoil Chinezu în 1856 – ne găsim în rând cu na-
ţiunile cele mai luminate ale Europei, dar trebuie să pricepem
că şi datoriile noastre sunt mari şi grele... ca să ajungem acolo,
trebuie a ne schimba şi noi radical, ca oameni şi ca cetăţeni,
precum s-a schimbat şi cetatea noastră politică. Trebuie să ne
degajăm de mizerie şi corupţie, precum şi cetatea noastră s-a
degajat de nevoi. Trebuie să ne pregătim pentru un viitor euro-
pean şi de civilizaţiune, ca şi acela în care cetatea noastră poli-
tică intră. Trebuie, în fine, să vărsăm, cu amândouă mâinile, în
sânul nostru o asemenea doză de patriotism, încât, într-un mi-
nut, să ne transformăm din mizerabili pitici ce suntem şi care
ne pierdem în pulberea picioarelor neamicilor şi amicilor
noştri, în uriaşi mândri şi puternici, care privesc primejdiile ca
grăunţele de nisip ce întâlnesc în cale, şi lumea cealaltă, din su-
sul taliei sale. Trebuie să avem o voinţă proprie tare şi inaltera-
bilă, independentă de orice influenţă, nesuferind decât inspira-
ţiunile şi consiliul vocii sale interioare care, la tot pasul ce face,
strigă: Patria! şi ecoul îi răspunde: România”.182
Sfârşitul „protectoratului rusesc” şi înlocuirea lui cu
„protectoratul colectiv” al puterilor europene, participante la

181
Ibidem, p. 10.
182
Ibidem, p. 296.
98
Congres, impunea de la sine şi schimbarea statutului lor de or-
ganizare internă, problema unirii Moldovei cu Muntenia contu-
rând, în acelaşi timp, şi poziţia marilor puteri faţă de acest act
istoric al poporului român.
Înlocuirea „protectoratului rusesc” – remarca Emanoil
Chinezu – „dădea posibilitatea României a se îmbarca pe un
talaz ce steaoa ei protectrice îi trimite, şi vogă către ţărmuri ne-
cunoscute. Dar, suntem oare într-o poziţiune mai critică? Nici-
decum. Deşi pe o ambarcaţiune mai fragilă şi mai capricioasă,
dar suntem în mâna lui Dumnezeu, şi suntem mai bine decât în
mâna ţarului. Dumnezeu are ţărmuri, are prunduri largi şi des-
chise, are, chiar în mijlocul mărilor insule mântuitoare; oriunde
îi va plăcea a ne arunca, vom fi sub ochii lui, ne vom bucura de
darurile ce munificenţa lui a protigat creaţiunei. Vom fi liberi,
vom fi români, căci învăţaţii Rusiei ziceau că nu suntem clasi-
ficabili ca naţiune, şi puţin le scapă să zică că nu eram oameni.
(Scriam acestea – precizează Emanoil Chinezu – pe la ianuarie
din anul 1856; măcar că tratatul de la Paris, ce se făcu la mar-
tie, nu-mi era încă cunoscut, dar din litera jurnalelor se puteau
prevedea dispoziţiunile lui)”.183
După ce enumera greşelile săvârşite de-a lungul timpu-
lui de poporul român, Emanoil Chinezu conchidea: „ar fi o
tristă ocupaţiune a ridica cineva vălul ce timpul lasă să cadă
peste trecut, dacă nu ne-am propune a trage dintr-ânsul învăţă-
turi folositoare. Am fost ruşi, pentru că cu ruşii s-a întâmplat a
se găsi la rând de a ne exploata. Dacă, în locul lor, ar fi fost
turcii, am fi fost turci; dacă ar fi fost nemţi, am fi fost nemţi; şi
aşa mai încolo... Scăpând dar de muscali, noi nu ne găsim mai
tămăduiţi de boala noastră, nulitatea. Dacă, dar, voim a fi tă-
măduiţi, trebuie să avem mintea să punem degetul pe frunte, şi
să zicem ca filozoful, cogito ergo sum; să avem curajul să dăm
la spate cu o mână pe amici şi cu cealălaltă pe inamici, ca să ne
lase să călătorim, în pace, pe drumul ce providenţa ne-a des-
183
Ibidem, p. 290.
99
chis, să avem sufletul şi inima de a fi oameni independenţi şi
mândri, mândri de darurile ce cel de sus ne trimite: libertatea,
virtutea, ştiinţa...
O eră nouă începe pentru români”.184
Exilat fiind în Rusia, Emanoil Chinezu a luat cunoştinţă
cu mare dezamăgire când a citit în presa vremii despre puzderia
de candidaţi la tronul Ţărilor Române, români şi străini. „Nu
apucasem bine să scriu aceste rânduri, (se referă la Epilogul lu-
crării Revoluţiunea de la anul 1848, n.n.), şi citirea în aceste
locuri depărtate, unde mă găsesc în exil, a unui articol dintr-un
jurnal parizian, «Constituţionalul», îmi smulse un îndoit suspin
din adâncul inimii. Doi ani sunt, gândii eu, de când România
este chemată la viaţă, şi românii sunt încă morţi. Acest jurnal,
din 19 februarie 1856, aşa cânta... «Ali-Paşa proposé Alexandre
Ghika; Grigorie Ghika, l′hospodar actuel de la Vallachie, pretend
egalement a cette dignité. La Prusse protege Ştyrbey. Parmï les
autres candidats ...»
Infernul să se fi deschis înaintea mea nu aş fi putut
scârşni mai tare. Negreşit, îmi zisei eu, delirând, că şi străinilor,
văzându-ne în starea în care stăm, le veni pofta şi curajul de a
pune să ne stăpânească un paşe ori un satrap; şi ceea ce nu pu-
tură face timpii noştri de nenorocire, aceea ce strămoşii apărară
cu pieptul şi cu sângele lor de a nu se face, aceea să o vedem
realizându-se în timpul de norocire şi de patriotism.
România s-a renăscut, continua Emanoil Chinezu, dar
românii sunt tot a se ciocoi şi a se milogi la uşa străină. Nici o
voce nu s-aude chemând pe români la drepturile lor. Ce dem-
nitate poate aştepta ţara cu oameni atât de scandalos prostituaţi
odinioară intereselor Rusiei, precum boierii noştri? [...]. Auzi
români! Auzi patrioţi! Unul cade la picioarele lui Ali-Paşa, al-
tul la Prusia, altul la un ambasador, altul la altul; alţii călătoresc
către Paris, şi la neamul lui nimeni nu se gândeşte”.185
184
Ibidem, p. 284.
185
Ibidem, p. 297.
100
 Dar, conchide Emanoil Chinezu, „naţiunea trebuie a se
deştepta odată” pentru a se putea realiza unirea Principatelor
care devenise acum o problemă de importanţă europeană.
Soarta Ţărilor Române intrase deja, după războiul Crimeii, în
combinaţiile de culise ale „concertului european”, conturându-
se atitudinea marilor puteri faţă de situaţia politico-administra-
tivă a celor două ţări române.
În cadrul Conferinţei de la Viena (martie-iunie 1855)
s-a pus, pentru prima dată într-un forum european, problema
unirii Principatelor Române.
În spiritul principiului naţionalităţilor promovat de Îm-
păratul Napoleon al III-lea, ambasadorul plenipotenţiar al
Franţei, baronul de Bourqueney, a avansat un Memorandum, la
14/26 martie 1855, reprezentând punctul de vedere al Cabine-
tului de la Tuileries în ceea ce priveşte regimul politic al Prin-
cipatelor. Memorandumul, anexat la protocolul nr. 6 al Confe-
rinţei, aducea argumente în favoarea unirii într-un singur stat,
sistemul de guvernământ urmând a fi cel monarhic, considerat
necesar pentru a înlătura protectoratul şi influenţa Rusiei ţa-
riste. De asemenea, se pronunţa pentru ereditatea domniei,
invocându-se exemplul Serbiei şi Egiptului, unde Poarta făcuse
concesii în această direcţie. Cea mai bună alternativă nu era
alta decât aceea a alegerii unui Prinţ străin aparţinând uneia din
familiile domnitoare ale Europei, după exemplul Belgiei şi
Greciei186.
Proiectul francez avea să fie combătut de Anglia, Austria şi
Turcia, care s-au pronunţat pentru amânarea luării în consideraţie a
acestor probleme. Iniţiativa unor astfel de demersuri, în viziunea
acestor Puteri, urma să revină Sublimei Porţi.
Aşa cum remarca şi ambasadorul american la Constan-
tinopol, dorinţa Puterilor străine interesate în chestiunea orien-
tală „de a menţine echilibrul de forţe în Europa – invidia faţă

186
Textul Memorandum-ului în Acte şi documente relative la istoria
renascerii României, vol. II, Bucureşti, 1889, p. 638 şi urm.
101
de influenţa Rusiei – precum şi dorinţa de a-şi realiza interesele
comerciale cu Imperiul otoman conlucrează pentru a le face să
se opună oricărei mişcări revoluţionare împotriva Imperiului”187.
Chestiunea Principatelor a fost reluată la Congresul de
pace de la Paris (februarie-aprilie 1856). După mărturisirile
Contelui Cavour, Napoleon al III-lea a propus Austriei, în
schimbul Lombardiei şi Veneţiei – ce urmau a fi cedate Sardi-
niei –, Principatele Române, al căror Tron ar fi fost ocupat de
Ducele de Modena, un vlăstar al Casei de Habsburg.
S-a vehiculat, de asemenea, şi proiectul instalării Ducesei de
Parma. Din motive lesne de înţeles, ambele soluţii nu au întru-
nit acordul Turciei şi nici chiar al Austriei188.
Problema Prinţului străin a suscitat interesul cercurilor
diplomatice şi al presei europene, aceasta din urmă comentând
pe larg şi nominalizând prezumtivi candidaţi la Tronul Princi-
patelor Unite189. Candidatura cea mai des invocată a fost aceea
a Ducelui Serghei Maximilianovici Romanov de Leuchtenberg,
nepot, prin tatăl său, al lui Eugeniu de Beauharnais (deci, înru-
dit cu Napoleon al III-lea), iar după mamă (Marea Ducesă Ma-
ria), nepotul Ţarului Nicolae I.190 Astfel de speculaţii au fost
alimentate, fără îndoială, de informaţii provenite din Principate.
De pildă, Alexandru C. Golescu-Albul îi scria lui Paul Batail-
lard, în februarie 1856, despre necesitatea unirii sub un Prinţ
străin, care să nu fie nici austriac, nici rus. Cel mai potrivit,
187
Diplomaţi americani şi „chestiunea românească” (1853-1871), ediţie
îngrijită de Mihai Timofte, Iaşi, 1993, doc. nr. 1, p. 84.
188
T.W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme
internaţionale, 1856-1866, traducere de Alice Bădescu, Bucureşti, 1944, p.
62; vezi şi Radu Meitani, Istoria politică a raporturilor dintre state (1856-
1930), Bucureşti, 1943, p. 7.
189
Vezi Sorin Liviu Damean, Carol I-al României, vol. I, 1866-1881,
Bucureşti, Editura Paideia, pp. 26-32.
190
Gh. Platon, Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri în presa
europeană (1855-1859), Iaşi, 1974, p.31; vezi descendenţa Ducelui de
Leuchtenberg la Christian Cannuyer, Case Regale şi Suverane din Europa,
Bucureşti, 1996, p. 135.
102
pentru a evita opoziţia Puterilor europene, era socotit un Prinţ
belgian, cu atât mai mult cu cât statutul Belgiei constituia un
exemplu demn de urmat191. Încă din 1855, fraţii Hurmuzaki
sugeraseră secretarului particular al Regelui Belgiei posibilita-
tea alegerii Contelui Filip de Flandra192.
La rândul său, consulul belgian la Bucureşti, Jacques
Poumay, consemna că voinţa unanimă este „Unirea sub un
Prinţ străin, singura combinaţie posibilă să asigure existenţa
politică şi prosperitatea Principatelor moldo-valahe”193. Ideea
avea să fie susţinută şi de diplomatul belgian la Constantinopol,
Blondeel van Cuelebroeck. Vizita sa la Bucureşti şi Iaşi (de-
cembrie 1856 – ianuarie 1857), precum şi presupusele demer-
suri întreprinse în favoarea Contelui de Flandra şi a cauzei uni-
rii au provocat o puternică reacţie la nivelul cercurilor diplo-
matice europene. Prin urmare, Guvernul de la Bruxelles a fost
nevoit să dezmintă orice amestec oficial şi să-l îndepărteze pe
Blondeel din postul său194.
Nu mai puţin implicat, consulul general al Franţei la
Bucureşti, Louis Béclard, sugera ca fiind agreabilă şi posibilă
candidatura Prinţului de Canino, Lucien Bonaparte, sau a lui
Pierre Napoleon Bonaparte195. Asemenea preocupări se reflectă

191
George Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti.
Boierii Goleşti, vol. IV (1853-1871), Bucureşti, 1939, p. 149.
192
E. Vandewoude, Le comte de Flandre et le trône de Roumanie en 1855,
în „Archives et bibliothèques de Belgique”, XL (1969), nr. 3-4, p. 464, apud
Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876),
Bucureşti, 1992, p. 13.
193
Apud Gh. Platon, Unirea Principatelor şi Belgia, în vol. Unirea
Principatelor şi Puterilor europene, Bucureşti, 1984, p. 110 şi nota 28.
194
Idem, Le diplomate belge Edouard Blondeel van Cuelebroeck dans les
Principautés Roumaines (1856-1857), în „Revue Roumaine d’Histoire”,
XVI, nr. 1, 1997, pp. 43-66.
195
G. Fotino, op. cit., vol. IV, pp. 155-161; vezi şi M. Cojocariu, Partida
naţională şi constituirea statului român (1856-1859), Iaşi, 1995, p. 299; L.
Béclard, analizând raporturile Principatelor cu Puterea suzerană şi
amestecul constant al Rusiei, considera „ca un punct capital, ca o necesitate
103
şi în presa franceză, care, în articolele sale de fond, a preluat
zvonurile privind candidaturile la Tronul Principatelor a
Prinţului Eugeniu de Savoia-Carignano sau a Prinţului de
Musignano, unul din nepoţii lui Napoleon al III-lea196.
Aşa cum este binecunoscut, în urma Tratatului semnat
la Paris (18/30 martie 1856), s-a dispus, printre altele, consulta-
rea românilor cu privire la viitoarea lor organizare. Fostul
Domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, i-a sugerat
fiului său, înaintea deschiderii sesiunii Adunărilor ad-hoc, ca
„partida naţională” să persiste în acţiunea sa privind alegerea
imediată a Prinţului străin, în caz contrar drepturile politice ale
Principatelor fiind compromise pentru totdeauna.197 Acest gest
nu a fost singular, aşa cum o dovedeşte memoriul său înaintat
Contelui Walewski la 18/30 mai 1857 şi în care evidenţiază ne-
cesitatea alegerii unui Prinţ din familiile monarhice apusene.
Documentul reliefează, cu obiectivitate, enormele dificultăţi cu
care se confruntau Domnitorii români, limitaţi în acţiunile şi
bunele lor intenţii atât de Puterea suzerană, cât şi de fosta pro-
tectoare. În concluzie, trebuia ales „un Prinţ străin moştenitor
Tronului, un cap încoronat, care să stea în relaţii cu Înaltele
Puteri, cu îndatorire însă, după pretenţiunea poporului, ca fiii
sau moştenitorii săi să primească religiunea ortodoxă”198.
Este o certitudine faptul că soluţia Prinţului străin repre-
zenta nu numai un mijloc pentru înfăptuirea statului unitar, ci şi
un important pas pe calea dobândirii independenţei, pentru a

de prim ordin, slăbirea, dacă nu chiar suprimarea legăturilor care unesc

Moldo-Valahia de Poarta otomană” şi instituirea unei monarhii ereditare;
vezi Independenţa României. Documente, vol. II, Bucureşti, 1977, pp. 8-10.
196
Gh. Platon, Lupta românilor..., p. 122.
197
Vezi D.A. Sturdza, 1859-1896. O pagină de istorie contemporană,
Bucureşti, 1897, p. 15.
198
Apud D.A. Sturdza, Însemnătatea europeană a realizării definitive a
dorinţelor rostite de Divanurile ad-hoc în 7/19 şi 9/21 Octomvrie 1857,
partea I, în „Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice”, tom
XXXV, Bucureşti, 1912, p. 633 şi urm.
104
asigura ţării prestigiul şi autoritatea necesare în raporturile cu
statele suverane europene199. De altfel, din aceste motive, dar şi
din raţiuni care ţineau de interesele fiecărei Puteri, participanţii
la Congresul de la Paris, cu excepţia Contelui Walewski, au
respins propunerea. Nu e de mirare, de aceea, că ambasadorul
Franţei la Constantinopol, Edouard Thouvenel, îi atrăgea aten-
ţia lui Dimitrie Bolintineanu asupra atitudinii potrivnice a Ca-
binetelor europene faţă de cerinţa unirii sub un Prinţ străin, în-
trucât acest principiu „era de natură a implica ideea de neatâr-
nare absolută a Principatelor de la Turcia”200.
După o investigare atentă şi o examinare detaliată a
situaţiei Principatelor, ambasadorul american la Constantino-
pol, Caroll Spence, constata că „pacea şi prosperitatea lor, în
viitor, depind de o unire a celor două administraţii sub un Prinţ
moştenitor”. Acelaşi observator remarca politica obstrucţio-
nistă a Angliei, care constituia „o desconsiderare grosolană a
fericirii şi bunăstării a peste 5.000.000 de suflete pe care ea s-a
hotărât să le sacrifice în hotărârea ei de a obţine favorurile
Austriei şi a dorinţei sale de a-şi menţine influenţa asupra Por-
ţii”. Diplomatul american surprinde şi reacţia negativă a cercu-
rilor politice de la Viena, tot mai îngrijorate faţă de perspectiva
unui Regat independent şi de influenţa pe care ar putea să o
exercite asupra românilor din Transilvania şi Bucovina. Con-
cluzia la care ajunge Caroll Spence este aceea că „ o unire nu
este doar de dorit, ci că fără o unire sub un Prinţ responsabil,
poporul va continua să lâncezească în aceeaşi stare de degra-
dare şi mizerie în care se zbate în ultimul veac”201
Adunările ad-hoc – ale căror lucrări au fost deschise în
septembrie 1857 şi în care au fost reprezentate toate „stările”

199
Sorin Liviu Damean , op.cit.,p.33.
200
Apud M. Cojocariu, op. cit., p. 299.
201
Leonid Boicu, Unirea Principatelor Române în dezbaterea forurilor
internaţionale (1855-1856), în Unirea Principatelor şi puterile europene,
Bucureşti, 1984, pp.56-79
105
societăţii – deşi au avut doar un rol consultativ, declaraseră că
„cele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţi
ale ţării” erau: autonomia, unirea, Prinţ străin ereditar, neutra-
litatea şi guvernământ constituţional202.
Conform tratatului, cele două Principate rămâneau sub
suzeranitatea Porţii şi erau supuse garanţiei celor şapte puteri,
nefiind permisă în ceea ce le privea nici o intervenţie unilaterală
a vreuneia dintre puteri. Printr-o convenţie specială, puterea
suzerană şi puterile garante urmau a fixa noul statut al Prin-
cipatelor, cărora li se acorda şi dreptul de a se apăra cu câte o
armată naţională, orice acţiune de intervenţie a Porţii fiind su-
pusă unui prealabil consens al puterilor garante.203 Principatele
„continuă” a se bucura de „privilegiul şi imunităţile pe care le
posedă”, protectoratului Rusiei luându-i locul garanţia colectivă
a puterilor contractante (Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia,
Rusia şi Sardinia), ceea ce înseamnă posibilitatea juridică de
control a exercitării suzeranităţii otomane din partea celorlalte
puteri garante, control ce urmărea limitarea abuzurilor Porţii204.
Cu o profundă claritate, Grigore Gafencu a fixat rapor-
turile de determinare cauzală dintre Războiul Crimeii, statutul
Dunării şi apariţia României: „Războiul Crimeii avusese drept
scop să stabilească în Răsărit o ordine şi o limită. Tratatul de la
Paris a fixat această limită la Dunărea de Jos: Dunărea fluviu
european, trebuia să aparţină în întregime Europei; Basarabia,
pământ moldovenesc, urma să revină statului care asigura
libertatea Dunării; Principatele dunărene trebuiau să se bucure,
la fel ca şi Dunărea, de garanţia Europei. Aceste condiţii
justificau şi asigurau constituirea României, unită şi liberă.
Noul stat, care urma să se nască, avea drept bază un act ce
stabilea un echilibru. Destinul său era legat de acest echilibru,

202
D.A. Sturdza, Însemnătatea..., p. 347.
203
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 435.
204
Gheorghe Cliveti, România şi Puterile garante, 1856-1878, Iaşi, 1988, p. 44.
106
după cum acest echilibru depindea de existenţa lui”.205 Puterile
europene care au sprijinit Unirea Principatelor şi-au fixat atitu-
dinea în funcţie de interese economice, politice sau strategice.
Franţa, care a acordat sprijinul cel mai substanţial şi mai efi-
cace, a avut drept obiectiv principal restabilirea prestigiului ei
internaţional, compromis odată cu căderea primului imperiu.
Politica de sprijinire a naţionalităţilor pe care o pro-
mova Napoleon al III-lea, reprezenta un instrument pentru
atingerea acestui obiectiv. Era firesc ca politicii franceze să i se
asocieze şi să i se ralieze Prusia şi Sardinia. Luptând pentru
constituirea propriilor state naţionale – Germania şi Italia -
acestea aveau nevoie ca Franţa să aplice principiul naţionalită-
ţilor în cazul lor propriu. Sprijinind politic şi diplomatic pe ro-
mâni în realizarea unităţii lor, ele slăbeau, totodată, poziţiile
Austriei, principalul obstacol în calea unificării celor două ţări
şi, în acelaşi timp duşmanul cel mai înverşunat a Unirii Princi-
patelor şi a principiului naţionalităţilor, care reprezentau o mare
primejdie pentru Imperiul Habsburgic, în care se afla un mo-
zaic de naţionalităţi.
Rusia ţaristă, la rândul ei, pentru a ieşi din izolarea în
care o aruncase înfrângerea militară şi pentru a disloca blocul
puterilor învingătoare, şi-a modelat politica după aceea a
Franţei. Trecerea Rusiei în tabăra ţărilor prounioniste a modifi-
cat radical alianţa reacţionară din 1848 a celor trei imperii ab-
solutiste care se opuseseră unităţii româneşti şi a jucat un im-
portant rol în sistemul de alianţă al epocii, în apropierea franco-
rusă, îndeosebi, cu toate urmările sale.
Iniţial, Anglia s-a declarat de acord cu principiul Unirii,
singurele puteri care s-au împotrivit de la început cu înverşu-
nare fiind Turcia şi Austria. Prima, pentru că – în mod firesc –
aprecia că formarea statului naţional român reprezenta primul
pas spre independenţa acestuia şi va avea drept consecinţă în-
ceputul dezmembrării Imperiului Otoman, iar a doua deoarece
205
Grigore Gafencu, Însemnări politice, Bucureşti, 1991, p. 78.
107
avea convingerea că un stat român, creat în vecinătatea sa, aşa
cum era Piemontul în Italia, va polariza pe românii din cuprin-
sul Imperiului, reprezentând un nou şi important element de di-
soluţie a Monarhiei habsburgice şi un primejdios precedent.
Deşi se afla departe de ţară, Emanoil Chinezu a urmărit
cu viu interes dezbaterile care se desfăşurau la Paris vis-à-vis
de Principatele Române. Astfel, într-un articol intitulat Tratatul
de la Paris de la anul 1856, luna martie, articolele 20, 21, 22,
23, 24, 25, 26 şi 27 atingătoare de Principatele Române publicat
în „Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, Desbaterile,
autorul face ample comentarii referitoare la statutul juridic
internaţional al Principatelor Române, situaţia lor politică,
analizând pe larg fiecare capitol în parte. Referitor la articolele
20-21 ale tratatului ce prevedeau trecerea în componenţa
Principatului Moldovei a sudului Basarabiei, care „îi aparţinuse
de la întemeierea Moldovei până în anul 1812”, şi Delta
Dunării, Emanoil Chinezu constata că: „Existenţa Rusiei în
Basarabia de la 1812 până astăzi pentru noi, este una din acele
ocupaţiuni milităreşti cu care ne-a gratificat (Turcia-n.n.) fără
să fi consimţit noi în vre-un mod”.206
În continuare, E. Chinezu comentează articolele referi-
toare la rectificarea graniţei cu Rusia şi cedarea către Moldova
a sudului Basarabiei, arătând că „Rusia putea prea bine ceda
din Basarabia un teritoriu ce, strict vorbind, nu-i aparţine le-
galmente, deşi îl are în posesiune efectivă. Fiindcă Turcia, la
1812, când i l-a cedat (Rusiei - n.n.) printr-un tratat, nu a putut
ceda decât ceea ce a avut; iar însuşi Turcia atunci nu a avut
drepturi suverane asupra Basarabiei, precum nu are nici astăzi
asupra ţărilor noastre.”207

206
Emanoil Chinezu, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 102;
vezi textul tratatului în Gheorghe Sbârnă, Ion Stanciu,Silviu Miloiu, Iulian
Oncescu, Documente privind istoria modernă şi contemporană a României,
Târgovişte, 2006, pp. 40- 43.
207
Emanoil Chinezu,op.cit.,p. 101.
108
 Cu toate acestea, Emanoil Chinezu considera că „la de-
limitarea de către comisarii Puterilor europene”, guvernul Mol-
dovei trebuia să fi trimis la faţa locului „comisari ai săi cu mi-
siunea de a protesta în numele drepturilor sale de suveran pe
această ţară, numită Basarabia, de care dispuneau fără nici un
cuvânt puteri cu totul străine. Căci a primi fără a protesta,
dintr-un teritoriu ce este numai al său, este a recunoaşte pe
tăcute spoliarea ce i se face de celălalt.”208
Emanoil Chinezu considera că scoaterea Moldovei şi a
Valahiei de sub tutela Porţii şi Imperiului ţarist şi punerea lor
sub garanţia Puterilor contractante – Comisia europeană pentru
cercetarea stării Principatelor, convocarea Divanului ad-hoc de
către sultan – au apărut: „din necunoaşterea situaţiei politice
internaţionale a Principatelor, stabilită prin tratatele internaţio-
nale încheiate cu Turcia şi amestecului brutal al Rusiei şi Tur-
ciei «şi prin ele n.n.» se aduceau grele stricăciuni autonomiei,
independenţei, suveranităţii şi libertăţii ţărilor române”.209
Comentând articolul 23, prin care Înalta Poartă se an-
gaja a da Principatelor „o administraţie independentă şi naţio-
nală, precum şi întreaga libertate de cult, de legislaţie, de co-
merţ şi navigaţie de către o comisie specială care va cerceta sta-
rea actuală a Principatelor şi care va propune bazele viitoarei
lor organizaţii”, Emanoil Chinezu arată că „a crede şi a explica
acest text în sensul că această Comisie europeană se va ocupa
de a ne da constituţiune interioară, este a induce în eroare opi-
nia publică, în favorul unor intenţiuni ascunse de uzurpaţiune,
este a nu cunoaşte intenţiunile puterilor celor mari europene
despre viitorul românilor, este a pregăti un tărâm facil de tră-
dare a Divanului ad-hoc.
Fiindcă toţi românii ştiu prea bine, că raporturile
politice în care suntem cu Poarta nu sunt de natură a da drepturi
cuiva de ingeraţie în afacerile noastre interioare, şi Turciei, mai

208
Ibidem, p. 102.
209
Ibidem, p. 108.
109
puţin decât ori cui, este permis a trimite în ţară comisari cu
asemenea misiune”.210
Analizând articolul 24, referitor la convocarea de către
Turcia a Divanului ad-hoc, Emanoil Chinezu apreciază că
„acest articol dovedeşte, şi mai lămurit, că Europa nu cunoştea
de loc adevărata situaţie politică a noastră, de stat autonom, şi
suveran, cu existenţa politică independentă.
Nimeni în lume, nici chiar Congresul cel mai ecumenic,
nu poate interveni într-un stat care are avantajul de a se găsi în
condiţiunile noastre de suveranitate, şi să convoace un Divan
ad-hoc ca să se informeze despre dorinţele şi aspiraţiunile
populaţiunei ce-l alcătuieşte. Orice comunicaţiune, în asemenea
circumstanţe fie cât de urgenţă, trebuie făcută cu guvernul său
care are dreptul de a-l reprezenta afară; fiindcă numai acel gu-
vern poate provoca o asemenea consultă a naţiunei asupra că-
reia este prepus”.211
Referitor la articolul 26, care prevedea măsurile ce tre-
buiau luate pentru menţinerea ori restaurarea ordinei legale în
Principate, Emanoil Chinezu considera că „această eventuali-
tate de intervenţie pentru ordinea legală, după ce că nu este
motivată, despre intervenţiunea colectivă este şi foarte
impolitică” deoarece „puterile ce au intenţiuni urâte, vor aţâţa
totdeauna revolte, ca să aibă ocaziunea de a interveni precum
au făcut şi până acum.
De acum înainte – continua Emanoil Chinezu – intrigile
vor fi şi mai mari, şi mai cutezătoare pentru ţările noastre,
pentru că li s-a lărgit cercul şi s-a dat inamicilor noştri o bază
pentru un drept ce până acum nu au avut, şi de care vecinii vor
şti a profita mai bine decât toţi”.212

210
Ibidem, p. 107.
211
Ibidem, p. 109.
212
Ibidem, p. 111.
110
Ioan Maiorescu (1811-1864) Gheorghe Magheru (1804-1880)

Christian Tell (1807-1884) Gheorghe Bibescu (1804-1873)

111
 In ce priveşte regimul internaţional al Principatelor ro-
mâne, prin Tratatul de la Paris s-a înlăturat, pe de o parte seria
succesivă de tratate dintre Poarta Otomană şi Rusia, pe de altă
parte Protocolul Conferinţei de la Constantinopol din 30 ianua-
rie/11 februarie 1856 dintre Poartă şi puterile occidentale
(Austria, Franţa şi Marea Britanie) – marile puteri europene
atestând, în unanimitate, existenţa ca subiecte de drept interna-
ţional a celor două Principate şi suzeranitatea Imperiului Oto-
man asupra lor.213
Decizia luată de Congresul de la Paris de a fi întrebate
populaţiile din cele două Principate, referitor la viitoarea lor
organizare, s-a datorat în mare măsură memoriilor trimise
Congresului, dar îndeosebi Franţei.
Alături de Emanoil Chinezu şi ceilalţi membri ai exilu-
lui românesc, generalul Gheorghe Magheru, Ioan Maiorescu,
Nicolae Pleşoianu, Costache Romanescu şi Gheorghe Bibescu,
fostul domn al Ţării Româneşti, au desfăşurat o susţinută cam-
panie de propagandă în presă, broşuri, memorii şi scrisori pen-
tru receptarea de către guvernele Puterilor Garante a dorinţei de
unire a românilor.
Ideea centrală a memoriilor redactate de liderii mişcării
unioniste a constituit-o unirea tuturor provinciilor româneşti şi
făurirea unui stat naţional modern în graniţele „Imperiului Da-
cic” al antichităţii.
Scoaterea Ţărilor Române de sub tutela Imperiului
Otoman şi Imperiului ţarist şi punerea sub garanţia colectivă a
celor şapte puteri, reprezenta o posibilitate mai mare de afir-
mare pe plan internaţional a năzuinţei spre unire a poporului
român. „Nimic nu poate şi nu trebuie să împiedice consultarea
populaţiei Principatelor – preciza generalul Gheorghe Magheru
în memoriul adresat ambasadorilor Puterilor garante la Con-
stantinopol, la 22 octombrie/3 noiembrie 1856. Exprimarea

213
Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor
constituţionale, Bucureşti, 1995, p. 224.
112
voinţei lor trebuie să fie liberă de orice presiune. De aceea ce-
rem retragerea trupelor austriece, sosirea comisarilor, rechema-
rea celor exilaţi, libertatea presei, destituirea miniştrilor care se
opun unirii, alegeri fără influenţă guvernamentală, sub prive-
gherea atentă a Comisiei Europene”.214
Numeroasele memorii adresate cabinetelor din Londra,
Paris, Petersburg evidenţiau temeiurile drepturilor istorice ale
românilor şi dorinţa lor de a se uni într-un singur stat. Astfel,
întreaga argumentaţie istorică, politică, economică şi geogra-
fică a memoriului Dezvoltarea drepturilor Principatelor
moldo-române în urma Tratatului de la Paris, din 30 martie
1856, redactat de C. I. Hurmuzaki şi Ioan Maiorescu, era sub-
sumată demonstrării legitimităţii constituirii statului naţional
român215.
Cauza nobilă a Unirii Principatelor a găsit un larg ecou
şi în oraşul Craiova, cel de al doilea centru administrativ, cultu-
ral, politic şi economic al Ţării Româneşti. Tezaurizatoare a
unor îndelungate tradiţii de luptă naţională şi beneficiară a
existenţei unor puternice cercuri intelectuale şi politice, Cra-
iova s-a afirmat ca unul din cele mai dinamice centre ale luptei
pentru unire. „Toţi fără să simtă poate – consemna Emanoil
Chinezu – începurăm a fi cetăţeni, adică oameni; a cugeta că
statul suntem noi; şi a ne gândi a-l face fericit că, de acum, fe-
ricirea lui este în mâna noastră. Priviri înalte care, deşteptându-
se omul, îmbunează instituţiile lui şi aduc civilizaţie”.216
Promotori ai principiilor egalităţii în faţa legii, libertăţii
presei, cuvântului şi întrunirilor, ai dreptului de vot egal şi di-
rect, ai solidarităţii şi responsabilităţii naţionale, liderii politici
craioveni au chemat întreaga populaţie la acţiune energică
pentru făurirea României moderne.

214
***, Acte şi documente, vol. III, Bucureşti, 1899, p. 1208 .
215
N. Bănescu şi V. Mihăilescu, op. cit., p.337 ; ***, Acte şi documente,
vol. III, pp.179-259
216
Emanoil Chinezu, Revoluţiunea din anul 1848, p. 47.
113
 După încheierea Congresului de pace de la Paris, lupta
pentru unire a intrat într-o fază nouă. Antrenând activ largi pă-
turi sociale, toate spiritele înaintate ale societăţii româneşti care
au înţeles să acţioneze energic, atât pe plan intern cât şi pe plan
extern pentru fructificarea integrală a posibilităţilor create de
hotărârile adoptate de Tratatul de la Paris în legătură cu con-
sultarea dorinţei locuitorilor Moldovei şi Munteniei în privinţa
viitorului lor, aveau să conducă la constituirea României mo-
derne.
Dincolo de diversitatea soluţiilor propuse, a opoziţiei
interne şi a obstacolelor externe, „partida naţională” de la mij-
locul veacului al XIX-lea a înţeles că viitorul european şi de
civilizaţie al poporului român nu era posibil decât prin unirea şi
efortul general, solidar şi stăruitor al cetăţenilor liberi, demni şi
devotaţi binelui şi prosperităţii patriei. Personalităţi ca Mihail
Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Vasile
Alecsandri, C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bol-
liac, Gheorghe Chiţu, Emanoil Chinezu se situează în primele
rânduri ale luptei pentru unire. Disecând oportunităţile apărute
după Congresul de la Paris, Emanoil Chinezu a susţinut nece-
sitatea concentrării luptei pentru unire, indiferent de clasa poli-
tică, pentru realizarea visului de veacuri al poporului român.
„Dacă printr-un concurs de împrejurări exterioare, am dat peste
comoara dorinţelor noastre celor mai ambiţioase..., dacă ne gă-
sim la rând cu naţiunile cele mai luminate ale Europei, trebuie
să pricepem că şi datoriile noastre sunt mari şi foarte grele”.217
Tot acum apar numeroase publicaţii puse în slujba îm-
plinirii dezideratului de veacuri al poporului român, unirea: la
Bucureşti „Timpul” (1854), „Patria” (1855), „Concordia” (1855),
la Iaşi revista „România literară” (1855) şi ziarul „Steaua
Dunării” (1855), la Craiova ziarul „Vocea Oltului” (1857) etc.
care au contribuit la dezvoltarea şi unificarea mişcării unioniste
din întreaga ţară. În paginile lor au văzut lumina tiparului

217
Ibidem, p. 294.
114
numeroase articole şi comentarii care au dus la trezirea
conştiinţei de neam, la necesitatea de înfăptuire a unirii po-
porului român. „Strigătul, Unirea Principatelor, Suveranitatea
statului român – se arată într-o scrisoare a lui Dimitrie Brătianu
trimisă de la Londra unioniştilor români şi publicată în «Steaua
Dunării» din 26 iunie 1856 – să străbată munţii, câmpiile, văile
şi dealurile noastre, să umple aerul, să răsune până în unghiu-
rile pământului cele mai depărtate ca lumea întreagă să se în-
credinţeze că Unirea este sufletul poporului român, că ea este
glasul României!. Unirea Principatelor nu-i o unire de elemente
eterogene: ea este unire de români. Moldovenii şi muntenii sunt
un singur neam, o singură familie, ei nu sunt nici moldoveni,
nici munteni, ci numai români”.218
Aceeaşi pledoarie istorică pentru unirea Moldovei cu
Ţara Românească o face şi Gheorghe Chiţu în articolul Uniune-
Progres publicat în „Vocea Oltului”. „Citiţi istoria românilor.
Citiţi orice pagină dintr-însa vreţi voi, fie aceea scrisă în
caractere de sânge sau cu litere de aur, în marmură sau în per-
gament, în tăria murilor sau în sânul undelor, voi veţi citi acolo
desigur o vorbă care vă va umple inima de iubire, de credinţă şi
de speranţă, veţi citi: Unire! Unire! Şi iar Unire! De unde vine
oare ea astăzi când ideea Unirii, scrisă pe toate monumentele
României, proclamată de toate glasurile României unii se par
surprinşi ca de unu ce puhoi, iar alţii se cred ameninţaţi ca de
un obiect periculos?
Întrebare lesne de deslegat? Pentru că toţi românii –
preciza Ghe. Chiţu - au voit a învăţa şi a şti că sunt români:
pentru că nu toţi străinii doresc binele românilor”.219
Zeci de memorii, adrese, petiţii au luat drumul cabine-
telor din Londra, Paris, Petersburg, Viena şi Constantinopol
demonstrând vechile drepturi istorice ale românilor precum şi
necesitatea de unire a Moldovei cu Ţara Românească. În acest

218
„Steaua Dunării”, nr. 38, 26 iunie 1856.
219
„Vocea Oltului”, nr. 3, 7 mai 1857.
115
context, Emanoil Chinezu făcea următoarea remarcă: „Europa,
într-adevăr, nu ne dă aici un drept (la Congresul de la Paris),
pentru că l-am avut, şi ni-l recunoaşte. Dar nu se zice oare:
deşteptaţi-vă odată, ieşiţi din toropeala şi amorţeala în care vă
aflaţi, simţiţi-vă că existaţi, exprimaţi-vă şi vorbiţi, pentru că în
dreptul vostru sunteţi”.
Prezentând evenimentele care aveau loc în Moldova şi în
Ţara Românească la sfârşitul anului 1856, Emanoil Chinezu
întreba: „Ce se cuvine a face Românul în împrejurările de faţă?”
şi, răspunzând, preciza: „vom face aceea ce avem tot dreptul şi
cuvântul de a face. Vom face ca să avem un guvernament
naţional, pentru că, chiar Europa întreagă, a recunoscut când a zis
la Congresul de la Paris: Românii vor urma a avea un
guvernement naţional. Vom face, în fine, cum vom putea, ca să
avem oamenii naţiunei în capul guvernamentului ţării, ca să
putem avea un guvern român, un guvern naţional ceea ce Tudor
Vladimirescu şi timpul său încă de atunci simţiră şi formulară”.220
Tot el aprecia că hotărârea Europei de a consulta pe
români asupra viitoarei lor organizări avea o mare însemnătate,
„căci oricare ar fi fost motivul ce împinsese pe Austria şi pe
Turcia a o face şi cu toate că votul Principatelor era să fie numai
consultativ, s-a lăsat ca chestia să fie hotărâtă de ţară însăşi”.221
Un rol deosebit au jucat şi revoluţionarii români aflaţi
în emigraţie, care au înţeles să acţioneze cu toate mijloacele
pentru afirmarea şi cunoaşterea de către străinătate a dorinţelor
româneşti.
Consulul Franţei la Bucureşti, Béclard, impresionat de
activitatea desfăşurată de unioniştii români din Ţara Româ-
nească raporta la 29 august 1856: „Mişcarea unionistă face
progrese în Muntenia. Opinia publică se pronunţă din ce în ce
220
Emanoil Chinezu, O soluţiune a chestiunei de zi a românilor de la
Dunăre, Articol scris pentru ziare, 1856, octombrie 8, Craiova, publicat în
Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 52.
221
A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România, vol. I, partea a
II-a, Bucureşti, 1910, p. 311.
116
mai mult în sensul acestei idei la care Franţa a promis sprijinul
său şi al cărei triumf poate singur să asigure Principatelor un
viitor de stabilitate, de forţă şi de progres. Până la sfârşitul
domniei prinţului Ştirbei, s-a crezut că muntenii erau mai puţin
dispuşi decât moldovenii să emită un vot favorabil unirii celor
două principate. În timp ce la Iaşi şi în restul Moldovei, această
problemă pasiona toate spiritele şi dădea loc la manifestaţii, la
Bucureşti, la Brăila, la Craiova, la Giurgiu locuitorii se închi-
deau într-o adevărată rezervă şi se fereau să se atingă de preve-
derile Tratatului de la Paris”.222 E. Chinezu a făcut o amplă
prezentare a articolelor publicate de St. Marc de Girardin223, în
ziarul parizian „Les Debats” din 11 şi 15 mai 1856 (interzis de
guvernul României a intra în ţară)224, în care autorul îi îndemna
pe români să se organizeze pentru a-şi putea exprima liberi şi
neinfluenţaţi dorinţele şi aspiraţiile sale. „Noi am voi – scria St.
Marc de Girardin în ziarul din 11 mai –, ca Principatele, în
această ocaziune solemnă, când au a hotărâ însele despre soarta
lor, să aibă înaintea Europei atitudinea ce a avut Belgia, la anul
1830, când procedă, la formarea Constituţiei sale, printr-o re-
voluţiune, iară nu printr-un firman cum ne temem că vor pro-
ceda românii la convocarea Divanurilor ad-hoc”. Iar în articolul
publicat în „Les Debats” din 11 mai 1856, St. Marc de Girardin

222
***, Acte şi documente, vol. III, p. 1203.
223
Saint Marc Girardin (1801-1873), filosof, reprezentant al liberalismului
francez, membru al Academiei franceze din 1844, redactor al ziarului
„Journal des Débats”, a urmărit pas cu pas evoluţia cauzei române în
Occident încă de la faza de început a războiului Crimeii, prin numeroasele
sale articole luând poziţii favorabile aspiraţiilor româneşti, aceste articole
fiind preluate în mod constant – prin traducere – de către gazetele unioniste
din Principate şi folosite ca argument în lupta pentru Unire.
224
Emanoil Chinezu face următoarea precizare în Adevăru-lu asupra
căderei ministerului Brătianu, p. 490: „Epistola d-lui St. Marc Girardin”,
din ziarul parizian „Dezbaterile”, de la 11 şi 15 mai din anul 1856, tradusă
şi adnotată încă de atunci; dar care nu s-a permis la timp de către cenzură a
se publica nici prin jurnale nici în broşură, ca să nu se deştepte adevăratul
spirit şi adevărata opinie publică naţională; N. Isar, op. cit., p.223.
117
preciza că pe lângă numeroasele memorii trimise din ţară şi din
emigraţie Congresului de la Paris se afla şi un memoriu de la
românii rezidenţi din Paris.
Emanoil Chinezu precizează că memoriul aparţinea lui
Gheorghe Bibescu, „după stilul şi ideile ce-i cunoaştem”. Acest
memoriu a fost luat în discuţie şi Congresul a ţinut cont de ide-
ile lansate de Bibescu. „Ne temem că – scria Bibescu –, ţara
noastră, să nu fie întrebată în condiţiuni care să nu-i permită a
spune cu libertate ceea ce voeşte; să nu se întâmple, prin ur-
mare, să-şi propună cineva de a da chestiunei principatelor vreo
soluţiune cu totul opozită aceleia ce ar voi locuitorii lor”
(Epistola D-lui Girardin, în „ Les Debats” din 15 mai 1856).225
Alături de ceilalţi membri ai exilului românesc, unio-
niştii olteni, în frunte cu generalul Gheorghe Magheru, Ioan
Maiorescu, Nicolae Pleşoianu, Costache Romanescu, Emanoil
Chinezu, ca şi Gheorghe Bibescu, fostul domn al Ţării Româ-
neşti, au desfăşurat o susţinută campanie de propagandă prin
presă, broşuri, memorii şi scrisori pentru receptarea de către
guvernele Puterilor Garante a dorinţei de unire a tuturor pro-
vinciilor româneşti şi făurirea unui stat naţional modern în gra-
niţele „Imperiului Dacic” al antichităţii.
Astfel, în memoriul Dezvoltarea drepturilor Principa-
telor moldo-române în urma Tratatului de la Paris din 30
martie 1856, redactat de Constantin I. Hurmuzaki şi Ioan Ma-
iorescu se spunea:
„Cea dintâi şi cea mai profundă dorinţă a Principatelor
este ca să nu li se pună nici o piedică în dreptul lor de state su-
verane de a dispune libere despre viitoarea lor experienţă poli-
tică. Aceasta e Unirea, sau, mai bine reîmpreunarea Principa-
telor, pentru că poporul acestor ţări a fost odată şi în privinţa
existenţei sale politice numai un individ [...]. Unirea e atât de
înrădăcinată în tot poporul român, încât s-ar crede foarte nefe-
ricit dacă ea nu s-ar realiza; el numai într-însa vede garanţia
225
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu., p. 135.
118
existenţei sale. Poarta ştie prea bine că pentru uniune nu e nu-
mai o minoritate precumpănitoare ei, putem zice, totalitatea
poporului [...]. Unindu-se Principatele – se preciza în memoriu
– mâine vor pretinde Basarabia, Bucovina şi partea Banatului
ce ţinea odată de ele, pe urmă vor întinde mâna peste Carpaţi
reapărând fantoma Imperiului Dacic”.226
Demersurile diplomatice întreprinse de unioniştii ro-
mâni au contribuit la includerea pe ordinea de zi a Conferinţei
de la Viena, 3/15 martie 1855 şi a Congresului de la Paris a
chestiunilor referitoare la organizarea viitoare a Moldovei şi
Ţării Româneşti. Astfel că, în urma Congresului de pace de la
Paris a fost creat cadrul legal de desfăşurare a unor adunări po-
pulare în legătură cu viitoarea organizare a Principatelor.
In aceste condiţii, la începutul lunii iulie 1856, când au
expirat termenele domniei lui Gr. Al. Ghica şi a lui Barbu Ştir-
bei, Poarta a numit în locul domnitorilor câte un singur caima-
cam – locţiitor de domn – în fiecare ţară: Teodor Balş în Mol-
dova şi Alexandru Ghica în Muntenia. Turcia preferase să re-
nunţe la soluţia unor căimăcămii reglementate de trei, un singur
caimacam fiind mai uşor de influenţat. Chinezu s-a declarat
împotriva căimăcămiei lui Alexandru Ghica, în locul căreia
vroia „domnul ales”, deoarece era o impunere turcească, un de-
gradant amestec al străinătăţii, pe care îl resimte dureros, asis-
tând la instalarea fostului domn. „Am fost de faţă – mărturisea
Emanoil Chinezu –, la Mitropolie, la instalarea caimacamului
Alexandru Ghica. Mai toţi pe Dealul Mitropoliei, ne ziceam;
pentru ce să primim noi un Domn din mâna Turciei şi să nu ne
dăm, mai bine, noi singuri, un Domn, chiar şi provizoriu; pen-
tru că, Turcia nu a avut niciodată acest drept, şi chiar Congre-
sul nu i l-a dat, fiindcă nu era cu putinţă de a i-l da?”.227
Regimurile instituite de cei doi caimacami erau potriv-

226
***, Acte şi documente, vol. III, pp. 210-213; Nicolae Andrei, Paul-
Emanoil Barbu, Ioan Maiorescu, Craiova, 2003, p.138.
227
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p.
118.
119
nice dorinţelor poporului român din cele două ţări surori, lucru
remarcat şi de Emanoil Chinezu, care în articolul „O soluţiune
a chestiunei de zi a românilor de la Dunăre”, scris la 8 octom-
brie 1856 la Craiova şi publicat în Epistola către redactorii ga-
zetei din Bucureşti „Desbaterile”, afirma: „Se vede că guver-
nele caimacameşti, departe de a fi pentru favoarea liberei ex-
presiuni a voinţei naţionale în România, sunt destinate a con-
tracara partidul unioniştilor.
Pe când auzim că în Moldavia caimacamul Balş este un
partizan pe faţă al separaţiunei, de la Bucureşti ne vine ştirea că
şi caimacamul D. Ghica ameninţă cu destituirea pe funcţionarii
ce vor lua parte la manifestaţiunile pentru reunirea ţărilor surori
deoarece, nefiind om cu aspiraţiuni şi sentimente româneşti, va
servi pe turci şi va căuta sprijinul său la liberalii de nuanţa
Brătianu-Rosetti.228
În realitate, dacă Balş a introdus în Moldova un regim
antiunionist, Ghica a tolerat tacit activităţile din ce în ce mai
puternice ale mişcării unioniste. În amândouă ţările, forţa miş-
cării naţionale a fost hotărâtoare şi acţiunile potrivnice nu au
putut stăvili mersul ascendent spre constituirea României.
„Tendenţele antinaţionale ale guvernelor noastre – scria
E. Chinezu - instituite astăzi de Turcia, nu mai ştim pe ce drept,
sunt susţinute de o specie de oameni al căror standard este
Prudenţie”.229
În această situaţie, Emanoil Chinezu se întreabă: „Ro-
mânii şedea-vor oare cu mâinile în sân?” şi, tot el, dă apoi răs-
punsul cuvenit: „trebuie a ne consulta: a ne pune în relaţiuni de
înţelegere unii cu alţii; a ne constitui în corpuri consultându-ne,
ca să ajungem a fi consultabili şi consultaţi la timpul propice; a
ne lumina între noi asupra chestiunilor ce ne ating, luminând şi
pe ceilalţi; a ne desluşi între noi, desluşind şi pe ceilalţi; a ne
deschide în fine inimile şi a vărsa unul în celuilalt dorinţele,
durerea şi speranţele”.230

228
Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 49.
229
Ibidem.
230
Ibidem, p. 51.
120
 După încheierea lucrărilor Congresului şi semnarea
Tratatului de la Paris, românilor li s-au deschis noi posibilităţi
de acţiune. În condiţiile în care protectoratul rusesc a fost înlă-
turat iar Principatele au fost trecute sub garanţia colectivă a
marilor puteri, suzeranitatea otomană fiind limitată prin reafir-
marea drepturilor de autonomie ale celor două ţări, românii se
aflau într-un alt cadru de luptă pentru înfăptuirea unirii. Dez-
baterile Congresului au scos la iveală că existau două mari pu-
teri, între care şi cea suzerană, care se împotriveau cu înverşu-
nare realizării programului naţional al muntenilor şi moldove-
nilor şi că celelalte, deşi înclinate a sprijini pe români, nu erau
dispuse să se angajeze pe o cale de confruntare. Tratatul de la
Paris deschise o cale, dar românii erau cei care trebuiau să în-
făptuiască năzuinţa fundamentală a poporului român - Unirea
Principatelor. O formaţie statală care ar fi fost doar un simplu
rezultat al contradicţiilor dintre puteri nu ar fi putut avea trăini-
cia şi vitalitatea României231. Dacă nu ar fi existat voinţa naţiu-
nii de a-şi concretiza opţiunile politice, împrejurările internaţi-
onale favorabile ar fi rămas exterioare. Aşa cum istoria a pro-
bat-o, Unirea celor două Principate a fost „actul energic al în-
tregii naţiuni române”. Întreaga desfăşurare a evenimentelor a
dovedit veridicitatea acestei constatări formulată de M. Kogăl-
niceanu.
Aşadar, Principatele Române, au trăit, după Congresul
de pace de la Paris, un moment foarte important din zbuciu-
mata lor istorie, rezultat al unei îndelungate şi dinamice activi-
tăţi desfăşurate de revoluţionarii munteni şi moldoveni pentru
realizarea unităţii de neam a poporului român. Majoritatea po-
pulaţiei din cele două Principate năzuia spre Unire. Totuşi,
această dorinţă firească, izvorâtă din dezvoltarea sa lăuntrică
seculară şi cerută de evoluţia ulterioară a României, avea să
întâmpine, pe plan intern, împotrivirea marii boierimi separa-
tiste, iar, în afară, rezistenta unor ţări ca Austria, Turcia şi An-
glia, fiecare din considerente proprii.

231
Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român (1856-
1859), Iaşi, 1995, p.78-81.
121
 Cu toate acestea, lupta pentru unire a luat amploare,
determinând pe unioniştii din Iaşi să constituie la 25 mai/6 iu-
nie 1856 Societatea „Unirea” şi să aleagă „Comitetul Unirii”,
iar pe cei din Bucureşti, Comitetul Central al Unirii care avea
sarcina să organizeze mişcarea unionistă din întreaga ţară.232
Intensificarea luptei pentru unirea celor două principate a pro-
vocat o reacţie violentă din partea boierimii separatiste, con-
servatoare, sprijinite de Austria şi Turcia.
„Căimăcămiile de astăzi – consemna o broşură con-
temporană – sunt instituite cu scop învederat de a lucra din
toate puterile şi prin toate mijloacele spre a opri libera mani-
festare şi declarare a poporului asupra soartei sale”.233 Dar forţa
mişcării naţionale a fost hotărâtoare în mersul ascendent al ac-
ţiunii naţionale pentru constituirea României moderne.

232
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 435; Dan
Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, 2000, p.89.
233
Academia Română, op.cit.,p. 445.
122
 CONTRIBUŢIA LUI EMANOIL CHINEZU
LA ORGANIZAREA MIŞCĂRII
UNIONISTE CRAIOVENE

Cu toate că în timpul războiului Crimeii, Emanoil Chi-

nezu se afla în Siberia, „ca prizonier de război”, cum el însuşi
mărturiseşte, a urmărit cu interes toate evenimentele care se
desfăşurau în ţară. „După ratificarea păcii de la Paris şi schim-
barea prizonierilor – scria Emanoil Chinezu –, îmi fu cu putinţă
şi mie, pe la luna lui mai din anul 1856, a mă reîntoarce în ţară,
alergai cu diligenţa, ca să verific cu ochii mei cele ce citi-
sem”234. Deoarece - continua E. Chinezu - „tratatul de la Paris
stipula, formal şi categoric, că românii au a se exprima liber şi
neinfluenţaţi de nimeni, nici de guvernementele locale, nici de
cele străine, asupra viitoarei lor constituiri, fiindcă, ei singuri şi
numai ei, au să dispună de soarta patriei lor”235, trebuia să se
treacă la organizarea mişcării unioniste atât în Ţara Româ-
nească cât şi în Moldova. Conform mărturisirilor sale, a intrat
în ţară pe la Vârciorova, continuând drumul până la Tr.
Severin, iar de aici cu diligenţa spre Craiova.236
Craiova şi-a primit fiul şi luptătorul revoluţionar cu ar-
doarea credinţei în regruparea forţelor progresiste, capabile să
ducă mai departe idealurile revoluţiei paşoptiste şi să împli-
nească dorinţa de veacuri a poporului – Unirea Principatelor
Române. În vederea realizării unităţii mişcării unioniste, Ema-
noil Chinezu a propus „să se facă cluburi şi adunări: întâiu, mai

234
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 132.
235
Ibidem, p. 133.
236
Ibidem.
123
mici şi intime, pe urmă cu încetu, din ce în ce mai mari; ca să
ne consultăm asupra situaţiei, să ne luminăm, să ne încurajăm,
să ne mişcăm unii pe alţii.237 Ideea a fost receptată cu responsa-
bilitate şi speranţă de toate forţele unioniste craiovene.
După intrarea în funcţie a noilor caimacami, mişcarea
unionistă nu şi-a slăbit activitatea, luând amploare în întreaga
ţară, petiţiile unioniste fiind acoperite cu mii de semnături.
Începând cu luna octombrie a anului 1856, reprezen-
tanţii puterilor garante au trecut la dezbaterea cu dregătorii
otomani a conţinutului firmanului electoral în temeiul căruia
urmau să fie aleşi deputaţii în Divanurile sau Adunările ad-hoc.
Discuţiile s-au încheiat la 26 decembrie 1856 / 7 ianuarie 1857.
Firmanul a fost aprobat de sultan la 14 /26 ianuarie 1857,238 fi-
ind comunicat într-un cadru solemn la Bucureşti şi Iaşi.
Prin firman s-a asigurat reprezentarea tuturor categori-
ilor sociale cu excepţia foştilor robi ţigani, ultimii eliberaţi spre
sfârşitul domniilor lui Barbu Ştirbei şi Grigore Al. Ghica.
Publicarea firmanului de convocare a Adunărilor ad-hoc,
retragerea trupelor de ocupaţie din Principate şi a flotei britanice
din Marea Neagră, sosirea comisarilor europeni, au creat cadrul
favorabil organizării şi desfăşurării mişcării unioniste. S-au în-
fiinţat, la 1/13 şi 3/15 martie 1857, comitetele unioniste de la Iaşi
şi Bucureşti, care au avut o importanţă deosebită în organizarea
legală şi îndrumarea mişcării unioniste. S-a trecut apoi la organi-
zarea cluburilor unioniste în ţară.
Comitetul electoral din Craiova s-a constituit la înce-
putul lunii martie 1857, având în componenţa sa pe: Dimitrie
Haralamb, Grigore Lăceanu, Barbu Bălcescu, Costache Roma-
nescu, Gheorghe Chiţu, Emanoil Chinezu, Boicea Radianu, Ion
Cernătescu, G.M. Fontanin, Vasile Caloianu, Toma Strâm-
beanu şi alţii.239

237
Ibidem, p. 134.
238
***, Acte şi documente, vol. III, p. 1091.
239
Idem, vol. IV, Bucureşti, 1889, p. 520.
124
 „Cel dintâi lucru de făcut fiind a începe întrunirile şi
adunările pregătitoare spre formarea unei opiniuni publice –
scria Emanoil Chinezu –, liberalii din Craiova cutezară a închi-
ria o casă, a institui un birou şi a se aduna regulat, în toate zi-
lele, în număr destul de mare, ca să discute şi să se consulte”240
referitor la soarta ţărilor române. Chiar dacă la început numărul
celor care frecventau aceste adunări era mai mic „încet, încet,
aceste adunări începuseră a deveni destul de zgomotoase şi în-
semnătoare, încât austriecii ce nu se ridicaseră încă, să le pri-
vească cu ochii răi”.241
Lupta pentru unire a cunoscut şi la Craiova o amploare
deosebită. Comitetul electoral constituit aici a devenit cel mai
puternic din Oltenia, reuşind, în scurt timp, să câştige încrede-
rea majorităţii locuitorilor.

Gheorghe Chiţu (1828-1897) Petre Opran (1815-1885)

240
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 151.
241
Ibidem, p. 197.
125
„Vocea Oltului“. Programul din 22 martie 1857

126
 „La 1857, aflându-mă membru supleant la Curtea de
Apel din Craiova, se ştie şi s-a văzut mai în toate foile publice
după atunci ca „Secolul” şi „Concordia” dupe la aprilie şi mai
– relata Costache Romanescu în memoriile lăsate – iniţiativa şi
partea ce am luat ca membru în Comitetul Electoral din
Craiova care s-au pus în înţelegere cu toate comitetele din
România Mică şi cel central din Bucureşti, pentru dorinţele
românilor formulate în cele patru puncte în rezumat: Unirea
Principatelor, principe străin, guvern constituţional reprezen-
tativ şi garanţia autonomiei ţării după tratatul „ab-antiquo.”242
La rândul său, Ion Argetoianu mărturiseşte în scrierile
sale că „Emanoil Chinezu avea strânse legături cu Boicea
Radianu, cu Eugeniu Carada, cu Olteanu, cu toţi liberalii şi
cărbunarii întârziaţi din Oltenia care se adunau şi discutau, zil-
nic la „Cazin în Calea Unirii” problema unirii Principatelor.243
Lipsea doar o personalitate politică marcantă, în jurul
căreia să-şi organizeze activitatea „toţi bărbaţii noştri cu minte,
tineri de inimă şi cu sufletul nobil, nu doream, nu speram – arăta
Emanoil Chinezu –, decât să se ivească un bărbat, cu autoritate şi
cu înţelepciune, care să ne arate drumul cel adevărat liberal şi
naţional, ca să servim cu toţii după dânsul”.244 „Toţi, care ar fi
putut a se pune cu folos în capul naţiunei; toţi aceia ce aveau
oarecare şansă de reuşită, nu cutează a chema naţiunea la o
asemenea viaţă activă. Ei aspirau şi încercau a obţine de la străini,
o spunem cu ruşine, un asemenea mandat. Principele Bibescu –
continua Chinezu –, îşi pierdea timpul în străinătate, căutând a
ajunge domn, în patria sa, prin Franţa; principele Ştirbei, prin
Austria; principele Alexandru Ghica, carele şi izbutise a fi numit
de Poartă, Caimacam în Bucureşti, prin Turcia”.245
În această situaţie s-a adresat, mai întâi, - după cum
mărturiseşte Emanoil Chinezu - , caimacamului Al. D. Ghica.

242
L. Deaconu, O. Gherghe, op.cit., p.33.
243
C. Argetoianu, op. cit., p. 47.
244
E. Chinezu, op.cit., p. 173.
245
Ibidem, p. 118.
127
„Îndată ce veni în Bucureşti, în capul guvernului ţării hotărâi a
mă duce să-l văd şi să-i arăt adevăratul orizont politic ce se
deschidea patriei noastre. Eu nu voiam, decât a face, din acest
om, un regenator al ţării; şi în iluziunile mele copilăreşti, spe-
ram a-l avea drept stindard la mişcarea noastră pacifică şi naţi-
onală, cu care aveam a ne prezenta Comisiunii europene”. Co-
lonelul Nicolae Haralambie i-a înlesnit întâlnirea cu Al. Ghica,
dar Emanoil Chinezu a înţeles, după primele cuvinte, „că el nu
era omul ce va da patriei sale relievu-lu ordonat de circonstanţie”,
„Al. Ghica nu era decât un simplu şi orb agent al Turciei” care
nu putea să îmbrăţişeze un program ce contravenea intereselor
Porţii, pe al cărei sprijin el conta în realizarea propriilor sale
proiecte.246
Aceasta explică de ce unioniştii craioveni au contestat
public legalitatea numirii lui Al. D. Ghica în funcţia de caimacam
şi de ce au lansat un „Apel către naţiune în contra guvernelor
caimacaneşti cu ocaziunea publicării corespondenţei secrete a lui
Vogoride”, în care cei doi caimacami ai Ţării Româneşti şi
Moldovei erau numiţi „adevăraţii inamici ai poporului”.247
După ce tentativa de atragere a caimacamului Al. D.
Ghica a eşuat, partida naţională craioveană s-a adresat fostului
domnitor, Barbu Ştirbei, dar nici acesta nu a acceptat, conside-
rând că trebuie lăsat totul „la mâna Congresului european”.248
„Exaltat şi îndrăzneţ, ca toţi oamenii ce vin dintr-un exil
de doi ani şi mai bine în Siberia, vom merge – consemna E.
Chinezu –, la principele Ştirbei; îi vom arăta aceste gazete ce
am adus „Les Debats”, „Constituţionelu-lu”, îi vom face o
verde demonstraţiune, avertizându-l că pune patria sa între re-
voluţie şi ignoranţă; îl cunosc destul încât să putem merge la
Bucureşti să-l rugăm, să-l implorăm cu lacrimi; să nu pună ţara
într-o asemenea tristă alternativă; dar, ori şi cum nu vom sta cu

246
Ibidem, p. 153; Ion Pătroiu, La cumpăna a două epoci 1849-1877, p. 83.
247
Emanoil Chinezu, Studii politice asupra României, p. 115.
248
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 193.
128
mâinile încrucişate şi muţi la asemenea momente supreme”.249
În urma discuţiilor avute, s-a hotărât să fie trimis la principele
Ştirbei pentru a-l convinge să se pună în fruntea mişcării unio-
niste Ioan Maiorescu, „cu care ne-am găsit în perfect acord
după un studiu mai conştiincios al Historiei Ţării noastre în ra-
port cu Turcia”250, mărturiseşte Emanoil Chinezu. Chiar dacă
Ioan Maiorescu „era în bune raporturi cu Ştirbei Vodă”, acesta
„nu putu avea destulă autoritate asupra lui.”251
Prinţul Grigore Basarab Brâncoveanu, bogatul moşte-
nitor al mamei sale adoptive, a refuzat şi el aceeaşi propunere,
nedorind să strice rosturile lui Bibescu, tatăl său. În aceste con-
diţii, speranţele s-au îndreptat către Gheorghe Bibescu, aflat la
Viena, unde s-a deplasat o delegaţie în frunte cu Emanoil Chi-
nezu şi Dimitrie Nenciu care i-au înmânat aşa-numitul „memo-
randum dacic”, în care i se cerea să treacă în fruntea acţiunii de
realizare a regatului dacic.252 Acesta a acceptat să vină la Cra-
iova şi să discute propunerea, dar fostul domnitor avea un pro-
gram propriu de acţiune, el dorind organizarea viitorului stat
naţional tot pe baza vechiului Regulament Organic.
Întors în ţară, Emanoil Chinezu a pregătit întâlnirea
care avea să aibă loc între craioveni şi Gh. Bibescu, cu toată
opoziţia prefectului Gheorghe Văleanu.
În acest timp au început să apară o serie de ziare unio-
niste, atât centrale cât şi locale, în paginile cărora s-au publicat
numeroase materiale de propagandă şi instrucţiuni în vederea
susţinerii unirii. Unioniştii craioveni au păstrat legături perma-
nente cu comitetele electorale din toate judeţele Olteniei.

249
Ibidem, p. 134.
250
Ibidem, p. 139. Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti,
p. 4; N. Bănescu, V. Mihăilescu, op.cit., pp. 333-336.
251
N. Bănescu, V. Mihăilescu, op.cit., pp. 337; E. Chinezu, Adevăru-lu
asupra căderei ministerului Brătianu, p. 193.
252
Ion Pătroiu, Mărturii despre contribuţia maselor populare din Oltenia la
pregătirea actului Unirii Principatelor, în „Oltenia. Studii şi cercetări”, nr.
1, Craiova, 1974, p. 92; idem, La cumpăna a două epoci 1849-1877, p. 48.
129
 Activitatea desfăşurată de comitetele electorale din Ol-
tenia a întâmpinat, din primul moment, o rezistenţă puternică a
grupărilor conservatoare fidele foştilor domnitori Gheorghe
Bibescu şi Barbu Ştirbei. Confruntarea dintre partida naţională
şi grupările conservatoare a fost declanşată odată cu venirea
prinţului Gheorghe Bibescu în ţară. Emanoil Chinezu comen-
tează evenimentul astfel: „Principele Bibescu, pe care toţi îl
aşteptăm cu o nerăbdare nedescriptibilă, venind în Craiova, nu
corespunse deloc speranţelor generale. Toţi crezurăm că vine în
ţară ca să se pună în capul unioniştilor, descurajând lumea cu
limbajul său timid în privinţa Unirii într-atâta, pre cât a dez-
gustat-o simţindu-l că nu va lua asupra-şi a deveni un campion
al cauzei naţionale”.
Sosit la Craiova, prinţul Gh. Bibescu a fost cartiruit în
casele lui Dimitrie Haralambie, unde a avut loc şi întâlnirea cu
unioniştii craioveni. „In salonul cel mare, toată Craiova era
adunată; nici-odată principele, chiar în scaun, nu avusese atâta
Curte, voind să vorbească despre Unirea Principatelor, ne dă un
consiliu descurajator, cu chiar aceste cuvinte memorabile: „Să
nu căutăm a face, din casa lui Haralambie, palatul Tuileriilor”.253
După discuţiile care au avut loc, principele a plecat împreună cu
suita sa, lăsând Craiova dezamăgită: „spălă putina fără tobe şi
trompete şi soseşte la Bucureşti descurajat”.254
Rezistenţa boierilor olteni, adversari declaraţi ai pro-
gramului de reformare democratică a societăţii româneşti,
s-a izbit de o puternică şi dinamică grupare liberală care a an-
trenat în jurul programului naţional o viguroasă mişcare unio-
nistă de masă a cărei amploare şi forţă i-a constrâns chiar şi pe
reprezentanţii partidei conservatoare să nu-şi exprime public
dezacordul faţă de ideea unirii. „Interesul Unirii – preciza
Emanoil Chinezu –, făcu a ne grupa toţi liberalii la un loc:
factioşi şi adevăraţi, ca să facem să triumfe Unirea politică a ţă-

253
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 196.
254
Andrei Oţetea, Documente privind Unirea Principatelor, vol. III,
Bucureşti, 1963, p. 240.
130
rilor noastre”.255 Partida naţională din Craiova şi-a continuat
acţiunea viguroasă în vederea asigurării prezenţei în Adunarea
ad-hoc a reprezentanţilor unionişti. Ea a găsit un puternic spri-
jin în rândul maselor, care, susţinând cu entuziasm programul
şi fiind gata a răspunde la chemările ei, i-a consolidat poziţia în
arena politică, silindu-l şi pe caimacam la adoptarea unei pozi-
ţii conciliante.
Având în vedere că în discuţie era viitorul Ţărilor Ro-
mâne, Emanoil Chinezu a militat pentru unitatea tuturor grupă-
rilor politice în sprijinul idealului Unirii Principatelor. În aceste
condiţii – arăta Emanoil Chinezu – „nu sunt şi nu pot fi par-
tide...Toţi deopotrivă, împreună şi într-un amestec frăţesc au
acelaşi scop, aceeaşi ţintă, aceeaşi idee ce îi conduce, îi im-
primă. Acesta nu este obiectul (unirea - n.n.) ce ar avea avan-
tajul de a ne da culori diferite, a ne dezbina în clase, ori, dacă
vrei, în partide... Nu sunt şi nu pot fi aşadar partide, obiectul ce
ne preocupă nu se divide, ci ne apropie, ne uneşte, ne inspiră
aceleaşi principii, aceeaşi determinaţiune”256, idealul României
fiind mai presus decât interesul de partid. În numeroasele arti-
cole pe care le-a publicat în „Vocea Oltului”, Emanoil Chinezu
a insistat asupra necesităţii Unirii Principatelor, devenită sin-
gura cale de realizare a progresului social-economic al ţărilor
române, singura cale pe care se putea dobândi securitatea
noastră atât exterioară cât şi interioară.
Conştiente de „înalta rostuire a actului Unirii Principa-
telor în însăşi destinele Europei”257, cunoscând că de soarta lor
este legată şi soarta Europei, forţele progresiste unioniste au
desfăşurat o amplă luptă pentru organizarea Unirii pe baze de-
mocratice în ambele ţări româneşti.
La Craiova, partida liberală a câştigat din ce în ce tot
mai mulţi adepţi care au desfăşurat o activitate susţinută în
vederea unirii celor două Principate.

255
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 166.
256
„Oltul”, an I, nr. 51, 13 decembrie 1857, p. 197.
257
***, Istoria Craiovei, Craiova, 1977, p. 60.
131
„Vocea Oltului“ nr. 4, din 11 mai 1857

„Oltul“ nr. 8 din 26 mai 1857

132
 Ei au simţit că este un moment decisiv pentru naţiunea
lor şi nu trebuia irosit. Animaţi de dorinţa de a ajunge „cât mai
curând şi mai sigur la scopul nostru comun, la întemeierea unui
stat român puternic, respectat, paşnic şi fericit, pentru ca să
putem zice odată cu mândrie: şi noi am luat parte la unire şi
mântuirea statului român, şi noi suntem cetăţeni români”258,
unioniştii craioveni au luptat cu bărbăţie şi curaj pentru unire.
Pentru a-şi putea face publice ideile unioniste, intelec-
tualii de seamă ai oraşului, în frunte cu Gheorghe Chiţu, Ema-
noil Chinezu, Alexandru Aman, Costache Mănescu, Costache
Haralamb, Nicolae Nicoleanu etc., au editat la Craiova ziarul
„Vocea Oltului”, cu apariţie bisăptămânală, începând de la 22
aprilie 1857 până la 24 decembrie, cu excepţia perioadei 23 au-
gust - 27 septembrie 1857 când a fost suspendat. De la primul
număr, ziarul s-a transformat într-o adevărată tribună de luptă
pentru trezirea conştiinţei de neam şi trimiterea ca deputaţi în
Divanul ad-hoc a acelor persoane care erau convinse de nece-
sitatea înfăptuirii unirii. Astfel, ziarul „Vocea Oltului”, devenit
„Oltul” începând cu numărul 6, a constituit mijlocul principal
de propagare şi dezbatere a programului naţional şi de mobili-
zare a populaţiei Olteniei la lupta pentru triumful idealului de
unire al românilor.
Încă din primele articole publicate, E. Chinezu sublini-
ază obiectivul programatic al revistei, identic cu acela al naţiu-
nii: „1. De a face cu moldovenii, unul şi acelaşi stat, una şi ace-
eaşi societate politică, precum suntem acelaşi neam, aceeaşi
societate. 2. De a ne bucura de drepturile noastre ca fiecare ce-
tate independentă ce are dreptul de guvernitate, precum s-au
bucurat strămoşii noştri”.259 Articolele din presa timpului (cu
deosebire cele apărute în ziarul „Vocea Oltului”) indică
prezenţa neîntreruptă, directă şi dinamică a lui E. Chinezu, la
evenimentele şi acţiunile dedicate „marei lucrări a Unirei”.
258
„Vocea Oltului”, an I, nr. 2, 4 mai 1857, p. 8.
259
Emanoil Chinezu, Asupra dorinţelor naţiunii, în „Oltul”, an I, nr. 16,15
iulie 1857, p. 63.
133
 În coloanele ziarului au apărut manifeste şi apeluri în-
flăcărate la organizarea şi la lupta pentru unitate naţională şi, în
special pentru unirea Principatelor Române. Necesitatea unirii
este demonstrată convingător, pe bază de argumente istorice,
filologice şi etnice.
Ţările Române, (Moldova, Ţara Românească şi Tran-
silvania), şi-au menţinut fiinţa de-a lungul veacurilor şi, deşi au
dus o viaţă politică separată, „sunt unul şi acelaşi popor – unul
şi acelaşi suflet – care a trăit aceeaşi viaţă, a suferit aceleaşi
infortune, a avut şi au aceleaşi speranţe” preciza Emanoil Chi-
nezu în articolul „Nu sunt şi nu pot fi partide”.260 Ele au reuşit
să-şi păstreze autonomia, ca şi drepturile lor internaţionale „de-
finite după vechile tratate ce străbunii noştri Mircea, Vlad şi
Bogdan au încheiat cu Înalta Poartă”, prin lupte eroice şi jertfe
mari de sânge.261
„Vocea Oltului” consemnează în paginile sale forţele
participante la unire, mobilul ce i-a determinat, pe unii sau pe
alţii, să subscrie programului naţional. Necesitatea acţiunii
unite a unor forţe largi a determinat, la 26 aprilie 1857, Comi-
tetul electoral craiovean să trimită o circulară celorlalte comi-
tete judeţene din dreapta Oltului pentru popularizarea şi impul-
sionarea subscrierii la programul naţional adoptat de Comitetul
central unionist: „În timpii aceştia – preciza Circulara – când
ţara este în ajunul chemării sale spre a se pronunţa asupra des-
tinului ei, faţă cu comisarii puterilor europene, ce se află deja
între noi, două lucruri de cea mai mare importanţă sunt preocu-
paţia de toată ziua, de tot momentul a oricărui român; acestea
sunt adoptate şi subscrierea programului naţional şi prepararea
elecţiunii bărbaţilor ce trebuie să apere şi să sprijine în Divanul
ad-hoc dorinţele naţiunii exprimate în program”.262
În ziarul „Oltul” din 26 mai 1857, Hristodor Cazan
scria: „programul este primit cu unanimitate de toţi locuitorii
oraşului şi districtului şi subscrierea lui urmează cu iuţeală

260
„Oltul”, an I, nr. 51,13 decembrie 1857, p. 197.
261
Idem, nr. 40, 19 octombrie 1857, p. 127.
262
*** Acte şi documente, vol. IV, p. 519.
134
mulţumită Partidului Naţional care desfăşoară destulă energie
şi activitate. Unirea strigă în fiecare român cele trei simţăminte
ce-l caracterizează: amorul patriei, amorul gloriei şi onestitatea.
Unire dar, voim toţi!”.
De asemenea, unioniştii craioveni arătau că programul
naţional, conceput la Bucureşti şi adoptat în toată ţara, „este
opera naţională, iar nu a unei partide, precum o prea mică mi-
noritate vroia a-l califica”263, cerând unioniştilor din Oltenia să
subscrie la programul naţional, deoarece „astăzi în ţară nu este
decât o singură voce, un singur program”, şi să se orienteze
asupra persoanelor care urmau să reprezinte în Divan interesele
ţării.
Spirit lucid şi totdeauna combativ, Emanoil Chinezu a
ştiut să facă delimitări riguroase între prietenii şi neprietenii
Unirii, între duşmanii declaraţi, înverşunaţi, şi cei care le fă-
ceau jocul prin docilitate, concilieri, tăcere sau nepăsare faţă de
marile probleme ce stăteau, în acele momente, în faţa întregului
popor. „Mulţi, spre exemplu, cu critica pe buze, cu amărăciu-
nea în inimă nu ne spun decât că atare lucru nu este bun, că
atare faptă este vicioasă. Ce fac ei? Ei ajung a răsturna, a surpa
tot şi nu zidesc nimic. Propunem dar concetăţenilor noştri de a
nu critica nimic decât cu unica şi aţintita intenţiune de a opune
ceva mai bun.
Această metodă – preciza Emanoil Chinezu – are un
multiplu avantaj: nu demască pe cei răi şi lăsându-i necunos-
cuţi îi ţine în nesocotinţă, îi lasă în poziţiunea de a opera cu mai
multă sfială; nu hotărăşte pe cei dispuşi la rău de a se grupa
împrejurul unei bariere ce nu fâlfâie în vederea tuturor”.264
Ziarul „Vocea Oltului”, prin activitatea desfăşurată,
prin conţinutul său politic, prin ideile progresiste pe care le-a
propagat, prin lupta sa pentru unitate naţională, a devenit o pu-
ternică tribună a grupului unionist craiovean, a avut un rol de-
terminant în pregătirea populaţiei Olteniei pentru alegerile din
anul 1857 şi 1858. Ceea ce a fost „Steaua Dunării” pentru

263
Ibidem,p. 520.
264
„Oltul”, an I, nr. 10, 4 iunie 1857, p. 24.
135
Moldova, „Concordia” pentru Muntenia, a fost „Vocea Oltului”
pentru locuitorii Olteniei.
Poziţia lui Emanoil Chinezu de militant revoluţionar,
unionist şi, apoi, de susţinător al unei ideologii liberale radi-
cale, s-a ilustrat şi prin vederile înaintate dovedite faţă de eve-
nimentele politice din Europa, cu deosebirile faţă de mişcările
revoluţionare şi naţionale. În „cronicele străine”, publicate în
„Vocea Oltului”, Emanoil Chinezu s-a referit, adeseori, la stări
de lucruri din principalele ţări europene fără a evita, de cele
mai multe ori, să le pună în comparaţie cu evenimentele din
Principatele Române. În multe din articolele publicate în perio-
dicele craiovene sau din Bucureşti, avocatul Chinezu nu a ezi-
tat să salute evenimentele europene care aveau un puternic su-
port revoluţionar şi care vor influenţa şi soarta Ţărilor Române.
O contribuţie deosebită în propagarea programului naţi-
onal, atât la oraşe cât şi la sate, şi în antrenarea tuturor credin-
cioşilor în mişcarea unionistă au avut-o clerul, monarhii şi pre-
oţii. Astfel, preotul Mihai Amzulescu de la Biserica Madona
Dudu din Craiova, la slujba din ziua de 6 mai 1857 i-a îndem-
nat pe credincioşi să semneze programul naţional. „Stindardul
mântuirii - preciza el - s-a înălţat: Programul naţional să se îm-
plânte în inima tuturor românilor, să se transforme în sângele şi
viaţa a tot individului ce doreşte a trăi ca Român, şi să se pre-
facă în aerul a cărei respirare ne ţine viaţa. Fiindcă prin unire
un popor ajunge puternic, de străini respectat şi în zilele de
primejdii înfricoşător.
Români, creştini, mântuirea şi fericirea voastră este:
Unirea ţărilor cu domnitor străin şi chezăşia autonomiei cu gu-
vern constituţional”.265
Atmosfera unionistă creată în Principate a avut un pu-
ternic ecou în coloanele unor importante organe de presă euro-
pene. La 6/18 august 1856, „L′Indépendence Belgique” subli-
nia, nu fără admiraţie, „spectacolul oferit de o naţiune, care, di-
vizată de secole în două state distincte, vrea cu hotărâre să în-
lăture separaţia şi încearcă, cu o minunată abnegaţie şi un in-
265
Idem, an I, nr. 6, 9 mai 1857, p. 4.
136
stinct politic foarte rar, să se unească, să fie unul şi acelaşi trup,
în toată opoziţia redutabilă a două mari puteri vecine”.266
Necesitatea unirii este demonstrată convingător şi de
jurnalul francez „Le Siécle”, într-un articol reprodus şi de „Vo-
cea Oltului”: „Ceea ce trebuie Principatelor, ceea ce doresc ele
cu ardoare, este o adevărată şi sinceră unitate politică. Izolate,
ele sunt prada celui ce le ocupă mai întâi, cu tot eroismul sol-
daţilor lor naţionali; reunite, ele fac ceva: atunci cel ce va voi
să le atace, trebuie mai înainte să-şi ia bine seama! Izolate ră-
mân nişte mici provincii sub suveranitatea Turciei; reunite de-
vin un stat protegiat nu numai prin neutralitatea sa, dar şi prin
el însuşi (...). Izolarea pentru dânsele este continuarea nopţii;
reunirea este începutul zilei, alba dies, cum zice poetul”.267
Emanoil Chinezu urmăreşte cu înfrigurare evenimentele zil-
nice, acţiunile întreprinse, fluxul sau momentele de reflux ale
mişcării unioniste locale. Constată cu bucurie că „atmosfera
politică a districtului Olteniei s-a limpezit şi mai puţini sunt
care încă nu împărtăşesc dorinţele naţiunii”268, şi este îngrijorat
în faţa tentativei câtorva antiunionişti de a corupe şi demoraliza
partidul naţional.
Se înfruntă astfel, în anii luptei pentru făurirea statului
naţional român, cele două curente politice, liberal şi conserva-
tor, dezbinate de deosebirile dintre propunerile lor de reorgani-
zare a structurilor statului naţional.
Divergenţele acestea vor fi însă subordonate marelui
ideal de care, într-o măsură mai mare sau mai mică, erau ani-
mate ambele curente. Preocuparea de a realiza Unirea, era atât
de puternică încât atât liberalii cât şi conservatorii vor renunţa
de moment la confruntare în probleme interne, concentrându-şi
întreaga capacitate şi energie luptei pentru triumful principiului
unionist.

266
Gh. Platon, Lupta românilor..., p. 20.
267
„Vocea Oltului”, an I, nr. 1, 22 aprilie, 1857, p. 4.
268
„Oltul”, an I, nr. 18, 29 iulie 1857, p. 69.
137
 EMANOIL CHINEZU – AUTOR AL
PROGRAMULUI UNIONIST CRAIOVEAN
INTITULAT „DORINŢELE ROMÂNILOR”

Atât în interiorul Principatelor cât şi în afara lor, liderii

partidei naţionale au elaborat numeroase proiecte de programe
politice în jurul cărora au fost antrenate toate clasele sociale.
Fără a fi identice, ele conţineau obiectivul esenţial al societăţii
româneşti – unirea Moldovei cu Ţara Românească.
Craiova s-a afirmat, şi din acest punct de vedere, ca
unul din cele mai dinamice şi viguroase centre ale luptei pentru
unire. Numeroşi intelectuali craioveni în frunte cu Gheorghe
Chiţu, Emanoil Chinezu, Alexandru Aman, Barbu Bălcescu,
Petre Opran, Vasile Caloianu, Dimitrie Nenciu şi alţii s-au an-
gajat în dezbaterea şi redactarea unui program politic unio-
nist.269 Astfel, Emanoil Chinezu s-a dedicat regrupării forţelor
capabile să ducă mai departe idealurile revoluţiei paşoptiste şi
să împlinească înaltul ideal al Unirii. Pentru aceasta era nece-
sară conlucrarea tuturor forţelor sociale. „În acest moment
clase nu mai vedem: boieri sau neguţători, literaţi, meseriaşi
sau plugari suntem toţi cetăţeni într-acelaşi grad, toţi alegători
şi eligibili, şi numai noi vedem între noi alte distincţii decât
acelea ce rezultă din probitate, din ştiinţă şi devotament şi care
fac adevăraţii bărbaţi de merit. Să lucrăm dar cu sinceritate în
unire şi armonie pentru dobândirea comunei dorinţe; căci de la
noi singuri depinde viitorul, progresul şi fericirea naţiei”.270
269
Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, op. cit., p. 27; ***, Istoria ilustrată a
Craiovei, Craiova, 1996, p.58.
270
„Oltul”, an I, nr. 10, 4 iunie 1857, p. 38.
138
 Analist profund al epocii, Emanoil Chinezu a demon-
strat în articolul intitulat O soluţiune a chestiunei de zi a româ-
nilor de la Dunăre, octombrie 1856, Craiova că „Dorinţele
noastre nu sunt nici dorinţe de astăzi, nici dorinţe bazate pe
vreun drept dobândit acum, ci dorinţe ce de veacuri am avut, şi
care sunt bazate pe drepturi antice şi neprescriptibile.
Aceste dorinţe sunt: De a forma un singur stat, un sin-
gur popul, precum suntem o singură şi aceeaşi Naţiune; De a ne
constitui după vechile noastre datini, singuri şi de sine-ne, după
dreptul de autonomie ce până astăzi am păstrat, şi care deşi su-
grumat în toate chipurile, dar este învederat că am avut nenoro-
cirea de a-l stricora printre toate vicisitudinile timpurilor”.271
Emanoil Chinezu demonstra că poporul român are
dreptul de a-şi alege singur calea care trebuia să o urmeze.
„Această Adunare, oricare ar fi numele ei: Divan ad-hoc, Con-
stituantă, Adunarea obştească, staturi generale, totuşi, ce este
netăgăduit, este că ea este o reprezentaţiune a poporului român,
strânsă şi adunată prin voinţa lui. Această Adunare, aşa dar, se
va lupta pentru interesele Românilor. Această Adunare, aşa
dar, nu va avea a se teme ori a da vre-o socoteală decât româ-
nilor. Din acest punct de vedere, mandatul imperativ este de o
importanţă însemnătoare. El arată, acelui deputat la Divanul
ad-hoc, că suveranul care îl creează, şi a cărui voinţă plană
peste dânsul, este Naţiunea. Divanul ad-hoc are, aşa dar, – pre-
ciza Emanoil Chinezu –, unica şi singura misiune de a cere
Comisiei Europene a defini, regula şi circumscrie, odată şi
pentru totdeauna, raporturile noastre cu Poarta, încât să nu mai
poată avea loc echivocul şi falsele interpretaţiuni, şi prin ur-
mare intervenţiunile şi protectoratele”.272
La începutul anului 1857, lupta pentru unire din Princi-
pate a păşit într-o fază nouă. Începea prima bătălie electorală
decisivă pentru viitorul neamului.

271
Emanoil Chinezu, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 56.
272
Ibidem, p. 37 şi 45.
139
 În această atmosferă de responsabilitate civică majoră, a
fost pus în dezbatere publică programul unioniştilor craioveni,
alături de programele naţionale. Încă din februarie 1857, în ar-
ticolul Dorinţele Românilor, înaintea Comisiunei europene ce se
aşteaptă de la Bucureşti, anul 1857, Emanoil Chinezu făcuse
cunoscut principiile programului craiovean ce avea să fie pus în
dezbatere publică în aprilie acelaşi an, precizând că dorinţele
fundamentale ale românilor erau: „Unirea Moldovei cu Ţara
Românească, autonomia, convocarea adunării generale în
vederea elaborării constituţiei şi dreptul românilor de a prezenta
şi susţine Declaraţia de unire în faţa Congresului de la Paris”.273
Emanoil Chinezu împreună cu Petre Opran elaborează
şi pun în circulaţie la 10 aprilie 1857 programul „Dorinţele
Românilor”274 - care s-a dovedit a fi mai radical şi mai bogat
decât însuşi programul Comitetului central de la Bucureşti.
Programul unioniştilor craioveni a apărut la o lună după
ce fuseseră adoptate, la 1/13 şi 3/15 martie 1857, programele
comitetelor centrale ale unirii de la Iaşi şi Bucureşti, fiind, aşa
cum preciza Constantin Măcescu în articolul „Timpul alegeri-
lor soseşte”, „simplu în dorinţele lui, moderat în aspiraţiile sale,
politic în limba sa”.275
Programul conţinea, în esenţă, aceleaşi revendicări ca şi
programul Comitetului central unionist din Bucureşti, autorii
lui pronunţându-se, în primul rând, pentru respectarea autono-
miei şi a drepturilor internaţionale ale Ţărilor Române, con-
form cu tratatele încheiate cu Înalta Poartă.
„În puterea vechilor drepturi ale ţării noastre, respectate
prin tratatele ce au încheiat după vremi Domni noştri Moldo-
Români cu Înalta Poartă, şi în urmarea tratatului de la Paris din
18/30 martie 1856 – se specifica în Program –, voind să păs-
273
Ibidem, p. 61.
274
Ion Pătroiu, op. cit., p. 77; idem, Un program unionist craiovean necunoscut,
p. 111; Cosmin Lucian Gherghe, „Dorinţele Românilor”, program unionist
craiovean, p. 72.
275
„Vocea Oltului”, an I, nr. 1, 22 aprilie 1857, p. 4.
140
trăm în toată întregimea lor acele drepturi strămoşeşti, care sunt
temeliile Autonomiei noastre, şi să respectăm totdeodată şi
drepturile Înaltei Porţi, stipulate prin acele tratate, noi
subînsemnaţii români cerem:
1. Respectarea Autonomiei şi a drepturilor noastre in-
ternaţionale, după cum sunt hotărâte amândouă prin tratatele
din anii 1393, 1460 şi 1513, încheiate între Ţările Române şi
Înalta Poartă;
2. Unirea ţărilor România şi Moldavia într-un singur
stat, şi sub un singur guvern;
3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o fami-
lie încoronată d′ale Europei, ai cărui moştenitori născuţi în ţară,
cerem a fi crescuţi în religia noastră;
4. Guvern constituţional reprezentativ şi după datinile
cele vechi ale ţării, o singură adunare obştească, care va fi în-
tocmită pe bază alegătoare largă, din toate clasele, încât să re-
prezinte interesele tuturor românilor din Principate”.
Totodată, Programul prevedea: „respect la dreptul pro-
prietăţii de orice natură; respectul muncii şi pentru pământul
proprietăresc, ce va trebui săteanului de muncă, ce va învoi cu
oricare proprietar va putea: dreptul deopotrivă al tuturor româ-
nilor înaintea legilor (...) ne îndatorăm ca votul nostru să-l dăm
numai pentru aceia, care prin purtările lor din trecut au toată a
noastră încredere, şi vor fi în stare de a sprijini la obşteasca
adunare ad-hoc dorinţele sus-zise ale naţiei, atât prin grai cât şi
prin înscrisul nostru ce-i vom da pentru acest sfârşit; iar câţi
vom fi aleşi de deputaţi, ne îndatorăm asemenea a sprijini do-
rinţele naţiei atât prin grai, cât şi prin înscrisul sus zis; precum
şi prin darea votului de faţă, iar nu în secret, spre a încredinţa
conform tratatului de la Paris şi mai bine pe D-nii comisari ai
puterilor Europene, despre adevăratele «dorinţe ale locuitorilor
români din Principate»”.276
Faţă de programul Comitetului central al Unirii din Bu-
cureşti, autorii programului de la Craiova solicitau în plus ca
276
Petru Opran, Răspuns la un articol din jurnalul „Secolul”, nr. 30,
Bucureşti, 1857, pp. 6-8.
141
românii să fie reprezentaţi la Conferinţa de la Paris care urma
să ia în dezbatere hotărârile Adunărilor ad-hoc. Apreciind „că
este de neapărată trebuinţă de a avea şi reprezentanţii noştri la
Congresul de la Paris (Conferinţa din 1858), spre a sprijini in-
teresele ţării la darea desăvârşirii hotărârii asupra drepturilor
noastre”277, unioniştii craioveni considerau că dreptul de a fi re-
prezentaţi la masa tratativelor, „este un drept atât de firesc ce
rezultă din suveranitate, drept cunoscut de însuşi Congresul de
la Viena”.278 Ei atrăgeau atenţia asupra faptului că prezenţa
noastră la conferinţa marilor puteri era necesară „spre a evita
într-o altă ocaziune o asemenea nedreptate”279 pentru ca marile
puteri să nu se obişnuiască a hotărî în lipsa popoarelor mici.
Imediat după lansarea programului, autorii lui au fost
acuzaţi de scindarea şi dezorganizarea mişcării unioniste. Ast-
fel, redactorul ziarului „Secolul” pune în dezbatere programul
craiovenilor, exprimându-şi dezacordul cu principiile votului
imperativ scris şi dreptul de a avea delegaţi la Congresul de la
Paris.
„Mai întâi, nu observăm până la oarecare loc între am-
bele programe decât o diferenţă şi o schimbare de vorbe, aşa
cetim în loc de «în virtutea, în puterea» în loc de «consfinţite
prin capitulaţiile», «respectate prin tratate», în loc de «dreptu-
rile de suzeranitate», «drepturile înaltei Porţi» etc.
Singura deosebire care, trebuie să o mărturisim, e destul
de mare; se observă în dorinţa ce autorii acestui program îşi
manifestă, de a trimite reprezentanţii d-lor la Paris, spre a
susţine drepturile ţării şi în aruncarea absolută a mandatului
imperativ.
Pentru cea dintâi idee ce le trăzni d-lor în cap şi care
poate va fi mai avut-o şi alţii pe aici, dar care cunoscându-i ne-
putinţa n-a vrut să măsoare marea cu degetul, noi nu putem de-

277
Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, op. cit., p. 18.
278
Ibidem, p. 154.
279
Ibidem.
142
cât a felicita pe confraţii noştri de dincolo de Olt, de vor fi aşa
de dibaci spre a modifica Tratatul de la Paris şi a face ca alătu-
rea cu reprezentanţii Franţei şi Angliei să vedem şi reprezen-
tanţii Craiovei, observaţi bine lectori numai pe ai Craiovei, căci
acolo s-a pus pe tapet pentru prima oară această idee”.280 Ema-
noil Chinezu şi Petre Opran au răspuns criticilor aduse moti-
vând că, prin adoptarea „principiului celor patru baze funda-
mentale” şi subscrierea de ei, ca persoane, a programului naţi-
onal, nu au dorit decât să ofere „un mijloc de a forma şi de a
uni opiniile asupra cerinţelor ce avem a face astăzi şi asupra
măsurilor ce avem a întrebuinţa pentru realizarea lor”.281 Toto-
dată, programul avea „misiunea de a lumina publicul şi de a uni
spiritele oamenilor ca să conlucreze la unirea principatelor, la
fericirea naţiei noastre, iar nu să întărâte duhurile, preciza Petre
Opran în articolul intitulat „Răspuns la un articol din jurnalul
«Secolul»”.282 „Eu, ca unul din cetăţenii Craiovei – preciza Pe-
tre Opran –, în contra cărora s-a pronunţat autorul acelei critici
cu atâta nepoliteţe, ştiu că nici ambiţiunea nici duhul de a răs-
turna, nici cugetul de a manifesta vreo dibăcie n-a motivat
schimbarea programului central din Bucureşti, [...] ci numai
spre a putea fi folositori obştei, iar nu ca să aducă dezbinare,
mai cu seamă, ţinându-se tot de principiul celor patru baze fun-
damentale”.283
Răspunzând, redacţia ziarului „Secolul” a motivat criti-
cile aduse programului, pe de o parte, de teama scindării mişcă-
rii unioniste, iar pe de altă parte, de ideile şi conceptele noi pe
care le conţinea „neapărata trebuinţă de a avea şi reprezentanţii
noştri la Congresul de la Paris spre a sprijini interesele ţării la
darea desăvârşitei hotărâri asupra drepturilor noastre” şi „man-
datul imperativ scris pentru toţi deputaţii partidei naţionale”.
Replicând criticilor lui Busuioceanu, Emanoil Chinezu şi Di-
280
„Secolul”, nr. 30, Bucureşti, 1857.
281
Petre Opran, op. cit., p. 9.
282
Ibidem.
283
Ion Pătroiu, La cumpăna a două epoci, 1849-1877, p. 78.
143
mitrie Nenciu au precizat că „dorinţa de a avea şi noi un dele-
gat din sânul nostru care să ne apere drepturile în Congresul
puterilor când acestea vor avea a hotărî soarta noastră, va să
zică, a cerca marea cu degetul” arată că „scopul nostru, dom-
nule redactor, a fost de a dori şi a expune dorinţa noastră pre-
cum am expus şi acele patru puncturi principale din programul
nostru.
Principiul adoptat de noi – preciza Emanoil Chinezu –
este un principiu moral căci se bazează pe încrederea ce ur-
mează neapărat să avem unii într-alţii şi fără de care n-am pu-
tea nici într-un chip să aspirăm la acea viaţă politică şi socială,
la acea libertate onestă, şi morală, la acea unire şi la acea dra-
goste între fraţi de acelaşi sânge, viaţă, libertate şi unire, după
care suntem atât de setoşi”.284
Propunerea ca românii să aibă dreptul să fie reprezentaţi
la Congresul de la Paris a fost primită cu interes de numeroşi
lideri ai partidei naţionale. Cererea ca Ţara Românească „să
aibă la conferinţe un reprezentant, nu craiovean, precum zice d-
lui (Ilariu Busuioceanu, redactorul ziarului „Secolul”) ci român
– preciza George Măcescu – şi aceasta când s-ar întâmpla (ceea
ce puţin a lipsit a-l împlini la Conferinţele de la Viena), cred,
nu ar părea rău nici unui român”.285
Reprezentarea intereselor poporului român pe lângă
cancelariile statelor europene era o necesitate, ideea reprezentă-
rii românilor la Congresul de la Paris fiind reluată şi susţinută
de numeroşi patrioţi români. Astfel: Barbu Gănescu, deputatul
oraşului Târgu-Jiu în Adunarea ad-hoc, a propus introducerea
în raportul întocmit pentru Comisia europeană a textului: „Nu-
mai pentru că în Congresul de la Paris românii nu-şi avură re-
prezentantul lor, Înaltele Puteri, în a lor înţelepciune, hotărâră
că urmează a se consulta poporul moldo-român asupra dreptu-
rilor şi dorinţelor lor”286, Christian Tell a iniţiat o moţiune pen-
284
Emanoil Chinezu, Dimitrie Nenciu, Domnului redactor al jurnalului
„Secolul”, Craiova, 1857, pp. 3-5.
285
„Vocea Oltului”, an I, nr. 3, 7 mai 1857, p. 11.
286
***, Acte şi documente, vol. VI, Bucureşti, 1901, p. 89.
144
tru a se organiza „o subscripţie naţională pentru un delegat în-
sărcinat să pledeze cauza pe lângă Congresul de la Paris”, iar
C.A. Rosetti a propus trimiterea „mai multor delegaţi”.287
Cu toate acestea, dreptul de reprezentare al românilor la
Congresul de la Paris, una din cele mai radicale revendicări ale
programului craiovean, nu s-a realizat.
O altă idee lansată de programul „Dorinţele Români-
lor”, prin care se deosebea de programul Comitetului central al
unirii, era cea a mandatului imperativ scris ce trebuia să fie în-
mânat tuturor deputaţilor aleşi pentru Adunarea ad-hoc. „Mij-
locul cel mai salutar de a ajunge la scopul nostru – preciza Pe-
tre Opran – este de a da deputaţilor instrucţiuni înscrise despre
cele mai de căpetenie dorinţe ale românilor care înscris cu
asemenea obligaţiune se numeşte în toată lumea mandat impe-
rativ”.288 Unioniştii craioveni au dat noi dimensiuni „mandatu-
lui imperativ”, prezent şi în programul central, întărindu-l cu
„înscrisul” alegătorilor şi cu „votul pe faţă”, deoarece astfel
urmau a fi susţinute mai bine adevăratele dorinţe ale românilor,
iar „dovezile înscrise şi depuse în obşteasca adunare vor putea
servi în caz de nerecunoaştere a unirii drept argument legal
de protestare, ceea ce prin simplu mandat nu se poate dobândi
cu înlesnire mandat care va rămâne în faţa Europei ca un mo-
ment doveditor despre dorinţele noastre la întâmplarea când
unii din avocaţii noştri vor cugeta să ne înşele. Din acest punct
de vedere – concluziona Emanoil Chinezu – mandatul impera-
tiv este de o importanţă însemnătoare. El arată, celui deputat la
Divanul ad-hoc, că suveranul care îl creează, şi a cărui voinţă
plană peste dânsul, este Naţiunea, deşi legea electorală după
cum este aleasă nu este făcută de naţiune”.289 Împotriva manda-
tului imperativ s-a declarat şi fostul domnitor al Ţării Româ-
neşti, Gheorghe Bibescu, care susţinea că deputaţii trebuiau „să

287
Ibidem, p. 382.
288
Petre Opran, op. cit., p. 9.
289
Emanoil Chinezu, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 37.
145
formuleze dorinţele ţării, în marginile dreptului şi ale bunei cu-
viinţe”.290
Programul unioniştilor craioveni a declanşat aprinse
dezbateri publice, contribuind la delimitarea grupărilor politice
şi la consolidarea poziţiilor partidei naţionale. Ziarul unionist
„Vocea Oltului”, a găzduit în coloanele sale numeroase articole
referitoare la programul Dorinţele Românilor contribuind astfel
la popularizarea lui şi la o înţelegere cât mai exactă din partea
locuitorilor Olteniei.
Referitor la „organizarea din lăuntru”, programul craio-
vean prevedea „respect la dreptul proprietăţii de orice natură”,
„respectul muncii, şi, pentru pământul proprietăresc, ce va tre-
bui săteanului de muncă, se va învoi cu oricare proprietar va
putea” recunoscându-se, astfel, dreptul asupra pământului al
ambelor clase, boieri şi ţărani, precum şi „dreptul deopotrivă al
tuturor românilor înaintea legilor”, principii fundamentale ale
dezvoltării societăţii. Din dorinţa de a nu scinda mişcarea unio-
nistă şi de a concentra toate forţele social-politice, inclusiv bo-
ierimea, în jurul celor patru puncte ale programului naţional,
reprezentanţii Craiovei nu au înscris între revendicările lor
principiul împroprietăririi sătenilor, chiar dacă majoritatea lide-
rilor săi erau adepţii acestei măsuri.
„Noi ştim şi mărturisim că proprietatea este baza tuturor
societăţilor – preciza C. Măcescu –, că fără respectarea ei tot se
desfiinţează, tot piere într-însa, şi pentru regularea ei că trebuie
studiu serios, cunoştinţe practice şi un timp mai îndelungat.

290
Gheorghe Bibescu, Domnia lui Bibescu. Legi şi decrete 1843-1848.
Răzvrătirea din 1848. Istorie şi legende, vol. II, Bucureşti, 1874, p. 478-
479.
146
„Dorinţele românilor“, programul unionist elaborat de Emanoil Chinezu şi Petre Opran
147
 Spunând astăzi Europei trebuinţele ce le simţim pentru
organizarea noastră politică, regularea proprietăţii rămâne mai
la urmă un punct de dezbătut între noi, şi, când timpul va veni,
vom cerceta, trebuinţele şi reformele ce sunt neapărate. Punând
baza respectului proprietăţii, orice reformă ar veni, ele nu ar
putea ataca acest principiu sacru, ci ar ţinti numai la nişte re-
forme de îmbunătăţiri, de mijloace pentru dezvoltarea muncii,
pentru înavuţirea naţiunii şi înflorirea comerţului”.291
Programul Dorinţele Românilor prevedea, de aseme-
nea, că, după ce marile puteri îşi vor da acordul, vor „respecta
şi chezăşui cele patru puncte sus-zise”. În consecinţă, Adună-
rile ad-hoc din cele două Principate urmau să se declare „în
puterea dreptului de autonomie, ca o adunare extraordinară,
care va alcătui legea cum au a se compune în viitor obşteasca
adunare a ţării, pe baza art. 4 mai sus zisu, spre a se putea în-
deletnici apoi numai aceasta de reformele din lăuntru ale sta-
tului român, aşezând bazele viitoarei sale reorganizări”. Asa
dar, nu marile puteri urmau să decidă viitoarea organizare in-
ternă a statului român, ci adunarea reprezentativă, reprezentan-
ţii aleşi ai întregului popor.
Dorinţele Românilor – se dovedea astfel mai radical şi mai
bogat decât însuşi programul Comitetului unionist de la Bucureşti.
Înflăcărarea cu care Emanoil Chinezu a susţinut în
presa timpului acest program vădeşte limpede contribuţia sa di-
rectă la elaborarea unui atât de important document unionist.
Oprindu-se asupra explicării principiilor şi prevederilor celor
mai importante din Dorinţele Românilor, Chinezu propune o
rezolvare radicală a „dorinţelor” societăţii româneşti. Mai târ-
ziu, Emanoil Chinezu a mărturisit că prin acest program s-a
urmărit de fapt „Unirea Ţărilor şi constituirea lor prin iniţiative
naţionale”.292

291
„Vocea Oltului”, an I, nr. 4, 11 mai 1857, p. 16.
292
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderiei ministerului Brătianu, p.
194.
148
 „În momentul acesta – scria E. Chinezu – un fenomen
rar se petrece în viaţa poporului român. De la o margine la alta
a ţărei nu se vorbeşte, nu se dezbate, nu se visează decât de do-
rinţe. A dori sau a nu dori; aceasta este acum întrebarea cea
mare, care înseamnă tot atât cât a fi sau a nu fi – pentru oricare
cetăţean român”.293
Negând vehement atributul de „utopii revoluţionare”,
cu care erau etichetate prevederile din programul comitetului
craiovean, Chinezu le considera „realităţi ale progresului şi ale
unei naţiuni chemată către progres”. El condamnă în termeni
fermi, tendinţa conservatoare de „aşteptare şi tăcere” sau „mer-
sul pe căi lăturalnice”, îndemnând „la acţiune deschisă şi hotă-
râtă”, chemând forţele unioniste să se organizeze, afirmând că
„istoria ne arată că cele mai multe cetăţi au căzut nu pentru că
au avut inamici puternici, ci pentru că amicii lor nu au fost bine
organizaţi”.294
De asemenea, Emanoil Chinezu a elaborat un veritabil
regulament de organizare şi desfăşurare a dezbaterilor, regula-
ment care viza, ca şi celelalte idei şi concepte ale liberalilor ra-
dicali, garantarea izbânzii programului naţional în viitoarea
Adunare ad-hoc.295
Prin activitatea lor, unioniştii craioveni în frunte cu
Emanoil Chinezu, Gheorghe Chiţu, Constantin Măcescu, Ale-
xandru Aman, Barbu Bălcescu au reuşit să antreneze în lupta
pentru unire cele mai largi clase şi categorii sociale, creând
condiţiile pentru victoria partidei naţionale în alegerile care
urmau. Pentru menţinerea unităţii mişcării unioniste şi pentru a
nu supăra marile puteri europene, liberalii craioveni au aban-
donat programul lor, Dorinţele Românilor, şi şi-au alăturat
eforturile la susţinerea programului naţional central, care, în li-
nii mari, prevedea: autonomia, neutralitatea, unirea, prinţ

293
„Vocea Oltului”, an I, nr. 1, 22 aprilie 1857, p. 4.
294
„Oltul”, an I, nr. 10, din 4 iunie, 1857, p. 38.
295
Idem, an I, nr. 16, 25 iunie 1857, p. 63.
149
străin, guvern constituţional şi o singură Adunare, aleasă „pe o
bază electorală îndestul de largă, încât să reprezinte interesele
generale ale populaţiei”. Programul includea, într-un punct
special : „respect la dreptul proprietăţii de orice natură”.296
Aşa dar, în cele din urmă programul a fost abandonat.
„Timpul fiind foarte scurt – motiva părăsirea programului
Emanoil Chinezu – ideile, noi pentru publicul nostru; chiar mai
novici şi nedeprinşi cu asemenea discuţiuni, ne temurăm că mai
multă confusiune vom produce decât lumină; şi că, inamicii
noştri, vor profita de dânsele mai mult decât noi”.297
La 11/23 martie, Comitetul Central al Unirii din Bucu-
reşti trimitea o adresă celui din Iaşi, în care invita pe moldoveni
la colaborare pentru atingerea scopului comun. Tot în luna
martie soseau la Bucureşti comisarii puterilor, prilej de mani-
festaţii unioniste în ambele Principate, şi tot acum se predau
caimacamilor firmalele pentru convocarea Adunărilor ad-hoc.
Campania electorală era astfel deschisă.
Emanoil Chinezu a redactat în octombrie 1857, în limba
franceză, un memoriu cu scopul mărturisit de „a se da Comisiei
europene” deoarece „aeropagul european a luat prudenta şi lă-
udabila decizie de a veni la faţa locului pentru a vedea lucrurile
nu cum puteau fi ele reprezentate ci cum sunt ele în realitate”,
pe care l-a intitulat: Memorandum sur les Principautes
Danubiennes écrit pour les comissaires européens, reunis a
Bucharest d′apres l′art 23 du traité de Paris en 1856, în care a
făcut o amplă analiză a situaţiei interne şi externe a ţărilor ro-
mâne, expunând pe larg drepturile de suveranitate ale poporu-
lui român bazate pe tratatele încheiate de Principatele Române
cu Poarta. „Principiul din care Poarta îşi ia din abundenţă ter-
minologia politică (vasalitate, capitulaţii - n.n.) în ceea ce ne
priveşte – scria el - este fals. Istoria este acolo pentru a atesta

296
***, Istoria României, vol. IV, p. 270; Luchian Deaconu, Otilia Gherghe,
op.cit.,p.18-21.
297
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 210.
150
că niciodată forţa nu i-a creat această poziţie avantajoasă faţă
de noi. Punct de cucerire prin arme! Noi nu am primit deci, ca-
pitulaţii, dar am încheiat tratate.
Ne guvernăm singuri – continua Emanoil Chinezu –, ne
bucurăm de ţara noastră, exercităm suveranitatea şi toate
lucrurile care decurg de aici, nu acordate de Poartă pentru a fi
imunităţi şi privilegii ci avute de noi personal, transmise de
strămoşii noştri ca drepturi imprescriptibile, apărate cu bucurie
de armele noastre.
Tratatele pe care relaţiile cu Poarta le-au prilejuit nu ni
le-au dat nicidecum, ele nu sunt decât garantate contra
eventualelor încălcări”.298
Memoriul a văzut lumina tiparului abia în anul 1862,
sub titlul Les Principautes Danubiennes devant le droit public
europeen, deoarece, precizează Emanoil Chinezu în prefaţa lu-
crării, „acest memoriu ce s-a scris sub căimăcămia după firman
nu fu îngăduit de cenzură a se tipări atunci”299 fiindcă nu se do-
rea a face cunoscută adevărata situaţie politică a ţărilor noastre
şi cuprinde două capitole distincte:
I Problema internă „care are drept obiect statul de sine,
statul din punct de vedere al existenţei sale, statul ca individ
real şi existent”, demonstrând că „statul român nu trebuie să fie
respectat în virtutea unui protectorat colectiv pe care Puterile
europene îl asigură, ci în virtutea unui drept public pe care
echilibrul european, civilizaţia sau, dacă vreţi, pacea comună îl
necesită de pe o zi pe alta.
Şi asta pentru unicul şi imuabilul motiv că statul român
nu şi-a început existenţa prin protectorate sau prin imunităţi ci,
foarte simplu, ca fiecare stat suveran”.300

298
Idem, Les Principautes Danubiennes devant le droit public europeen,
Craiova, 1862, p. 9.
299
Ibidem, p. VIII.
300
Ibidem, p. 13.
151
Emanoil Quinezu, Les Principautes Danubiennes devant le droit
public europeen, Craiova, 1862
152
 Emanoil Chinezu evocă, printre alte argumente, şi fap-
tul că „Poarta, până în anul 1856, a pus în capul adreselor sale
fraza următoare: «Această ţară, al cărei guvern are o libertate
deplină, este afară de puterea turcească şi se guvernează după
propriile sale legi şi obiceiuri».301
Punând drept motto o sintagmă din Contele de Garden
cum că „toate naţiunile au aceleaşi drepturi, pentru că ele au
toate aceleaşi sarcini, şi drepturile unora nu pot fi limitate decât
de cele ale celorlalte”, după ce arată rolul Europei în eveni-
mentele care aveau loc, autorul demonstrează că „atunci când
se va dori într-adevăr a recunoaşte că statul nostru este o exis-
tenţă pe deasupra anterioară antagonismului Rusiei cu Poarta
Otomană, atunci când se va dori într-adevăr să se observe că
suzeranitatea şi protectoratul, departe de a-l fi instaurat, l-au in-
firmat ilegal rând pe rând, când vor dori să remarce că suzera-
nitatea şi protectoratul nu au fost decât nişte maşinaţii inventate
pentru distrugerea sa, că ele nu au avut cel puţin un motiv de a
fi legale, astfel putem recunoaşte, fără îndoială, că statul nostru
este un stat suveran ca oricare altul, existând prin el însuşi şi
din el însuşi, pentru că aparenţa nu trebuie niciodată să învingă
realitatea, că suzeranitatea şi protectoratul nu erau lucruri reale
ci invenţii ce dispar la primul examen făcut conştiincios în nu-
mele principiilor Dreptului, că protectoratul colectiv nu poate
rezulta dintr-un protectorat şi o suzeranitate, iluzorii. Atunci se
poate, în sfârşit, concluziona că nu este nevoie să se creeze o
combinaţie politică nouă, un stat oarecare, pentru că el exista
deja, nu trebuie decât degajat de piedicile care îl întunecă sau îl
fac să şchiopăteze”.302
II. Problema externă „care are drept obiect statul pentru
sine, statul din punct de vedere al relaţiilor sale cu alte state,
statul ca persoană morală, liberă, independentă sau supusă şi
abuzată”, concluziona: „chiar dacă noi am fost mereu orbiţi,

301
Ibidem.
302
Ibidem, p. 12.
153
învineţiţi, mutilaţi şi maltrataţi, noi ne-am lăsat trupurile şi
sângele, dar niciodată Independenţa, niciodată Existenţa noas-
tră politică”.303
Făcând o incursiune în istorie, Chinezu demonstrează
că datorită poziţiei sale statul român a fost „destinat pentru a
servi de martir al civilizaţiei”, că „noi am fost instituiţi de Tra-
ian pentru a acoperi cu trupurile noastre Imperiul Roman îm-
potriva invaziilor”, iar după retragere „noi ne-am aflat în con-
tact cu naţiunile barbare care vor inunda Imperiul, cu Islamis-
mul care vroia să se răspândească în Europa, cu ortodoxia”.304
Organizarea Statului este făcută, având în vedere ra-
porturile juridice ale Ţării Româneşti faţă de Imperiul Otoman.
Chinezu precizând în repetate rânduri că au avut loc tratative
între turci şi „prinţii noştri” propunându-se condiţii care au fost
acceptate de Sultan, încheindu-se „tratate” ce au stat la baza
relaţiilor noastre internaţionale cu turcii „prin care erau stabilite
nu numai obligaţii, dar şi drepturi pentru ambele părţi. Relaţiile
noastre cu Poarta nu sunt atunci cele pe care le numim, după
drepturile omului, relaţii forţate, ci relaţii de bună voie. Noi
suntem, foarte simplu, aliaţii Porţii. Banii pe care noi suntem
angajaţi să îi dăm sunt subsidii, pentru că ei sunt daţi în virtutea
unei stipulaţii, conform căreia turcii se angajează să ne
ajute/asiste cu forţele lor în războaiele pe care noi le-am putea
avea cu vecinii”.305
Atributul de împărţire a dreptăţii pe care, de altfel,
Domnii noştri l-au avut întotdeauna dovedeşte autonomia şi su-
zeranitatea internă, aşa cum fusese definită de vechiul drept
românesc, de obiceiul pământului. Drept urmare, unirea Ţărilor
Române este un drept legitim, istoric al poporului român. În în-
cheiere, Chinezu afirmà că: „Intervenţia Rusiei şi a Turciei nu
are nimic în comun cu intervenţia europeană, nobilă şi dezinte-

303
Ibidem, pp. 5-6.
304
Ibidem, p. 5.
305
Ibidem, p. 9.
154
resată în scopul său, că ultima este atât de profitabilă pe cât era
prima dăunătoare”.306
Putem afirma că, alături de celelalte memoriile care s-
au redactat în preajma Unirii, este unul din cele care tratează
temeinic numeroase şi importante chestiuni de ideologie soci-
ală şi politică. După ce abordează în mod direct problema ca-
racterului vechilor raporturi româno-turceşti, autorul tratează,
pe larg, într-un spirit înaintat, problema raporturilor dintre pu-
terile publice într-un stat de drept, deosebirile dintre diferitele
forme de guvernământ, scoţând în evidenţă principiul suvera-
nităţii poporului.
Dorită de imensa majoritate a locuitorilor Principatelor
Române, unirea trebuia să fie adoptată, ca hotărâre naţională,
prin votul celor două adunări ad-hoc. Pentru atingerea acestui
obiectiv, grupările naţionale din Oltenia s-au mobilizat în vede-
rea pregătirii atente a alegerilor.

306
Ibidem, pp. 14-15.
155
 ALEGERILE PENTRU
ADUNĂRILE AD-HOC

După ce firmanul electoral a fost cunoscut şi a luat sfâr-

şit ocupaţia străină, mişcarea naţională şi-a intensificat activi-
tate. În amândouă ţările au început pregătirile în vederea alege-
rilor pentru Divanurile ad-hoc, trecându-se la întocmirea liste-
lor electorale.
La Craiova, în lunile martie-iulie 1857, au fost lansate
mai multe chemări prin care locuitorii oraşelor şi satelor au fost
invitaţi să-şi probeze responsabilitatea civică, patriotismul, pre-
zentând documentele necesare demonstrării calităţii de alegător
sau eligibil.
Acţiunea de întocmire a listelor de alegători s-a derulat
sub presiunea luptei dintre partida conservatoare şi partizanii
unirii, fiind punctată de numeroase abuzuri şi ilegalităţi ale
administraţiei, de ameninţări, mituiri şi memorandumuri ale
grupurilor boiereşti. Campania de înscriere pe listele electorale
a debutat într-o atmosferă tensionată.
Ca şi în cazul altor publicişti angajaţi plenar în lupta
pentru Unire, atenţia lui Emanoil Chinezu s-a îndreptat, în bună
măsură, în direcţia pregătirii opiniei publice pentru viitoarele
alegeri ale divanurilor ad-hoc, prevăzute de Tratatul de la Paris.
El a manifestat încredere deplină în caracterul patriotic al vii-
toarelor divanuri, precum şi acela al hotărârilor pe care urma să
le ia. Intr-un articol de fond, la 21 iunie 1857, scria că asupra
punctelor enunţate în programul partidei naţionale, unirea de-
plină a celor două ţări, domn străin şi celelalte, „opinia naţiunii
este manifestă, generală, necontestată”, aşa cum reieşea, de alt-

156
fel, din acţiunea de pregătire a alegerilor pentru divanuri, care
nu aveau să facă altceva decât să sancţioneze această voinţă.307
Neîndoindu-se de succesul unioniştilor, ca unul care
participase efectiv la mişcarea unionistă şi-i cunoştea secretele,
a pus accentul, ca şi alţi fruntaşi ai mişcării, pe calităţile morale
şi responsabilitatea viitorilor deputaţi, cerând alegătorilor, prin
intermediul ziarului „Oltul”, să-şi precizeze cu răspundere op-
ţiunile, căutând la aleşii lor spiritul patriotic, unionist.
Emanoil Chinezu considera necesar a fi desemnate
pentru alegerile în Adunările ad-hoc acele persoane care erau
pătrunse de spiritul unionist şi aveau „o cunoştinţă exactă a do-
rinţelor naţiunii”. Într-un articol publicat în „Oltul” din 25 iunie
1857, intitulat „Dorinţele Românilor”, Emanoil Chinezu a pre-
cizat că: „Dorinţele noastre nu sunt nici dorinţe de astăzi, nici
dorinţe bazate pe vreun drept dobândit acum, ci dorinţe ce de
veacuri am vrut şi care sunt bazate pe drepturi antice”. Dorin-
ţele românilor, scria, la rândul său, Emanoil Chinezu sunt: „De
a face, cu moldovenii unul şi acelaşi stat, una şi aceeaşi socie-
tate politică precum suntem acelaşi neam, aceeaşi societate
având aceleaşi dorinţe, aceleaşi sentinţe” deoarece fiecare stat
independent are dreptul de suveranitate. Din aceste motive –
continua Emanoil Chinezu – cererea noastră este: „A-i pro-
clama unitatea statului român alcătuită din cele două circum-
scripţii politice de mai înainte reunite Ţara Românească şi
Moldova; a se convoca adunarea generală constituantă care să
prescrie constituţiunea politică a noului nostru stat, în virtutea
dreptului de autonomie ce a avut şi încă are patria noastră”,
acest proiect să fie înaintat apoi Congresului, unde „avem tot
cuvântul a cere ca reprezentanţii noştri să ducă acolo reclama-
ţiunea noastră şi să o susţină”.308
Intensitatea şi forţa mişcării pentru unire au constituit
pentru opinia publică europeană şi pentru cercurile politice şi

307
„Oltul”, an I, nr. 15, 21 iunie 1857, p. 48.
308
„Oltul”, an I, nr. 16, 25 iunie 1857, p. 63.
157
guvernamentale ale continentului o mare surpriză. Întregul po-
por român era angajat în lupta pentru Unire, iar entuziasmul
maselor era atât de mare, încât consulul Austriei se temea de
izbucnirea unei răscoale.

Emanoil Quinezu, O privire asupra Principatelor de la Dunăre, articol scris

în 1856 şi apărut în volumul Studii politice asupra României, Bucureşti,
1866
158
 Concomitent, au continuat neîntrerupt negocierile dintre
marile puteri europene privitoare la organizarea Principatelor,
în timp ce în toată ţara s-a format un puternic curent care a mi-
litat pentru unire şi care avea de înfruntat opoziţia caimacami-
lor din ambele ţări.
Odată cu trecerea la întocmirea listelor electorale, locu-
itorii Craiovei au încercat să-şi asigure drepturile electorale.
„Posedând calităţile ce se cer unui român ca să poată figura ca
ales şi alegător între proprietarii cei mari, având vârsta cerută,
fiind fecior de boier, domiciliat aci şi având ca proprietatea
mea Floreşti peste 900 de pogoane de pământ de muncă”,
Barbu Bălcescu, fratele revoluţionarului Nicolae Bălcescu,
unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848, cerea să fie înscris pe
listele de alegători din Craiova.309
Numeroase petiţii, individuale sau colective, au fost
înaintate administraţiilor locale şi guvernului Ţării Româneşti
reclamând neînscrierea celor îndreptăţiţi pe listele de alegători.
Cu toate acestea, alcătuirea listelor electorale a avut loc într-o
atmosferă de relativă legalitate. De altfel, în pofida criticilor pe
care i le-a adresat Poarta pentru aşa-zisul său unionism, Ghica
a refuzat să se opună făţiş puternicei mişcări naţionale, întrucât,
în secret, socotea irealizabil dezideratul Unirii sub un prinţ
străin şi nădăjduia să culeagă foloasele neîmplinirii „utopiilor”
unioniste. O atitudine asemănătoare, de susţinere aparentă a
mişcării pentru Unire, era afişată şi de Ştirbei şi Bibescu, cei
doi contracandidaţi la domnie ai lui Ghica.310
În realitate însă, procesul de radicalizare nu mai putea fi
stăvilit şi evenimentele din toamna aceluiaşi an aveau să demon-
streze acest lucru.
Apropierea datei stabilită pentru încheierea listelor
electorale, 30 iunie 1857, a determinat comitetele electorale să

309
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
89/1857, f. 112.
310
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, pp. 451-452.
159
declanşeze o nouă campanie de lămurire a locuitorilor Olteniei
să prezinte actele necesare înscrierii. „Acum nu mai este timp
de întârziere, de indiferenţă, de nepăsare, de împrăştiere, de
dezbinare sau de ură! A venit timpul suprem a lucra, de a alege,
de a cugeta, de a scrie şi a se înscrie, de a spera, de a se iubi
frăţeşte, de a fi la un loc, la un rând, la o vorbă” se preciza în
apelul Către alegători, publicat în ziarul „Oltul”.311
În acelaşi timp, revenirea în ţară a ultimilor revoluţio-
nari români de la 1848 exilaţi a determinat un puternic reviri-
ment al mişcării unioniste, contribuind la întărirea poziţiei par-
tidei naţionale. „Lăsând pe emigranţii de la 1848 să reintre în
patria lor, partidul naţional va deveni şi mai periculos şi mai
mare şi mai puternic, şi mai anevoie de combătut. Emigranţii,
dar, de la 1848 fură opriţi, cu o rigoare neexplicabilă după le-
gea noastră românească şi locală, după legea interesului nostru
politic, fură popriţi a reintra în patria lor, de către guverna-
mentul Principelui Ştirbei”, scria Chinezu.312
Confruntarea dintre partida naţională şi grupările con-
servatoare din Oltenia a îmbrăcat forme deosebite. Atacurile
partidei boiereşti şi ale partizanilor acesteia au fost îndreptate
în primul rând împotriva liderilor grupării liberale radicale şi a
ziarului „Oltul”. Un număr impresionant de „notabili” ai ora-
şului, 79, au înaintat o petiţie ministrului de interne acuzând zi-
arul „Oltul” de insultă şi calomnie, „fiindcă n-au iscălit pro-
grama naţională”.313
După o anchetă sumară, guvernul a dispus suspendarea
ziarului, care nu a mai fost editat de la 23 august până la 27
septembrie 1857.314
Desemnarea deputaţilor pentru Adunarea ad-hoc s-a în-

311
„Oltul”, an I, nr. 15, 21 iunie 1857, p. 48.
312
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 111.
313
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos. 461,
1857, p. 89.
314
***, Acte şi documente, V, p. 582.
160
cheiat cu alegerile de la oraşe. Alegerile deputaţilor de oraşe,
câte unul pentru fiecare reşedinţă de judeţ, cu excepţia Craiovei
şi Ploieştilor care aveau dreptul la două mandate, s-au detaşat
prin participarea numeroasă, prin maturitatea şi entuziasmul
electoratului burgheziei în formare. Masele orăşeneşti au con-
stituit, de-a lungul întregii campanii electorale, cea mai dina-
mică şi mai radicală categorie socială a mişcării unioniste.
După nouă ani de la zilele glorioase ale revoluţiei de la
1848, în aceeaşi sală de festivităţi a Şcolii Centrale, circa 300 de
craioveni au fost chemaţi să hotărască viitorul lor şi al neamului
românesc. Ca şi în 1848, Gheorghe Chiţu, Emanoil Chinezu,
Nicolae Pleşoianu, Costache Romanescu, Boicea Radianu, G.M.
Fontanin, Vasile Caloianu, Alexandru Aman, Theodor Aman şi
alţi fruntaşi ai partidei naţionale au pledat cu înflăcărare pentru
unire, pentru modernizarea societăţii româneşti.
În urma alegerilor desfăşurate, unioniştii olteni au în-
vins pretutindeni cu o mare majoritate. Pentru Adunarea ad-hoc
a Ţării Româneşti, Craiova i-a nominalizat pe reprezentanţii
partidei naţionale, Grigore Lăceanu şi Nicolae Pleşoianu, Ema-
noil Chinezu ocupând locul al cincilea, după Lăceanu, Pleşo-
ianu, Brăiloiu şi Pleşa.315 „Nici Heliad, nici Maiorescu, nici Eu
– însumi – mărturisea Chinezu – nu puturăm, deşi îndestul
luptarăm să intrăm în Divanul ad-hoc. Cauza, spune memoria-
listul, nu fuse alta decât că refuzarăm, formal, a intra în alianţa
partidului Rosetti-Brătianu şi caimacamului Ghica, ca să com-
bată intrarea în Divanul ad-hoc a lui Bibescu şi a lui Ştirbei”,
motivând că era „mai profitabil pentru naţiune de a avea pe toţi
aceşti ambiţioşi mai bine înlăuntru, decât afară.”316
După victoria în alegeri a unioniştilor craioveni, Ema-
noil Chinezu a publicat articolul Un program pentru Divanul
Ad-hoc în care a prezentat îndatoririle aleşilor neamului. Aceş-

315
„Oltul”, an I, nr. 34, 27 septembrie 1857, p. 102.
316
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderii ministerului Brătianu, p.
215.
161
tia trebuiau să militeze pentru „garanţia autonomiei”, pentru
„reuniunea principatelor Moldova şi Ţara Românească într-o
singură circonscripţiune politică”, pentru „a se încredinţa auto-
ritatea supremă unei case suverane din Europa”, „guvernul să
fie reprezentativ” iar „dorinţa noastră capitală trebuie să fie a se
recunoaşte Suveranitatea ţărilor noastre”.317
„Dar, - continua Emanoil Chinezu -, cea dintâi şi mai de
căpetenie datorie a Divanului ad-hoc este de a cere Comisiunei
europene, ca să respecte drepturile ţării şi să nu se calce egali-
tatea şi astăzi, precum se călca până acum, să se instituie un
Domn şi o Obştească Adunare, după prescripţiunea legilor ţării,
în care să fie reprezentată Naţiunea şi care să se ocupe de reor-
ganizarea şi reconstrucţia ţării”.318
Prin concepţiile sale politice si prin acţiunile între-
prinse, Emanoil Chinezu se înscrie în cadrul revoluţionarilor
români adepţi ai restructurării şi reformării pe principii de va-
lori democratice a societăţii româneşti. Bilanţul alegerilor de
deputaţi a confirmat cu strălucire adeziunea de masă a
populaţiei la idealul făuririi statului naţional.
Deputaţii aleşi au fost convocaţi, la 29 septembrie 1857,
la Bucureşti pentru a lua parte la deschiderea lucrărilor Adună-
rii ad-hoc. Cu litere mari, ziarul „Oltul” s-a adresat deputaţilor
care porneau spre capitala ţării pentru a participa la Adunarea
ad-hoc: „Români aleşi ai naţiunii! Voi sunteţi azi singurii
mântuitori sau pierzători ai scumpei noastre patrii. Voi sunteţi
depozitarii tuturor drepturilor ei, voi sunteţi puterea sau slăbi-
ciunea, suveranitatea sau servitutea, libertatea sau sclavia, pro-
gresul sau barbaria, fericirea sau mizeria, gloria sau ruşinea na-
ţiunii noastre. În mâinile voastre stă sceptrul sau lanţurile Ro-
mâniei”.319

317
Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 81.
318
Ibidem, p. 83.
319
„Oltul”, nr. 34, din 27 septembrie 1857, p. 102.
162
1869. Adresa lui Emanoil Chinezu către prefectul judeţului Dolj prin care
anunţă constituirea unui comitet electoral local
163
 Speranţele tuturor românilor se îndreptau către deputaţii
cărora le încredinţaseră mandatul votului imperativ al unirii cu
Moldova.
Adunările ad-hoc - organisme a căror creare a fost pre-
văzută în hotărârile Congresului de la Paris, - au exprimat, în
pofida tuturor greutăţilor şi tuturor intrigilor marilor puteri, do-
rinţa de unire a moldovenilor şi muntenilor în cadrul unui stat
naţional. Deputaţii celor două fronturi naţionale au votat cu
entuziasm, la 7 şi 9 octombrie 1857, hotărârile care dădeau glas
voinţei unanime a poporului român. Unirea Principatelor Mol-
dova şi Muntenia într-un singur stat – România; domn ereditar
ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei; autonomia şi ga-
rantarea drepturilor internaţionale ale statului, stipulate în ve-
chile capitulaţii încheiate cu Poarta; neutralitatea şi inviolabi-
litatea statului român; adunare reprezentativă şi constituţională;
garanţia colectivă a puterilor etc.320 Hotărârea Adunării ad-hoc
a declanşat în capitală un entuziasm de nedescris. „În sunetul
clopotelor din capitală – relata ziarul „Oltul” –, la ieşirea din
sală, deputaţii fură întâmpinaţi de o mare mulţime de popor, cu
muzica naţională în cap, şi fură petrecuţi în aclamaţiuni de Ura!
Să trăiască deputaţii noştri! Să trăiască noul stat român”.321
Sobrietatea intervenţiilor, solemnitatea momentului şi
entuziasmul declanşat de rezultatul votului i-a impresionat pe
reprezentanţii statelor garante. „Şedinţa în care Divanul a
aclamat unirea – consemna reprezentantul Franţei – s-a remar-
cat prin demnitate, ordine şi, în acelaşi timp, prin entuziasmul
care a domnit în sală.... Şedinţa fiind publică, sala era plină de
dimineaţă de o mulţime avidă să asiste la dezbaterile care vor
decide soarta ţării”.322 Consulul general al Belgiei la Bucureşti,
Jacques Poumay, informa încă din 5/17 octombrie 1857 pe mi-

320
D.A. Sturdza, Însemnătatea Divanurilor ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti,
Bucureşti, 1889, p. 326;
321
„Oltul”, an I, nr. 38, 11 octombrie 1857, p. 115.
322
***, Acte şi documente, V, p. 732.
164
nistrul de externe al Belgiei, contele Charles Villain, despre
certitudinea adoptării programului unionist de către Adunările
ad-hoc din Bucureşti şi Iaşi afirmând că „în ceea ce priveşte re-
zultatul deliberărilor, nu există nici-o îndoială, Divanul de la
Iaşi şi cel de la Bucureşti se vor pronunţa, cu o majoritate
zdrobitoare, pentru unirea Principatelor într-un singur stat”.323
Din capitală până în cea mai îndepărtată reşedinţă de
judeţ, vestea a dat naştere la manifestaţii în cadrul cărora po-
pulaţia Ţării Româneşti şi-a exprimat voinţa de a se uni cu
Moldova.
La Craiova, sosirea ştirii despre votul Adunării ad-hoc
s-a transformat „într-o zi de adevărată serbare naţională care va
rămâne neştearsă în memoria generaţiilor, ca o zi de bun anunţ,
ca o zi de victorie şi de triumf pentru toată România”.324 Inspi-
rat de măreţia oraşului în sărbătoare, Theodor Aman, partici-
pant direct la manifestare, a luat schitele din care s-a născut
ulterior celebrul tablou „Hora Unirii la Craiova”, una din capo-
doperele picturii româneşti. Printre personalităţile reţinute de
penelul pictorului au fost identificaţi fruntaşii clublului unionist
din Craiova, prietenii şi colaboratorii lui Gheorghe Chiţu la re-
dacţia ziarului, alţi oameni de cultură craioveni, printre ei
aflându-se şi Emanoil Chinezu, Boicea Radianu, Th. Teodorini,
Gh. Măcescu, Dimitrie Haralambie, C. Romanescu etc.325
În acele zile de bucurie naţională „Vocea Oltului” a pu-
blicat scrisori din judeţele Olteniei, în care era descris entuzi-
asmul populaţiei la aflarea veştii şi chema întreaga naţie să săr-
bătorească ziua de 9 octombrie, când „legăturile de fier” ce-au
despărţit cele două ţări, secole de-a rândul, s-au rupt, România
reintrând în drepturile ei de veacuri.
Lucrările Adunării ad-hoc au continuat, la 11 octombrie
fiind aleasă comisia pentru redactarea Memorandumului

323
***, România. Documente străine despre români, p. 205.
324
„Oltul”, an I, nr. 39, 15 octombrie 1857, p. 121.
325
Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, op. cit., p. 83.
165
dezvoltător al celor patru puncte, care au fost votate de şedinţa
din 6 noiembrie 1857.
Dezbaterile din Adunările ad-hoc au evidenţiat lupta
permanentă dintre partida naţională şi partida conservatoare,
ceea ce l-a determinat pe Emanoil Chinezu să militeze pentru
unitatea tuturor grupărilor politice în sprijinul idealului Unirii
Principatelor, indiferent de partidul politic din care făceau
parte. „Astfel privind lucrurile, - preciza Emanoil Chinezu –
găsim că toţi amicii României sunt conservatori, ba încă ultra-
conservatori, dacă vrei, pentru că susţin statul legal al naţiunii
române, pentru că se luptă, îi apără existenţa lui juridică; şi in-
amicii ei, schimbându-se ca, cameleonii (sic!), când
necoservatori ca să susţină un ordin de lucruri abuziv pentru
singurul cuvânt că există, că este un statu-quo, un fapt
acomplit, mai ştiu şi eu ce, când liberali moderaţi pentru singu-
rul cuvânt de a tempera ardoarea sincerilor amici ai ţării; când
ultraliberali şi radicali ca să compromită în alt chip aceea ce nu
pot împiedica altfel; dar totdeauna în contradicţie cu apărătorii
României, adevăraţii fii ai ţării”.326
Votul Adunărilor ad-hoc au pus Puterile garante în faţa
unui fapt împlinit, ceea ce l-a determinat pe L. Béclard să
afirme în raportul către Ed. Thouvenel din 28 ianuarie 1858:
„Divanurile au cerut ca cele două Principate să fie reunite în
unul singur. Iată revoluţionarii! Ele vor o guvernare monarhică;
ba mai mult, ele vor accepta cu ochii închişi pe principele care
va fi ales pentru ele „de către Puteri” din sânul uneia din dinas-
tiile europene. Ce subversiune a tuturor principiilor! Aceasta
nu te duce oare cu gândul la zilele nefaste din 1848?...
Iată deci unde avea să sfârşească acest grav incident al
alegerilor din Moldova, care era cât pe ce să pună Europa în
flăcări. Cum să te mai miri, în fine, de hotărârea luată de unul
din Divanuri, de a întrerupe orice examinare a legilor organice
până când Congresul de la Paris se va fi pronunţat asupra pri-
326
„Oltul”, an I, nr. 51, 13 decembrie, 1857, p. 197.
166
melor cereri ale Divanului? Dacă Divanul din Moldova ar fi
procedat la fel – cum s-a sperat, fără îndoială, în anumite capi-
tale – sarcina Congresului ar fi devenit uşoară. Principatele,
dovedite de nesupunere nu mai merită decât sancţiune pentru
rebeliunea lor. În loc de a le acorda favoarea promisă, li s-ar fi
impus o sancţiune. Dar Divanul Moldovei, mai bine inspirat;
fără a se lăsa dus spre o descurajare firescă, el şi-a făcut datoria
până la capăt”.327
Într-un studiu realizat în decembrie 1857 şi adresat
contelui Walewski privind Principatele şi interesele Puterilor
garante în chestiunea Unirii se recunoştea: „că cele două pro-
vincii, având în vedere suprafaţa, populaţia şi situaţia lor, dis-
pun de elemente de forţă suficiente pentru a constitui un stat
neutru, care, în acelaşi timp, ar servi ca barieră între Turcia şi
statele vecine, sunt lesne de înţeles motivele care l-au putut
determina pe ministrul plenipotenţiar al Franţei să propună
Congresului să hotărască, înainte de toate, unirea sub acelaşi
sceptru a populaţiilor care nu formează în fond decât o singură
naţiune”.328
Astfel s-a sfârşit anul 1857, an de frăţie al istoriei ro-
mânilor, cu citirea în ultimele zile ale lunii ianuarie 1858, de
către mitropolitul Nifon, a firmanului imperial de desfiinţare a
Adunărilor ad-hoc.329
Membrii comisiei europene au finalizat la 26 martie/7
aprilie 1858 raportul asupra dezbaterilor din Adunările ad-hoc.
Raportul prezenta pe larg „dorinţele” exprimate în cele două
Adunări ad-hoc, la care se adăugau şi observaţiile unora dintre
comisari. Membrii Comisiei înfăţişau rezultatele constatărilor
lor în diferite domenii adăugând sugestii ori propuneri, deseori
divergente. De asemenea, Raportul prezenta şi reformele asu-

327
***, Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa
europeană. Documente externe, vol. I, Bucureşti, 1984, p. 225.
328
Ibidem, p. 213.
329
***, Acte şi documente, Bucureşti, 1903, VII, p. 45.
167
pra cărora se ajunsese la consens: abolirea privilegiilor şi ega-
litatea în faţa impozitului, revizuirea relaţiilor agrare, dezvolta-
rea instituţiilor municipale, reorganizarea Ministerului de In-
terne, separarea mai completă a puterii judiciare de cea execu-
tivă şi introducerea graduală a inamovibilităţii magistraţilor,
îmbunătăţirea învăţământului şi crearea unui învăţământ uni-
versitar, dezvoltarea căilor de comunicaţii şi simplificarea sis-
temului financiar.330 În mai 1858, Comisia de informare a ple-
cat la Paris spre a-l prezenta Conferinţei Puterilor garante.
Speranţele românilor s-au îndreptat acum spre forumul
european de la Paris.

330
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 465.
168
 UNIREA PRINCIPATELOR – ACTUL
ENERGIC AL ÎNTREGII NAŢIUNI ROMÂNE

Întregul popor român a aşteptat cu nerăbdare şi încredere

hotărârea Conferinţei de la Paris, care şi-a deschis lucrările la
10/22 mai 1858. După lungi dezbateri între Austria, Franţa,
Marea Britanie, Prusia, Sardinia şi Turcia pentru organizarea
definitivă a Principatelor Române, Conferinţa de la Paris s-a
încheiat la 7/19 august 1858, rezultatul dezbaterilor fiind inclus
într-o Convenţie (document), cea de a doua constituţie
românească, care înlocuia Regulamentele Organice, şi cuprindea
50 de articole referitoare la statutul internaţional al Principatelor
şi principiile de organizare internă.331 Moldova şi Muntenia vor
purta numele de «Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei»,
vor avea doi domni, două guverne, două adunări legislative la
Iaşi şi Bucureşti, o Comisie centrală pentru pregătirea legilor
alcătuită din 16 membri, din care opt moldoveni şi opt munteni
şi o Curte de casaţie comună, ambele cu sediul la Focşani.
Convenţia prevedea, de asemenea, câteva principii im-
portante, care urmau să fie aplicate în organizarea internă: ega-
litatea în faţa legilor şi în drepturile politice, abolirea privilegi-
ilor şi a monopolurilor, revizuirea legilor privind relaţiile între
proprietari şi ţărani. Legea electorală care însoţea Convenţia,
alcătuită pe principiul cenzitar, investea cu atributele electorale
o infimă minoritate a populaţiei.332

331
***, Acte şi documente, VII, p. 306-314; ***, România. Documente
străine despre români, p. 206.
332
Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1966,
p. 89; Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 470.
169
 Deşi nu a dat curs integral aspiraţiilor legitime ale ro-
mânilor, Convenţia de la Paris a reprezentat un progres în dez-
voltarea societăţii româneşti. Partida naţională a înţeles că Uni-
rea nu putea fi realizată pe calea concesiilor, prin tratative cu
marile puteri; acestea admiseseră doar principiul unirii, putinţa
realizării ei. S-a impus deci ideea că acest important act naţio-
nal trebuia să fie realizat prin acţiunea forţelor interne, de na-
tură să pună diplomaţia europeană în faţa unui fapt împlinit.
În condiţiile respingerii ideii Unirii Principatelor, cer-
curile unioniste au trebuit să evalueze toate mijloacele posibile
pentru realizarea statului român modern. Concentrându-şi
eforturile în jurul constituirii şi desfăşurării lucrărilor celor
două adunări elective, partida naţională a luptat pentru impune-
rea unei majorităţi unioniste în adunarea electivă. „Totul de-
pinde de majoritatea Camerei – preciza Vasile Boerescu –, căci
numai o majoritate patriotică şi independentă va putea trage
dintr-însa tot folosul posibil. Europa ne-a ajutat; acum rămâne
a ne ajuta noi înşine”.333 În noul context, partida naţională a
început să acţioneze cu toată puterea pentru pregătirea şi desfă-
şurarea campaniei electorale.
La 18 octombrie 1857, a fost trimis administraţiilor de
districte decretul Căimăcămiei Ţării Româneşti pentru alegerile
de deputaţi. În locul caimacamului Alexandru Ghica a fost nu-
mită căimăcămia celor trei: Iancu Manu, Emanoil Băleanu şi I.
Al. Filipescu, care au interzis orice propagandă electorală până
la publicarea listelor de alegători.334 Partida liberală a înaintat
un protest Puterilor Garante împotriva încălcării prevederilor
Convenţiei de la Paris de către căimăcămie prin interzicerea
adunărilor publice, cenzură, restrângerea drepturilor de înscri-
ere în listele de alegători şi eligibili etc.335
La 3 noiembrie 1858 au fost publicate Instrucţiunile

333
***, Acte şi documente, VII, pp. 408-409.
334
„Buletinul Oficial”, nr. 85 din 24 octombrie 1858.
335
Acte şi documente, VII, pp. 1196-1197.
170
privitoare la alegerile deputaţilor pentru adunarea generală a
Valahiei, deschizându-se oficial campania de întocmire a lis-
telor: alegătorii primari, 100-1000 galbeni; alegătorii direcţi de
judeţ, peste 1000 galbeni şi alegători direcţi de oraşe, peste
6000 de galbeni.336 Listele de alegători şi aleşi trebuiau publi-
cate şi afişate până la 5 decembrie 1858. Datorită numeroaselor
reclamaţii ale celor care nu fuseseră incluşi pe liste, căimăcă-
mia a dispus prin Ofisul nr. 102 din 8 decembrie ca secţiile tri-
bunalelor din Bucureşti şi Craiova să primească şi să rezolve
aceste petiţii.
Printre cei care au depus cereri de înscriere pe listele
electorale s-a aflat şi Emanoil Chinezu deoarece, se preciza în
adresa către Administraţia judeţului Dolj, „are domiciliul în
acest oraş, acte autentice care dovedesc casa ce are în acest
oraş preţuită în 5000 galbeni şi posesia moşiei Ghindeni ce o
are moştenire de la părinţi care este arendată cu 1100 # pe an;
care amândouă pot compensa capitalul de 6000 # ce se cere de
la un alegător şi venitul de 400 # pe an ce urmează să aibă ca să
se înscrie şi ca eligibil”.337 Secţia I-a a judecătoriei Dolj a jude-
cat şi a admis, la 22 şi 23 decembrie 1858, cererea de înscriere
a lui Emanoil Chinezu alături de cererile altor unionişti craio-
veni: Al. Aman, Costache Otetelişanu, Elefterie Cornetti, Pe-
trache Cernătescu, Marin Chiţu, Gheorghe Chiţu, Dimitrie Ha-
ralamb.338
Fruntaşii mişcării unioniste din Oltenia au desfăşurat o
susţinută campanie electorală pentru ca noii aleşi să exprime
dorinţa partidei naţionale.
Emanoil Chinezu s-a pronunţat pentru alegerea acelor

336
Ibidem, p. 687.
337
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura judeţului Dolj,
dos. 105/1858, f. 157; „Buletinul Oficial”, nr. 105, anul 1858, decembrie
26, p. 418.
338
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura judeţului Dolj,
dos. 105/1858, f. 325-379.
171
deputaţi care corespund intereselor poporului român, deoarece
considera că „un guvern trebuie să fie o şcoală practică de pro-
bitate şi de umanitate; fiindcă, la dânsu, afecţiunile sociale, de-
venind spirit politic, dobândesc, cu timpul şi cu o stăruitoare
întrebuinţare, o sferă mai întinsă şi un resort mai activ; de gu-
vernul ales depindea dezvoltarea economică şi socială a Româ-
niei”.339
În aşteptarea apropiatelor întruniri electorale, unioniştii
craioveni au închiriat un spaţiu în casele doctorului Beron con-
stituind, la sfârşitul anului 1858, Comitetul electoral craiovean,
compus din Grigore Lăceanu, Hristodor Marghiloman, Ale-
xandru Aman, Elefterie Cornetti, C. Orăscu, C. Otetelişteanu,
N. Cernătescu, Emanoil Chinezu şi alţii.
Insistenţa şi forţa cercurilor conservatoare a impus uni-
oniştilor să desfăşoare o activitate susţinută pentru conştienti-
zarea alegătorilor, arătându-le că „sunt datori a urma programul
naţional de la 1857, aprobat şi de Europa”.340 Cu toate că admi-
nistraţia judeţului a luat măsuri pentru înlăturarea candidaţilor
programişti şi unionişti din alegeri, unioniştii craioveni erau
convinşi că noii aleşi nu puteau să nu ţină seama de experienţa
anului 1857 şi de doleanţele întregului popor.
La 5 ianuarie 1859, adunarea electivă de la Iaşi, l-a pro-
clamat, în unanimitate, drept domn al Moldovei pe colonelul
Alexandru Ioan Cuza, unul din fruntaşii revoluţiei de la 1848,
declanşând o bucurie generală în întreg spaţiul locuit de ro-
mâni. „Până în ziua alegerii domnului Moldovei, de la 1848 nu
se văzuse acest entuziasm sublim. Streinii însişi se bucurară cu
românii. Sunt rare zilele acelea când un popor nobil şi mărini-
mos, strivit de secole sub tirania streinilor, poate să răsufle li-

339
Emanoil Chinezu, Profesiunea de credinţă a D-lui Chinezu adresată
alegătorilor Colegiului urbei Craiova convocată pentru 9 ianuarie 1872
sau Datoriile omului şi ale cetăţeanului după Puffendorf, Craiova, 1872,
p. 4.
340
Andrei Oţetea, Documente privind Unirea Principatelor, vol. III, p. 482.
172
ber...”.341 „De odată – remarca Emanoil Chinezu –, o comoţi-
une electrică se imprimă tuturor fără distincţiune, prin ştirea că
moldovenii, rupând în visiera cu trecutul lor, ridicară la Dom-
nie pe un om cu totul mare şi popular, pe un pârcălab de la
Galaţi, Alexandru Cuza”.342
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat un act de
demnitate, un angajament de înnoire, de evoluţie spre libertate
şi modernitate, un protest împotriva amestecului şi a dominaţiei
străine. Victor Place, consulul Franţei la Iaşi, comentând sem-
nificaţia votului din 5/17 ianuarie, sublinia că acesta reprezenta
„triumful complet al ideilor unioniste şi liberale împotriva ve-
chiului sistem de corupţie care şi-a trăit traiul”.343
Producând „surpriză şi derută” la Constantinopol, apre-
ciată la Viena drept „un serios eşec al politicii austriece în
Principate”, alegerea a fost primită cu simpatie de puterile fa-
vorabile Unirii şi de opinia publică europeană.
La rândul lor, alegătorii din Ţara Românească se pre-
găteau să-şi aleagă deputaţii pentru Adunarea electivă. „Româ-
nia de peste Milcov – consemna ziarul „Românul” din 6 ianua-
rie 1859 – a numit, în sfârşit, pe domnul ei şi, precum era desi-
gur, numele alesului a fost aclamat în toată România cu un sin-
gur viers: Să trăiască Alexandru Cuza, alesul românilor”.344
În ziua de 10 ianuarie au fost aleşi deputaţii proprieta-
rilor mari pentru judeţul Dolj: Gheorghe B. Ştirbei şi Dimitrie
Bibescu, iar pe 12 ianuarie s-au desfăşurat alegerile orăşeneşti,
fiind nominalizaţi pentru Craiova: Ioan Solomon şi Ioan
Hagiadi.
Confruntarea electorală dintre conservatori şi liberali a
fost aprigă, gruparea susţinătorilor foştilor domnitori Barbu

341
Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti, 1979, p. 192.
342
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p.
220.
343
Andrei Oţetea, op. cit., p. 481.
344
***, Acte şi documente, VII, p. 371.
173
Ştirbei şi Gheorghe Bibescu luptând cu înverşunare prin,
„ameninţări, diferite maşinaţii şi intrigi nedemne”, cu speranţa
că fiind majoritari „vor putea alege pe stăpânul lor”.345 Repre-
zentanţii partidei naţionale au fost împiedicaţi să acceadă în
Adunarea electivă. Astfel, Emanoil Chinezu a fost înfrânt la o
diferenţă de numai trei voturi346, dar la 30 aprilie a fost ales de-
putat în Obşteasca Adunare a Ţării în locul lui Ion Hagiade
care n-a întrunit numărul majoritar de voturi. Alegerea s-a făcut
cu 52 de voturi şi s-a consemnat în Jurnalul încheiat şi semnat
de Preşedinte Nae C. Zătreanu, Secretar I. Cernătescu şi E. C.
Cornetti.347
Iniţial, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, Par-
tida Naţională dorise desemnarea unui candidat patriot şi dez-
interesat, capabil de a păstra „depozitul sacru”348, până când
aducerea prinţului străin avea să fie posibilă. În Moldova can-
didat fusese desemnat Cuza, iar în Ţara Românească, N. Go-
lescu. În situaţia care s-a creat la Bucureşti, ca urmare a deţine-
rii majorităţii mandatelor de către conservatori şi a refuzului lor
de a-l accepta pe Golescu, s-a recurs în noaptea de 23 spre 24
ianuarie la soluţia „unionistă” a desemnării domnului Moldovei
şi în Ţara Românească. În condiţiile în care conservatorii susţi-
neau alegerea lui Bibescu, trebuia ca „poporul ... să năvălească
în Cameră şi să o silească a proclama de ales pe alesul Camerei
Moldovei.”349
Aflat în inima acestor decizii, Emanoil Chinezu rela-
tează despre întâlnirile care au avut loc şi la care a luat parte în
vederea alegerii domnului Ţării Româneşti. „Erau, încă şase

345
„Vocea Oltului”, an IV, nr. 1, 14 februarie 1860.
346
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
105/1858, f. 610.
347
Idem, dos. 106/1858, f.47-49.
348
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, p. 483.
349
I.G. Valentineanu, Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza
Vodă, 1859, 1866, 1873, Bucureşti, 1889, p. 10; Nicolae Isar, Istoria
modernă a românilor 1774/1784-1918, Bucureşti, 2006, pp. 245-246.
174
zile, până la alegerea din Bucureşti a Domnului pentru Munte-
nia sau Ţara Românească şi nici principele Bibescu, nici cai-
macamul Ghica nu erau preferaţi, unde şi unul şi celălalt erau
deopotrivă combătuţi, preocupaţiunea momentului deşteptă şi
ilumină o reclamaţiune patriotică: Dar de am alege noi pe
Domnul Moldovei, zicea cineva ce se preumbla, cu pasuri pre-
cipitate şi fixând pământul, în lungul unui salon din casa T,
dupe piaţa Teatrului, pe al căruia cap vom şti să susţinem şi co-
roana Ţării noastre, nu s-ar face, oare, de fapt Unirea?”.350
Lupta dintre partizanii unirii şi susţinătorii foştilor
domnitori a început cu intensitate maximă încă din momentul
deschiderii lucrărilor Adunării elective a Ţării Româneşti.
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie, deputaţii
Partidei naţionale urmau să propună alegerea domnului Mol-
dovei într-o şedinţă secretă a Adunării. Ipoteza unei duble ale-
geri fusese întrevăzută de cercurile diplomatice încă din cursul
ultimelor luni ale anului 1858. De ea pomeneşte consulul gene-
ral austriac Eder, Buol-Schauenstein, ministrul de Externe al
Austriei, Ongley, de la consulatul englez din Iaşi, contele
O′Sullivan de Grass, ministrul Belgiei la Viena şi alţi diplo-
maţi. La 6/18 ianuarie, Buol telegrafia ambasadorului său de la
Paris: „Cuza a fost ales la Iaşi, va fi ales şi la Bucureşti”.351
Delegaţia moldoveană, aflată în drum spre Constanti-
nopol pentru a notifica alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în
cele patru zile cât a stat la Bucureşti a avut posibilitatea să dis-
cute alternativa dublei alegeri cu reprezentanţii unioniştilor din
Ţara Românească.
Favorizaţi de teama de mase şi de deruta din partida
conservatoare, deputaţii partidei naţionale au adoptat hotărârea
de a propune drept candidat unic în alegeri pe Alexandru Ioan
Cuza, domnul Moldovei. Luaţi prin surprindere de propunerea
deputatului Vasile Boerescu şi temându-se de furia mulţimii,
350
Emanoil Chinezu, op. cit. p. 221.
351
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom I, p. 482.
175
reprezentanţii partidei conservatoare, inclusiv cei din Oltenia,
au sprijinit candidatura lui Alexandru Ioan Cuza. Consulul ge-
neral la Bucureşti în raportul său diplomatic prezenta astfel
alegerea lui Cuza: „La insistenţa câtorva deputaţi se trecu de
îndată la alegerea domnitorului, în următoarea ordine:
La strigarea numelui său, fiecare deputat se prezintă in-
dividual în faţa mitropolitului şi, sprijinindu-se cu mâna
dreaptă pe Evanghelie, el depunea cu mâna stângă buletinul său
în urnă; 64 de deputaţi erau prezenţi, inclusiv mitropolitul şi cei
trei episcopi, 64 de buletine ieşiră din urnă, purtând <numele>:
„Alexandru Ioan Cuza, principele Moldovei”.
„Această numire fu primită cu vii aclamaţii şi şedinţa fu
ridicată. La ieşirea din sală, mitropolitul, episcopii şi mare
parte a deputaţilor fură duşi pe braţe triumfal, în strigăte de:
Trăiască Unirea! Trăiască Puterile protectoare!
Seara oraşul era strălucitor iluminat, pe clădirile publice
erau pancarte cu înscrisuri «Trăiască Cuza»; poporul în masă
purtând torţe a parcurs străzile cu muzica militară în frunte,
oprindu-se la casele deputaţilor – aceiaşi pe care în ajun îi
brutalizaseră – dar de data aceasta pentru a-şi manifesta bu-
curia”.352
Entuziasmul declanşat l-a făcut pe reprezentantul di-
plomatic al Franţei la Bucureşti să afirme: „că, o asemenea su-
blimă mişcare a fost, numai în Franţa, pe timpul Frondei!”.353
Astfel că, sub presiunea zecilor de mii de orăşeni şi ţă-
rani – adunaţi pe Dealul Mitropoliei din Capitală, în zilele de
21, 22 şi 23 ianuarie 1859 – Adunarea electivă din Bucureşti
l-a proclamat domn al Munteniei, la 24 ianuarie, tot pe colo-
nelul Alexandru Ioan Cuza.354

352
***, Românii la 1859, vol. I p. 347.
353
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p.
233.
354
N. T. Orăşanu, O pagină a vieţii mele, sau 22, 23 şi 24 ianuarie 1859,
Bucureşti, 1861, pp. 30-31; Emanoil Chinezu, op. cit., p. 232.
176
 Succesul, cu adevărat istoric, obţinut în acele zile a fost
posibil datorită devotamentului neclintit al poporului român
faţă de cauza Unirii, lucru observat şi de contele Walewski,
care a consemnat urmàtoarele: „cu privire la alegerea princi-
pelui Cuza ca domnitor al Valahiei mi-am permis să apreciez
caracterul naţional al mişcării absolut spontane, care, atât într-
un Principat, cât şi în celălalt, a adus la putere pe acelaşi om. O
astfel de manifestaţie este de natură să merite atenţia Puterilor
semnatare ale Convenţiei din 19 august”.355
„Alegerea lui Cuza de Domn al Moldovei, şi mai ales
alegerea sa în Muntenia, prin care se făcea de fapt Unirea poli-
tică a ţărilor noastre, în contra atâtor inamici din lăuntru şi din
afară – a concluzionat Emanoil Chinezu –, fu socotită de toţi ca
triumful cel mai splendid al partidului liberal naţional”.356
Această realizare epocală a poporului român determina
pe „partizanul înfocat al unirii şi aspru cu adversarii”, cum îl
caracteriza Nicolae Iorga pe Emanoil Chinezu, să afirme:
„Asemenea momente frumoase în istoria unei naţii, deşi foarte
scurte, dar sunt trăsături caracteristice ce nu ne vor lăsa nicio-
dată a despera despre poporul nostru”.357
Ecoul declanşat de dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza s-a extins în toată ţara. La Craiova, entuziasmul a fost
mare, manifestaţiile de stradă antrenând mii de oameni în im-
presionante demonstraţii naţionale, ceea ce l-a făcut pe Ema-
noil Chinezu să spună: „Unirea Principatelor noastre au făcut-o
românii, în virtutea dreptului lor suveran de resbel şi de pace, şi
Turcia prin acel act nu a făcut decât a o recunoaşte, ca şi cele-
lalte puteri europene pe o cale diplomatică, iar nu deloc poli-
tică”.358
Evenimentul a avut ecouri şi dincolo de hotare. Presa

355
***, Românii la 1859, vol. I, p. 412.
356
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 226.
357
Ibidem, p. 234.
358
Idem, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 12.
177
europeană, cea franceză mai cu seamă, a consacrat dublei ale-
geri de la Bucureşti numeroase articole.
„Este foarte adevărat, că îndată ce cauza noastră a apă-
rut în domeniul discuţiilor, a avut toate simpatiile Europei civi-
lizate, tot ajutorul şi sprijinul publiciştilor celor mai luminaţi şi
a oamenilor de stat celor cu mai multă autoritate. Nu ştim o
chestiune care să fi găsit dispoziţiuni mai multe şi mai favora-
bile, decât chestiunea Principatelor noastre”, aprecia Emanoil
Chinezu359, recunoscând astfel sprijinul extern acordat
Principatelor Române.
„Spunem aceste detaliuri şi particularităţi, pentru ca să
se ştie, că nici îndemnuri exterioare, nici dispoziţiuni liberale şi
naţionale, nu ne-au lipsit în lupta noastră pentru realizarea Uni-
rii”, concluziona Chinezu.360
Prin hotărârile elective de la Iaşi şi Bucureşti, la 5 şi 24
ianuarie 1859, românii de la sud şi răsărit de Carpaţi încheiau
victorioşi bătălia pentru Unirea Principatelor, punând marile
puteri europene în faţa faptului împlinit, deschizând o nouă
etapă a istoriei naţionale, etapa unificării depline, politice şi
administrative şi a recunoaşterii internaţionale a noului stat ro-
mân, a sporit încrederea în propriile sale forţe, în viitorul său.
A întărit încrederea românilor aflaţi în afara hotarelor ţării în
eliberarea lor apropiată şi în unirea cu patria mamă, cu Ţara;
„Românii din Transilvania, consemna în acest sens Alexandru
Papiu – Ilarian, numai şi numai la Principate privesc, numai de
aici aşteaptă semnalul, numai de aici îşi văd scăparea”.361

359
Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 93; ***, Cuza
Vodă. In Memoriam, Iaşi, 1973, p.227-228
360
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 136.
361
Vasile Netea, Spre unitatea statală a poporului român, Bucureşti, 1979,
p. 29.
178
1859, Alegerea lui Emanoil Chinezu ca deputat al oraşului Craiova

179
Titluri de articole publicate de Emanoil Chinezu în presa vremii

180
 Noile condiţii create în Principate l-au determinat pe
ambasadorul Franţei la Constantinopol, Thouvenel, să afirme
într-un raport adresat contelui Walewski, la 2 martie 1859 „că
dubla alegere a d-lui Cuza, adică unirea personală a Principa-
telor, fie ea recunoscută de Putere nu este posibilă, nu este re-
ală decât dacă românii, ale căror aspiraţii către unirea efectivă
şi completă sunt mai vii ca oricând, vor întreprinde, într-un in-
terval de timp mai mult sau mai puţin apropiat şi atunci când
împrejurările le vor părea favorabile, o nouă şi mai hotărâtă în-
călcare a convenţiei din 19 august, proclamând, de exemplu,
unirea administrativă a celor două provincii şi contopirea celor
două Adunări într-una singură”362, previziuni care s-au îndepli-
nit peste câţiva ani.

Al. I. Cuza, domnitorul Principatelor Unite, Moldova şi Valahia

(1859-1866)

362
***, România. Documente străine despre români, p. 221.
181
 Ales ca deputat, la 30 aprilie 1859363, Chinezu a fost
contestat de Dimitrie Filişanu. Adunarea Electivă din 19 mai
1859, a discutat validarea alegerii lui Emanoil Chinezu, deoa-
rece în şedinţa din 14 mai, deputatul Dimitrie Filişanu depusese
o contestaţie conform căreia moşia Ghindeni fusese scoasă la
licitaţie şi, în consecinţă, Chinezu nu mai poseda suma nece-
sară alegerii ca deputat din partea proprietarilor.
Deputatul Nicolae Opran a sprijinit alegerea lui Chi-
nezu declarând: „ca unul ce sunt Administrator în partea locu-
lui, din împrejurarea punerii în vânzare a stării sale şi necu-
noaşterii dacă după vânzare îi va mai rămâne venitul de 400
galbeni cerut de Convenţie pentru cei aleşi. D. Chinezu are un
venit de 1200 galbeni, iar starea pusă în vânzare de creditori
este numai o parte pentru care s-a declarat moştenitor, şi care
este de 600 galbeni venit, rămânându-i încă atât stare proprie a
sa”, solicitând comisiei validarea lui Chinezu. Brătianu şi
Turnavitu au susţinut validarea lui Emanoil Chinezu. Supus la
vot, a fost admis cu 36 bile albe contra 21 negre.364
Alături de remarcabilele personalităţi paşoptiste şi uni-
oniste din Craiova: Nicolae Opran, Boicea Radianu, Gheorghe
Chiţu, Anastasie Stolojan, Petrache Cernătescu, Alexandru
Aman, Elefterie Cornetti şi alţii, Emanoil Chinezu a militat
pentru recunoaşterea internaţională, pentru consolidarea şi mo-
dernizarea statului român, înscriindu-se în gruparea forţelor
care acţionau pentru dezvoltarea capitalistă a României.
Drumul început în ianuarie 1859 a pus bazele instituţi-
ilor şi structurilor statului modern, în deplin sincronism cu sta-
tele europene civilizate.

363
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
113/1858, f. 6.
364
„Monitorul Oficial al Ţării Româneşti”, Bucureşti, nr. 61 din 29 mai
1859, p. 244 şi nr. 62 din 11 iunie 1859, p. 256.
182
Centrul Craiovei, Teatrul Naţional şi Şcoala Centrală la mijlocul sec.
al XIX-lea (Pictură pe pânză de Valery)

Craiova, Cazinul „Minerva“ la mijlocul secolului al XIX-lea

183
 Schiţând direcţiile evoluţiei viitoare a statului român,
avocatul craiovean Emanoil Chinezu s-a adresat către „toţi
campionii naţionalităţii noastre“, chemându-i să acţioneze pe
toate căile pentru recunoaşterea drepturilor suverane ale româ-
nilor, pentru independenţă şi unitate naţională365.

365
Emanoil Chinezu , Cum se se dea România pe mâna românilor, p.11.
184
 EMANOIL CHINEZU – AUTOR AL UNUI
PROIECT DE CONSTITUŢIE, 1857

Posedând o instrucţie temeinică, vaste cunoştinţe în

domeniul istoriei universale şi naţionale, de sociologie, filoso-
fie, în ştiinţe juridice şi în drept internaţional, Emanoil Chinezu
s-a afirmat printr-o susţinută activitate publicistică şi prin ela-
borarea unor lucrări de sinteză referitoare la istoria şi legislaţia
poporului român.
Preocupările şi realizările istorice şi juridice ale lui
Emanoil Chinezu, dintre care amintim: O soluţie a chestiunei
de zi a românilor de la Dunăre, 1856, Dorinţele românilor
înaintea Comisiunei Europene ce se aşteaptă la Bucureşti, la
anul 1857, Apel către naţiune în contra guvernementelor
caimacameşti cu ocazia publicării corespondenţei secrete a lui
Vogoridi, 1857, Tratatul de la Paris din anul 1856 luna martie
30, Articolele 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26 şi 27 atingătoare de
Principatele Române cu comentarii, Un program pentru Diva-
nul ad-hoc, cuprind informaţii, aprecieri şi judecăţi de valoare
referitoare la situaţia politică internă şi externă a Ţărilor Ro-
mâne la mijlocul secolului al XIX-lea, denumit secolul naţio-
nalităţilor, veacul care a cuprins toate popoarele Europei în
vârtejul luptei pentru afirmarea lor ca entităţi naţionale, cu
identitate proprie.
Românii, aflaţi sub cupola de interese a celor trei impe-
rii vecine, au căutat şi militat pentru a-şi realiza liberi legislaţia
necesară modernizării societăţii, pentru a situa cerinţele româ-
neşti pe registrul superior al stadiului de dezvoltare europeană.
Lupta pentru îndeplinirea idealului românesc a fost un
185
obiectiv principal al mişcării naţionale în Principatele Române,
unde statutul politic internaţional a permis o mai mare libertate
de acţiune.
Din aceste considerente, cele mai multe proiecte de
unitate statală au pornit de aici. Elaborarea unor proiecte poli-
tice care să intereseze marile puteri europene a fost dublată de
proiecte ferme de reformare a structurilor economice, sociale şi
statale la români. Acestea din urmă, cunoscute de istorici366 ca
proiecte constituţionale, au avut darul de a implica masele po-
pulare în procesul de transformare şi modernizare a societăţii
româneşti.
Începuturile vieţii constituţionale româneşti se regăsesc
într-un proiect de constituţie aristodemocratică de la anul 1802,
inspirat de ideile franceze, în care boierimea mică se pronunţa
pentru o republică aristocratică, pe temeiul consultării şi cola-
borării „norodului deplin”.367
În perioada 1802-1822 aceste idei şi principii refor-
mator-constituţionale încep să se contureze tot mai mult,
pentru ca, după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, ele să fie în-
scrise în Constituţia cărvunarilor, elaborată de boierimea mică
şi mijlocie din Moldova, în frunte cu Ionică Tăutul, pe care
A.D. Xenopol, autorul descoperirii tratatului original al acestui
act – o caracteriza ca fiind „cea dintâi manifestare politică a
cugetării liberale” şi „cea dintâi întrupare a unei gândiri con-
stituţionale în ţările române.”368
Au urmat, Regulamentele Organice de la 1831-1832,
care reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată consti-
tuţie, având ca menire „realizarea, potrivit cu interesul marilor
boieri, a programului sprijinit de boierimea de toate treptele şi

366
Ion Pătroiu, op. cit., p. 114.
367
Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale din România (1866-1991),
Bucureşti, 1996, p. 22.
368
A.D. Xenopol, Primul proiect de Constituţiune a Moldovei din 1822.
Originile partidului conservator şi a celui liberal, Bucureşti, 1898, p. 26.
186
mai ales de boierii cei mici, începând din secolul al XVIII-
lea.”369
Revoluţia de la 1848 din Ţările Române, care s-a desfă-
şurat simultan cu cele izbucnite într-o serie de ţări europene, a
consacrat în epocă ideea că românii, la fel ca şi alte naţiuni eu-
ropene, au avut ca preocupare fundamentală elaborarea unei
constituţii proprii, care să transpună în viaţa socială şi politică
atât tradiţiile valoroase acumulate de-a lungul vremii, cât şi
principiile moderne şi democratice ale sistemelor parlamentar-
democratice de conducere şi organizare a statului şi societăţii.
Principiile şi ideile constituţionale înscrise în Procla-
maţia de la Islaz au fost sintetizate într-un proiect de constitu-
ţie, alcătuit de Mihail Kogălniceanu, proiect ce a încorporat,
deopotrivă, spiritul românesc şi european, în materie constitu-
ţională.370
Alături de alţi jurişti şi oameni politici români, Emanoil
Chinezu, observator şi analist atent şi profund al evenimentelor
care au avut loc între anii 1821-1877, participant activ la întru-
nirile organizate de Societatea Filarmonica şi la revoluţia din
1848, prieten cu Ioan Câmpineanu, a fost interesat şi influenţat
de documentele programatice elaborate de acesta şi de Partida
Naţională.
El aprecia că întregul popor trebuia mobilizat la lupta pen-
tru formarea statului român modern, şi pentru aceasta erau necesare
„o constituţie liberală ca să ridice moralul populaţiilor române des-
curajate de deosebite invazii străine, o instrucţie răspândită în toate
clasele spre a da un liber zbor facultăţilor intelectuale şi morale,
baze noi şi solide proprietăţii, spre a o consolida şi a o face a pros-
pera; de a dezvolta comerţul şi industria”.371 Lui Emanoil Chinezu

369
Nicolae Iorga, Istoricul Constituţiei româneşti, în Noua Constituţie a
României, Bucureşti, f.a., p. 23.
370
Angela Banciu, op. cit., p. 27; Liviu P. Marcu, Istoria dreptului
românesc, Bucureşti, 1997, p. 153.
371
Emanoil Chinezu, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 26.
187
îi datorăm realizarea unui Proiect de Constituţie, intitulat Constitu-
ţiunea României reintegrată sau Skitza pentru o constituţiune în
România, publicat în anul 1857, elaborarea şi adoptarea acestui act
fundamental reprezentând în concepţia sa primul şi cel mai impor-
tant obiectiv al statului. Lucrarea Constituţiunea României a fost ti-
părită la Bruxelles cu litere slavone şi cuprinde următoarele capi-
tole: Prefaţă, Schiţă pentru o Constituţiune în România, Introduc-
ţiune, Guvernementul, Responsabilitatea agenţilor guvernemen-
tului, Aplicaţiunea teoriei precedente la Instituţiunile României,
Redacţiunea Constituţiunei, Dispoziţiuni generale, Constituantă,
Domnul, Tribunalul, Senatul, Judecătorii.372
Emanoil Chinezu considera că „singura şi prima preo-
cupaţiune (a guvernului-n.n.) trebuie să fie a se da ţării o con-
stituţie (...) fără de care în van vom ţipa, ne vom limita către
toţi, vom invoca convenţiunea şi voinţa ori intenţiunea Europei,
nici un pas nu se va putea face, cel puţin, în sensul programu-
lui. Ei bine! – continua Emanoil Chinezu – această stare anar-
hică va dura până ne vom da o constituţiune; până vom înţe-
lege, în fine, că convenţiunea nu este o constituţie, ci un act di-
plomatic de drept public european, prin care, făcându-se un loc
în republica politică europeană statului nostru, i se recunoaşte
dreptul de a-şi da o constituţie cât de liberă va voi (...).
Nimeni nu are dreptul de a ne da o Constituţiune.
Dreptul de a ne da o Constituţiune este al nostru” şi acesta nu
trebuie cerut Europei, preciza Emanoil Chinezu.373 Constituţia
trebuia să fie un mijloc de educaţie morală şi politică, graţie că-
reia individul se ridică la rangul de cetăţean prin cunoaşterea
drepturilor sale.

372
Idem, Constituţiunea României reintegrată, Imprimeria de E. Glyot &
Stafluaux fils, Bruxelles, 1857, p. 119; Dem. D. Stoenescu, Un proiect vechi
de Constituţie întocmit de Emanoil Kinezu la 1857, Institutul de Arte
Grafice „Samitca”, Craiova, 1920.
373
Emanoil Chinezu, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 191.
188
Emanoil Chinezu, Constituţiunea României, Bruxelles, 1857

189
 „Pentru ca o constituţie să fie bună – scria Emanoil
Chinezu – trebuie a fi astfel redactată încât să nu pună nici o
piedică progresului, ba încă a-l favora, a provoca dezvoltarea
societăţii”, iar pentru a fi durabilă „trebuie a fi astfel cu
omenirea pentru care este destinată încât a mulţumi dorinţele, a
îndestula tendinţele, a nu froasa susceptibilităţile prezente şi
viitoare, sentimentul momentului, suvenirea trecutului, tradiţi-
unea şi speranţele”.374 Numai aşa se putea realiza „acea strânsă
unire şi solidaritate între societate şi guvernul ei, care este
elementul cel mai tare al puterii unei naţiuni”.
Studiind tradiţia noastră politică, Emanoil Chinezu o
considera ca „foarte democratică şi, dacă o găsim în condiţiuni
de rătăciri numeroase, dar viciul se pare în aplicaţiune nu în
principii.”
Puternic influenţat de ideile franceze, Chinezu afirmă
că „nici-o cetate nu poate exista” fără libertate, egalitate şi fra-
ternitate. De aceea, la baza redactării proiectului de constituţie
el pune familia şi proprietatea. Proprietatea având o relaţie in-
timă cu libertatea. Cine atacă proprietatea atacă libertatea şi
vice-versa.375 Cu cât libertatea cetăţeanului se recunoaşte, cu
atât şi proprietatea se respectă mai mult. Proprietatea şi familia
sunt strâns legate cu principiile Libertate şi Fraternitate, nu
putem ataca pe unul fără a infirma pe celălalt. „În viziunea lui
Emanoil Chinezu principiile generale ale cetăţii vor fi Liberta-
tea, Egalitatea, Fraternitatea, familia şi proprietatea”.376
În redactarea proiectului de constituţie Emanoil Chi-
nezu a fost influenţat de Benjamin Constant (1767-1830), prin-
cipalul teoretician al liberalismului politic modern francez,
depăşindu-l însă în viziune şi gândire prin introducerea votului
universal.
Pentru bunul mers al societăţii, constituţia trebuia să

374
Ibidem, p. 16.
375
Ibidem, p. 33.
376
Ibidem, p. 35.
190
prevadă libertatea de presă, libertatea de mitinguri, libertatea de
petiţiune colectivă etc.
Adept convins al republicii democrate, Chinezu face în
capitolul „Aplicaţiunea principelor precedente, Suveranitatea”
o trecere în revistă a guvernelor aflate la conducere în mai
multe ţări, pornind de la Franţa, Grecia, Anglia, Polonia şi
Statele Unite, arătând că „republica se determină prin formă iar
nu prin fondul suveranităţii”, iar când „suveranitatea coboară
nu se urcă, se numesc republici despotice ori oligarhice”, şi
când „suveranitatea se urcă iar nu coboară, este idealul
perfecţiunei politice. Aceasta se numeşte Republică democra-
tică.”377 Citându-l pe Montesquieu, el scria că „aristocraţia ave-
rii este cea mai primejdioasă şi mai impertinentă”, că, dintre
formele de guvernământ, republica democratică „este în armo-
nie cu ideile moderne, şi poate e chemată a lua în viitor o mare
parte din destinaţiunile Naţiunilor”, deşi sub raport practic, op-
ţiunea lui mergea spre sistemul monarhiei constituţionale, la
baza căruia aşează „contractul între naţiune şi monarh”.378
O condiţie indispensabilă a Statului era, în conceptia sa,
suveranitatea. Arătând că toate puterile Statului trebuie să vină
de la naţiune, înseamnă că titulara suveranităţii era naţiunea.
Poporul (naţiunea - n.n.) nu poate exercita în mod direct pute-
rea legislativă, nici pe cea executivă, nici pe cea judecătorească
şi, de aceea, trebuie să desemneze prin alegere pe deputaţi şi
senatori.
„Experienţa şi observaţiunea ne arată că este mai bine
ca poporul să-şi exercite suveranitatea prin delegaţi aleşi în
adunări de cetăţenie pe judeţe, numite colegiuni electorale”,
scria Emanoil Chinezu.379 Admiţând acest principiu, Emanoil
Chinezu este adeptul teoriei formulate de Charles de Secondat,

377
Ibidem, p. 46.
378
Ibidem, p. 62.
379
Ibidem, p. 58.
191
baron de Montesquieu (1689-1755) în opera Spiritul legilor,380
din care traduce şi publică la Imprimeria C. A. Rosetti în anul
1858, cu note şi observaţii pertinente, Cartea I Despre legi în
general şi Cartea a II-a Despre legile care derivă direct din
natura guvernământului.381
Singura şi unica misiune a constituantei era aceea de a
organiza puterile publice, a reglementa atribuţiile lor, a stabili
raporturile ce sunt între ele şi a desemna hotarele ce urmează a
le despărţi.
„Constituanta, aşadar, aşază sau instituie o regulă după
care au a se exercita puterile guvernamentale: asta este consti-
tuţia; şi un principe care să privegheze: acesta este Domnul”.
Pledând pentru principiul separării puterilor în stat, ju-
ristul român conferă reprezentantului puterii executive, fie
rege, principe, sau „oricum altfel”, datoria de a fi „un provo-
cator moral al reformelor devenite necesarii, un amic al progre-
sului, un protector al celor suferinzi”.382
Emanoil Chinezu susţine separarea puterilor în stat,
arătând că „trei sunt puterile ce alcătuiesc guvernul: puterea le-
gislativă, puterea judecătorească, puterea executivă; puterea
legislativă în exerciţiul său este cu totul independentă; nu de-
pinde decât de suveranitatea poporului a cărui voinţă are a ex-
prima.”
Puterea legislativă, este alcătuită din delegaţii aleşi de
„cetăţeni trimişi de colegiunile electorale, în calitate de legiui-
tori ai poporului, pentru un termen de cinci ani.”
Aceştia iniţiază proiecte de legi care sunt trimise „prin
oratorii săi într-o adunare constituantă.”
Când constituanta le adoptă, aceste proiecte devin legi

380
Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor
constituţionale, p. 280.
381
Montesquieu, Spiritul legilor, tradusă de Emanoil Kinezu, Bucureşti,
1858, p. 32.
382
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 75.
192
fără vre-o sancţiune domnească şi se numesc legi constitutive.
Presa, mitingul şi petiţiunea, fiind drepturi suverane, sunt inde-
pendente şi ele ies de sub autoritatea lor legislativă.
Puterea executivă este parte a activităţii suverane care
dă efectivitate hotărârilor celorlalte puteri. După Chinezu, pute-
rea executivă „rezidă într-un senat tras de Domn din sânul
naţiunei – Senatul, aşa dar, este neadormita sentinelă a cetă-
ţii.”383 Senatorii sunt apărătorii prin excelenţă ai constituţiei.
Cu deosebită competenţă prezintă juristul Emanoil Chi-
nezu principiul independenţei judecătoreşti de celelalte puteri,
caracteristică esenţială a unui sistem politic reprezentativ sau
constituţional.
Puterea judecătorească trebuia să fie o parte a activită-
ţii suverane destinată a ţine toate activităţile particulare în cer-
cul legalităţii. Ea este încredinţată unui corp de judecători nu-
miţi de domn. Într-un capitol special este prezentată responsa-
bilitatea guvernului şi a domnului.
Urmează apoi redactarea propriu-zisă a proiectului de
constituţie.
Spiritul realist, tradiţionalist şi totuşi reformator al lui
Emanoil Chinezu, care a influenţat programul unionist craio-
vean „Dorinţele Românilor”, a determinat această cuprinză-
toare cercetare a normelor fundamentale de organizare consti-
tuţională şi administrativă a statului. Proiectul de Constituţie
are ca motto un citat din opera Spiritul legilor, cartea a III, cap.
II din Montesquieu şi cuprinde 6 titluri cu 154 de articole. În
capitolul Dispoziţiuni generale, Emanoil Chinezu prezintă pro-
blema unirii Principatelor Române la 1857 ca şi realizată. Arti-
colul I: „Românii sunt un singur popor. Poporul român se so-
coteşte toată populaţia ce locuieşte pământurile numite Ţara
Românească, Moldavia şi Basarabia până la graniţa ce servă de
hotar cu Rusia între Hotin şi Lacul Sărat”.384 Pentru o mai bună

383
Ibidem, p. 78.
384
Idem, Constituţiunea României reintegrată, p. 15.
193
organizare şi funcţionare a administraţiilor româneşti, Emanoil
Chinezu consideră că: „O lege este pentru toţi românii” şi „nici
o lege nu se va putea face fără concursul reprezentanţilor
naţiunei”, iar „suveranitatea la români rezidă în popor”.
Abordând principiile ce se aplică individului într-un
sistem politic reprezentativ, subliniind că, prin stabilirea aces-
tui sistem, oriunde „privilegiul şi exclusivismul au trebuit să
înceteze”, Emanoil Chinezu trece în revistă principalele drep-
turi şi libertăţi cetăţeneşti proprii unui sistem democratic:
dreptul la vot de la 25 ani împliniţi, iar pentru a exercita pute-
rea de la 30 ani împliniţi; nici o arestare preventivă nu poate fi
mai lungă de trei luni fără hotărâre judecătorească după toate
formele; nici o închisoare nu poate fi mai lungă de 30 de ani;
nici un domiciliu nu poate fi violat fără hotărâre în scris a
magistraturei prepuse; nici un român nu poate fi osândit decât
pentru fapta săvârşită; Poporul îşi exercită libertatea prin presă
şi mitinguri sau cluburi; Cetăţenii sunt toţi Românii valizi şi
independenţi; Domnul are dreptul de a-şi numi din Senat un re-
gent; Domnul singur poartă titlu de „Măria Sa” fiindcă singur
este principele în cetate.385
Emanoil Chinezu prevedea următoarele puteri constitu-
ţionale ale statului: executivă, legislativă şi judecătorească. Or-
ganizarea şi funcţionarea lor se sprijinea pe principiul separa-
ţiei relative, care presupune şi ierarhia puterilor constituţionale
şi colaborarea lor în limitele statornicite prin actul constituţio-
nal.
Emanoil Chinezu considera că „în Constituantă rezidă
puterea suverană a poporului în desăvârşita ei întregime”, iar
„poporul se va împărţi în colegiuri electorale. Colegiuri vor fi
atâtea câte judeţe va avea ţara ce locuieşte poporul român”.
Totodată, propunea ca „numărul deputaţilor constituanţi să fie
în raport cu populaţia, unul pentru 5000 de locuitori.”386 Fie-

385
Ibidem, pp. 18-20.
386
Ibidem, p. 35.
194
care colegiu alegea câte un număr de delegaţi care erau trimişi
în capitală ca să alcătuiască Adunarea Constituantă. Ei se nu-
meau deputaţi constituanţi. Ei urmau a primi lista candidaţilor
la Domnie trimisă de Senat. Candidaţii de Domnie nu puteau fi
decât cinci.387
Prerogativele şi atribuţiile domnului erau precis formu-
late în proiectul de Constituţie întocmit de Emanoil Chinezu.
Astfel, domnul guverna cu ajutorul miniştrilor, numiţi de el
având următoarele prerogative:
a) exercită puterea regulamentară;
b) promulgă legile;
c) are dreptul de graţiere şi de reducere a pedepselor în
materie criminală;
d) numeşte în funcţiile publice;
e) a încuraja virtutea şi industria;
f) a înălţa în ranguri;
g) a răsplăti pe cei cu merit;
Drepturile Domnului erau:
a) a supraveghea în cetate;
b) a reprezenta cetatea afară;
c) a hotărî războiul ori pacea;
d) a încheia tratate cu alte state;
e) a sancţiona actele camerii tribunilor;
f) a dizolva când va socoti de cuviinţă o legislatură,
chemând numai decât alta;
g) a primi petiţiile locuitorilor;
h) a convoca Senatul şi Tribunatul;
i) a institui miniştrii la conducerea administraţiei,
procurori pe lângă autorităţile judecătoreşti; legaţi
ori ambasadori ca să-l reprezinte puterilor străine;
şefi comandând în scopul oştirilor, adică generali;
etc.
În numele Domnului se legiuia, administra şi judeca.
387
Ibidem, p. 36.
195
De asemenea, Domnul trebuia să fie român şi cetăţean român şi
era ales de popor pe viaţă prin Constituantă. Persoana lui este
sacră şi inviolabilă. Constituţia dădea Domnului privilegiul de
a domni şi dreptul de a guverna. Prin urmare, monarhia con-
stituţională devenea sursa stabilităţi interne în stat.
După Emanoil Chinezu, puterea legislativă a ţării tre-
buia să o aibă Tribunatul. Acesta trebuia să fie alcătuit din 100
de membri care aveau ca sarcină să elaboreze proiecte de legi,
să alcătuiască bugetul statului; revista cheltuielilor pentru în-
treţinerea statului precum şi crearea veniturilor, îmbunătăţirilor
şi cheltuielile statului etc. Tribunii erau numiţi din popor prin
colegiuri electorale şi erau reprezentanţii tuturor intereselor
naţiunei. Tribunatul va ţine un buletin „ex oficio” care se va
numi „Tribuna Română” în care vor fi publicate toate legile
date.
O foarte mare importanţă dădea Emanoil Chinezu Se-
natului care era puterea executivă şi administrativă a ţării. Se-
natorii trebuiau să fie „apărătorii ţării şi ai constituţiunei.” În
Senat era pusă „toată grija şi solicitudinea pentru îmbunătăţirile
şi punerile la cale ce vor fi trebuincioase pentru fericirea, gloria
şi puterea cetăţii românilor”. Senatorii trebuiau să fie numiţi de
domn pe viaţă. Un senator nu putea fi arestat decât după deci-
zia Senatului. Senatul avea următoarele atribuţii:
- a alege din Senat trei candidaţi pentru domnie prin şe-
dinţe generale;
- a alege pe mitropolit şi pe episcopi;
- a cerceta constituţionalitatea legilor trimise la sancţiu-
nea domnească de către Tribunat;
- a cerceta proiectele de legi trimise de Domn Tribuna-
tului;
- a judeca şi osândi abaterile senatorilor;
- a alcătui prin şedinţe generale orice proiect de interes
naţional ce ar privi spre prosperitatea cetăţii române, a-l supune
prin intermediul principelui camerii Tribunilor etc.;

196
 - Domnul poate convoca extraordinar Senatul ca să-l
consulte asupra intereselor naţiunii;
- şedinţele Senatului sunt publice când sunt generale şi
facultative când sunt în comitet;
- Senatul va publica un buletin, al lucrărilor sale de lună
al cărui redactor şef va fi un senator;
- Senatul se socoteşte complet când are majoritatea.
Referitor la judecători, Emanoil Chinezu propunea două
instanţe judecătoreşti: Tribunalele de întâia instanţă şi Înalta
Curte, ale cărei hotărâri sunt fără apel. Camera legislativă urma
a hotărî numărul şi personalul tribunalelor după trebuinţă. Chi-
nezu aprecia că „nimeni nu trebuie a fi pedepsit arbitrariu fără
să fi fost judecat; judecat decât în virtutea legilor hotărâte şi
după formele prescrise. O constituţie trebuie a fi garanţia
acestor principii.”
În încheiere, Emanoil Chinezu concluziona: „Iată ce
este constituţia noastră; şi iată ce stăruim a voi să fie: Un prin-
cipe domnind, un senat administrând, un tribunal legislând, ju-
riul judecând”.388 Luând în considerare evenimentele care
avuseseră loc în anii 1855-1856 şi perspectivele de viitor ale
României, Emanoil Chinezu considera că „autoritatea supremă
ar trebui să fie ereditatea, de voim ca să îndeplinească cu suc-
ces însărcinarea însemnată ce i s-ar pune.”
Cel care propusese în programul „Dorinţelor Români-
lor” „prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie în-
coronată d-ale Europei”, a revenit la sfârşitul textului Proiec-
tului de Constituţie adăugând: „am putea prea bine schimba
principiul pe viaţă ori mai bine ai substitua un principe moşte-
nitor dintr-una din clasele suverane de sângele nostru latin.” El
motiva că: „Această transformaţiune deşi ar fi în principiu o
degradaţiune, dar în practică este o restauraţiune, este un pro-
gres din punctul de vedere al împrejurărilor exterioare din tim-
pul prezent, după care cetatea noastră ar intra cu suveranitatea
388
Ibidem, p. 82.
197
sa în centrul şi în familia europeană, şi mai mult decât toate în
elementul său latin din care se trage.”389
Emanoil Chinezu afirmă că „primeşte de bună, cel puţin
pentru timpul de faţă, argumentaţiunea Anexei la Protocolul nr.
6 de la Conferinţa de la Viena din anul 1855 care sfârşea cu ur-
mătoarea concluzie: „Autoritatea supremă ar trebui dar să fie
ereditară, de voim ca să îndeplinească cu succes însărcinarea
însemnată ce i s-ar pune.”390
Proiectul de constituţie iniţiat de Emanoil Chinezu în
anul 1857 a fost influenţat în unele privinţe de constituţia fran-
ceză din 1852 şi de constituţia belgiană din 1831, precum şi de
legea electorală belgiană.
Valoarea acestui document constă în încercarea de a
prezenta sub o formă nouă, influenţată de spiritul Occidentului,
vechile tradiţii ale Ţării şi dezideratele exprimate în mod con-
stant de boierime în diversele ei memorii. Autorul proiectului
de constituţie a urmărit organizarea unui stat de drept, funda-
mentat pe principiile revoluţiei franceze şi pe aşezămintele ro-
mâneşti vechi, pentru a da Ţării o Constituţie.
Proiectul prezintă o valoare certă, deoarece exprimă în
formă completă gândirea politică naţională la mijlocul secolu-
lui al XIX-lea şi reprezintă o încercare de a da ţării o aşezare
constituţională.
Textul proiectului cuprinde „o constituţie în înţelesul
obişnuit al cuvântului, adică în întocmire legală a cârmuirii
unui stat.” El prevede principiul domniei legilor, a respectării
drepturilor şi libertăţilor individuale, a ideii de reprezentare
politică în Adunarea obştească a Ţării. Acest proiect de con-
stituţie cuprinde ideea „guvernării prin ea însăşi.”391 Se trecea
de la sistemul unicameral, prevăzut de Regulamentul Organic

389
Ibidem, p. 120.
390
Ibidem, p. 122.
391
Lucian Cosmin Gherghe, Un proiect de Constituţie mai puţin cunoscut,
pp. 72-76.
198
şi de Convenţia de la Paris, la sistemul bicameral, puterea le-
giuitoare exercitându-se colectiv de domn, adunarea colectivă
şi senat.
Emanoil Chinezu acorda, de asemenea, o atenţie deose-
bită legii electorale. El propunea „o lege electorală naţională”
prin care „să chemăm la alegeri, prin vot universal, toată naţiu-
nea care ştie să scrie şi să citească, şi care, prin urmare, poate
alege pentru puterile statului pe bărbaţii aceia ce, după trecutul
lor, sunt reputaţi ca oameni ai naţiunii.”392 „Suntem o naţiune –
continua Chinezu –, atât de bine favorată de natură, încât cu
puţină muncă şi bunăvoinţă de parte-ne, dacă am ajuta dezvol-
tarea simţului naţional şi am lumina clasele inferioare ale popo-
rului nostru; dacă am proteja, meritul şi onestia; dacă nu am
întinde mâna fie-cui încât a ridica, cu atâta înlesnire, în fruntea
statului nostru, incapacitatea s-ar realiza fericirea şi prosperi-
tatea Naţiunii române în prezent şi mai ales în viitor. Singur
introducerea acestui principiu de elecţiune naţională ce propu-
nem, ar restabili moralitatea în statul nostru şi ar ridica moralul
naţiunei” astfel am deveni „naţiunea cea mai plină de prospe-
ritate din părţile noastre.”393
În cadrul confruntărilor care au avut loc între partizanii vo-
tului universal şi cei ai sistemului cenzitar acestuia din urmă i s-a
opus cu îndârjire Emanoil Chinezu.
„Votul – spunea Emanoil Chinezu – este menit a creşte
în viitor şi a modifica alegerile, în sensul naţional şi moral, de-
naturând interesele exclusive şi străine, camaraderiile şi com-
pensaţiunile meschine, exploatările unora prin ceilalţi, mici şi
mari, minciunile şi înşelătoriile (...).
Singura introducere a acestui principiu de elecţiune na-
ţională ce propunem, ar restabili moralitatea în statul nostru şi
ar duce la dezvoltarea ţării.”394 Dar pentru ca alegerile să se

392
Emanoil Chinezu, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 61.
393
Ibidem, p. 63.
394
Ibidem, pp. 63-64.
199
facă mai bine, cetăţenii trebuiau să fie informaţi. „Unde este
tribuna din care Naţiunea să poată exprima legalmente aspiraţi-
unile sale? Unde este presa care să fie programul voinţelor
sale? Pe treptele tribunei nu se poate urca decât un particular
interes al naţiunei, adică averea, iar nu Naţiunea” conchidea
Chinezu.395
Introducerea votului universal în locul legii electorale
reprezenta pentru Emanoil Chinezu „o curată revoluţiune: este
a substitua democraţia în locul oligarhiei.”396
După unirea Principatelor, obiectivele modernizării so-
cietăţii româneşti au fost integrate unor profunde şi rapide
transformări în toate domeniile. Aceste transformări au dus la
schimbări fundamentale atât în sfera economicului şi socialu-
lui, cât, mai cu seamă în cea a statutului politico-juridic, intern
şi internaţional, al tinerei naţiuni române.397
Aceşti ani au fost hotărâtori în procesul de destrămare a
feudalismului şi în dezvoltarea relaţiilor de tip capitalist398,
deoarece au constituit perioada în care afirmarea burgheziei pe
plan economic şi, apoi, politic a atras după sine o nouă ideolo-
gie politico-juridică care se regăseşte şi în opera lui Emanoil
Chinezu.

395
Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 27.
396
Idem, Epistolă adresată D-lui Radion, p. 13.
397
Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor
constituţionale, p. 119.
398
Ilie I. Vulpe, Divanul Craiovei, Scrisul Românesc, Craiova, 2002, p.
242.
200
 „O LEGE ESTE PENTRU TOŢI ROMÂNII“

Credinţele revoluţionare şi revendicările constituţionale

pe care le-a nutrit - izvorâte din principiile şi prevederile Pro-
clamaţiei de la Islaz -, l-au făcut pe Emanoil Chinezu să consi-
dere dreptul, îndeletnicirile de magistrat sau avocat, activitatea
publică în genere, importante domenii de acţiune, de apostolat
civic. Deşi a făcut parte din partidul liberal, exercitând funcţii
publice locale şi parlamentare, se poate afirma că Emanoil
Chinezu nu a urmărit cariera politică în sine, ci s-a pus în
slujba înfăptuirii unor proiecte de interes social, cultural, mili-
tar şi politic. Emanoil Chinezu a fost un specialist, un repre-
zentant al generaţiei de la 1848 şi 1857, un intelectual cu vederi
radicale care s-a impus prin manifestări de independenţă, prin
solicitarea stăruitoare a unui program guvernamental riguros,
de perspectivă. De la bara avocaţială s-a ridicat, nu o dată, în
favoarea „reintegrării dreptului violat şi pentru reînsufleţirea
libertăţii sugrumate”.399 „Am exercitat profesiunea de avocat –
mărturisea Emanoil Chinezu în 1876 – urmărind Justiţia, nu
foloasele ei. Am combătut scandalurile; nu le-am patronat. Şi,
cu neregularitatea şi viciul, nu numai că nu m-am aliat, dar le-
am şi combătut cu pasiune, cu curaj şi fără cruţare: le-am com-
bătut sub orice formă, înălţătoare sau fermecătoare, au cutezat a
se ivi şi prezenta. Nici o facţiune sau clică nu a putut, nici a mă
îndoctrina, nici a mă amăgi”.400
Şi-a făcut studiile de drept la Bucureşti, cunoştea foarte
bine limbile franceză şi rusă, ceea ce i-a permis să traducă din

399
„Electoru-lu Craiovei”, an VIII, nr. 1, 26 mai 1876, p. 16.
400
Ibidem, p. 10.
201
operele filosofilor vremii. În 1844, după terminarea studiilor, îl
găsim procuror în cadrul Tribunalului Comercial din Craiova,
ca apoi, după întoarcerea în ţară din exilul petrecut în Siberia în
perioada 1854-1856, să se înscrie în Baroul local colaborând la
organizarea şi dezvoltarea acestuia, devenind în scurt timp „cel
mai bun advocat”401, alături de Dimitrie Căpreanu şi Scarlat
Murgăşanu.402
A fost coleg de barou cu cei mai de seamă avocaţi ai
timpului: Anastasie Stolojan (licenţiat la Paris, doctor în drept
şi viitor ministru), Gheorghe Chiţu (primar al Craiovei şi
ministru), August Pessiacov (cercetător al istoriei Craiovei şi
viitor primar al oraşului), Toma Strâmbeanu, Barbu Bălcescu
(primar al Craiovei), Ion N. Titulescu (prefect de Dolj în 1877-
1878, tatăl viitorului mare diplomat român, Nicolae Titulescu)
şi alţii.403 După promulgarea primei legi organice a avocaţilor
din România, în anul 1864, la Craiova existau 18 avocaţi
profesionişti, printre care şi Emanoil Chinezu.
Despre cauzele în care a pledat Emanoil Chinezu nu se
ştiu prea multe, arhiva baroului din perioada respectivă nemai-
existând. Important ni se pare să subliniem că a fost apărătorul,
într-un lung proces privind succesiunea Egumenului Nectarie
de la Mănăstirea Cozia avându-l ca adversar, ca reprezentat al
statului, pe Gheorghe Costaforu „o autoritate ce pe lângă cali-
tatea de deputat, de profesor, fost director al Şcoalei publice şi
ex-ministru, el este acel advocat al Ministerului Cultelor care
voieşte a fonda o jurisprudenţie, după care să se refuze clerului
nostru superior personalitatea civilă”404 mărturiseşte Emanoil
Chinezu.

401
George Mil Demetrescu, op. cit., p. 26.
402
Ibidem.
403
Ibidem, p. 22.
404
Pledoaria d-lui Emanoil Chinezu advocat în Craiova în procesul de
succesiune al repausatului Nectarie Egumenul de la Cozia, Craiova, 1864,
p. 12.
202
Emanoil Quinezu, Pledoaria în procesul de succesiune al repausatului
Nectarie Egumenul de la Cozia, Craiova, 1864

203
 Făcând o pledoarie foarte bine documentată, aducând
argumente din vechea legislaţie românească reuşeşte să combată
cei mai cunoscuţi avocaţi ai timpului: G. Costaforu, Racoviţă,
C. Bosianu şi să câştige procesul urmaşilor lui Nectarie
Egumenul de la Cozia, aceştia intrând în posesia moşiei Ruda
pentru care se judecaseră.
Pledoaria lui Emanoil Chinezu tipărită, în anul 1864 şi
având 55 de pagini, rămâne interesantă, în principal, prin expu-
nerea detaliată şi doctă a problemelor, prin structura sa meto-
dică, prin sublinierea permanentă a elementelor, valorilor şi a
principiilor de drept roman şi drept românesc.
Credincios unor vechi convingeri, în puterea şi
necesitatea perfecţionării şi redresării regimului constituţional
în România, a socotit că respectul legii şi reformele care au la
bază temeiul dreptului, sub semnul celor mai avansate inter-
pretări şi perfecţionări, constituia cea mai sigură cale de guver-
nare în interesul naţiunii.
În articolele semnate în ziarul „Vocea Oltului”, ca şi în
alte publicaţii, înţelege să se ocupe sistematic de studiul şi po-
pularizarea problemelor din domeniul dreptului, întemeind ast-
fel o tradiţie cu caracter didactic şi ştiinţific dusă mai departe
de alte personalităţi de frunte din rândul juriştilor craioveni.
Promotor al principiilor egalităţii în faţa legii, libertăţii
presei, cuvântului şi întrunirilor, al dreptului de vot egal şi di-
rect, Emanoil Chinezu a luat parte la toate evenimentele care au
avut loc în viaţa politică a României la mijlocul secolului al
XIX-lea, impunându-se şi prin programele şi memoriile pe care
le-a redactat.
Am prezentat deja programul „Dorinţele Românilor”
redactat de Emanoil Chinezu şi Petre Opran în aprilie 1857, în
care au fost puse în dezbatere concepte moderne de organizare
internă a statului român. Cu privire la „organizarea din
lăuntru”, programul a enunţat doar două din principiile de bază
ale acesteia: „respectul muncii şi, pentru pământul proprietă-

204
resc, ce va trebui săteanului de muncă, se va învoi cu oricare
proprietar va putea” şi „dreptul deopotrivă al tuturor românilor
înaintea legilor”.405 Din dorinţa de a nu scinda mişcarea unio-
nistă autorii programului nu au inclus între revendicări princi-
piul împroprietăririi sătenilor, chiar dacă ei erau adepţii acestei
măsuri.
Un nou concept pe care îl conţinea programul era: „nea-
părata trebuinţă de a avea şi reprezentanţii noştri la Congresul
de la Paris spre a sprijini interesele ţării la darea desăvârşitei
hotărâri asupra drepturilor noastre” şi „mandatul imperativ
scris pentru toţi deputaţii partidei naţionale”.406 Apelul la isto-
rie, la încălcările repetate ale drepturilor internaţionale ale
Principatelor Române au constituit argumentele principale ale
cerinţei reprezentării românilor la Congresul de la Paris.
Emanoil Chinezu a elaborat o noţiune legislativă pro-
fund democratică care depăşea cu mult graniţele epocii, dând
dimensiuni „mandatului imperativ”, întărindu-l cu „înscrisul”
alegătorilor şi „votul pe faţă”407, propuneri care au declanşat o
violentă ripostă atât din partea conservatorilor, cât şi din partea
liberalilor moderaţi.
Emanoil Chinezu a publicat în anul 1857 un Proiect de
Constituţie ce cuprindea principiile moderne de organizare a
vieţii publice şi de stat, modalităţile de exercitare a puterilor
legislativă, executivă şi judecătorească, drepturile, îndatoririle
şi libertăţile cetăţeneşti, înscriind pe frontispiciul său suverani-
tatea poporului, guvernarea reprezentativă şi supremaţia actului
constituţional faţă de celelalte acte normative. „Iată dar o operă
ce am scos a posteriori nu apriori, adică din observaţiune şi din
practică” consemna Emanoil Chinezu în prefaţa lucrării.408

405
Ion Pătroiu, Un program unionist craiovean necunoscut, p. 114.
406
Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, op. cit; p. 27; Cosmin Lucian
Gherghe, „Dorinţele Românilor”, program unionist craiovean, p. 74.
407
Ibidem.
408
Emanoil Chinezu, Constituţia României reintegrată, p. 11.
205
 Proclamând suveranitatea naţiunii ca singura sorginte a
patriei politice, Constituţia din 1857 preciza că aceasta „emană
de la naţiune, care nu poate exercita decât prin delegaţiune”.409
În acest sens, proiectul de constituţie încorporează atât princi-
piul suveranităţii naţionale formulat de unul dintre cei mai im-
portanţi creatori şi promotori ai ideologiei micii burghezii, cea
mai consecventă şi radicală forţă socială antifeudală şi
antiabsolutistă, Jean Jacques Rousseau (1712-1762), cât şi cel
al reprezentării prin delegaţi formulat de Charles Louis Mon-
tesquieu (1689-1755), unul din cei mai de seamă gânditori ilu-
minişti.
La baza organizării puterilor în stat Emanoil Chinezu a
pus principiul modern al separării puterilor, teorie care a stat un
timp la baza dreptului constituţional.
Puterea legislativă a ţării, conform art. 3 va fi alcătuită
din o sută de delegaţi şi se va numi Camera tribunilor sau Tri-
bunatul. Domnul participă la lucrările puterii legislative, pre-
gătind legile în interes special pe care le supunea apoi Senatu-
lui, pentru dezbateri şi votare.
Mitropolitul şi Episcopii făceau parte de drept din Ca-
mera tribunilor. Preşedinţia Camerei aparţinea mitropolitului.
Constituţia elaborată de Emanoil Chinezu prevedea o
organizare a puterii legislative care se asemăna cu cea cuprinsă
în Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris.
Puterea executivă şi administrativă a ţării o deţinea Se-
natul. Senatorii se alegeau pe viaţă de către domn. „Senatorii
sunt apărătorii ţării şi ai constituţiei” conform art. 3 de la capi-
tolul Senatul410 şi se ocupau cu controlul constituţionalităţii le-
gilor, ca în timpul lui Al. I. Cuza, şi reprezentau a doua cameră,
având, cu unele excepţii, drepturi egale cu cele ale Camerei tri-
bunilor (Adunarea deputaţilor). Bugetul statului era adoptat
numai de Camera tribunilor (art.7).

409
Ibidem, p. 58.
410
Ibidem, p. 109.
206
 Dreptul de prioritate al Camerei tribunilor asupra Sena-
tului în privinţa legilor finanţelor era izvorât din dreptul con-
stituţional englez, trecut în Constituţia franceză, belgiană şi
apoi în Constituţia României din 1866.
Emanoil Chinezu propunea şi înfiinţarea unui Consiliu
de stat care se va numi Senatul-Comitet de mântuire publică
„ceea ce înaintea reorganizării de la 1831 se numea Divanul
vechilor boieri411, alcătuit din 12 senatori, traşi din sânul său şi
prezidat de prezidentul Senatului”412, Consiliu de stat creat şi
de Al. I. Cuza prin legea din 11 februarie 1864, şi desfiinţat de
Adunarea Constituantă prin legea votată la 2 iulie 1866.413
Puterea judecătorească trebuia să fie exercitată de
Tribunalul de întâia instanţă şi Înalta Curte.414
Puterea judecătorească era chemată să aplice legea, nu
s-o creeze. Potrivit principiului penal, natura pedepsei trebuia
să decurgă din natura infracţiunii, fiecare fel de infracţiune
comportând o penalitate corespunzătoare.415
În concluzie, Constituţia elaborată de Emanoil Chinezu
se întemeia pe principiul separaţiei puterilor în stat, în sensul că
puterea legislativă era exercitată colectiv de către „reprezenta-
ţiunea naţională” şi domn, cea executivă fiind încredinţată Se-
natului, în timp ce puterea judecătorească era exercitată de curţi
şi tribunale.
La fel ca şi în Convenţia de la Paris din 1858, se preve-
dea o monarhie electivă, dar nu străină, domnul trebuind să fie
român şi cetăţean român. Noua formă de guvernare este fun-
damentată pe principiul că toate puterile statului emană în con-
formitate cu principiile şi regulile precizate în constituţie.
„Cetăţenii se strâng în colegiuri pe judeţe ca să-şi
411
Ibidem, p. 114.
412
Ibidem, p. 113.
413
Mihai T. Oroveanu, op. cit., p. 258, 265; Eleodor Focşeneanu, Istoria
constituţională a României 1859-1991, Bucureşti, 1992, pp. 32-33.
414
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 115.
415
Ibidem, p. 97.
207
aleagă delegaţii pentru puterea constituantă şi pentru puterile
publice se prevedea la art. 28 din Dispoziţiuni generale, iar la
art. 4 din capitolul „Konstituanta” se menţiona: „Fiecare cole-
giu alege câte un număr oarecare de delegaţi care sunt trimişi în
capitală ca să alcătuiască Adunarea Constituantă”.416
Ocupându-se pe larg, în capitolul „Dispoziţiuni gene-
rale”, despre drepturile românilor, Emanoil Chinezu prevedea
cele mai importante şi fundamentale libertăţi, cum ar fi: liber-
tatea conştiinţei, a presei, a învăţământului, a asocierii şi întru-
nirilor, desfiinţând, totodată privilegiile şi titlurile de nobleţe
străine, „nici un român nu va putea purta insigne sau titluri
străine”. Erau garantate inviolabilitatea persoanei şi a domicili-
ului, egalitatea tuturor cetăţenilor români în faţa legii, „o lege
este pentru toţi românii”, nici un român nu poate fi „osândit
decât pentru fapta săvârşită”,417 concluziona autorul. Astfel,
principiul după care se călăuzeşte dreptul civil este pentru Chi-
nezu, acela că proprietatea reprezintă libertatea.
Chinezu, ca şi Montesquieu, se declară partizan al mo-
narhiei constituţionale, al unui regim în care domnul nu deţine
toată puterea, ci o împarte cu Obşteasca Adunare, care repre-
zintă puterea legislativă, şi cu cea judecătorească, în vreme ce
el păstrează numai executivul. În aceste condiţii, statul nu mai
este guvernat de o singură persoană, ca în regimul despotic, ci
de un număr oarecare de persoane care se neutralizează.
Luând în considerare evenimentele externe care au avut
loc legat de situaţia ţării, Chinezu adaugă la sfârşitul lucrării un
„Frontispiciu” în care motivează de ce se poate renunţa la
„principatul pe viaţă” şi numi „un principe moştenitor dintr-una
din clasele suverane de sângele nostru latin”. „Două sunt sin-
gurele medii de ridicare ale unui stat: resbelele şi adoptarea
unui cap coronat ca să reprezinte suveranitatea sa. Ocaziunea
prezentă – continua Chinezu – ne aduce pe cel de al doilea, să

416
Ibidem, p. 101.
417
Ibidem, p. 96.
208
profităm de dânsa, să ne agăţăm de el ca de starea noastră
mântuitoare, lăsând, pentru un interes atât de capital, toate
consideraţiunile accesorii ce ne-ar putea froasa în amorul
nostru propriu”.418
Cu limitele şi erorile ei, Constituţiunea României redac-
tată de Emanoil Chinezu şi publicată la Bruxelles în anul 1857,
crea cadrul general al manifestării dorinţelor generale ale popo-
rului român de a înfăptui un stat naţional modern.
Susţinător convins al unirii Principatelor, Emanoil Chi-
nezu redactează în 1857, Memorandum sur les Principautés
Danubiennes, scris pentru comisarii reuniţi la Bucureşti con-
form art. 23 al Tratatului de la Paris din 1856, în care prezintă
situaţia internă şi externă a statului român, demonstrând cu ar-
gumente ştiinţifice relaţiile noastre cu Poarta de-a lungul tim-
pului, ajungând la concluzia că „turcii nu ne-au putut cuceri cu
armele, dar se gândesc să ne cucerească prin cerinţe, din mo-
ment ce Rusia infiltră în tratatele încheiate cu Poarta Otomană
cuvântul suzeranitate, pentru a-i opune un protectorat pe care îl
plănuia”.419
În modul cel mai categoric, el condamnă agresiunea, în-
călcarea suveranităţii unui stat de către altul, asuprirea popoa-
relor mai slabe, războaiele de jaf; opera sa întreagă ne dezvă-
luie un luptător pentru dreptul popoarelor, un partizan al relaţi-
ilor paşnice între ţări şi colaborării între ele şi un duşman al
monarhiilor hrăpăreţe.
Scoaterea Principatelor Române de sub tutela Imperiu-
lui Otoman şi a Rusiei, punerea lor sub garanţia celor şapte
puteri europene vor crea posibilităţi mai mari afirmării dorinţei
spre unire a poporului român.
Tot lui Emanoil Chinezu îi datorăm întocmirea Regula-
mentelor Interioare ale Consiliului General şi Comitetului

418
Ibidem, p. 97.
419
Idem, Les Principautés Danubiennes devant le droit public europeen, p.
15.
209
Permanent Dolj în 1867, când era preşedintele Consiliului Ge-
neral Dolj. Cu toate că valabilitatea de lucru era doar de doi
ani, aceste regulamente au servit ca model şi altor consilii
alese. Regulamentul interior al Consiliului General Dolj cu-
prinde şapte capitole şi patruzeci articole, iar cel al Comitetului
Permanent cinci capitole şi treizeci articole, regulamente care
au condus la buna desfăşurare a activităţii consiliilor locale.420
Întreaga viaţă Emanoil Chinezu a militat pentru
respectarea libertăţii individuale, pentru o efectivă descentrali-
zare administrativă, pentru democratizarea armatei şi electivi-
tatea magistraturii. Deşi s-a pronunţat permanent pentru per-
fecţionarea sistemului electoral al colegiilor şi reducerea cen-
sului pe care erau bazate, nu a parcurs pasul următor către ega-
lizarea şi democratizarea dreptului de participare la viaţa poli-
tică printr-un proiect de lege. A manifestat o înţelegere superi-
oară a problemelor libertăţii presei, specialistul de necontestat
în probleme de drept a descifrat exact ce trebuie să se înţeleagă
prin noţiunea de „calomnie prin presă”.
Pe de altă parte, spre deosebire de Montesquieu, Ema-
noil Chinezu demonstrează rolul hotărâtor al dezvoltării eco-
nomice în evoluţia societăţii.
Pentru întreaga sa activitate desfăşurată în slujba naţiu-
nii, avocaţii craioveni şi magistraţii deopotrivă, în 1889, au pus
bazele unei galerii de portrete în care alături de Emanoil Chi-
nezu se aflau Gheorghe Chiţu, Petre Chiţu, A. Betolian, Scarlat
Murgăşanu, cei mai de seamă avocaţi ai timpului421, iar portre-
tele lor au fost expuse în Palatul de Justiţie din Craiova(azi
Universitatea).

420
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
43/1868; f. 32-35; idem, dos. 62/1867, f. 75-77.
421
Muzeul Olteniei, fond, „Prietenii Ştiinţei”, nr. 11205.
210
 EMANOIL CHINEZU – REPREZENTANT
AL GÂNDIRII ŞI PRACTICII LIBERALE
ROMÂNEŞTI

În perioada cuprinsă între anii 1857-1877, în cadrul so-

cietăţii româneşti se disting două tendinţe politice fundamen-
tale: liberalismul şi conservatorismul. Liberalismul este o sin-
teză a ideologiei reformatoare promovată de boierimea liberală
în special în perioada regulamentară, a celei buerghezo-demo-
cratice paşoptiste şi, în sfârşit a ideilor democrat-burgheze ale
epocii.422
Din momentul apariţiei sale şi pe tot parcursul existen-
ţei, liberalismul a fost şi a jucat un rol progresist în istoria
umanităţii, afirmându-se în toate planurile şi domeniile vieţii
sociale, politice, economice, spirituale şi naţionale.
Doctrina liberală folosită în actele constituţionale ale
statului a creat un cadru de confruntare pentru afirmarea şi în-
făptuirea proiectelor de organizare şi consolidare a României
moderne. Circulaţia liberă a ideilor politice permitea recrutarea
de aderenţi şi partizani, în funcţie de măsura în care recunosc în
ele propriile lor aspiraţii şi interese. Oamenii politici se gru-
pează în jurul unor principii, al unor idealuri social-economice
şi culturale, în vederea elaborării de soluţii de adaptare a soci-
etăţii la noile necesităţi ale dezvoltării economice.

422
Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi
Independenţă, Bucureşti, 1979, p. 11; Apostol Stan, Mircea Iosa,
Liberalismul politic în România de la origini până la 1918, Bucureşti, 1996,
p. 21.
211
 „Sunt în ţara noastră două tabere de oameni, acei ai tre-
cutului care reprezintă sistemul vechi de ocârmuire şi alţii, oa-
menii progresului reprezentând idei de libertate şi demnitate”
se aprecia în „Curierul Principatelor Unite” din 28 mai 1889.
Cu toate că dezvoltarea social-economică a ţării a fost
puternic frânată datorită dominaţiei otomane, habsburgice şi ţa-
riste, liberalismul s-a afirmat în societatea românească, chiar de
la 1821, cu o vigoare deosebită datorită unui grup de oameni
politici ale căror concepţii s-au bucurat de o puternică adeziune
populară, cei mai mulţi dintre ei remarcându-se printr-o intensă
activitate în timpul revoluţiilor de la 1848.423
Oltenia ocupă în proiectele liberalilor o importanţă deo-
sebită. Evenimentele de la 1848 erau încă vii în memoria locu-
itorilor zonei.
De aceea, fruntaşii paşoptişti întorşi din exil au trecut la
organizarea unei puternice formaţiuni politice radicale, la
Craiova apelurile lansate de generalul Gheorghe Magheru şi
Alexandru Cristofi trezind un puternic ecou în rândul maselor.
În activitatea de formare a organizaţiilor radicale locale
s-a remarcat Boicea Radian, fost comisar de propagandă în
timpul revoluţiei de la 1848424, sprijinit în munca sa de Ema-
noil Chinezu, Grigore Lăceanu şi fraţii Cernătescu.425
Revoluţia din 1848 a scos la lumină, pe lângă prima în-
truchipare a ideilor liberale şi egalitare, şi pe aceea ce părea a fi
indisolubil legată de ele, dar care rămâne de mai multe ori ui-
tată, anume îmbunătăţirea clasei ţăranilor, prin măsura cea ra-
dicală a împroprietăririi.426
Astfel, radicalismul apare în viaţa politică românească
ca o mântuire de tenebrele trecutului, ca un curent de stânga al

423
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 78.
424
Al. Cristofi, Culegere de mai multe articole publicate prin ziare,
Craiova, 1888, p. 43.
425
M. Theodorian-Carada, Eugeniu Carada 1836-1910, Bucureşti, 1922, p. 16.
426
A. D. Xenopol, op. cit., p. 564.
212
liberalismului românesc, în disputa permanentă cu conservato-
rii, oameni politici susţinători ai vechiului regim, care le asi-
gura deţinerea monopolului puterii şi a tuturor privilegiilor, în
discordanţă cu imensa majoritate a celor neprivilegiaţi, care
suportau toate privaţiunile.
Radicalismul politic românesc nu este nicidecum re-
zultatul unor întâmplări sau manifestări de ambiţie personală a
unor lideri liberali, ci o necesitate istorică, generată de condiţi-
ile specifice ale luptei de emancipare şi unitate naţională a po-
porului român, aflat sub diverse grade de dependenţă faţă de
cele trei mari imperii vecine.
Forţele conservatoare nu au fost capabile să preia
iniţiativa progresului, nici pe cea a emancipării politice sau a
unităţii teritoriale, întrucât au ţintit permanent la menţinerea
privilegiilor care să le confere deţinerea puterii.427
Născut într-o familie implicată direct în mişcarea de re-
deşteptare a conştiinţei naţionale, de constituire a statului mo-
dern român, Emanoil Chinezu s-a remarcat prin militantismul
poziţiei sale, prin concepţia sa istorică şi politică, situându-se
în aripa cea mai radicală a liberalismului românesc aflat în
prim proces de constituire şi afirmare.
„Profesiunea mea de credinţă – preciza Emanoil Chi-
nezu – este şi astăzi aceea ce a fost totdeauna: liberalismul,
precum noi l-am înţeles şi îl înţelegem”.428
El afirmă, că „liberalismul în România nu datează de
astăzi, nici nu este introdus de ideile moderne, el este mult mai
vechi şi mai original pe pământul nostru decât se crede în
general”.429

427
Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu. Monografie, Bucureşti, 1994, p. 7.
428
„Electoru-lu Craiovei”, an I, 28 mai, 1876, p. 3.
429
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 49.
213
Emanoil Chinezu, Instrucţiunea publică şi politica noastră de astăzi,
Craiova, 1871
214
 În lucrarea Adevăru-lu asupra căderei ministerului
Brătianu, Emanoil Chinezu face o interesantă istorie a apariţiei
şi dezvoltării Partidului Liberal începând cu revoluţia lui Tudor
Vladimirescu şi ajungând până în anul 1872, afirmând că parti-
dul naţional românesc s-a închegat pentru prima oară în opozi-
ţie, împotriva elementului grecesc şi cea dintâi izbândă a româ-
nilor pe tărâmul politic a fost răsturnarea domniilor fanariote.
„Naţiunea cu boierii săi cei vechi, căpitanii şi magnaţii locului
se prezintă istoriei prin revoluţia de la 1821, numită a lui Tudor
Vladimirescu, ca o adevărată resurecţiune naţională. De aici
datează la noi operaţiunea partidului popular, naţional şi demo-
cratic”.430 Considera că „Partidul Liberal se va organiza, prin
presă şi întruniri, de către oameni de principiu, el va dobândi,
neapărat o autoritate morală în societate. Prin urmare, va avea,
destul credit şi putere, încât, a influenţa alegerile fără a
presiona [...]. Progresul se face de sine, substituindu-se necon-
tenit, un regim liberal, în locul altuia mai puţin liberal. Şi ast-
fel, libertatea, ordinea, progresul, vor vieţui, în secolii secolilor,
într-o armonie şi bună înţelegere perfectă”.431
În studiul său, Emanoil Chinezu ajunge la concluzia că
„numai când se va organiza Partidul Liberal pe principii morale
nu pe interese, cei trei factori ai civilizaţiunii omeneşti: Ordi-
nea, Progresul şi Libertatea” vor contribui la dezvoltarea soci-
etăţii româneşti.432 „Egoismul partidelor” scria el „omoară pa-
tria noastră”.433 Un singur partid trebuie şi este de ajuns: „parti-
dul liberal, democratic şi republican”434 care trebuie să aibă ur-
mătorul program: „presa liberă şi liberatoare; înfrăţirea între
noi şi cu celelalte popoare; instrucţiunea; reglementarea şi
unificarea limbii

430
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 63.
431
Ibidem, p. 483.
432
Ibidem, p. 484.
433
Ibidem, p. 467.
434
Ibidem, p. 45.
215
noastre, prin societăţi numeroase şi întinse, şi a afacerilor
noastre materiale şi morale prin o conduită inteligentă; aplica-
rea de idei adevărat liberale şi morale, iară nu de oameni am-
biţioşi ce le vor reprezenta din pasiune şi după timpi; cunoş-
tinţa exactă a demnităţii noastre naţionale şi mai ales a istoriei
şi a situaţiei politice celei avantajoase şi adevărate, pe cât şi a
greşelilor trecute ce ne-au inspirat această aparentă scădere, în
care ne credeam ca într-o stare normală şi legală”.435 El susţi-
nea necesitatea instituirii unei republici democratice, pe care o
considera cea mai adecvată realităţilor româneşti. În concepţia
lui, republica reprezenta forma de guvernământ „cea mai bună
pentru România”. Democraţia reprezenta egalitatea, precum
Republica era libertatea. „Numai republica democrată ori dacă
vrei o democraţie în republică, aprecia Chinezu, poate realiza
libertatea pentru toţi; adică totdeodată, şi egalitatea şi libertatea
în sensul cel mai larg, în înţelesul cel mai adevărat al moralită-
ţii şi al meritului, în măsura cuvenită omenirii”.436
Adept convins şi înflăcărat al republicii democratice, al
propagării ideii de suveranitate, Emanoil Chinezu scria: „Votul
universal, egalitatea, obşteasca adunare, democraţia la institui-
rea puterii statului şi electivitatea permanentă a capilor
guvernamentelor ce trebuie să avem şi care este delegaţiunea
Puterilor publice, aceasta este Republica”.437
Emanoil Chinezu se impune ca una din personalităţile
reprezentative ale epocii, un exponent remarcabil al spiritului
de transformare politică şi culturală ce caracterizează deceniul
premergător revoluţiei de la 1848. Avându-i aliaţi ideologici pe
Gheorghe Chiţu, Boicea Radian, Alexandru Christofi, Ioan
Maiorescu şi Petre Opran, Emanoil Chinezu va juca un rol
esenţial în Oltenia în lupta pentru unirea Principatelor şi
cucerirea Independenţei de stat.

435
Ibidem.
436
Ibidem, p. 29.
437
Ibidem.
216
Garnier Pages, Despre scienţia politică, traducere şi studiu introductiv de
Emanoil Chinezu, Bucureşti, 1862
217
 Anul 1848 a fost pentru Chinezu punctul principal în
care i-a atacat pe liberalii „fracţioşi”, în faţa cărora dorea să
aşeze un alt liberalism pe care nu a reuşit însă să-l impună. El
considera că „grosul liberalismului se află în ţară, acei boieri,
învăţători, preoţi şi scriitori”.438
Susţinător convins al ideilor liberale, a răspândit aceste
principii „traducându-le şi punându-le în discuţia presei, deoa-
rece – considera că – din lipsa şcolilor şi a libertăţii presei, ne
găseam în mare suferinţă şi lipsă cu dânsele”.439
De aceea, în anul 1858, la imprimeria lui C.A. Rosetti,
„ce se zice fondată de Partidul Liberal” a tipărit broşura
Datoriile omului şi cetăţeanului, traducere după Puffendorf.*
Considerând că ideile lui Puffendorf nu sunt de toată
lumea cunoscute, le-a tradus şi în limba română. Neputând,
însă, publica în întregime tratatul lui Puffendorf despre datori-
ile omului şi ale cetăţeanului, publică şi comentează „numai
articolele ce se ating de organizarea unui stat”, unsprezece ca-
pitole de la Cartea a II-a, „părându-mi-se a fi, de o trebuinţă
flagrantă, în evenimentele de faţă”, preciza Emanoil Chinezu în
prefaţa lucrării.440
„Noi avurăm pretenţiunea, încă de atunci, scria Emanoil
Chinezu, a împinge toată activitatea noastră liberală, atât prin
presă şi jurnale, prin discursurile noastre în cameră şi în public,
cât şi prin conduita noastră privată în alegeri, ca să contribuim,
fiecare după mijloacele noastre, spre formarea unui partid libe-
ral, devotat intereselor şi principiilor morale ale Patriei”.441

438
Ibidem, p. 112.
439
Idem, Profesiunea de credinţă a d-lui Emanoil Chinezu, p. 5.
* Samuel von Puffendorf (1632-1694), filosof, jurist şi istoric de origine
germană.
440
Ibidem, p. 1.
441
Ibidem, p. 5.
218
S. Puffendorf, Datoriile omului şi ale cetăţianului, traducere de Emanoil
Chinezu, Craiova, 1872
219
 Printre reprezentanţii de seamă ai liberalismului româ-
nesc: Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ştefan Golescu,
Nicolae Golescu, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, C.A. Rosetti s-au
numărat şi reprezentanţi ai Craiovei: Nicolae Glogoveanu, C.
Haralamb, Elefterie Cornetti, Alexandru Aman, Petre Opran,
Nicolae Zătreanu, Nicolae Opran, Gheorghe Chiţu, Petrache
Cernătescu, Gheorghe Magheru, Al. Christofi, Barbu Calloianu,
Grigore Lăceanu, Barbu Bălcescu, P. Poenaru, George Amon,
N. Iancovescu şi, nu în ultimul rând, Emanoil Chinezu.442
„Încă de la anul 1859 – relata Chinezu –, ne aflarăm, în
Camera noastră după Convecţiune, în Bucureşti, unul lângă
altul; adică tot în stânga şi în partidul liberal: D. Rosetti repre-
zentând Bucureştiul; D. Brătianu, districtul Argeşu; şi Eu re-
prezentând urbea Craiova”.443
Punând accentul pe burghezia mică şi mijlocie, pe co-
merţ, industrie şi meserii, profesiuni liberale, liberalii tind să se
organizeze cu concursul tuturor acestor elemente sociale,
identificându-se cu interesele şi năzuinţele lor. De aceea libe-
ralii radicali puneau accentul pe dezvoltarea oraşelor, apreciind
că aici se afla burghezia, „armata libertăţilor publice”.444 „Libe-
ralismul românesc – considera Emanoil Chinezu – şi la această
epocă cam încurcată, (1857 n.n.) şi-a făcut datoria de a protesta
în contra ingerinţelor Turciei, deşi nu şi-a făcut-o pe deplin
a protesta, după datinile noastre antice prin intermediul
poporului”.445
În vederea câştigării de poziţii în Adunările ad-hoc şi
elective, fruntaşii politici şi-au strâns rândurile în funcţie de
similitudinea ideilor împărtăşite, s-au organizat în jurul unor
ziare prin care difuzau în societatea românească nu numai
442
„Vocea Oltului”, an IV, nr. 8 din 3 martie 1860, p. 154.
443
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu,
p. 292.
444
„Românul”, an XI, 1867, p. 278; Cosmin Lucian Gherghe, Emanoil
Chinezu – reprezentant de seamă al liberalismului românesc, p. 72.
445
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 146.
220
ideile unioniste, ci şi concepţiile lor de organizare instituţional
politică. Se înfruntă astfel, în anii luptei pentru făurirea statului
modern român, cele două curente politice, liberal şi conserva-
tor, dezbinate de deosebirile dintre programele lor de reorgani-
zare a structurilor statului naţional. Divergenţele acestea sunt
însă subordonate marelui ideal de care, într-o măsură mai mare
sau mai mică, erau animate ambele curente.
„Interesul Unirei – preciza Emanoil Chinezu – ne făcu a
ne grupa toţi liberalii la un loc: factioşi şi adevăraţi; ca să fa-
cem, barim, să triumfe Unirea politică a ţărilor noastre”.446
Pentru a fi cunoscute ideile liberale Emanoil Chinezu propunea
„să scriem broşure, manifeste, declaraţiuni, notificaţii, şi chiar
proclamaţiuni, prin care să aducem aminte românilor drepturile
lor seculare, să le arătăm poziţiunea lor cea avantajoasă de as-
tăzi, să le explicăm că naţiunea, într-un moment de exaltaţiune
şi entuziasm, poate să dea semn de o viaţă publică serioasă, să
convoace o Constituantă, să-şi decrete Uniunea ţărilor surori
prin buna înţelegere între dânsele, să-şi dea una Constituţiune
liberală ca cele ce a avut în vechime ori mai bună dacă ar fi fost
cu putinţă, să-şi aleagă un Domn suveran ca Mircea şi Ştefan;
şi iată, într-o clipă, toată autoritatea amicilor noştri asupra
noastră, la care două secole întregi lucrară cu atâta grije, pier-
dută pentru eternitate”.447
După mărturisirile sale, Emanoil Chinezu a susţinut în-
fiinţarea unui partid liberal încă din anul 1859. „La anul 1859
când în Cameră, unde eram deputat, se discuta chestiunea teza-
urului public, în privinţa enormelor retrageri de bani făcute de
căimăcămia lui Ghica, am zis părţii stânge, unde şedeam, că a
fonda un partid liberal şi naţional este un lucru aşa de necesar.
Nu am avut norocul de a fi înţeles atunci. Dar de la început ne
găsirăm într-o divergenţă radicală. ”448

446
Ibidem, p. 166.
447
Ibidem, p. 195.
448
Idem, Elemente de filosofie morale după Friderich Snell, p. 30.
221
Friederich Snell, Elemente de filozofie morale, traducere de Emanoil
Chinezu, Craiova, 1868
222
 Divergenţa dintre Emanoil Chinezu şi gruparea radicală
condusă de Brătianu şi Rosetti se datora ideilor pe care acesta
le susţinea în discursurile sale. În concepţia liberală, societatea
românească trebuia organizată sub raport politic ca o comuni-
tate de interese contradictorii – cum era de fapt din punct de
vedere economic -, care să-i găsească echilibrul şi armonia prin
intermediul unui pluralism politic, al libertăţii de exprimare şi
afirmare a tuturor afirmaţiilor şi tendinţelor din sânul ei.
Emanoil Chinezu afirmă că dorea acelaşi lucru pentru societa-
tea românească dar obţinut prin „Moralitate” şi „voinţa Naţiu-
nii”, ceea ce era o utopie. În timpul dezbaterilor parlamentare
din 1859 C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu atacau cu o mare înver-
şunare pe conservatori, „dreapta şi pe boieri; şi repausatul
Barbu Catargiu,” 449 precizează Chinezu. „Noi - relatează el -,
prin discursuri împăciuitoare şi moralizatoare căutam a ne in-
terpune între aceste ambiţiuni nemintoase arătând amicilor
noştri politici, adică partidului liberal din stânga, unde ne gă-
seam după ale noastre principii, pericolele ce pot rezulta dintr-
acesta pentru interesele publice şi naţionale.”450 Ca urmare a
poziţiei sale, „împăciuitor dar independent”, Emanoil Chinezu
a devenit „foarte periculos partidului”, ceea ce a dus la „depăr-
tarea de noi şi de toţi aceia care ca şi noi proferează asemenea
idei independente şi morale” şi care „mai târziu se vor ivi sub
numele de Fracţiunea liberă,”451 conchidea Emanoil Chinezu.
Ruptura definitivă a relaţiei dintre Chinezu şi gruparea
Rosetti-Brătianu a avut loc după discutarea „chestiunii finan-
ţelor publice” referitor la sumele de bani sustrase din tezaurul
public în timpul căimăcămiei lui Alexandru Ghica.* În timpul
449
Idem., Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 293.
450
Ibidem.
451
Ibidem, p. 294.
*Discursul lui Emanoil Chinezu a fost publicat în 1859 în broşura
Questiunea socotelilor Thesaurului public, discutată în Camera de la
Bucureşti în zilele de 6, 9 şi 13 ianuarie 1859 şi tipărită la tipografia Iosif
Romanov.
223
dezbaterilor, Emanoil Chinezu a susţinut ideea „cine de la des-
tinaţiunea lor distrează banii publici, să-i restituie”, ceea ce, în
opinia lui Emanoil Chinezu a dus la înrăutăţirea relaţiilor cu
reprezentanţii celorlalte partide. „După prezentarea ideilor mele
în chestiunile fiscului, cu ocazia raportului Comisiei Bugetare
asupra prevaricaţiunilor** urmate de căimăcămia lui Ghica”,
mărturiseşte E. Chinezu – „capii şi conducătorii partidelor mă
priviră ca pe un paria, ca un om ce dărâmase speranţele şi vi-
sele lor cele mai frumoase şi daurite.”452 „Cu toate acestea –
scria E. Chinezu – boieri ori, mai adevărat, aceia ce s-au numit
partidul boieresc pe atunci nu mă priviră pentru aceasta aşa rău;
măcar că, viaţa publică s-a început prin luptele şi vrăjmăşiile
mele politice cu dânşii. Ei înţeleseră că sistemul meu politic cu
care veneam era bazat pe imparţialitate şi moralitate; şi fură
foarte bine dispuşi a ne adopta în sânul său. M-am găsit cu
dânşii, de mai multe ori, în adunări intime, politice ori confi-
denţiale, mai ales în casa Brâncoveanului cu care ne cunoşteam
în particular.”453 În continuare, Emanoil Chinezu relatează că,
datorită acţiunilor sale, şi reprezentanţii partidului liberal s-au
distanţat de el considerându-l „spirit destructor al partidului
liberal născând.”454 Dizolvarea camerei la sfârşitul anului 1859
de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dus şi la încheierea
mandatului de deputat al lui Emanoil Chinezu.
Susţinător al programului de consolidare şi modernizare
a societăţii româneşti, Chinezu s-a înscris în gruparea forţelor
care acţionau pentru dezvoltarea capitalistă a României. În zia-
rul „Vocea Oltului”, reapărut la 14 februarie 1860, Emanoil
Chinezu s-a pronunţat pentru alegerea ca deputaţi a acelor can-
**
Prevaricaţiune, abatere de la îndatoririle de serviciu, abuz, delict comis de
un funcţionar aflat în exerciţiul funcţiunii, trădare a cauzelor, a intereselor
cuiva. (Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei,
Bucureşti, 1975, p. 740.
452
Ibidem, p. 302.
453
Ibidem, p. 301.
454
Ibidem, p. 305.
224
didaţi care pe lângă „sentimentele de patriotism, de naţionali-
tate”, aveau „ştiinţa, învăţătura, experienţa, cunoştinţele de care
are trebuinţă fiecare district”, ziarul publicând şi o listă cu
„bărbaţii pe care oltenii i-ar vedea cu plăcere în Cameră”: N.
Glogoveanu, C. Haralamb, El. Cornetti, Al. Aman, P. Opran,
N. Zătreanu, Em. Chinezu, N. Opran, Gh. Chiţu, P. Cernătescu,
Gh. Magheru, I. Cernătescu, D. Viişoreanu, Al. Christofi, B.
Calloianu, Gr. Lăceanu, Barbu Bălcescu etc.455 În februarie
1869, liberalii craioveni în frunte cu Chinezu au constituit un
comitet electoral local compus din 21 de lideri şi au iniţiat o
susţinută campanie de propagandă în vederea alegerilor parla-
mentare. „În previsiunea alegerilor de deputaţi la camera ce
sunt a se face, în oraşul nostru, Craiova – relata Emanoil Chi-
nezu în adresa către prefectul judeţul Dolj – noi o seamă de
alegători de tot felul, strângâdu-ne la 25 februarie acasă la D.
Constantin Haralambie, am găsit cu cale a alcătui un comitet
care să se ocupe a convoca mai multe adunări pregătituare, prin
care luminând opiniunea publică să ajungem a putea face ale-
gerea deputaţilor ce vor ieşi din districtul nostru”456
Editarea unui ziar special pe perioada campaniei elec-
torale, intitulat „Electoru-lu Craiovei”, al cărui redactor era
Emanoil Chinezu, confirmă progresele înregistrate de gruparea
liberală craioveană.
Avocatul Emanoil Chinezu considera că atributele inse-
parabile ale unei guvernări sunt: „Libertatea presei, libertatea
întrunirilor, libertatea în alegeri, libertatea instrucţiunei pu-
blice. Când, un asemenea regim va domni peste noi, suntem
convinşi că societatea noastră se va moraliza îndestul încât se
va vedea, îndată, de ori şi cine, că merită a se bucura de toate
libertăţile publice”.457

455
„Vocea Oltului”, an IV, nr. 8, 3 martie 1860, p. 154.
456
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj ,
dos.182/1869, f 11
457
„Vocea Oltului”, an IV, nr. 8, 3 martie 1860.
225
 România trebuia deci să se desprindă de sub suzerani-
tatea otomană şi de sub controlul marilor puteri garante, trebuia
să-şi cucerească independenţa de stat pentru a se putea dezvolta
din punct de vedere economic şi social.
O atenţie deosebită acorda Emanoil Chinezu statului şi
modalităţilor care duc la dezvoltarea şi întărirea lui. „Statul este
cu atât mai tare, mai puternic, mai prosper şi mai durabil –
scria Emanoil Chinezu în 1868 în lucrarea sa Cum se se dea
România pe mâna românilor, prefigurare a politicii «prin noi
înşine» – cu cât va satisface mai complet interesele materiale
şi morale, ale membrilor societăţii ce proteja; ori dacă vrei
mai în general, cu cât va realiza o mai mare doză de interese
sociale”.458
Luând ca model principiile înfăptuite în Franţa, liberalii
declarau că voiau să organizeze instituţii politice capabile să
atenueze rivalităţile şi contradicţiile dintre clase şi să asigure
„înfrăţirea tuturor românilor”459, deoarece numai astfel statului
naţional i se va clădi o temelie durabilă.
O atenţie deosebită trebuia acordată tineretului, căruia îi
revenea sarcina de a duce ţara spre un viitor prosper. „Speranţa
noastră – preciza Emanoil Chinezu – a fost totdeauna în gene-
raţiunile viitoare şi în junime, ne vom sili, aşa dar, a le încuraja,
a le proteja şi a le lumina cu experienţa noastră încât să le aju-
tăm a duce patria la o prosperitate mai mare decât am putut-o
duce înşine.”460
„Partidul liberal era dator – scria Chinezu –, şi noi am fi
dorit să învăţăm pe tineri abnegaţiunea şi virtuţile civice. Eram
datori a face, şi prin conduita, şi prin discursurile şi scrierile
noastre, o educaţie societăţii, răspândind şi făcând cunoscute
şansele doctrinei binelui şi a justiţiei; căci, numai astfel, vom

458
Emanoil Chinezu, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 55.
459
Apostol Stan, op. cit., p. 126.
460
Emanoil Chinezu, Elemente de filosofie morale dupe Friederich Snell, p.
14.
226
putea face oameni oneşti şi buni cetăţeni preocupaţi mai mult
de fericirea ţării lor, decât de propria fericire şi buna vieţuire
personală” care vor deveni „liberali de principiu” iar nu „libe-
rali de ocazie”.461
Liberalii craioveni, în frunte cu Emanoil Chinezu, au
militat pentru adoptarea unor legi care să acorde largi drepturi
şi libertăţi cetăţenilor: votul universal, libertatea cuvântului,
asocierii, întrunirii şi presei, măsuri pentru protejarea industriei
şi comerţului naţional, neatârnarea faţă de Poartă şi unirea tutu-
ror românilor.
În gândirea liberală a lui Chinezu, corpul legiuitor al
statului era conceput ca o expresie a voinţei naţionale, iar
guvernul ca o emanaţie a majorităţii reprezentanţei tuturor
claselor sociale. Corpul legislativ al ţării trebuia serios refor-
mat, prin alegerea de elemente noi, chemate să participe la re-
organizarea statului.
Este vorba nu numai de o nouă concepţie asupra locului
şi rolului individului în societate, a raportului său cu politica
înţeleasă ca putere, ca regim, ci o nouă viziune despre menirea
puterii, este de fapt esenţa democratismului politic al guver-
nării, caracteristica fundamentală a oricărui regim politic
democratic de-a face din individ scopul său, iar din politică
mijloc pentru a-l servi, a-i asigura bunăstarea şi propăşirea
socială.
El considera că nu individul trebuie să se afle în slujba
politicului, a puterii, ci, invers, puterea trebuie să fie un mijloc,
un instrument care să-l slujească şi să-l servească pe cetăţean,
să-i creeze acel context social-economic, politic şi juridic care
să-i permită realizarea propriilor sale scopuri şi interese462,
concepţie prezentată pe larg de Chinezu în proiectul de consti-
tuţie redactat în anul 1857.

461
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 467.
462
Idem, Constituţiunea României reintegrată, p. 25.
227
1869, Constituirea unui Comitet electoral la Craiova
228
 În acelaşi timp, Emanoil Chinezu s-a pronunţat împo-
triva concesionării bogăţiilor ţării investitorilor străini, pentru
sprijinirea învăţământului naţional, pentru obţinerea indepen-
denţei şi intensificarea demersurilor diplomatice şi a acţiunilor
în vederea unirii tuturor românilor.463
Cu ocazia campaniei electorale din 1872, Chinezu a
reeditat broşura Datoriile omului şi ale cetăţeanului.464
Animat de o concepţie liberal-radicală şi de o exem-
plară dragoste de ţară, avocatul şi juristul Emanoil Chinezu a
elaborat şi a publicat, atât în presa locală cât şi naţională, nu-
meroase articole, monografii şi studii în care a militat pentru
unitatea statală, independenţă, regim republican şi moderniza-
rea României.
Întreaga doctrină politică a lui Emanoil Chinezu are ca
fundament Constituţia. Aceasta este actul juridic suprem al
oricărei societăţi; ea fundamentează şi reglementează întreaga
viaţă de stat şi a indivizilor.
Totul trebuie gândit, orânduit şi condus după Consti-
tuţie, principala sa preocupare constituind-o analiza libertăţii
individului în strânsă corelaţie cu Constituţia.
Cu ocazia apariţiei unui articol în ziarul „Românul” din
19 mai 1863, în care autorul susţinea că prin „convenţiune” s-a
dobândit şi un regim constituţional, Emanoil Chinezu îi răs-
punde într-o broşură intitulată Epistolă adresată D-lui Radion
aproposito de un articol al seu din ziarul „Românul”; Nesciinţă
sau rea-voinţă, în care aduce argumente prin care demon-
strează că „prin convenţiune noi nu am dobândit un regim ori
un guvern constituţional, ci numai dreptul de a avea un guvern
constituţional.”465

463
Idem, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 60; Question
Bessarabienne, p. 78.
464
Idem, Profesiunea de credinţă a D-lui Em. Chinezu, p. 5.
465
Idem, Epistolă adresată d-lui Radion, Craiova, 1863, p. 3.
229
1863. Craiova, Emanoil Chinezu răspunde redactorului ziarului „Românul“
cu privire la dezbaterea referitoare la guvernul constituţional
230
 Prin guvern constituţional Emanoil Chinezu înţelege un
„guvern ce are a funcţiona după voinţa naţiei, de aceea era
absolut necesar darea unei constituţii, cu care să-şi cunoască
datoriile şi drepturile ca să practice în consecinţă pe unele şi să
apere cu demnitate pe celelalte.”466
Principala preocupare a Camerelor trebuia să fie aceea
de a da ţării o constituţie. Starea anarhică în care se găsea ţara,
bugetul pe anul 1863 nefiind votat până în luna mai, va dura,
considera Emanoil Chinezu: „până vom înţelege, în fine, că
convenţiunea (sic!) nu este o constituţie, ci un act diplomatic
de drept public european, prin care, făcându-se un loc în repu-
blica politică europeană, statului nostru i se recunoaşte dreptul
de a-şi da o constituţiune cât de liberală va voi”.467
Două sunt lucrările în care Emanoil Chinezu face o is-
torie a ideilor liberale la români: Pamfletul nr. 1 Cum se se dea
România pe mâna românilor, Craiova, 1869 şi Pamfletul nr. 2
Adevăru-lu asupra căderii ministerului Brătianu, 1873 .
A făcut parte din gruparea liberalilor radicali, dar presi-
unea exercitată de conservatori asupra vieţii politice va deter-
mina alunecarea unor reprezentanţi ai radicalismului spre mo-
deraţie, în această situaţie aflându-se şi Emanoil Chinezu care
se îndreaptă spre liberali moderaţi din jurul lui Ion Ghica acţio-
nând îndeosebi după 2 mai 1864, împreună cu conservatorii şi
radicali opoziţionişti, pentru înlăturarea lui Al. I. Cuza.
Emanoil Chinezu a fost împotriva lui I. C. Brătianu, pe
care îl învinuia că odată ajuns la putere „în loc a se înălţa la
atmosfera morală a datoriilor, ce se impun oricărui om al
guvernământului patriei sale, se scoboară punând în evidenţă
viciile şi neorânduielile ce-i serviseră.

466
Ibidem, p. 5.
467
Ibidem, p. 7; Tudor Drăganu, Începuturile şi dezvoltarea regimului
parlamentar în România până în 1916, Cluj, 1991, pp.108-109.
231
Emanoil Quinezu, Cum se se dea România pe mâna românilor,
Craiova, 1869
232
 Cu cât mai frumos declamă emancipare, libertate şi
onestie, moralitate şi naţionalitate, cu atât mai mult practică
despotismul, demoralizaţiunea, aservirea pasiunilor şi a inte-
reselor personale, ruşinarea şi degradarea omenească”, ceea ce
va determina pe Carol I să înlăture guvernul liberal condus de
Brătianu.468
Toată viaţa a militat pentru unirea „tuturor liberalilor şi
naţionalilor” care „printr-o lucrare activă şi neobosită” dusă
„prin presă şi discursuri morale, instructive şi oneste” vor putea
atrage şi grupa în partidul liberal „toate clasele societăţii”, încât
vor câştiga o majoritate preponderentă şi atunci - aprecia Ema-
noil Chinezu – „cu constituţia ce avem, vom putea domina si-
tuaţiunea”.469
Activitatea politică desfăşurată în sânul curentului libe-
ral, mai susţinută sau mai ponderată, în funcţie de momentul în
care a înfăptuit-o, a avut o importanţă deosebită pe planul lup-
tei pentru dezvoltarea conştiinţei naţionale, a spiritului de soli-
daritate şi unitate, el fiind considerat fondator al liberalismului
politic românesc de la mijlocul secolului al XIX-lea datorită
contribuţiei aduse la formarea şi răspândirea valorilor liberale.
În toate scrierile sale, Emanoil Chinezu a militat pentru
„Libertatea presei; libertatea întrunirilor; libertatea în alegeri;
libertatea instrucţiunei publice” ceea ce ducea implicit „la toate
libertăţile politice”470, atât de necesare pentru democratizarea
ţării.
„Reprezentând unul din centrele electorale cele mai în-
semnătoare ale acestei ţări, nu sunt aci pentru că eu, în propriu
am această credinţă politică, ci pentru că, cei ce m-au trimis, o
au ca şi mine. Din acest punct de vedere, aşa dar o mărturisire
ca aceasta, îmi este obligativă. Profesiunea mea de credinţă –
continua Emanoil Chinezu –, se cuprinde în puţine cuvinte: su-

468
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 432.
469
Ibidem, p. 434.
470
Ibidem, p. 365.
233
veranitatea poporului de axioma: Libertate, Fraternitate şi Ega-
litate, de principii politice; Familia şi proprietatea, de principii
sociale; Diviziunea Puterii suverane din cele trei facultăţi ale
sale de a legisla, de a judeca, de a executa, este doctrina noastră
constituţională şi regula nestrămutată, neînpietarea uneia asu-
pra terenului celeilalte.”471
În condiţiile unei aspre confruntări între radicalism şi
conservatorism, o largă grupare politică moderată devenea o
necesitate imperioasă, cu atât mai mult cu cât, în sânul curen-
tului liberal o asemenea orientare era destul de puternică.
În Ţara Românească puterea a fost deţinută, în general,
în anii 1859-1861, de cabinetele moderate C.A. Creţulescu, N.
Kretzulescu şi Ion Ghica. Emanoil Chinezu, se detaşează de
concepţiile împărtăşite de radicalii C. A. Rosetti şi Ion C. Bră-
tianu, devenind treptat adeptul ideilor şi metodelor moderate de
acţiune politică. Participând la întâlnirile din casele lui Con-
stantin şi Ion Câmpineanu, influenţa acestuia din urmă se va
resimţi în întreaga activitate a lui Chinezu. Aici l-a cunoscut,
printre alţii, şi pe Ion Ghica, de care l-a legat o puternică prie-
tenie. „Întâlnindu-l pe D. Ion Ghica, în salon la o mătuşă a sa,
doamna Câmpineanu, şi voind a afla, şi de la dânsul ca de la un
om ce-l cunoşteam între oamenii noştri politici cei mai avizaţi
şi activi, cam în ce raport stă el cu cele ce se petreceau; şi fiind
într-un loc de confidenţie, unde am fi putut vorbi cu toată li-
bertatea, provocam într-adins o discuţiune asupra lucrurilor de
zi”472, relata Chinezu despre una din întâlnirile care aveau loc
în casa Câmpineanu.
Ca deputat, Chinezu considera că oamenii de formaţie
moderată trebuiau să se unească spre a face să înceteze luptele
politice şi a putea apoi organiza „adevăratele puteri sociale” în
vederea ridicării naţiunii române la înălţimea „ce i se cuvine”.
„Singurul mijloc de a fi folositori ţării, este de a ne pune în po-

471
Ibidem, p. 296.
472
Ibidem, p. 395.
234
ziţiune, cu toată divergenţa opiniunilor şi predilecţiunilor ce
vom fi având, de a ne pune în poziţie, zic, a fi într-un perfect
acord şi bună înţelegere, când ne ocupăm de lucruri ce intere-
sează ţara în general. Căci, numai astfel, vom putea lupta cu
numeroasele şi colosalele dificultăţi ce ne împresoară, ne asaltă
din toate părţile şi ne vor asalta”, spunea Chinezu în Discursul
pentru Camera din Bucureşti la anul 1858.473
Dar cu toate că existau numeroase elemente moderate
în ţară, acestea n-au reuşit să organizeze o grupare centristă
trainică.
Eşecul s-a datorat nu numai unei baze sociale destul de
pestriţe a personalităţilor cu vederi moderate şi rivalităţii dintre
ele, ci şi mai ales conduitei ostile a lui Cuza, lucru comentat pe
larg de Chinezu. „Cuza, adopta un sistem de administraţiune
arbitraric şi cu presiuni nemotivate, provocând dezordine şi ne-
supunere, ca să poată justifica represiunile cele mai
nemintoase, sub pretexte de a feri, când societatea şi ordinea de
pericolele fracţioşilor şi tulburătorilor, al căror stindard domni
Rosetti şi Brătianu fâlfăeau mereu, cu destulă imprudenţă şi vi-
olenţă; când, Libertatea şi Poporul, de despotismul, privilegiul
şi asupririle boierilor, în contra cărora, o Constituţie liberală şi
cu garanţii suficiente, nimenea nu se grăbea a da; dar totdeauna
exploatând, cu o dibăcie infernală temerile şi urele contempo-
ranilor săi, pentru partide şi pentru tulburările ce ele aveau ne-
ghiobia a suscita”.474
În aceşti ani se remarcă în oraşe o continuă stare de
agitaţie şi frământări. Acţiunile favorabile înnoirilor se împle-
teau cu uneltirile reacţionare şi cu luptele locale ale orăşenimii.
La Bucureşti are loc aşa-numitul incident din sala „Bossel”,
provocat de conflictul izbucnit între municipalitate şi guvernul
Kreţulescu şi de suspendarea arbitrară a foilor „Nichipercea” şi
„Românul”. În fapt, întrunirea şi manifestaţia de la 28 septem-

473
Ibidem, p. 300.
474
Ibidem, p. 326.
235
brie/10 octombrie 1859 au reprezentat o încercare a grupării li-
beral-radicale de a determina pe domnitor să-i încredinţeze gu-
vernarea. Mişcarea a fost reprimată cu forţe militare, E. Chi-
nezu, C.A. Rosetti şi tribunul N. Orăşanu au fost arestaţi, dar
manifestaţiile de stradă au continuat până seara târziu.475
Chinezu descrie întâlnirea de sala „Bossel” la care a
luat parte, numărându-se printre cei arestaţi şi judecaţi, consi-
derând că „aceste violenţe şi tulburări sunt provocate de intere-
sele meschine ale unor indivizi imorali, precum Cuza şi com-
pania în conflict cu alte asemenea interese ale altor indivizi, ca
Rosetti, Brătianu şi compania, care nu visau, nu căutau şi nu
aspirau, decât cum să pună mâna pe finanţe şi puterea statului
nostru”.476 El precizează că a fost arestat deoarece „nu i-a prea
plăcut niciodată a se amesteca în clicile şi tarafurile fracţiaşilor,
ci le-a combătut cu stăruinţă şi asprime.” În urma unui proces,
în care Curţile Unite au achitat pe arestaţi, incidentul s-a în-
cheiat la 24 ianuarie/5 februarie 1860 prin amnistia definitivă
pe care a dat-o domnitorul tuturor celor implicaţi.
Guvernul moderat Kreţulescu a fost înlocuit de o altă
formaţie, tot moderată, condusă de Ion Ghica. Astfel domnito-
rul, adept al progresului şi al reformelor, nedorind pe conser-
vatori, a preferat pe liberalii moderaţi şi nu pe radicali, singura
excepţie fiind Kogălniceanu, liberal-democrat, cu multiple ca-
lităţi intelectuale şi politice şi, totodată, un neîntrecut orator.
Cu toată opoziţia înregistrată din partea conservatorilor
şi a inerţiilor colective, Alexandru Ioan Cuza a iniţiat şi patro-
nat un vast program de reforme care au modificat structural as-
pectul societăţii româneşti: organizarea armatei, a administra-
ţiei comunale, secularizarea averilor mănăstirilor închinate,

475
E. Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 330;
Dan Berindei, Frământări social-politice bucureştene în anii 1859-1862, în
„Materiale de istorie şi muzeologie”, I, Bucureşti, 1964, pp. 90-92; Apostol
Stan, Mircea Iosa, Liberalismul politic în România, p. 86.
476
Ibidem, p. 330.
236
constituţia, legea electorală, legea rurală, învăţământul primar
obligatoriu care au marcat profund societatea românească, ra-
portul forţelor politice.
Deşi măsura adoptată de guvernul român privind secu-
larizarea averilor mănăstirilor închinate constituia o problemă
de drept public intern, curând ea a ajuns să capete conotaţii di-
plomatice, datorită intereselor Rusiei, ce-şi arogase dreptul de
„protectoare” a creştinilor şi a Bisericii Ortodoxe din Orient.
Potrivit protocolului XIII, adoptat de Conferinţa de la Paris la
30 iulie 1858, problema bunurilor mănăstirilor închinate Locu-
rilor Sfinte trebuia să fie soluţionată printr-un compromis între
autorităţile române şi clerul elen. Cum ambele părţi implicate
în soluţionarea problemei îşi apărau propriul punct de vedere,
printr-un jurnal al Consiliului de miniştri din noiembrie 1862,
se hotărâse ca sumele provenite din arendarea moşiilor mănăs-
tirilor închinate să fie vărsate în visteria ţării. Mai mult decât
atât, Adunarea votează în favoarea includerii respectivelor
sume în bugetul de stat, ceea ce avea să stârnească reacţia de-
favorabilă nu numai a egumenilor greci, dar şi a susţinătorilor
acestora, reprezentanţii Rusiei şi Marii Britanii la Bucureşti şi
Constantinopol.477
Adept al reformelor, E. Chinezu a dezbătut şi susţinut
„Chestiunea mănăstirilor închinate” în mai multe articole pu-
blicate în „Românul” în care pledează pentru trecerea averilor
mănăstireşti în proprietatea statului, „posesorul şi proprietarul
exclusiv al teritoriului”, deoarece conform legilor civile „nici
un străin nu poate a se împroprietării prin nici un mod până nu
se va face pământean; şi prin urmare neapărată consecinţă că
transmiterea proprietăţii teritoriului nu se poate face decât între
membrii aceleaşi societăţi”.478
El demonstrează pe baza legilor existente că acestea

477
Academia Română, Istoria Românilor, vol II , tom II, p.426
478
Idem, O privire asupra chestiunii mănăstirilor închinate, în „Românul”,
an IV, nr. 241, din 28 august 1860, p. 729.
237
„sunt averi publice ce trebuiesc trecute în bugetul statului” şi că
ele nu au fost trecute în decursul timpului în proprietatea sta-
tului deoarece „guvernele trecute erau părinţi vitregi ai patriei;
se lăsau pe socoteala străinilor pentru că interesele străinilor îi
preocupau mai mult decât interesele patriei”. Chinezu propunea
ca „aceste venituri să treacă în bugetul statului României, nu
pentru un motiv atât de fragil ca încasarea, ci pentru marele şi
unicul principiu al constituţiunii şi existenţei lor; pentru că sunt
bunuri şi averi ale Statului României, adică averi instituate în
România pentru acte pioase şi prin urmare ale publicului”479,
concluzionând că „a trece, aşa dar în buget ca averi şi
domeniuri ale Statului toate moşiile mănăstireşti din ţara noas-
tră, închinate şi neînchinate dar toate, în genere destinate de
fondatorii lor pentru acte pioase, este singurul drum ce avem a
urma”.480
Adoptarea la 17/29 decembrie 1863, a Legii seculariză-
rii averilor mănăstireşti de către Adunarea Legislativă a permis
readucerea în patrimoniu statului român a peste un sfert din
pământul ţării, a contribuit la consolidarea economică şi a
avut o influenţă pozitivă asupra vieţii sociale şi culturale a
societăţii româneşti.
Pentru a anihila împotrivirea forţelor care se opuneau
reformelor electorală şi rurală, Alexandru Ioan Cuza a fost
obligat să dizolve, prin cunoscuta lovitură de stat de la 2 mai
1864, Adunarea Electivă. „Domnul Cuza a făcut prea bine
când, la 2 mai 1864, a zis, nu recunosc oligarhiei dreptul de a
dispune de patria noastră, fiindcă oligarhia aceea de bani nu era
ordonată şi instituată prin o constituţiune ce şi-ar fi dat. El a fă-
cut – continua Chinezu – ca un român bun, când a chemat po-
porul şi naţiunea română la acest drept ce a fost şi este al său.
Datoria noastră a fost de învăţa naţiunea să profite de

479
Idem, O chestiune de buget, în „Românul”, an VII, 14 martie 1863, p. 230.
480
Ibidem, p. 231, aducând drept argument şi lucrarea lui Cezar Boliac,
Mănăstirile închinate.
238
dânsul. Şi nu o puteam face altfel, decât aprobând actul de la 2
mai, înconjurându-l, îmbrăţişându-l şi susţinându-l”.481
Reprezentanţii puterilor garante la Constantinopol au
ratificat rezultatul plebiscistului prin „Actul adiţional din 16/28
iunie 1864”. În acest document se preciza că „Principatele
Unite pot în viitor a modifica şi a schimba legile care privesc
administraţiunea lor dinăuntru cu concursul legal al tuturor
puterilor stabilite şi fără nici-o intervenţiune”.482 Această pre-
vedere reprezenta o nouă recunoaştere a autonomiei României,
dreptul ei de a-şi îmbunătăţi instituţiile politice interne fără nici
un amestec din afară.483 A fost promulgat, de asemenea,
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la 7/19 august 1858, noua
constituţie prin care puterea domnitorului a fost consolidată.
Totodată, a fost adoptată noua lege electorală, care a lărgit
considerabil numărul alegătorilor prin cele două colegii: di-
recţi, toţi contribuabili care plăteau dări de 4 galbeni, ştiau să
scrie, erau preoţi, profesori, medici, avocaţi şi colegiul al II-lea,
care-i cuprindea pe toţi cetăţenii de peste 30 de ani.
Entuziasmat de radicalismul reformelor promulgate, li-
beralul Emanoil Chinezu şi-a exprimat deschis dorinţa ca adu-
narea „să fie culeasă din naţiune, iar nu din bogaţi”.484
Dacă în 1859 românii învinseseră prin politica „faptului
împlinit”, de astă dată domnul punea el în practică aceeaşi po-
litică şi cu acelaşi succes. Confirmat de rezultatul favorabil al
plebiscitului organizat în problema Statutului dezvoltător, Ale-
xandru Ioan Cuza a obţinut, în cursul unei vizite la Istanbul, re-
cunoaşterea de facto a actului său de autoritate. Chinezu soco-
tea vizita „o crimă de leznaţionalitate”, ceea ce era o evidentă
exagerare, vizita constituind prin rezultatele obţinute un mare
succes, întărind, în fapt, autonomia statului român.

481
Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 228.
482
***, Acte şi documente, vol. II, p. 917.
483
Ibidem.
484
Emanoil Chinezu, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 125.
239
 După demiterea lui Mihail Kogălniceanu la 26 ianua-
rie/7 februarie 1865, s-a format cel de-al doilea guvern de după
2/14 mai 1864. Era un guvern al juriştilor, avându-l în frunte pe
Constantin Bosianu, până atunci vicepreşedintele Consiliului
de Stat, şi ca membrii, între alţii, pe juriştii Gh. Vernescu şi I.
Strat. În fruntea Consilului de Stat, în locul lui C. Bosianu, a
fost numit Vasile Boerescu, raliat la regimul de la 2/14 mai.
Noul ministru de Justiţie şi Culte, Gh. Vernescu, având o ori-
entare de stânga, a încercat să atragă unele elemente din rându-
rile liberalilor. El a numit în magistratură pe craiovenii Boicea
Radianu şi pe Emanoil Chinezu, dar aceştia au demisionat
curând.485
Dincolo de limitele lor, reformele iniţiate de Alexandru
Ioan Cuza au contribuit la progresul societăţii româneşti, an-
gajând-o mai stabil pe făgaşul capitalismului.
Cu toate acestea, confruntarea dintre adepţii politicii
autoritare, promovate de domnitor, şi liberalii şi conservatorii
aliaţi în „monstruoasa coaliţie” s-a ascuţit, ultimii trecând la în-
ceperea preparativelor de înlăturare a lui Alexandru Ioan Cuza
şi aducerea prinţului străin, unii oameni politici craioveni fiind
direct implicaţi în această acţiune. Emanoil Chinezu, opozant
deschis al domnitorului, n-a ascuns nici o clipă faptul că a făcut
parte dintre cei ce au militat pentru detronarea lui Cuza486. El
acuza pe domnitor că „a cerut Unirea şi reconstituirea politică a
societăţii de la altcineva decât de la adevăratul Suveran, de la
poporul şi naţiunea română”, mergând la Constantinopol con-
trar ceremonialului introdus de Mircea, Vlad, Ştefan şi
Mihai.487
El este neînţelegător, deci nedrept faţă de domn, afir-

485
***, Istoria României, vol. IV, p. 388.
486
Emanoil Chinezu, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 31;
Idem, Elemente de filosofie morală după Friederich Shnell, p. 9; Adevăru-
lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 396.
487
Idem, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 33.
240
mând că „nu era nici virtuos, nici cultivat”, „spirit strâmt şi su-
flet mic, speriat şi intimidat de linguşitori şi intriganţi”, „om
grosolan, om de ţară păgân”, „ignorant şi uşurel”, „superficial
şi nu în toate privinţele moral”, „prin agenţi oculţi” ar fi uneltit
moartea lui Barbu Catargiu488, dar sunt momente când figura
alesului de la 1859 se impune şi acestui duşman: „oricare erau
defectele caracterului său privat, dar începuse a-şi forma ca-
racterul său politic după cerinţele epocii şi ale înaltei magis-
traturi cu care se găsea investit”.489 „Dacă circumstanţele
favorabile l-ar fi putut susţinea şi drege, neapărat că ar fi fost
unul din cei mai buni domni ce ar fi avut ţara, tocmai pentru că
niciodată nu se gândise la Domnie, nici nu se angajase în fapte
imorale ca să o dobândească”490, afirma Emanoil Chinezu în
1873.
Căderea Domnului Unirii este prezentată cu totul nou în
ceea ce priveşte pregătirile şi starea de spirit de la Bucureşti a
doua zi după lovitura de stat, populaţia ştiind doar că «l-au fu-
rat pe Cuza», iar soldaţii crezând că «Măria sa s-a făcut împă-
rat».491
Emanoil Chinezu a întreprins demersuri pe lângă C.A.
Rosetti, cu şase luni înainte de abdicarea domnitorului, acesta
răspunzându-i că Al. I. Cuza nu poate fi schimbat deoarece
„toţi ţin cu el”.492
„Rosetti – Brătianu, Dimitrie Ghica şi Ion Ghica, trei
poluri opuse, în veci în antagonism politic, s-au coalizat, au
cotizat, adică au pus cu toţii jos o sumă însemnătoare de bani,
ca să răstoarne pe Cuza.
În casă la Rosetti mai cu seamă – relatează Chinezu –
se urzea această întreprindere, ce ar fi avut mai multe ramifica-

488
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 265.
489
Ibidem, p. 315.
490
Ibidem.
491
Ibidem, p. 392.
492
Idem., Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 90.
241
ţiuni, în capitală şi prin judeţe şi tot aici se prepară destinele
viitoare ale României”.493
Abdicarea lui Cuza „nu trebuia să se producă atunci
când Domnitorul ar fi dorit-o, ci în momentul în care actul nu
putea pune în primejdie interesele şi securitatea naţională”, dat
fiind că Puterile garante nu doreau noi complicaţii în Orient,
dar susţineau revenirea la situaţia anterioară anului 1859. De
aici decurge necesitatea pregătirii îndelungate a momentului
detronării, intervenţiile pe lângă cercurile politice europene în
speranţa găsirii unui Prinţ străin agreat de acestea şi care să ac-
cepte Tronul Principatelor Unite.494
Prestigiul şi sprijinul de care putea dispune un Prinţ
străin din casele domnitoare din Europa apuseană erau conside-
rate benefice pentru împlinirea aspiraţiilor naţionale. Totodată,
Prinţul străin reprezenta o garanţie a stabilităţii în viaţa politică
internă, prin situarea sa deasupra diferitelor grupări şi prin
asumarea unui rol ponderator.
Emanoil Chinezu, de asemenea, a luat parte la întruni-
rile organizate în casa lui C.A. Rosetti în vederea înlăturării lui
Cuza. „Fusesem invitat de domnu C. A. Rosetti chiar, la o în-
tâlnire în casa sa miercuri 9 februarie 1866 la 11 ore seara, ca
să-mi comunice ceva serios....
Joi la 2 ore după amiază, adică cinsprezece ore înaintea
detronării lui Cuza merg să văd pe D. Scarlat Creţulescu.
Aici, stând amândoi singuri şi comunicându-i preocu-
paţiunile mele despre viitorul ţării, în caz de răsturnare a lui
Cuza, Domnia sa a căutat a mă linişti, asigurându-mă că, în lo-
cul lui Cuza, vom avea un Principe străin, după manifestaţiu-
nea Divanurilor ad-hoc”, scrie Emanoil Chinezu.495
Câştigând sprijinul unor militari, care şi-au asumat în-

493
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 403.
494
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, p. 456.
495
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p.
397.
242
lăturarea domnului, „monstruoasa coaliţie” l-a silit pe Cuza să
abdice (11/23februarie 1866) şi să părăsească ţara, în timp ce o
locotenenţă domnească formată din Lascăr Catargiu, Nicolae
Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie prelua puterea.
La un astfel de deznodământ, considera Emanoil Chi-
nezu, concuraseră o serie de factori interni, printre care: insti-
tuirea domniei personale şi diminuarea atribuţiilor Parlamen-
tului, instabilitatea guvernamentală, îngrădirea libertăţii presei
şi instituirea cenzurii, îndepărtarea Domnitorului de colabora-
torii săi, starea financiară mai mult decât precară, rolul nefast al
„camarilei”.496
Dacă ne-am lua după scrierile lui Chinezu, ar trebui să
credem că detronarea lui Cuza a provocat o mare satisfacţie, ba
chiar o explozie de entuziasm deoarece ”despotismul lui atâta
sechestrase toate aspiraţiunile, încât, nimeni nu mai dorea alt-
ceva, decât detronarea despotului”.497 Detronarea lui Alexandru
Ioan Cuza la 11/23 februarie 1866, instalarea noii conduceri a
statului şi demersurile diplomatice pentru aducerea lui Carol de
Hohenzolern-Sigmaringen au avut la bază obiectivul menţine-
rii, consolidării şi recunoaşterii internaţionale a actului istoric
din ianuarie 1859.
„Unirea – scria E. Chinezu în martie 1866 – nu se poate
despărţi nu pentru că nu este cu putinţă, ci pentru că nu este în
dreptul nimănui de a o face; fiindcă Unirea Principatelor noas-
tre au făcut-o românii, în virtutea dreptului lor suveran de rez-
bel şi de pace, şi Turcia prin acel act (iunie 1864 n.n.) nu a fă-
cut decât a o recunoaşte, ca şi celelalte puteri europene, pe cale
diplomatică, iar nu deloc politică”.498
Ideea prinţului străin – nota E. Chinezu chiar în acele
zile – „nu este naţională, fiindcă nici n-a inventat-o nici n-a ex-
primat-o spiritul naţional, iar, dacă de români a fost adoptată ca

496
Ibidem, 399.
497
Ibidem, 400.
498
Idem, Epistola către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 12.
243
un mijloc cu care să poată ajunge la emanciparea lor politică şi
la unire, ori ca un ajutor pentru dânşii spre dezvoltarea lor po-
litică, naţională şi morală; idee ce fiind subordonată altor inte-
rese naţionale, vor fi datori s-o modifice, când vor vedea sau
vor simţi că pot atinge scopurile lor naţionale pe altă cărare, ori
când vor fi fost, deja, în stare a le atinge”.499
Emanoil Chinezu recunoaşte, în scrierile sale, că a
semnat pentru aducerea prinţului Carol, abdicând de la princi-
piile republicane în care credea. „Subscriind plebiscitul pentru
Carol I – declara Emanoil Chinezu –, am dat concursul nostru
pasiv la o operă ce nu-mi poate fi deloc simpatică, în calitate de
om care, în sinceritate, convicţiune şi cunoştinţă, am avut o
dată ca profesiune de credinţă programul nostru naţional de la
1848”.500
Drumul început în ianuarie 1859 a pus bazele instituţi-
ilor şi structurilor statului modern, în deplin sincronism cu sta-
tele europene civilizate. Schiţând direcţiile evoluţiei viitoare a
statului român, avocatul craiovean Emanoil Chinezu s-a adresat
către „toţi campionii naţionalităţii noastre”, chemându-i să ac-
ţioneze pe toate căile pentru recunoaşterea drepturilor suverane
ale românilor, pentru independenţă şi unitate naţională.501
Perioada cuprinsă între 1859-1866 poate fi considerată
ca începutul unui proces ce trebuia desăvârşit prin unirea tutu-
ror teritoriilor româneşti şi ca o temelie pe care urma să se clă-
dească o ţară nouă.
Unitatea politică a poporului român avea să fie îndeo-
sebi, urmând spiritul vremii, o preocupare directă a generaţiilor
româneşti din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al
XX-lea, etapele ei de manifestare fiind Revoluţia de la 1848,
Unirea Principatelor şi Războiul pentru cucerirea Independen-
ţei României.

499
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 90.
500
Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 242.
501
Idem, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 11.
244
 ACTIVITATEA ADMINISTRATIVĂ A LUI
EMANOIL CHINEZU

Modernizarea statului român în timpul domniei lui

Alexandru Ioan Cuza a fost fundamentată prin crearea de
structuri noi sociale şi de instituţii specifice noului traiect de
viaţă istorică.
În anul 1864, anul marilor reforme, au fost promulgate
legile administraţiei locale, care deveneau instrumentul puterii
executive: Legea pentru organizarea comunelor urbane şi
rurale502 şi Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene503 care
au marcat o etapă superioară modernă în evoluţia oraşelor şi
satelor româneşti. Instituirea pentru prima oară în administraţia
judeţeană a Consiliului Judeţean ca organ deliberativ a
constituit împlinirea reformei de aşezare administrativă pe
temeiuri noi a statului. Necesitatea consiliilor judeţene,
afirmată la 1848 şi 1857 şi dezbătută în Comisia Centrală de la
Focşani în anul 1859, deriva din principiul descentralizării
administrative şi din calitatea atribuită judeţului de persoană
juridică. Prin Legea din 2/14 aprilie 1864 a Consiliilor judeţene
se reglementau pentru aceste organe administrative modul de
alegere, constituire şi funcţionare, atribuţiile şi raportul lor cu
prefectul, subprefecţii etc.504
Conform Legii consiliilor judeţene din 1864, fiecare ju-
deţ trebuia să-şi aleagă un consiliu general compus din câte doi

502
„Monitorul Oficial”, nr. 75, din 1/13 aprilie 1864, p. 341.
503
Ibidem.
504
Nicolae Băbălău, Dinică Ciobotea, Ion Zarzără, Din istoria instituţiilor
administrative ale judeţului Dolj, Craiova, 2004, p 102.
245
membri aleşi de fiecare plasă. În listele electorale pentru jude-
ţul Dolj, publicate de „Monitorul Oficial” nr. 12 din 17/29 ia-
nuarie, Emanoil Chinezu (45 de ani) se găseşte printre cei 148
alegători direcţi din oraş, cu un capital de 6000 galbeni.505

PREŞEDINTE AL CONSILIULUI GENERAL

AL JUDEŢULUI DOLJ

Formaţia sa de specialitate temeinică, calităţile de ora-

tor şi simţul civic deosebit au făcut ca Emanoil Chinezu să fie
ales în Consiliul Judeţean Dolj la 24 septembrie 1866 alături de
Nae Constantin Zătreanu, Filipache Dimitrie Filip, Ioan
P. Poenariu, Sandu Dăscălescu, Elefterie Cornetti, Tache
Stănescu, Ioan Păucescu, Sima Pasareţi, Ioan M. Cernătescu,
Nică Celăreanu, Anastasie Stolojan, Gheorghe Chiţu şi Nică
Jovipale.506
La 16 octombrie 1867, Consiliul General Judeţean,
constituind biroul, a ales preşedinte pe Emanoil Chinezu, vice-
preşedinte pe Gheorghe Chiţu, secretari pe Anastasie Stolojan
şi Tache Stătescu.507
Ca preşedinte al Consiliului Judeţean Dolj, Emanoil
Chinezu a militat, alături de celelalte personalităţi craiovene,
pentru adoptarea unor legi care să acorde largi drepturi şi li-
bertăţi cetăţeanului: votul universal, „singurul perfect”, liber-
tatea cuvântului, scrierii, întrunirii şi presei, măsuri pentru
protejarea industriei şi comerţului naţional, neatârnarea faţă de
Poartă şi unirea tuturor românilor.

505
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
117/1864, f. 9.
506
Idem, dos. 126/1866, f. 61; idem, dos 58/1867, f. 6-8 (componenţa la 6
februarie 1867, după lista alcătuită la cererea ministrului Ion Ghica, era
aceeaşi)
507
Idem, dos. 58/1867, f. 60; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond
Ministerul de Interne. Comunale, 1840-1879, f. 104.
246
1867. Tabel cu membrii 1871. Jurământ al consilierilor judeţeni
Consiliului General Dolj

În Darea de seamă a Consiliului Judeţean Dolj pe anul

1867, preşedintele acestuia arăta necesitatea dezvoltării agri-
culturii în judeţ „care pe cât va fi mai întinsă şi mai bine dez-
voltată, pe atât va fi un izvor de bogăţie pentru întreaga socie-
tate”, solicitând înfiinţarea unei şcoli de agricultură şi a unei
şcoli de meserii, „ceea ce va fi un avantaj la prosperitatea agri-
culturii”.508 Analizând situaţia judeţului, Consiliul şi-a propus
să rezolve problemele urgente ale acestuia: înfiinţarea drumu-
rilor judeţene; reînfiinţarea poştei în România Mică; înfiinţarea
şoselei de la Bechet pentru care s-a şi votat în Cameră un credit
de 300.000 lei; construcţia a două poduri peste Jiu, unul pe
drumul Calafatului şi altul pe drumul Bechetului care să se
508
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
62/1867, f. 87.
247
finanţeze de guvern; construirea a două poduri necesare pe
drumul poştei (unul peste Jiu pe drumul ce duce la Severin şi
altul peste Gilort pe drumul ce duce la Tg. Jiu); terminarea
şoselelor între Craiova şi Slatina şi Craiova Turnu–Severin
precum şi construcţia unui edificiu pentru Curtea de Apel509,
dar intenţiile preşedintelui şi ale consilierilor s-au lovit de lipsa
cronică a fondurilor. Bugetele locale, una din principalele atri-
buţii ale consilierilor, au fost votate cu mari întârzieri, execuţia
bugetară s-a făcut la întâmplare, fără control şi continuitate, în-
casările din veniturile proprii nereuşind nici măcar să acopere
cheltuielile necesare plăţii salariilor funcţionarilor.
Într-o adresă înaintată la 27 octombrie 1867 consilieri-
lor locali, Emanoil Chinezu le solicită votarea sumelor
necesare realizării unor lucrări de importanţă deosebită pentru
dezvoltarea viitoare a judeţului: repararea drumurilor judeţene,
construirea de poduri şi şosele fără de care „nici comerţul, nici
industria, nici cultura individuală nu poate înflori”, propune de
asemenea, votarea unui buget pentru elaborarea unui proiect
pentru alinierea satelor şi determinarea vetrelor, arătând că
această lucrare este de o foarte mare importanţă deoarece
„satele vor pierde încet, încet fizionomia lor sălbatică, borde-
iele vor pieri, şi în locul lor se vor vedea în câţiva ani
ridicându-se case bune şi sănătoase”.510
Cu ocazia convocării din august 1869 a consilierilor
pentru Sesiunea ordinară din 15 octombrie, componenţa Con-
siliului General Dolj era alcătuită din Gheorghe Chiţu, Anasta-
sie Stolojan, Nică Celăreanu, Ioan P. Poenariu, Elefterie
Panaiotescu, Ghiţă Săulescu, Dimitrie Căpreanu, Ştefan N.
Rusănescu, Boicea Radianu, Ioan M. Cernătescu, Emanoil
Chinezu, Alexandru Locusteanu, Alexandru Christofi.511

509
Ibidem, p. 138.
510
Ibidem, f. 96-99.
511
Idem, dos. 62/1869, f. 2.
248
 1867 octombrie 16. Emanoil Chinezu candidează la preşedinţia
Consiliului General Dolj alături de Gheorghe Chiţu, Anastasie Stolojan
şi Tache Stănescu
249
Octombrie 1867. Emanoil Chinezu Noiembrie 1867. Emanoil Chinzu
este confirmat preşedinte al este confirmat preşedinte al
Consiliului General al judeţului Dolj. Consiliului General Dolj, pentru
toate sesiunile anului 1867.

„Diplomaţii Rusiei şi României“, articol publicat de Emanoil Chinezu

în „Aurora Craiovei“ din 7 ianuarie 1871.
250
 La 1 noiembrie 1869, telegrama ministerului de resort
către prefectul de Dolj anunţa că „s-a confirmat preşedinte
pentru toate sesiunile anului Emanoil Chinezu”.512
Liberalul craiovean Chinezu a făcut parte din Consiliul
General al judeţului Dolj şi în anii 1870, 1871, 1872, fiind nu-
mit de fiecare dată preşedintele consiliului.513
Ca urmare a activităţii desfăşurate pe tărâm administra-
tiv, Emanoil Chinezu a făcut parte şi din Comitetul Permanent
Dolj care era organul administrativ cel mai important, partea
activă a Consiliului. Astfel în 1869 îl găsim preşedintele
Comitetului Permanent Dolj alături de S.N. Rusănescu, D.
Căpreanu514, iar în anul 1871 ocupând aceeaşi funcţie alături de
Alecu Economu şi N. Popescu, secretari Grigore Bălăcianu,
Ioan P. Poienaru, Vasile Popescu, supleanţi515, personalităţi
care s-au impus în viaţa comunităţii locale şi chiar în plan
general statal.
Emanoil Chinezu a militat, în tot acest timp, pentru in-
formarea şi educarea societăţii civile, pentru transformarea ei
într-un factor activ, dinamic, pentru implicarea cetăţenilor în
rezolvarea problemelor economice, sociale şi culturale, pentru
respectarea legilor. „Toate relele de care suferim şi mai ales
starea în care se află mai toate municipalităţile din ţară – apre-
cia Dimitrie Căpreanu – provin mai-nainte de toate din neob-
servarea legilor. Obiceiul ce avem de a nu observa legile sau de
a le eluda, şi aceasta cu siguranţa impurităţii, ne-a adus în trista
stare în care ne aflăm. Dacă s-ar fi observat cu scrupulozitate şi
respecta legile, atunci alegerile ar fi fost sincere şi adevărata
expresie a ţării, atunci nu s-ar fi văzut făcându-se, mai ales ale-
gerile municipale, în vederea oricărui alt interes decât al adevă-

512
Ibidem, f.24.
513
Idem, dos. 1/1870, f. 9; idem, dos. 66/1871, f. 88, 104; idem, dos.
262/1871, f. 7, 13; idem, dos. 70/1872, f. 37, 103.
514
Idem, dos. 62/1869, f. 14, 44.
515
Idem, dos. 262/1871, f. 13, 17.
251
ratului interes al comunelor şi atunci n-ar fi ajuns comunele în
starea de plâns în care le vedem c-au ajuns mai pretutindeni.
Adevăraţii liberali sunt datori, mai-nainte de toate, de a res-
pecta legile, care sunt totdeauna presupusa emanaţiune a voin-
ţei naţiunii, oricare ar fi opiniile lor personale, chiar când
aceste legi ar fi contrare opiniilor lor”.516
Pentru o mai bună informare a opiniei publice, lucrările
Comitetului au fost publicate în ziarele „Aurora Craiovei” şi
„Gazeta Craiovei”. „Cunoaşteţi, domnilor consilieri – preciza
Emanoil Chinezu – că foaia „Aurora” (al cărei redactor era) ce
redactăm în Craiova de doi ani cu propriile noastre spese şi al
unui număr de cetăţeni, propagă principiile ordinei, legalităţii,
justiţiei morale, poporului şi, osebit, publică şi ştiinţa agricultu-
rii, grădinăriei neapărat trebuincioase sătenilor agricoli”.517
Consiliul General Judeţean şi Comitetul Permanent
Dolj având o preponderenţă liberală au adoptat o serie de mă-
suri pentru protejarea industriei şi comerţului, pentru moderni-
zarea oraşului.
O listă a problemelor care trebuiau rezolvate şi propuse
de Consiliul General Dolj din 1871 în fruntea căruia se afla
Emanoil Chinezu, este relevantă pentru modul pragmatic şi
responsabil al celor care conduceau administraţia judeţeană. Se
cerea sprijinul guvernului pentru obiective de interes major în
dezvoltarea judeţului, precum concesionarea canalizării Jiului,
strămutarea scaunului Episcopiei Râmnicului în Craiova ca
centru al întregii Oltenii, acordarea de subvenţii pentru con-
struirea unui palat de justiţie, înfiinţarea judecătoriilor de plăşi
în sarcina subprefecţilor, înfiinţarea de cheiuri la porturile prin-
cipale de la Dunăre, transformarea (convertirea) zilelor comu-
nale în zile judeţene pentru terminarea drumurilor judeţene, re-
pararea localurilor de şcoală, acordarea unei subvenţii de 500
lei comunei Codlea din Transilvania, ţinutul Braşovului pentru

516
Idem, Primăria Craiovei, dos. 1/1874, f. 9.
517
Idem, Prefectura Dolj, dos. 66/1871, f. 174-175.
252
construcţia unui local de şcoală, susţinerea de bursieri la dife-
rite şcoli din capitală, trecerea în buget a unei sume destinată ca
ajutor Societăţii Transilvania care „este nu numai un act de
umanitate dar şi al unor sentimente mai înalte şi nobile pentru
fraţii de peste Carpaţi de care nu ne putem lepăda”.
De asemenea, la solicitarea Consiliului general al
judeţului, Ministerul de Interne a aprobat înfiinţarea unei şcoli
profesionale, consiliul judeţean alocând, în noiembrie 1870,
suma de 16 000 lei pentru „înfiinţarea şi întreţinerea unei Şcoli
de meserii”.518 Hotărârea a fost primită cu entuziasm de
craioveni, care au contribuit cu donaţii considerabile la
înfiinţarea noii instituţii şcolare. Şcoala de meserii din Craiova
a început să funcţioneze la 1 septembrie 1871, în mahalaua Sf.
Gheorghe Nou, iar în 1875 avea deja 50 de elevi. În timpul
războiului pentru cucerirea independenţei de stat, şcoala a
onorat numeroase comenzi pentru armată: pontoane pentru
podurile de peste Dunăre, bărci, ambulanţe pentru răniţi,
trăsuri, sănii, roabe etc.519
Sesiunile extraordinare ale Consiliului General aveau o
tematică importantă, totdeauna aprobată prin Înalt decret dom-
nesc (regal).
Problemele care şi-au găsit rezolvarea în aceste sesiuni
extraordinare au fost: „fixarea subprefecturilor“ în incinta mă-
năstirilor Roaba (azi comuna Căciulăteşti), Sadova, Jitianu, Se-
garcea, care nu presupuneau cheltuieli pentru chirie; „întâmpi-
narea lipsei de cereale”, reorganizarea poştei rurale, încuvi-
inţarea unui târg de săptămână la Bechet (în 1866); trecerea
administraţiei Spitalului central din Craiova asupra Consiliului
Municipal (în 1867); repararea podurilor de la Breasta,
Bucovăţ şi Jitianu afectate de inundaţiile mari din 1871 şi
1872; asigurarea clădirilor administraţiei judeţene, mai întâi
la o firmă din Trieste, din 1872 la Societatea „Dacia” din

518
Idem, dos. 248/1868, f. 19.
519
Idem, dos. 70/1872, f. 38, 43.
253
254
27 octombrie 1867. Raport întocmit de Emanoil Chinezu, preşedintele
Consiliului Judeţean Dolj asupra activităţii desfăşurate în anul 1866
255
Bucureşti; participarea la expoziţia universală de la Paris în
1867 şi altele, toate realizate în perioada când la preşedinţia
Consiliului s-a găsit avocatul E. Chinezu.520
Emanoil Chinezu a întocmit în anul 1867 cele mai bune
regulamente interioare de funcţionare ale Consiliului General şi
Comitetului Permanent Dolj,521 care deşi aveau valabilitate de
lucru doar doi ani au servit ca model altor consilii alese mulţi
ani după aceea. Aşa se face că Regulamentul interior al Consi-
liului General elaborat de Emanoil Chinezu în 1867 a fost pu-
blicat la Craiova în anul 1883522, fără nici o modificare.
Emanoil Chinezu a făcut parte şi din Consiliul Comunal
al oraşului Craiova. În ianuarie 1873, în urma alegerilor, se
constituie un nou consiliu alcătuit din Şt. N. Rusenescu, pri-
mar, Şt. Zăgănescu, Eftimie Donescu, Petre Mihail, E. D. Di-
mitrescu, ajutor N. C. Zătreanu, Şt. Petrescu, Emanoil Chinezu,
consilieri523.
Dar viaţa acestei administraţii a fost de scurtă durată.
La 24 septembrie 1873 a fost constituită o comisie interimară
alcătuită din G. Măinescu, T. Ghenovici, Alecu Radovici, Şt.
Delcescu, M. Chiriacescu524, iar la 3 decembrie 1873 a fost
validat Consiliul condus de G. Vorvoreanu, secondat de G.
Măinescu, S. Murgăşanu, I. Argetoianu, ajutor, I. Petrescu, N.
Racoviţă, D. Căpreanu şi Emanoil Chinezu.525
Instabilitatea consiliilor comunale a dus la nerespecta-
rea îndatoririlor, Craiova înregistrând o lungă perioadă de
stagnare.

520
Nicolae Băbălău, Dinică Ciobotea, Ion Zarzără, op.cit., p.141.
521
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale. Prefectura Dolj, dos.
62/1867, f. 75-77; dos. 43/1868, f. 32-35.
522
Tipo-litografia Naţionale Ralian Samitca, Craiova, 1883, 13 p.
523
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, fond Primăria Craiova,
dos. 3/1873, f. 16.
524
Ibidem, f. 26.
525
Ibidem, f. 38.
256
1867. Adresa prin care Emanoil Chinezu înaintează prefectului judeţului
Dolj, Regulamentul interior al Consiliului General Dolj
257
258
1867. Regulamentul interior al Consiliului General Dolj, elaborat de
Emanoil Chinezu
259
260
1867. Regulamentul Interior al Comitetului Permanent Dolj,
elaborat de Emanoil Chinezu
261
 PRIMAR AL CRAIOVEI

La 29 iunie 1872 Emanoil Chinezu a fost desemnat

primar al Craiovei, funcţie pe care o va deţine pentru foarte
scurt timp, mai exact până la 22 iulie, datorită evenimentelor
care au avut loc în ţară.
La 27 martie 1872, guvernul conservator condus de
Lascăr Catargiu votează o nouă lege de organizare a armatei,
de fapt o modificare a celei din 1866, prin care dorobanţii şi
grănicerii erau contopiţi într-o armată teritorială unică, com-
pusă din infanterie şi cavalerie, în fiecare judeţ fiind un bata-
lion de dorobanţi pedeştri şi un excadron de călăraşi.
Miliţia şi gloatele, care nici nu fuseseră organizate au
fost minimalizate.526
Sub pretextul reorganizării armatei, în vara anului 1872,
s-a trecut la dezarmarea gărzii civice (orăşeneşti) considerată a
fi susţinătoarea opoziţiei.
La Craiova, garda a refuzat să depună armele. Primarul
Emanoil Chinezu declară legea neconstituţională, deoarece
garda orăşenească era unul din elementele puterii armate a ţării
şi deci „opoziţia cetăţenilor este legală, morală şi bărbătească”
iar el „nu va putea sta indiferent şi impasibil în faţa unui oraş
întreg de bravi cetăţeni şi oameni de inimă, din care cei mai
mulţi soldaţi vechi de armată, care sunt hotărâţi a apăra, până la
cea din urmă extremitate, drepturile şi onoarea drapelului pe
care au jurat.

526
Academia Română, Istoria României, vol. IV, p. 564.
262
 Casa prinţului Iancu Bibiescu, sediu al prefecturii, în secolul al XIX-lea

Primăria Craiovei, secolul al XIX-lea

Ieri – arăta Emanoil Chinezu –, în urma unui ordin de zi

prin care Guardia se oprea de către şeful său a se mai aduna sub
arme, ni s-a adus drapelul în Primărie, spre păstrare”.527

527
„Adevăru-lu”, Craiova, nr. 25,17 iulie 1872; Emanoil Chinezu, Adevăru-
lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 502.
263
 Chinezu adaugă că, dacă guvernul se teme de garda
orăşenească şi o desfiinţează sau o transformă „în serviciu pu-
blic, fie cât de naţional, noi (Chinezu n.n.) vom descinge, bini-
şor eşarfa noastră tricoloră de primar, eşarfă care este emblema
acestor instituţiuni; o vom pune iarăşi în cui precum am ţinut-o
de la 1848 până astăzi”.528 În dragostea sa pentru garda civică,
Chinezu exagerează când scrie că „desfiinţarea ei este
chestiunea cea mai mare a libertăţilor noastre, cea mai gravă
din câte avură românii în aceste din urmă două secole, în care
convergează toate revoluţiile lor, de la Lupu Mehedinţeanu,
căpitanul Buzdugan, Olteanu din Podul-Gros, care se sculaseră
în contra seimenilor şi a grecilor, până la Tudor Vladimirescu
şi revoluţiunile de la 1848”.529
Evenimentele de la Craiova nu au trecut neobservate
nici de presă, nici de autorităţile centrale. Astfel ziarul „Trom-
peta Carpaţilor”, după ce prezintă denaturat acţiunile de la
Craiova, consideră vinovat primarul care „nu a înţeles că garda
naţională de prin oraşe trebuie să treacă de sub direcţiunea mi-
nisterului de interne, sub ordinile, direcţiunea şi influenţa, celui
de război”530, precum şi faptul că „primarul nu a desluşit pe ce-
tăţeni asupra legii de la 27 martie 1872”.531
Cu toate manifestările craiovenilor, garda naţională s-a
desfiinţat, iar Emanoil Chinezu a pierdut primariatul prin di-
zolvare. El a avut satisfacţia, că desfiinţarea gărzii nu s-a putut
face decât printr-un al doilea decret, conform legii gărzii, şi că „nu
a jucat rolul”, pe care l-a jucat Candiano-Popescu la Ploieşti.532

528
„Adevăru-lu”, Craiova, nr. 25,17 iulie 1872.
529
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 497.
530
„Trompeta Carpaţilor”, nr. 1005, din 27 iulie 1872.
531
„Patria”, nr. 145, din 22 iulie 1872.
532
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 505; „Adevăru-lu”, Craiova, nr. 25,17 iulie
1872; Un grup de liberali radicali, în frunte cu Eugeniu Carada şi Alexandru
Candiano-Popescu, a organizat o conspiraţie republicană, care a izbutit să
instaureze o republică de o zi (8/20 august 1870) la Ploieşti, care fiind
lipsită de sprijin popular o fost foarte repede înfrântă de un batalion al
264
 „Trompeta Carpaţilor“ din 26 iulie/7 august 1872, informează populaţia
capitalei despre manifestările care au avut loc la Craiova cu ocazia
depunerii armelor de către Garda Civică, primar fiind atunci Emanoil
Chinezu

„Românul“, 28 august 1860, în care Emanoil Chinezu a publicat articolul

O privire asupra chestiunii mănăstirilor închinate

armatei. (Pentru fermitatea convingerilor politice, de amintit că liderul

republican, Alexandru Candiano- Popescu, a devenit, zece ani mai târziu,
aghiotant al regelui Carol ). Florin Constantiniu, op.cit., p.238.
265
 PERIODICE EDITATE DE EMANOIL
CHINEZU ŞI COLABORAREA ACESTUIA
CU PRESA VREMII

Patriotul, luptătorul pentru unitate şi independenţă,

Emanoil Chinezu a pus preţ deosebit pe pregătirea poporului,
pentru marile acţiuni politice la care avea să fie chemat, prin
intermediul presei. Considerând că „opinia publică este, ca şi
libertatea presei, unul din primele elemente de viaţă ale unei
constituţiuni”, posedând un bogat talent de publicist, el atrăgea
atenţia redactorilor vremii recomandându-le „ca limba şi lite-
ratura ziarului să fie aleasă, conciliantă, cât se va putea mai pu-
ţin iritantă, înfrăţitoare şi luminatoare, depărtându-se deopo-
trivă de calomnie, de insulte, de invenţie şi muncindu-se a răs-
pândi ideile adevărate şi sănătoase, a forma şi introduce bunele
moravuri”533 care vor conduce negreşit „a face naţiunea să-şi
regăsească sentimentul dreptului său politic şi constituant”.534
Emanoil Chinezu considera că studiile politice apărute
în ţara noastră „au o misiune şi mai mare decât în alte ţări. Ele
sunt datoare a da poporului nostru o instrucţiune, mai mult ori
mai puţin elementară, despre drepturile noastre proprii ca
Naţiune, despre dreptul public cel adevărat al Statului nostru,
despre situaţia politică cea adevărată a societăţii noastre
politice”.535
De aceea „ele trebuie conduse de publicişti şi scriitori
bine îndoctrinaţi şi adăpaţi cu ştiinţa istoriei noastre trecute, cu

533
„Electoru-lu Craiovei”, nr. 2, marţi 25 decembrie, 1873, p. 25.
534
Emanoil Chinezu, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 15.
535
Idem, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 25-26.
266
doctrinele ce domnesc astăzi în societatea politică modernă, şi
cu o justă apreciere a faptelor ce au trecut peste noi...”.536
Emanoil Chinezu a oferit un viu exemplu de abnegaţie
în slujba dezideratelor poporului român, manifestându-se ca un
publicist de notorietate şi, în acelaşi timp, ca un activ editor de
ziare şi cărţi cu mare înrâurire în epocă.
A publicat numeroase articole militante în cele mai de
seamă periodice ale timpului având „ca profesiune de credinţă
progresul naţional de la 1848”537, apartenenţă ideologică tran-
scrisă cu deosebire în articolele încredinţate ziarului „Vocea
Oltului”, ca şi publicaţiilor la care a colaborat „Dunărea”
(1865), „Le Petit” (1856), „Aurora Craiovei” (1872), „Adevă-
rul” (1872), „Românul” (1860), „Gazeta Transilvaniei” (1869)
etc.
Publicistica social-politică a lui Emanoil Chinezu este
strâns legată, în bună măsură de gazeta „Vocea Oltului”, la care
a colaborat în 1857. Aici a publicat o suită de articole, unele
dintre ele adevărate eseuri de filosofie politico-juridică, ple-
dând pentru cauza Unirii Principatelor, a programului societăţii
româneşti. Sunt articole strâns legate, la rândul lor, de activita-
tea politică propriu-zisă desfăşurată de el în ajunul Unirii Prin-
cipatelor, de ceea ce a constituit remarcabila lui contribuţie la
înfăptuirea acestui ideal politic.
În coloanele jurnalului au apărut manifeste şi apeluri în-
flăcărate la organizare şi la lupta pentru unitatea naţională şi, în
special, pentru unirea Principatelor Române. În articolul Asu-
pra dorinţelor naţiunii române publicat în ziarul „Oltul”, din
25 iunie 1857 – Emanoil Chinezu – arăta că obiectivul princi-
pal al întregului popor era: „De a face, cu moldovenii unul şi
acelaşi stat, una şi aceeaşi societate politică precum suntem
acelaşi neam, aceeaşi societate, având aceleaşi dorinţe, aceleaşi
sentinţe” aducând drept argumente legăturile multilaterale,

536
Ibidem, p. 8.
537
„Arhivele Olteniei”, an II, nr. 6, martie-aprilie, 1923, p. 137.
267
statornicite pe temeiul originii comune, care le-a permis
menţinerea fiinţei de-a lungul veacurilor şi, deşi au dus o viaţă
politică separată, „sunt unul şi acelaşi popor – unul şi acelaşi
suflet – care a trăit aceeaşi viaţă, a suferit..., a avut şi are
aceleaşi speranţe”.538
Coautor al programului Dorinţele Românilor, Emanoil
Chinezu a publicat o serie de articole în care a militat pentru
unitatea tuturor grupărilor politice în sprijinul idealului Unirii
Principatelor „Nu sunt şi nu pot fi, aşadar partide, dacă obiectul
ce ne preocupă nu ne divide, ci ne apropie, ne uneşte, ne in-
spiră aceleaşi principii, aceeaşi determinaţiune”539 prezentând
dorinţele românilor care trebuiau exprimate în Adunarea ad-
hoc şi la Congresul de la Paris. „Nimic, aşa dar mai bine de fă-
cut – scria Emanoil Chinezu – decât a duce proiectul nostru
înaintea Congresului unde, ce e drept, nu putem cere ca repre-
zentanţii noştri să fie admişi; pentru ca să susţină interesele
unei părţi interesate, căci atunci chestiunea suveranităţii abso-
lute ar fi dezlegată de fapt, dar avem tot cuvântul a cere ca re-
prezentanţii noştri să ducă acolo reclamaţiunea noastră şi să o
susţină”.540
La Craiova, mişcarea pentru unire a luat o deosebită
amploare în anul 1857, iar Chinezu consemnează evenimentul
ca pe un fenomen deosebit ce se petrece în viaţa întregului po-
por român: „de la o margine la alta a ţărei nu se vorbeşte, nu se
dezbate, nu se visează decât despre dorinţe”.541 El adresează în-
demnuri alegătorilor, ca reprezentanţi ai naţiunii, de a acorda
votul „acelor bărbaţi demni de toată încrederea care, atât în tre-
cut cât şi în prezent, să fi probat prin fapte, că interesele lor
personale n-au putut influenţa niciodată pe cele publice”.542

538
„Oltul”, an I, nr. 49, 1857.
539
Idem, nr. 51, 13 decembrie 1857.
540
Idem, nr. 16, 25 iunie 1857.
541
Ibidem.
542
Idem, nr. 10, 4 iunie 1857.
268
 Articolele publicate în paginile ziarului „Vocea Oltului”
au constituit o armă eficace, entuziastă, încrezătoare în reuşita
„visului mult dorit”.
Observator atent al realităţilor şi evenimentelor politice
în desfăşurarea şi incidenţa lor, Emanoil Chinezu consideră re-
zolvarea „chestiunii Principatelor” ca o problemă de interes
vital pentru întregul Orient şi subliniază „că până ce această
chestiune nu se va dezlega într-un mod serios, just, durabil şi
statornic, Orientul nu va fi niciodată împăciuit şi Occidentul
niciodată liniştit”543, adăugând că, atunci când se va discuta
problema Orientului de către Europa, „se va recunoaşte ce rol
este capabil a juca elementul român în istoria umanităţii”.544
Evenimentele din epocă au avut un ecou deosebit în ar-
ticolele publicate de Chinezu, determinându-l să-şi exprime
sentimentele de durere faţă de suferinţele patriei, „simbol în-
treit al trecutului, al prezentului şi al viitorului unei naţiuni”, şi
ale poporului, care s-a remarcat întotdeauna prin modestie, care
a luptat împotriva despotismului, a sclaviei, sentimentele de
dragoste pentru patria ai cărei „timpi de glorie” îi dau dreptul la
un „viitor mai fericit”.545
„Am socotit totdeauna – îi scria Emanoil Chinezu la 30
mai 1869 lui Iacob Mureşan, redactor la „Gazeta Transilvaniei”
– jurnalistica ca un mediu de moralizare şi luminare, de încu-
rajare pentru cei buni şi de intimidare pentru cei răi”.546 Pentru
ca presa să-şi atingă scopul trebuia să existe libertate de
exprimare.
Participarea lui Emanoil Chinezu la publicistica vremii
nu s-a limitat numai la colaborările cu gazeta „Vocea Oltului”,
fiind cunoscute solicitările de a colabora cu articole pe teme
543
Idem, nr. 43, 1 noiembrie, 1857; Emanoil Chinezu , Epistolă către
redactorii gazetei din Bucureşti, pp.19 – 20.
544
Emanoil Chinezu,Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, pp. 19-
20.
545
Idem, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 95.
546
Ibidem.
269
diverse şi la alte publicaţii din ţară. Dovadă, între altele, sunt
cele şase epistole adresate către redactorii gazetei „Desbaterile”
din Bucureşti în anul 1866. „Profit dar de ocaziune ca să alătur
aci mai multe articole – scria Emanoil Chinezu –, între care şi
un opiscul, situaţiunea politică a României precum exista, care
vor explica punctul meu de vedere în politica ţării din momen-
tul când existenţa noastră politică a devenit o chestiune euro-
peană”547, arătând că „preocupaţiunea noastră în aceste scrieri a
fost a face naţiunea să-şi regăsească sentimentul dreptului său
politic şi constituant”.548
A publicat, de asemenea, în ziarul „Românul” articole
legate de seculatizarea averilor mănăstireşti, cum este cel din
28 august 1860 intitulat Chestiunea mănăstirilor închinate sau
cele legate de bugetul ţării în care ia atitudine împotriva mo-
dului cum sunt gestionaţi banii de la buget.
Ne-am referit într-un capitol anterior la polemica
purtată în anul 1857 între Emanoil Chinezu şi Bussuioceanu,
redactorul ziarului „Secolul”, pe tema programului unionist
Dorinţele Românilor, iar în anul 1872 cu ocazia desfiinţării
Gărzii naţionale, Chinezu împotrivindu-se cu îndârjire, au apă-
rut mai multe articole în „Trompeta Carpaţilor” din Bucureşti
şi „Adevăru-lu” (1872) din Craiova. A mai scris articole în pe-
riodicele „Dunărea”, ce a apărut la Craiova în anul 1865; „Au-
rora Craiovei” sau în „Le Petit”.
Traduce sau citează în lucrările sale opiniile lui Saint
Marc Girardin, cunoscutul publicist de la „Les Debats”, care
vedea în realizarea Unirii celor două ţări române „succesul jus-
tiţiei şi al civilizaţiunii”, considerând că ea este „în natura lu-
crurilor” şi constituie o „răspundere a necesităţilor descope-
rite”.549 Emanoil Chinezu mărturiseşte că a tradus şi adnotat

547
Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 15.
548
Ibidem.
549
Idem, Revoluţia de la anul 1848, p. 281; Adevăru-lu asupra căderei
ministerului Brătianu, p. 130.
270
„epistola d-lui St. Marc Girardin din ziarul parizian
«Desbaterile» de la 11 şi 15 mai din anul 1856, dar care nu s-a
permis, în acel timp, de către cenzură, a se publica, nici prin
jurnale, nici în broşură, ca să nu se deştepte adevăratul spirit şi
adevărata opinie publică naţională”.550
De asemenea, a tradus şi realizat prefaţa la lucrarea
Contelui Garden Tablou istoric al diplomaţiei, sau Expunerea
faptelor săvârşite ale politicii generale. De la originea
echilibrului european până în zilele noastre (1846), publicată
la Tipografia Iosif şi Iancu Moise din Craiova în anul 1857.
Motivează în prefaţă necesitatea traducerii lucrării având în
vedere situaţia creată în România după revoluţia de la 1848,
precum şi reformele politice care au avut loc în Europa.
Este interesant faptul că pe foaia de titlu a lucrării apare
portretul lui Nicolae Bălcescu pe care Emanoil Chinezu îl
considera un precursor al liberalismului, unul dintre cei mai
mari revoluţionari ai perioadei, cel care a avut un rol deosebit
în revoluţia de la 1848 din Ţările Române.
În anul 1862 traduce lucrarea filosofului francez
Garnier Pages (1754-1821) Despre scientia politică, cu o
interesantă prefaţă unde încearcă să demonstreze că „statul este
menit a prospera şi a dura mai mult, unde partidul conservator
şi partidul progresiştilor l-ar putea echilibra, astfel încât să
poată a se găsi într-o perpetuă oscilaţiune,”551 făcând o
interesantă apologie a conservatorilor.
Emanoil Chinezu mărturiseşte că „cine îşi iubeşte
patria, trebuie să nu depărteze din mintea sa cele două
nedespărţite cuvinte: conservaţiunea şi progresul.”552

550
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p. 490.
551
Garnier Pages, Despre scientia politică, Bucureşti, 1862, p. 2, cu o
introducere de Emanoil Chinezu.
552
Ibidem.
271
Comitele de Garden, Tablou istoric al diplomaţiei, sau Expunerea faptelor
săvârşite ale politicii generale. De la originea echilibrului european până
în zilele noastre (1846), traducere şi prefaţă de Emanoil Chinezu, Craiova,
1857.
272
 Prefaţă semnată de Emanoil Chinezu la lucrarea Tablou istoric al
diplomaţiei, autor Comitele de Garden, Craiova, 1857

A folosit ca motto în articolele sale citate din operele lui

Garnier-Pages, Montesquieu, Friederich Snell, Benjamin
Constant sau J. Bentham, reprezentanţi de seamă ai
liberalismului politic modern.
Adoptarea Legii presei de către Cameră în anul 1873 a
atras numeroase critici din partea liberalului Emanoil Chinezu.
Lansează un Apel Tronului şi Senatului ca să nu sancţioneze
noua lege penală deoarece, „călcând Constituţia, suprima de
fapt Libertatea presei”, arătând că legea votată „nu voieşte ni-
mica mai puţin decât a amuţi toată lumea încât să devenim mai
apatici decât sub fanarioţi”553, ceea ce demonstrează respectul
553
„Electoru-lu Craiovei”, nr. 2, 25 decembrie, 1873, p. 2.
273
său faţă de presă şi înţelegerea superioară a rolului ei în ridica-
rea naţiunii române la înălţimea adevăratului ei destin.
Pe lângă publicistica politică sau cu caracter cultural
general, Emanoil Chinezu a realizat şi o publicistică speciali-
zată, cu deosebire în domeniile dreptului şi filosofiei. În acest
sens, trebuie subliniată, înainte de toate, colaborarea sa la reali-
zarea programului unionist „Dorinţele Românilor” şi realizarea
unui proiect de Constituţie.
O importantă reformă internă de care el se ocupă este
aceea a reformei instrucţiei publice. Dar, a anticipat de la înce-
put, în legătură cu însăşi această reformă, însemnătatea pe care
o are în concepţia sa o altă categorie de reforme decât cele ad-
ministrative şi civile, anume a reformelor morale. Este neîndo-
ielnic că publicistica social-politică a lui Emanoil Chinezu, ca
şi întreaga lui activitate patriotică din anii luptei pentru forma-
rea şi edificarea statului naţional român, sunt legate de această
latură moralizatoare a preocupărilor sale.
Aşa cum avea să scrie, într-un comentariu, aceste
reforme îşi propuneau „a reforma individul, a inspira morala, a
îndrepta moravurile, a biciui viciurile”. Emanciparea morală a
individului constituia, pentru Emanoil Chinezu, condiţia fără
de care naţiunea nu se putea pune „pe adevăratul drum al
progresului”.554
În regenerarea morală a naţiunii, ca şi în renaşterea na-
ţională, în general, în concepţia lui Emanoil Chinezu, ca şi în
cazul altor gânditori şi patrioţi ai epocii, Vasile Boerescu, C.
Costaforu, C. Bosianu, un rol important, în sensul aigurării vi-
itorului, trebuia să-l aibă tineretul.555
Fără a fi scutite de scăderile şi limitele ştiinţifice ale pe-
554
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p.
479. Sub titlul Notă importantă pentru înţelegerea acestei opere, face o
întreagă teorie teologică, filosofică, bine argumentată şi scrisă pentru a
dovedi existenţa lui Dumnezeu.
555
Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 85; Nicolae Isar,
op. cit., p. 191.
274
rioadei în care au apărut, aceste articole au oglindit, destul de
fidel, concepţia autorului asupra situaţiei politice în care se gă-
seau Ţările Române la mijlocul secolului al XIX-lea.
Emanoil Chinezu a fost, de asemenea, şi editor. A tipă-
rit ziarul „Electoru-lu Craiovei”, gazetă de ocaziune pentru
alegeri, proprietar, administrator şi redactor Emanoil Chi-
nezu, primul număr văzând lumina tiparului în anul 1869. Tipă-
rit cu fonduri proprii, după cum menţionează şi titlul, publicaţia
a apărut în preajma alegerilor şi cuprindea materiale electorale
semnate de Chinezu în care îşi expunea „crezul său politic”,
militând pentru desfăşurarea de alegeri libere şi corecte. Ulti-
mul număr a apărut la 28 mai 1876, odată cu desfăşurarea ale-
gerilor pentru Cameră. Chinezu îşi depunea candidatura, la
Colegiul I al marilor proprietari, şi promitea alegătorilor că va
respecta constituţia ţării, libertatea individuală, libertatea presei
şi a întrunirilor, libertatea alegerilor, o justiţie inamovibilă, o
instrucţie publică „răspândită şi siberală” şi va proteja „profe-
siunile şi industria naţională, punându-le într-o concurenţă po-
sibilă cu cele străine”.556
A editat, împreună cu Toma Strâmbeanu, în 1864-1865
„Aurora Craiovei”, reluată în mai 1870 şi octombrie 1875 cu
titlul de „Aureola Craiovei”, foaie politică, literară, comercială
şi judecătorească, săptămânală.
Redactorii ziarului au dorit, după cum arată şi titlul, „să
informeze populaţia Craiovei despre dezbaterile şi hotărârile
care se luau în Consiliul Comunal cu privire la dezvoltarea ora-
şului şi la situaţia politică existentă”. De asemenea, în paginile
gazetei erau inserate articole cu sfaturi practice „neapărat tre-
buincioase sătenilor agricoli” pentru a contribui la dezvoltarea
unei agriculturi moderne.557

556
„Electoru-lu Craiovei”, an VII, nr. 1, 28 mai 1876, p. 15.
557
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
66/1871, f. 174-175.
275
„Electoru-lu Craiovei“, nr. 2 din 25 decembrie 1873, în care Emanoil
Chinezu ia atitudine împotriva Legii presei, solicitând domnitorului
nesancţionarea ei

„Electoru-lu Craiovei“, nr. 1 din 28 mai 1876

276
 Emanoil Chinezu nu a fost numai un publicist remarca-
bil, el a fost şi un comentator al presei din străinătate care pu-
blica articole legate de situaţia politică din ţara noastră, co-
mentarii care se regăsesc în majoritatea articolelor sale sau în
paginile operelor pe care le-a scris.
Comentariile sale apreciază, cel mai adesea, poziţia
constructivă a Franţei faţă de împlinirea dezideratelor vitale ale
celor două Principate, Unirea şi Suveranitatea naţională, şi de-
vin virulente când îşi propun să dezvăluie scopurile ascunse ale
diferitelor maşinaţiuni ale cercurilor politice din Rusia, Austria
şi Germania menite să zădărnicească eforturile pentru rezolva-
rea pozitivă a doleanţelor româneşti.
În toate observaţiile de acest gen privind atitudinea pu-
terilor garante asupra „Chestiunii Principatelor”, Emanoil Chi-
nezu dovedeşte poziţii realiste, lucide şi mai ales obiective.558
Izbucnirea războiului ruso-turc, proclamarea indepen-
denţei ţării şi participarea armatei române pe frontul de luptă au
fost subiecte majore tratate de Emanoil Chinezu în diverse arti-
cole publicate în periodice, precum şi în lucrarea sa „Question
Bessarabienne” în care a comentat pe larg articole din presa
vremii cu privire la poziţia Franţei, Angliei, Germaniei şi
Rusiei faţă de problema românească. Sunt incluse comentarii
din „Revue des Deux Mondes”, „Les Débats”, „Londoner
Corespondent”, „Les temps”, care au publicat materiale
referitoare la nedreptatea făcută României la Congresul de pace
de la Berlin.559
Abonat la ziarele de peste munţi şi la cele din capitală,
studiind operele marilor filosofi ai vremii, a strâns „ca într-un
arsenal – după cum mărturiseşte –, sub titlul de Magazin politic
pentru România, toate câte s-au scris despre chestiunile noastre
sociale, politice şi naţionale, pe la miezul acestui secol, cu oca-

558
„Oltul”, an I, nr. 16, 25 iunie 1857; Emanoil Chinezu, Revoluţiunea din
anul 1848, p. 284.
559
Idem, Question Bessarabienne, p. 128-142.
277
ziunea resbelului şi păcii de la 1856 între Rusia şi Poartă, când
s-a descoperit de Europa civilizată, pe râpa Dunării şi în poziţi-
unile formidabile ale Carpaţilor şi ale Balcanilor o sentinelă a
vechiului Imperiu Roman, pierdută de atâtea secole, colonia lui
Traian ce constituie naţiunea românilor de azi” deoarece dorea
a scrie „o istorie politică a Principatelor noastre din timpii lor
primitivi până în ziua de astăzi”,560 după modelul lansat de Au-
gustin Treboniu Laurian.
În articolele sale apărute în periodicele timpului, Ema-
noil Chinezu a enunţat şi susţinut cu argumente istorice, geo-
grafice, demografice, economice, ideea statului naţional unitar
ca obiectiv legitim fundamental al poporului român. În condi-
ţiile în care o parte din teritoriile locuite de români se aflau sub
dominaţia imperiilor vecine, Emanoil Chinezu aprecia că era
inevitabilă dezmembrarea imperiilor multinaţionale şi consti-
tuirea statelor independente ale popoarelor din sud-estul
Europei.
Idealurile cuceririi independenţei şi realizării unităţii
naţionale susţinute cu ardoare de Emanoil Chinezu se regăsesc
în paginile a numeroase publicaţii: „Oltul”, „Aurora Craiovei”,
„Adevăru-lu”, „Gazeta Transilvaniei”, „Românul”, „Electoru-lu
Craiovei”, „Oltenia”, „Mititelu” (14 sept. 1875-22 august 1876),
ca să enumerăm numai câteva dintre ele.
În 1872 făcea apel „la toţi bărbaţii cu bună voinţă care
fiind liberali de principiu şi, prin urmare, iubind naţiunea” a se
asocia „spre fondarea unui ziar liberal” care să pună „în această
întreprindere naţională, nu numai banii lor, ci şi inima, sufletul
şi virtutea lor”, considerând că „o literatură onestă şi cu minte,
va şti, cu inteligenţă să deştepte şi să înalţe o naţiune”.561
Dar demersurile întreprinse de Emanoil Chinezu nu au
dus la apariţia unui nou ziar liberal.
Ideea de libertate, unitate şi independenţă este sublini-

560
Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 19.
561
Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, pp. 480-482.
278
ată de întreaga operă a lui Emanoil Chinezu, având meritul de
a fi contribuit alături de alţi autori la trezirea conştiinţei
naţionale.
Aceste manifestări de devotat patriotism, de întinsă
cultură şi adâncă vocaţie publicistică s-au constituit într-o
componentă de bază a personalităţii lui Emanoil Chinezu, sta-
tornicită pe respectul său neţărmurit faţă de presă şi înţelegerea
superioară a rolului ei în ridicarea naţiunii române.

279
 EMANOIL CHINEZU – ANALIST AL
POLITICII INTERNE ŞI EXTERNE
ROMÂNEŞTI, 1866-1877

După lovitura de stat de la 11 februarie 1866, evoluţia

statului român a fost complexă, contradictorie şi anevoioasă,
disputa dintre grupările liberale şi conservatoare, insuficient
structurate şi omogenizate, marcând drumul sinuos şi lent al
societăţii româneşti spre democraţie şi modernitate. În timp ce
emisarii Bucureştilor căutau prinţul străin voit de ţară (la înce-
put Filip de Flandra, care a refuzat, apoi Carol de Hohenzollern
– Sigmaringen), locotenenţa domnească instaurată după abdi-
carea lui Cuza a trebuit să facă faţă unor situaţii dificile. Impe-
riul Habsburgic adoptase o atitudine ameninţătoare, dar
conflictul cu Prusia avea să-i abată atenţia de la România. In
primăvară, izbucniseră mişcări ţărăneşti, urmate de cele ale
grănicerilor de la Dunăre, iar detronarea lui Cuza, domnul care
dăduse pământ ţăranilor, a fost percepută ca o ameninţare la
adresa recentei împroprietăriri. Cu toate acestea locotenenţa a
izbutit să traverseze cu bine cele trei luni de interimat.
În perioada 2/14 – 8/20 aprilie 1866 se desfăşoară ple-
biscitul pentru alegerea ca domn al României a prinţului Carol
de Hohenzollern-Sigmarigen.
Omul politic Emanoil Chinezu a făcut şi de această dată
o analiză lucidă a situaţiei politice din ţara noastră pe care o
prezintă în articolul „Despre adoptarea în România a unei case
suverane din Europa, în locul Principatului electiv”, scris în
aprilie 1866, la Craiova, pentru ziarul „Românul”, în care ia
atitudine împotriva materialului publicat de Titu Maiorescu în
280
ziarul „Românul” din 13 aprilie 1866, unde afirma că „princi-
pele indigen ne-a înjosit, că a şters din conştiinţa generaţiei
noastre noţiunea de onoare a statului, că ne-a dat o bancrută
completă etc”. Apreciind că Maiorescu, „fiu al unui istoric
român, nu cunoaşte bine istoria României”, Emanoil Chinezu
demonstrează că „nenorocirile acestea nu vin din cauză că la
tronul ţării au venit indigenii: tocmai din contră. Fenomenul
acesta nu este întâmplător, ci premeditat”, un rol important
avându-l „Turcia care nu vedea cu ochi buni domnii naţionali”,
prin urmare „argumentul d-lui Maiorescu în favoarea prinţului
apusean” este total greşit.562
Emanoil Chinezu scrie că, de fapt, „consideraţiuni de
înaltă politică şi necesităţi imperioase ale timpului” au dus la
alegerea unui principe străin. „Dacă oameni ce compun inteli-
genţa în România, care au cunoştinţă şi amore de instituţiunile
patriei lor, au subscris pentru un principe apusean, - spune Chi-
nezu -, nu este că acela ar oferi personal mai multe condiţiuni
de bunătate şi de naţionalitate; supoziţiunea ar fi o insultă
naţiunei; ci că, prin acesta sperăm a restaura situaţiunea politică
a Statului nostru, deja cam deteriorată de predecesorii săi nu-
miţi indigeni; că vom câştiga locul nostru în aeropagul euro-
pean, când se va dispoza despre noi, ca să nu se facă nimic fără
noi”.563
Prinţul Carol a fost proclamat domn al României sub
numele de Carol I, în ziua de 10/22 mai 1866, formându-se un
nou guvern sub conducerea lui Lascăr Catargiu, care trebuia să
voteze noua Constituţie, lucru care s-a şi întâmplat la 29 iu-
nie/11 iulie 1866. A doua zi, 30 iunie/12 iulie, Carol I a depus
jurământul ca „domn al românilor”, iar la 1/13 iulie 1866, Con-
stituţia a fost promulgată.564 Noua constituţie (în bună parte, o

562
Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti, pp. 239-241.
563
Ibidem, p. 242.
564
Academia Română, Istoria României, vol. IV, p. 531; Florin Constan-
tiniu, op. cit., p. 240; Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional
281
copie a celei belgiene din 1831), a denumit ţara România şi a
instituit regimul monarhic constituţional ereditar. După recu-
noaşterea de către puterile garante, noul regim a asigurat ţării o
evoluţie ascendentă, acţionând în vederea creării condiţiilor
pentru parcurgerea drumului care a condus, timp de o jumătate
de secol, la consolidarea şi afirmarea statului român constituit
prin Unirea Principatelor, una din preocupările constante ale
politicii externe româneşti de după 1866 fiind apărarea şi con-
solidarea autonomiei Principatelor.
La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie
1866 s-au desfăşurat primele alegeri după adoptarea noii con-
stituţii, în vederea constituirii Senatului şi Adunării Deputaţi-
lor. Viaţa politică românească a fost caracterizată de disputa
permanentă dintre grupările liberale şi conservatoare.
Guvernul prezidat de Ion Ghica a demisionat la 21 fe-
bruarie/5 martie 1867, ajungându-se la 1/13 martie 1867 la
formarea unui guvern liberal sub preşedinţia lui C. A. Creţu-
lescu, dar rolul principal în guvern îl va avea Ion C. Brătianu,
Ministrul Afacerilor Interne.
Preponderenţa liberală, acţiunile şi propaganda anticar-
listă au luat amploare alarmând boierimea, „naţiunea oficială”
cum o numea omul politic craiovean Emanoil Chinezu, care va
redacta în această perioadă o schiţă de program liberal având ca
obiective cucerirea independenţei, unirea tuturor provinciilor
româneşti cu statul român, regim republican şi largi libertăţi
democratice.565
„Naţiunea română – scria Emanoil Chinezu – aspiră a
se revărsa şi a îmbrăţişa tot elementul din care se alcătuieşte.
Naţiunea română vizează idealul fericirii şi al drepturilor na-
ţiunii sale. Naţiunea română respinge intervenţiile şi invaziile

şi Instituţii politice, Bucureşti, 2001, pp. 104-106; ***, Istoria Parla-

mentului şi a vieţii parlamentare din România, Bucureşti, 1983, p. 154.
565
Emanoil Chinezu, Profesiunea de credinţă a domnului Emanoil Chinezu,
p. 9.
282
străine, are trebuinţă a se scutura de dânsele, a le popri pentru
vecie. Naţiunea română are, în România, drepturile ce are tot
omul ce cu sudoare şi cu sângele său face conchiste asupra
naturii şi asupra pământului cultivându-l şi apărându-l”.566
Liberalii craioveni în frunte cu Emanoil Chinezu au
militat pentru adoptarea unor legi care să acorde largi drepturi
şi libertăţi cetăţenilor: votul universal, libertatea cuvântului,
asocierii, întrunirii şi presei, măsuri pentru protejarea industriei
şi comerţului naţional, neatârnarea faţă de Portă şi unirea tutu-
ror românilor. Pronunţându-se pentru o nouă „lege electorală
naţională”, Emanoil Chinezu propunea „să chemăm la alegeri,
prin vot universal, toată naţiunea care ştie să scrie şi să ci-
tească, şi care, prin urmare, poate alege pentru puterile statului
pe bărbaţii ce, după trecutul lor, sunt reputaţi ca oameni ai na-
ţiunii”.567
Emanoil Chinezu afirma că întotdeauna guvernele
vor fi cum sunt alegerile. „Când, alegerile – scria Emanoil
Chinezu –, se vor face mai bine; când, în loc să trimitem, la
camerile noastre legislative, pe fiecine, pe acela ce bate la uşa
noastră mai de dimineaţă, vom trimite pe acei bărbaţi ce vom
recunoaşte cu destulă modestie a nu-şi trâmbiţa meritele pe
toate uliţele şi prin toate pieţele; când ne vom convinge, în fine,
că moralitatea şi şcienţia adevărate nu sunt nici fanfarone, nici
lăudăroase; atunci să fim siguri, că Guvernele noastre vor do-
bândi notabile prefaceri; se vor moraliza, se vor întemeia, se
vor ameliora şi vor ameliora moralizând şi pe ceilalţi. Societa-
tea în sine, în loc de decadenţa, demoralizaţiunea şi disoluţiu-
nea, de care este astăzi ameninţată, ar progresa spre bine, s-ar
consolida”.568
Problema lărgirii dreptului de vot care, datorită censului
ridicat, permitea doar unei părţi a cetăţenilor României să ia

566
Idem, Epistola către redactorii gazetei din Bucureşti, p. 178.
567
Idem, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 61.
568
Idem, Profesiunea de credinţă a domnului Emanoil Chinezu, pp. 7-8.
283
parte la viaţa publică, a preocupat forţele politice craiovene,
declanşând confruntări aprinse între partizanii votului universal
şi cei ai sistemului cenzitar. În şedinţa din 15 ianuarie 1874 a
Consiliului Comunal Craiova s-a discutat interpretarea legii
electorale pentru Colegiul al III-lea. Cu acest prilej, Emanoil
Chinezu a demonstrat că marea majoritate a poporului era ex-
clusă de la exercitarea drepturilor politice datorită censului care
împărţea naţiunea în: naţiunea românească şi naţiunea oficială,
adică boierii. Opiniei exprimată de deputatul conservator N.
Gr. Racoviţă, potrivit căreia locuitorii de la sate care plăteau
taxe de 80 de lei nu trebuiau să aibă drept de vot, aducând drept
argument legea electorală „care este chiar constituţiunea noas-
tră şi face parte integrantă dintrânsa”, i s-au opus cu îndârjire
Emanoil Chinezu şi Dimitrie Căpreanu.569 „D-lui crede că orice
om liberal nu poate da o asemenea interpretaţiune legii. Îndată
ce se poate ivi cazul de a interpreta o lege electorală, un om li-
beral nu o poate interpreta într-un sens restrictiv ci în sensul cel
mai larg.
A exclude elementul rural din lista colegiului al III-lea
– a declarat Emanoil Chinezu – ar fi şi o inechitate şi o ile-
galitate; ar fi o inicuitate, căci s-ar cere pentru o sumă de ale-
gători o incapacitate electorală nemeritată, deoarece elementul
rural cu dare anuală de 80 lei n-ar vota în nici-un colegiu şi de-
oarece, după d-lui, elementul rural este mai bun patriot decât
cel urban, ar fi şi o ilegalitate”.570
Emanoil Chinezu a propus „a se trece în listele Colegi-
ului al III-lea şi toţi contribuabilii din comunele rurale care
plătesc o dare comunală de 80 lei”.
La rândul său Dimitrie Căpreanu a apreciat că „având
în vedere numai adevăratele principii liberale şi salutare, ple-
când de la un punct de vedere înalt, dezbrăcat de orice pasiune,

569
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Primăria Craiova, dos.
1/1874, f. 5-9.
570
Ibidem.
284
să se ia o hotărâre matură care să fie conform cu legea, în spi-
ritul şi litera ei şi să satisfacă totodată şi opinia publică şi prin-
cipiile adevărat liberale”.571 Controversele cu privire la
interpretarea legii electorale au evidenţiat impactul negativ al
abuzurilor şi ilegalităţilor comise de administraţiile locale cu
prilejul întocmirii listelor electorale.
In acelaşi timp, liberalii craioveni au militat pentru in-
formarea şi educarea societăţii civile, pentru transformarea ei
într-un factor activ, dinamic, pentru implicarea cetăţenilor în
rezolvarea problemelor economice, sociale şi culturale. În fe-
bruarie 1869, la Craiova s-a constituit un comitet electoral local
compus din 21 de lideri care a iniţiat o susţinută campanie de
propagandă în vederea alegerilor parlamentare. La 28 februarie
1869, Emanoil Chinezu informa Prefectura că, la 25 februarie
mai mulţi alegători s-au întrunit în casa lui C. Haralamb alcă-
tuind un Comitet pentru pregătirea opiniei publice pentru „a
putea face alegerea deputaţilor ce vor ieşi din districtul nostru,
în conformitate cu demnitatea unui oraş ca al nostru, care este
unul din cele mai însemnate ale ţării”.572 „Una dintre datoriile
noastre cele mai însemnate, ce ne dictează programul Partidu-
lui adevărat liberal, de care ţinem şi am ţinut cu stăruinţă –
scria Chinezu –, este a ne sârgui să îmbunătăţim alegerile din zi
în zi; încât să ajungem, cu timpul, a avea, în capul Statului şi la
direcţiunea supremă a afacerilor noastre publice, pe bărbaţii cei
mai excelenţi ai societăţii. Fiindcă, guvernul, va fi totdeauna,
cum sunt alegerile!”.573
Totodată, Emanoil Chinezu s-a pronunţat împotriva
concesionării bogaţilor ţării investitorilor străini, pentru spriji-
nirea învăţământului naţional, pentru obţinerea independenţei
şi intensificarea demersurilor diplomatice şi a acţiunilor în ve-

571
Ibidem.
572
Idem, Prefectura Dolj, dos. 182/1869, f. 11-12.
573
Emanoil Chinezu, op. cit., p. 7.
285
derea unirii tuturor românilor.574 Elementele constitutive ale
ideologiei liberale şi ale programului politic care vizau refor-
marea şi modernizarea statului român s-au impus cu tot mai
multă vigoare în viaţa publică a Craiovei.
Viaţa politică locală a urmat, firesc, dinamica celei na-
ţionale, anii 1867-1870 caracterizându-se prin instabilitate
parlamentară şi guvernamentală. „Într-o perioadă de trei ani –
nota prefectul judeţului Dolj, P. Măinescu – s-au dizolvat în
două rânduri Corpurile legiuitoare. Camera aleasă în 1866 a
fost dizolvată în 1867.
Camera de la 1868 s-a dizolvat după o durată de 13
luni, la 1869 şi Camera de la 1869 s-a dizolvat acum, de
guvernul actual”.575 În septembrie 1868, Doljul era reprezentat
în Parlament de: Gh. D. Aman, N. S. Guran, Gh. Chiţu, A. Stolojan,
El. Cornetti, N. Zătreanu, N. Opran, B. Radianu şi Dinicu
Otetelişanu.576
La alegerile din primăvara anului 1869, alegătorii
craioveni au încredinţat mandatele parlamentare lui P. Opran,
A. Stolojan, Gh. Chiţu, B. Radianu, I. C. Brătianu care, alături
de Gh. D. Aman, N. S. Guran, N. Gr. Racoviţă, au reprezentat
Doljul în Senat şi Adunarea Deputaţilor.577 Scrutinul electoral
din august 1869 s-a încheiat cu alegerea senatorilor I. D. Ghica
şi C. N. Brăiloiu.578 Chemaţi din nou în faţa urnelor, în mai –
iunie 1870, alegătorii craioveni i-au desemnat ca deputaţi şi
senatori pe: N. Gr. Racoviţă, N. C. Zătreanu, Gh. Chiţu, A.
Stolojan, B. Radianu, I. C. Brătianu, I. Ghica, N. S. Guran,
probând, din nou, susţinerea pe care colegiile II, III şi IV o

574
Idem, Question Bessarabienne, p. 90. În 1872, Emanoil Chinezu a
reeditat broşura: Datoriile omului şi ale cetăţeanului.
575
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
163/1870, f. 67.
576
Idem, dos. 293/1868, f. 44.
577
Idem, dos. 182/1869, f. 60.
578
Idem, Prefectura Dolj, dos. 182/1869, f. 60.
286
acordau reprezentanţilor partidei liberale.579 Un raport din 29
mai 1870 al autorităţii judeţene preciza că alegătorii ţărani so-
siţi în oraş pentru a participa la vot „au fost adunaţi de pe la
hotelurile din oraş de liberali pe strada principală pentru ca să li
se expuie programul lor şi să critice guvernul”.580 Alegerea
liderului liberal I. C. Brătianu de către alegătorii colegiului al
IV-lea a reprezentat dovada cea mai concludentă a adeziunii
unor largi categorii sociale la programul de reforme al acestei
grupări politice.
În mai-iunie 1872, au fost organizate noi alegeri parla-
mentare, Doljul desemnându-şi reprezentanţii săi în persoana
prinţului Al. B. Ştirbei, a lui C. S. Guran, Gh. Chiţu, A. Stolo-
jan, C.N. Otetelişanu, Gr. Argetoieanu. C. Glogoveanu a refu-
zat mandatul şi a fost înlocuit cu Dimitrie Măinescu. După
vacantarea unui mandat de deputat, prin decesul lui C. N.
Otetelişanu, în decembrie 1871, a fost ales I. Crăpătureanu581,
iar locul lui I. C. Brătianu, care a optat pentru alt judeţ, a fost
luat de D. Leoveanu.582
Anii guvernării conservatoare (1871-1875) au oferit di-
feritelor fracţiuni liberale un vast teren de colaborare, care a
contribuit la cristalizarea unei linii programatice, capabilă să le
asigure o integrare organizatorică.
Are loc o puternică tendinţă de apropiere între diferitele
nuanţe liberale, C. A. Rosetti adresând numeroase apeluri către
fracţiunile liberale cerându-le să se reunească în jurul „parti-
dului său”.583

579
Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească (1866-1900),
Bucureşti, 1998, p. 183.
580
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
163/1870, f. 132-136; Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, De la Al. I. Cuza
la Carol I , p. 188.
581
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
118/1871, f. 26.
582
Idem, dos. 129/1872, f. 40.
583
Apostol Stan, op. cit., p. 405.
287
 Pentru a se realiza „unirea tuturor liberalilor”, Emanoil
Chinezu considera că este absolut necesară „o lucrare activă şi
neobosită de a ameliora, toate clasele sociale, prin presă şi dis-
cursuri morale, instructive şi oneste, de a le lumina şi a le
atrage şi grupa în partidul nostru. Astfel lucrând, vom putea
câştiga o majoritate preponderentă şi atunci, cu constituţia ce
avem, vom putea domina situaţia; şi, Dinastia, va avea a trece
pe sub furcile noastre naţionale”.584
Împreună cu Anastasie Stolojan, Gheorghe Chiţu,
Boicea Radianu şi alţii, Emanoil Chinezu înfiinţează la Cra-
iova, în anul 1872, un club liberal care trebuia să contribuie la
unirea liberalilor craioveni, în vederea organizării unui partid
puternic.585
Grupările liberale încep să-şi strângă rândurile în iarna
anului 1875, folosind nemulţumirea populaţiei, precum şi gre-
utăţile economice ale proprietarilor mijlocii şi mici. În perioada
ianuarie-martie, în casa maiorului englez Lakeman, stabilit în
ţară după ce fusese în serviciul Porţii sub numele de Mazar-
Paşa, s-a alcătuit coaliţia grupărilor liberale care a realizat un
program prin care se cerea o politică de pace şi de respectare a
tratatelor, împroprietărirea însurăţeilor şi a ţăranilor mărginaşi,
reorganizarea armatei şi a justiţiei, reducerea sarcinilor fiscale
prin reducerea cheltuielilor publice, descentralizarea adminis-
traţiei comunale şi judeţene. Pe baza acestui program, s-au pus
bazele Partidului Liberal (mau târziu Partidul Naţional Liberal)
care a luat naştere din unirea treptată a liberalilor moderaţi şi
liberalii fracţionişti.586
Viaţa politică în România a fost foarte agitată, frag-
mentată, instabilă şi, prin consecinţă, ineficientă, domnitorul
Carol I exprimându-şi în repetate rânduri îngrijorarea faţă de

584
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p.
426.
585
Apostol Stan, op. cit., p. 407.
586
Ibidem, p. 411.
288
modul cum Parlamentul, guvernul, administraţiile judeţene şi
locale rezolvau problemele societăţii.
Instituţiile statului au fost puse în faţa unor exigenţe
clare, domnitorul pronunţându-se pentru un stil de muncă
exact, riguros, sobru, responsabil şi productiv. „Vă previn că
trebuie să părăsiţi vechiul obicei – erau avertizate autorităţile
locale în 1868 – de a invita comunele să ridice arcuri de triumf
pentru care ele îşi pierd timp şi depun muncă, câte odată făcută
în timpi foarte preţioşi pentru fiecare individ din comună, şi
cheltuieli care câte odată debuşează în abuzuri. În interesul
comunelor şi pentru economia lor – se preciza în circulară –
Majestatea Sa găseşte de prisos asemenea forme neîncuviinţate
de domn”.587 S-a recomandat ca manifestările ocazionate de
ziua de 10 mai să fie astfel făcute „ca săracul să se resimtă de
binefacerile acestei zile prin împărţire de milă”, judeţele şi ora-
şele să nu mai cheltuiască bani cu trimiterea de delegaţi pentru
a-l felicita pe domn, deoarece erau deja în Capitală „deputaţii
şi oratorii ţării”588, iar primirile organizate cu ocazia vizitelor
şefului statului să aibă totdeauna în vedere timpul, „cel
mai preţios bun al cetăţeanului şi mai cu osebire al
funcţionarului”.589
În 1871, odată cu instalarea guvernului Lascăr Catargiu,
a fost inaugurată o lungă perioadă de stabilitate politică. După
caracterizarea lui Titu Maiorescu, noul guvern „era cea mai
tare expresie a ideii conservatoare în limitele constituţiunii de
la 1866”.590 Guvernarea conservatoare autoritară de cinci ani
s-a încheiat datorită crizei financiare, ridicării burgheziei şi
moşierimii liberale contra ei şi datorită primejdiei răscoalelor
ţărăneşti care ameninţau tot mai mult guvernul.
587
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Prefectura Dolj, dos.
299/1869, f. 32.
588
Idem, dos. 88/1869, f. 13.
589
Idem, dos. 299/1868, f. 15.
590
Titu Maiorescu, Istoria contimporană a României (1866-1900),
Bucureşti, 1925, p. 34.
289
 Începând cu 24 iulie 1876 până în anul 1888 a urmat un
nou guvern liberal condus de I. C. Brătianu, realizând astfel cea
mai lungă guvernare de partid din istoria României.
Întreaga viaţă politică a ţării din perioada 1866 – 1876
se caracterizează printr-o puternică instabilitate guvernamen-
tală. Această situaţie complexă a împiedicat pentru un timp
procesul de formare a unor partide centralizate pe toată ţara,
organizate şi cu programe bine definite şi a dus la alcătuirea şi
menţinerea unor grupări politice în permanentă luptă pentru a
veni la guvernare. O clientelă flămândă de avantaje aşteaptă
„venirea la guvern” pentru a-şi spori veniturile prin exploatarea
locului dobândit în ierarhia de stat (primar, prefect etc.). Acti-
vitatea politică nu era desfăşurată de partizanii de rând ai parti-
delor pentru a servi interesul naţional, ci un mijloc de chiverni-
sire personală.591 In acest context, Emanoil Chinezu considera
că atributele inseparabile ale unei bune guvernări erau:
„Libertatea Presei: libertatea întrunirilor; libertatea în alegeri;
libertatea instrucţiunii publice. Când, un asemenea regim, va
domni peste noi, suntem convinşi că societatea noastră se va
moraliza îndestul; încât se va vedea, îndată, de ori şi cine, că
merită a se bucura de toate libertăţile politice”.592
România se va întări – considera Emanoil Chinezu –
numai „prin dezvoltarea agriculturii şi comerţului, prin răspân-
direa luminelor şi a instrucţiunii publice şi private, prin institui-
rea unei justiţii inamovibile şi a unei administraţii corecte, prin
o economie politică naţională care să conjure gaspilagiul şi ru-
ina resurselor ţării, prin popularizarea cunoştinţelor istoriei lo-
cale şi naţionale”593, şi aceasta nu se poate realiza decât prin
alegeri libere.

591
Florin Constantiniu,O istorie sinceră a poporului român,p.239; Emanoil
Chinezu, Profesiunea de credinţă a d-lui Emanoil Chinezu, pp. 8, 9.
592
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu, p.
365.
593
„Electoru-lu Craiovei”, an V, nr. 2, marţi 25 decembrie 1873, p. 16.
290
 Cu toate aceste neîmpliniri, România a cunoscut o
evoluţie progresivă pe toate planurile. Dezvoltarea industriei,
comerţului, mijloacelor de transport, băncilor şi societăţilor de
asigurare au consolidat economia capitalistă şi au întărit poziţia
burgheziei româneşti, făcând-o să suporte tot mai greu suzera-
nitatea otomană, care o împiedica să ducă o politică vamală
protecţionistă atât de necesară pentru a asigura prosperitatea
industriei, a economiei naţionale în ansamblul său.594
„Noi ţinem şi astăzi, ca totdeauna, la instituţiile noastre
tradiţionale: Domnia electivă şi naţională”, mărturisea Emanoil
Chinezu, recunoscând că în timpul domniei lui Carol I „ne-am
găsit mai puţini jenaţi, de a lucra la regenerarea patriei noastre,
decât sub toate guvernările precedente; pentru că, având liber-
tatea presei şi a instruirilor, am putut combate toate imoralită-
ţile, şi, oarecum, a asigura triumful cauzei cele bune. Cauza su-
ferinţelor noastre nu este Dinastia şi Principele străin, este dez-
binarea şi rivalităţile meschine, sunt alegerile vicioase pe care
le-am corupt şi le corupem mereu prin interesele triviale; este
spiritul de clică şi partida ce combate pe toţi oameni naţiunii”,
concluziona Chinezu.595
România trebuia să se desprindă de sub suzeranitatea
otomană şi de sub controlul marilor puteri garante, trebuia să-şi
cucerească independenţa de stat pentru a se putea dezvolta din
punct de vedere economic şi social, deoarece ea avea de înde-
plinit marea misiune istorică a eliberării românilor aflaţi încă
sub ocupaţie străină.
Lupta pentru câştigarea independenţei depline a Româ-
niei a constituit trăsătura dominantă a perioadei 1866-1877.
Suzeranitatea turcească reprezenta o frână serioasă în afirmarea
suveranităţii României, a manifestării deplin egale în concertul
statelor suverane. De aceea, înlăturarea tutelei otomane, ca şi a

594
Ion Pătroiu, La cumpăna a două epoci 1849 – 1877, pp. 276-279.
595
Emanoil Chinezu, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu,
p. 426.
291
„garanţiilor” puterilor europene devenise o necesitate imperi-
oasă pentru dezvoltarea economică şi politică a României. În
vederea realizării acestui obiectiv, guvernele româneşti şi dom-
nitorul Carol I au iniţiat o gamă largă de acţiuni diplomatice,
economice şi de altă natură pentru dobândirea, prin mijloace
paşnice, a independenţei depline a statului.
Astfel, între anii 1866-1868 guvernul român a dus
tratative şi a purtat discuţii, de principiu, cu Serbia, Grecia şi
Muntenegru în vederea realizării unei alianţe, inclusiv militare,
pentru cucerirea independenţei de stat. A fost adoptată în anul
1866 legea de pregătire militară şi de înarmare a poporului.596
Războiul austro-prusac nu a reuşit să pună capăt
mişcărilor popoarelor din Balcani, care vizau obţinerea libertă-
ţii şi independenţei. România angrenată, cu multe secole în
urmă în această luptă, sprijinea, în limita posibilităţilor şi a
unor înţelegeri tacite, acţiunile declanşate în acest scop.
Intensificarea mişcării naţionale în cele trei mari impe-
rii multinaţionale, luptă căreia nici reformele, nici legiuirile şi
măsurile adoptate de cabinetele de la Viena, Pesta sau Peter-
sburg nu-i puteau pune capăt, va duce implicit la destrămarea
marilor imperii şi constituirea statelor naţionale.
România a susţinut activ lupta românilor aflaţi sub
dominaţia habsburgică. Ea a sprijinit organizarea pe teritoriul
nostru de comitete, societăţi, ziare, precum şi înarmarea grupu-
rilor de bulgari care se pregăteau pentru izbucnirea unei răs-
coale generale antiotomane.
Astfel în anul 1866, la Bucureşti, cu consimţământul
guvernului român, a luat fiinţă „Comitetul Central bulgar”, care
urmărea scuturarea jugului otoman. În anul 1869 s-a înfiinţat la
Bucureşti „Comitetul Central revoluţionar bulgar”, care, tot cu
sprijinul guvernului român, a scos ziarul „Libertatea”, care se

596
Nicolae Iorga, Politica externă a lui Carol I, ediţie de Vincenţiu
Rădulescu, Bucureşti, 1991, p. 40 şi 57; Sorin Liviu Damean, România şi
Congresul de pace de la Berlin (1878), Bucureşti, 2005, pp. 13-17.
292
va numi mai târziu „Independenţa”.597 Craiova, asemenea
întregii ţări a fost preocupată permanent de situaţia fraţilor de
peste munţi, beneficiind de informaţiile publicate de ziarele
româneşti din Transilvania care au avut în Emanoil Chinezu, I.
Drăgescu, Constantin Olteanu, G. M. Fontanini corespondenţi
de presă entuziaşti şi pasionaţi.
Tot aici se înfiinţează încă din anul 1861, sub preziden-
ţia avocatului Emanoil Chinezu, un comitet special pentru aju-
torul tinerilor transilvăneni academici (universitari).598 Sumele
colectate au fost donate pentru ajutorarea studenţilor români
constrânşi să urmeze cursuri la Academia (săsească) de drept
de la Sibiu.599
Ideea unirii tuturor provinciilor locuite de români într-
un singur stat a fost prezentă şi în alte acţiuni şi manifestări
culturale care au evidenţiat solidaritatea Olteniei cu lupta de
eliberare a românilor transilvăneni şi unirea lor cu patria mamă.
Încorporarea Transilvaniei la Ungaria, la 27 mai/8 iunie
1867, a declanşat în Principate o puternică campanie antihab-
sburgică. Emanoil Chinezu socotea că frământările politice din
Austro-Ungaria erau generate de profundele nemulţumiri ale
naţiunilor oprimate ale statului dualist. Ideea reorganizării im-
periului trebuia reluată şi aşezată pe baza principiului naţiona-
lităţilor arătând că manifestările organizate în Transilvania prin
„opunerea voastră, şi a unora dintre saşi contra introducerii
limbii maghiare, necunoscută în toată Europa, ne participarea
la alegerile dietei ungureşti, adunările, întrunirile, declaraţiile
voastre în sensul acesta”600 vor contribui la grăbirea unirii cu
România.
De asemenea, Emanoil Chinezu considera că un rol

597
Gheorghe D. Stoean, Ion Gh. Pană, Epopeea independenţei României,
Cluj-Napoca, 1977, pp. 21-22.
598
„Gazeta Transilvaniei”, nr. 93, 25 noiembrie, 1861, p. 27.
599
Vasile Netea, op. cit., p. 52.
600
„Electoru-lu Craiovei”, an I, nr. 1, 18 ianuarie 1869.
293
important în lupta împotriva dualismului austro-ungar îl au
revistele „Albina”, „Federeaţiunea” şi „Gazeta Transilvaniei”,
„jurnale de peste Carpaţi care se citesc şi aici” care „se luptă în
perfect acord cu torentul austro-maghiar ce voieşte, dacă nu să
înghită Românismul din ţările dupe acolo, barem să-l domo-
lească, să-l adoarmă într-atât, încât să se deştepte cât se va
putea mai târziu”.601
În martie 1867, Consiliul Comunal al oraşului, al cărui
preşedinte era Emanoil Chinezu, a acordat două burse pentru
„ţinerea la studii superioare a unor studenţi din Transilvania,
Bucovina, Banat şi Maramureş”, pentru „repedea creştere a
unui stat major naţional”.602 În 1869, Consiliul Comunal Cra-
iova a votat o subvenţie de 2000 lei vechi pentru „Societatea
Transilvania”, iar în august 1871, conducerea Societăţii a con-
firmat primirea sumei de 3000 lei de la Prefectura Dolj.603
Primăria a alocat anual sume pentru bursele unor studenţi ro-
mâni din Ardeal, preşedintele „Societăţii Transilvania”, Al. Pa-
piu Ilarian apreciind că oraşul „s-a distins, mulţumită stăruinţei
d-lor deputaţi Chiţu şi Stolojan şi d-lor profesori Olteanu, Mi-
hali, Faur şi alţii”.604
Lupta românilor transilvăneni pentru drepturi naţionale
a fost sprijinită şi prin listele de subscripţie care au circulat în
mediile intelectuale, prin acţiuni de solidarizare, presă, publi-
caţii şi de la tribuna parlamentului. Cu o jumătate de secol
înainte ca armata română să treacă munţii spre a-i dezrobi pe
fraţii din Ardeal, Gheorghe Chiţu a invocat de la tribuna par-
lamentului, la 20 martie 1868, posibilitatea eliberării Transil-
vaniei prin lupta armată.605
601
Ibidem.
602
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Primăria Craiova, dos.
1/1867, f. 12.
603
Idem, Prefectura Dolj, dos. 28/1870, f. 151.
604
„Monitorul Oficial”, nr. 31 din 9 februarie 1868, p. 182.
605
***, Discursuri parlamentare şi alte mici lucrări literare ale lui
Gheorghe Chiţu, Craiova, 1898, p. 200.
294
295
 În anul 1870, din iniţiativa lui Vasile Boerescu, ziarul
„Pressa” a declanşat o puternică campanie, de răsunet euro-
pean, privind posibilitatea şi necesitatea dobândirii indepen-
denţei României drept compensare a denunţării de către Rusia
a neutralităţii Mării Negre, stipulată prin Tratatul de la Paris.606
De la început se aprecia că România trebuia să-şi
propună, în aceea conjunctură externă, cucerirea independenţei.
Se sconta în această discuţie şi pe o victorie a Franţei în
războiul franco-prusian izbucnit la 7/19 iulie 1870.
In aceste condiţii, Emanoil Chinezu a încercat să
demonstreze că statutul politic al României era o problemă de
interes major pentru marile puteri, îndeosebi pentru cele occi-
dentale, că, încă din 1856, unele dintre acestea au intenţionat să
facă din statul român „un bulevard la porţile Orientului”, o
zonă neutră între imperiile înconjurătoare. Dar opera Congre-
sului de la Paris a fost incompletă din cauza contradicţiilor
dintre state.607
Emanoil Chinezu a publicat în ianuarie 1871 articolul
Diplomaţii Rusiei şi România în care lua atitudine împotriva
politicii ruseşti vis-à-vis de România şi tratatul de la Paris
afirmând: „Cum arhicancelarul rus (Gorceakov, n.n.) nu ştie că
românii, în Ţara Românească şi Moldova, au avut totdeauna
staturi suverane, autonome şi libere, în raporturi diplomatice cu
Turcia de alianţe şi federaţiune, după dreptul Gintelor; iară nu,
de loc, în vre-un raport politic de provincie şi vasalitate?
Tratatul de la Paris şi garanţiile puterilor europene nu
sunt produse, în ceea ce ne priveşte, decât ca să ne serve de
scut şi apărare, în contra influenţelor inamice, ca să putem a ne
dezvolta, devenind tari şi puternici prin noi înşine, într-o desă-

606
Apostol Stan, op. cit., p. 381; Emanoil Chinezu, Politica din afară în
„Electoru-lu Craiovei”, an V, nr. 2, 25 decembrie 1873, p. 15.
607
Emanoil Chinezu, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 27;
Idem, Diplomaţii Rusiei şi România, în „Aurora Craiovei”, an I, nr. 35,
Craiova, 7 ianuarie 1871.
296
vârşită suveranitate şi independenţă politică”.608 În acelaşi sens,
Chinezu considera că un rol foarte important în dezvoltarea
conştiinţei naţionale îl are presa, de aceea a transmis „Şapte
epistole” redacţiei „Gazeta Transilvaniei” - foaie ce lupta
pentru reînălţarea şi întărirea românismului - , în care s-a
pronunţat pentru solidarizarea întregii opinii publice cu lupta
românilor ardeleni, pentru libertăţi cetăţeneşti şi drepturi
naţionale. „Deschideţi o rubrică în care să fie chemaţi toţi
campionii naţionalităţei noastre a scrie despre drepturile
noastre reale ca naţiune, despre situaţiunea noastră politică
respectivă, cum am fost, cum suntem, cum am putea fi, şi cum
merităm a fi: cu alte cuvinte – preciza Emanoil Chinezu –, des-
pre teoria şi practica drepturilor noastre ca naţiune ce suntem,
am fost şi mai putem fi”.609
El afirma astfel că „foile noastre politice au o misiune mai
mare decât în alte ţări. Ele sunt datoare a da poporului nostru o in-
strucţiune despre drepturile noastre proprii ca naţiune, despre
dreptul public cel adevărat al statului nostru, despre situaţia poli-
tică cea adevărată a societăţii noastre politice” şi de aceea era ne-
cesar ca ele să fie conduse „de publicişti şi scriitori adăpaţi cu şti-
inţa istoriei noastre trecute, cu doctrinele ce domnesc astăzi în so-
cietatea politică modernă, şi cu o justă apreciere a faptelor ce au
trecut peste noi” deoarece erorile din partea lor, „când se amestecă
în afacerile publice, pot produce un mare rău în prezent dar şi în
viitor”610, argumentând astfel rolul presei în lupta pentru dobândi-
rea drepturilor naţionale. Prin sprijinul acordat ţărilor ce se găseau
sub dominaţia otomană, prin acţiunile întreprinse România a
afirmat din ce în ce mai mult hotărârea şi voinţa de apărare şi con-
solidare a drepturilor ei sacre.
Izbucnirea, în iulie 1875, a răscoalei ţăranilor din Herţe-

608
Idem, Diplomaţii Rusiei şi România, în „Aurora Craiovei”, an I, nr. 35,
Craiova, 7 ianuarie 1871.
609
Idem, Cum se se dea România pe mâna românilor, p. 12.
610
Ibidem, p. 25.
297
govina şi Bosnia a dat şi mai mari speranţe poporului român de
a-şi vedea visul realizat, independenţa ţării.
Atitudinea politică a României faţă de evenimentele
care se precipitau la sud şi sud-vest de Dunăre reiese clar şi din
răspunsul Camerei deputaţilor, la mesajul tronului, din 15 no-
iembrie 1875, în care se concluziona: „În ceea ce priveşte eve-
nimentele care se petrec în cealaltă parte a Dunării poziţia
noastră ne permite a păstra o strictă neutralitate, fără ca să ui-
tăm ceea ce datorăm şi nouă înşine şi puterilor garante”,
precizându-se însă că poporul român va da „tot sprijinul pentru
a susţine, în împrejurările de faţă, demnitatea naţională şi, sub
drapelul desfăşurat, a concurge la stabilirea unei stări de lucruri
mai conform cu interesele generale ale creştinilor”, şi că este
necesar a arăta „Europei că pe marginea Dunării este un popor
mândru de trecutul său, dar un popor paşnic ce iubeşte liberta-
tea”.611
„Astăzi – scria E. Chinezu – aşa dar, când chestiunea
Orientului stă deschisă ca gura infernului, nu ar fi bine ca, o
naţiune mică ca (sic!) Românii şi care nu poate fi niciodată bă-
nuită de ambiţiune şi conzuiste, să ne procure o favorabilă oca-
ziune...Suntem şi noi asiguraţi şi credem, cu un fanatism exa-
gerat şi nemintos poate, că, orice s-ar întâmpla, Naţiunea noas-
tră nu numai că nu va pierde nimic; ci, încă, va câştiga”.612
Pe măsură ce evenimentele politico-diplomatice şi chiar
cele militare câştigau în intensitate pe plan general european,
intensitate determinată de evoluţia „crizei” în Balcani, la Bucu-
reşti continuă frământările politice, se clarifică tot mai concret
poziţiile pe care se situau conservatorii şi liberalii atât faţă de
principalele probleme, cât şi faţă de viitoarea linie politică pe
care va trebui să meargă România în rezolvarea şi satisfacerea
intereselor sale. Concentrarea, încă din ianuarie 1876, de forţe
militare turceşti în vama Vidin, şi staţionarea navelor de război

611
Gheorghe D. Stoean, Ion Gh. Pană, op. cit., p. 28.
612
„Electoru-lu Craiovei”, an VII, nr. 2, marţi 25 decembrie, 1875, p. 17.
298
otomane pe Dunăre în faţa oraşelor româneşti constituia pentru
România o iminentă primejdie, fapt ce a determinat Ministerul
Afacerilor Externe să transmită o notă agenţilor diplomatici ai
României acreditaţi în străinătate, prin care li se făcea cunoscut
că în faţa gravelor evenimente, guvernul român se vedea obli-
gat ca din prudenţă şi din prevedere să facă şi el pregătiri
militare, întrucât neutralitatea declarată ar fi putut să fie
ameninţată.613
În notă se mai arată că, în cazul unei conflagraţii gene-
rale, guvernul „pătruns de conştiinţa datoriei şi de interesele
României ar fi gata să accepte a da ajutorul pe care puterile l-ar
cere şi să coopereze cu armatele aliate, cu condiţia bine preci-
zată că aceste puteri să garanteze României integritatea terito-
riului său şi toate drepturile sale seculare”. În continuare nota
sublinia: „separaţi de Turcia şi nefăcând în nici un fel parte in-
tegrantă din Imperiul Otoman”, românii n-au renunţat niciodată
la suveranitate, guvernul român exprimându-şi, totodată, re-
gretul că puterile semnatare ale tratatului din 1856 de la Paris
nu i-au oferit României „toate condiţiile indispensabile pentru a
alcătui la porţile orientului un stat puternic şi complet indepen-
dent”.614 În cazul când armata unei puteri ar încerca să treacă
prin România fără consimţământul său, ea se va opune cu ar-
mele pentru a face respectată neutralitatea sa.615
În atmosfera creată de amploarea mişcărilor de eliberare
din Balcani, cât şi de criza internă care măcina Imperiul Oto-
man, considerând momentul prielnic pentru a cere Porţii recu-
noaşterea drepturilor legitime ale României, guvernul român a
adresat, la 15/27 iunie 1876, Porţii şi puterilor garante un me-
moriu prin care, în conformitate cu vechile capitulaţii şi tratate
613
***, Documente privind istoria României. Războiul pentru independenţă
(ianuarie 1877 – 9 mai 1877), vol. II, Bucureşti, 1952, p. 65; Petrescu
Ileana, Joiţa Virgil, Pătroiu Ion, Contribuţia Olteniei la războiul pentru
independenţă, Craiova, 1977, pp. 26-31
614
Ibidem.
615
Ibidem.
299
încheiate de România cu Turcia, cereau soluţionarea următoa-
relor revendicări: „1) recunoaşterea individualităţii statului ro-
mân şi denumirii sale istorice [de România], 2) Admiterea re-
prezentatului României în corpul diplomatic, 3) Regularizarea
situaţiei supuşilor români aşezaţi în Turcia, după modelul situ-
aţiei celorlalţi supuşi străini şi recunoaşterea dreptului de jude-
cată al Agenţilor României asupra conaţionalilor lor, 4) Invio-
labilitatea teritoriului român şi delimitarea insulelor Dunării, 5)
Încheierea cu Poarta a unor convenţii comerciale, poştale, tele-
grafice şi de extrădare a rău-făcătorilor, 6) Recunoaşterea paşa-
portului român şi abţinerea consulilor turci de a se amesteca în
afacerile privind pe românii din străinătate, 7) Fixarea graniţei
între România şi Turcia la gurile Dunării, luând ca bază calea
navigabilă (thalveg) a braţului principal al acestui fluviu”.616
În contextul unor evoluţii foarte rapide a evenimentelor,
la 18, respectiv 20 iunie 1876, Serbia şi Muntenegru declară
război Turciei, România duce, în continuare, o politică de neu-
tralitate, binevoitoare faţă de Serbia şi îngăduind, cu toate pro-
testele otomane, trecerea pe teritoriul ţării a grupurilor de vo-
luntari sârbi şi tranzitarea de arme din Rusia.617
Lupta popoarelor din Balcani împotriva dominaţiei oto-
mane s-a bucurat de sprijinul şi admiraţia românilor, naţiunile
sud-dunărene văzând, la rândul lor, eforturile de consolidare
ale României ca pe o cale de realizare a propriilor aspiraţii de
eliberare naţională.
La 29 septembrie/11 octombrie 1876, în cursul unei
întrevederi la Livadia între primul ministru Ion C. Brătianu,
împreună cu ministrul de război, generalul Gheorghe Slăniceanu,
cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Al. M. Gorceakov, a

616
Gheorghe D. Stoean, Ion Gh. Pană, op. cit., p. 35; Sorin Liviu Damean,
op. cit., p. 19; Academia Română, Istoria Românilor, vol. VIII, tom I,
pp. 640-641.
617
***, România în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, 1977,
p. 45.
300
fost luată în considerare izbucnirea războiului ruso-turc şi
trecerea trupelor ruse prin România.
Colaborarea cu Rusia în vederea obţinerii independenţei
era strâns asociată de problema sudului Basarabiei (jud.
Bolgrad, Cahul şi Ismail), restituit Moldovei, prin Tratatul de la
Paris (1856), pe care Alexandru al II-lea vroia să-l recupereze.
La această întâlnire Ion C. Brătianu şi-a manifestat des-
chis îngrijorarea faţă de intenţia Rusiei de a releva sudul Basa-
rabiei.618
Convenţia negociată de Brătianu cu diplomatul rus A. I.
Nelidov părea să înlăture această primejdie; ea asigura armatei
ruse libera trecere prin România, iar Rusia îşi asuma obligaţia
de „a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale sta-
tului român, cum rezulta din legile interioare şi tratatele exis-
tente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a Ro-
mâniei”; formularea „integritatea actuală” vizând apartenenţa
sudului Basarabiei la România.619
Demersurile diplomaţiei ruseşti de a obţine permisiunea
de tranzit a trupelor ruseşti pe teritoriul României s-au concre-
tizat prin semnarea Convenţiei de la 4/16 aprilie 1877. Prin
acest act, la art. 2, partea română garanta libera trecere a tru-
pelor ruse pe teritoriul românesc, cealaltă parte contractantă,
cea rusă, angajându-se să respecte instituţiile, precum şi „a
menţine şi a apăra integritatea actuală a României”.620
La 12/24 aprilie, Rusia a declarat război Turciei. Tru-

618
I. C. Brătianu, România şi chestiunea Orientului, în vol. Războiul
neatârnării, 1877-1878, Bucureşti, 1927, p. 88; A.D. Xenopol, Războaiele
dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, prefaţă de
Apostol Stan, îngrijire de ediţie şi note de Elisabeta Simion, Bucureşti,
1997, pp. 333-334; Stelian Neagoe, Istoria unirii românilor, vol. II,
Bucureşti, 1993, pp. 104-105
619
Gheorghe D. Stoean, Ion Gh. Pană, op. cit., p. 42; Sorin Liviu Damean,
op. cit., p. 32
620
Mihail Kogălniceanu, Documente diplomatice, Bucureşti, 1972, doc. nr.
66, pp. 144-152.
301
pele de cavalerie au trecut frontiera României, ajungând în
seara zilei următoare la podul de la Barboşi pe Siret, înaintând
spre Olteniţa şi Giurgiu. La 26 aprilie/8 mai, mobilizarea ar-
matei române era în linii mari gata, Craiova devenind princi-
pala bază de aprovizionare a Armatei cu alimente, furaje, mij-
loace de transport, muncitori calificaţi şi serviciile cerute de
trupă.
Parlamentul român a pregătit cu atenţie clipa istorică a
proclamării independenţei, moment aşteptat şi visat secole de-a
rândul de poporul român.
La 29 aprilie/11 mai, un grup de deputaţi liberali a pro-
pus în Adunare o moţiune în care se cerea ruperea legăturilor
de dependenţă faţă de Turcia şi proclamarea stării de război cu
aceasta. Trei dintre parlamentarii craioveni: Anastasie Stolojan,
A. Candiano-Popescu şi Petre Cernătescu, au avut un rol în-
semnat în declanşarea procedurilor parlamentare pentru adopta-
rea rezoluţiei prin care s-au rupt legăturile cu Poarta şi s-a pro-
clamat independenţa României.621
Camera a votat independenţa României la 9 mai 1877,
fapt confirmat şi de Senat în aceeaşi zi.622
La 10 mai 1877, cu ocazia aniversării a 11 ani de la
sosirea lui Carol I în capitală şi depunerea jurământului în ca-
litate de Domnitor al României, independenţa capătă consacra-
rea oficială, membrii Guvernului, reprezentanţii Parlamentului
felicitându-l pe Suveran. Astfel, data de 10 mai dobândea o du-
blă semnificaţie: instituirea dinastiei străine, în persoana lui
Carol I, şi proclamarea independenţei.
Prin votul Corpurilor legiuitoare şi hotărârea guvernului
se făcuse un pas important către cucerirea independenţei. Mai
trebuia ca forţele militare ale Turciei să fie înfrânte pe câmpul

621
„Monitorul Oficial”, nr. 109 din 12/24 mai 1977, p. 32; Luchian
Deaconu, Otilia Gherghe, Craiova si cucerirea independentei de stat 1877-
1878, p. 75-81; Petrescu Ileana, Joiţa Virgil, Pătroiu Ion, op. cit., p.46.
622
„Monitorul Oficial”, nr. 118 din 27 mai/8 iunie, 1877, p. 34.
302
de război şi puterile garante să recunoască noul statut internaţi-
onal pe care-l crea independenţa.
Faptul împlinit de români, la 10 mai 1877, a determinat
apariţia unor articole elogioase şi încurajatoare atât în presa
internă cât şi cea externă. E. Chinezu publică, după cum ne
mărturiseşte, în lunile mai şi iunie 1877 sub titlul România şi
războiul actual, mai multe articole623 în care motivează necesi-
tatea participării României la război şi „programul revendică-
rilor noastre peste Dunăre”, luând atitudine împotriva dorinţei
guvernului ţarist de a obţine braţul Chilia, ceea ce însemna, de
fapt, sudul Basarabiei.624 Puterile occidentale, preocupate de
localizarea conflictului oriental şi de asigurarea propriilor
interese la reglementarea păcii, îşi manifestau temerea că
exemplul factorilor de răspundere de la Bucureşti ar putea fi
urmat şi pus în practică imediat de către celelalte provincii
aflate sub dominaţie otomană.625 Participarea armatei române
la operaţiunile militare din sudul Dunării s-a produs în urma
insucceselor armatei ruse în faţa Plevnei care au obligat Marele
Cartier General Imperial să solicite concursul trupelor române.
„Acţiunea noastră militară – declara Mihail Kogălni-
ceanu – pe malul drept se justifică prin necesitatea de a demon-
stra imposibilitatea reîntoarcerii la status quo ante bellum”, Eu-
ropa fiind astfel nevoită să recunoască o stare de fapt pe care
nu o acceptase anterior, şi anume „ruptura definitivă între Tur-
cia şi România”.626

623
Pentru a se vedea punctual său de vedere Emanoil Chinezu recomandă,
la p. 55 din Question Bessarabienne, să se studieze „Electoru-lu” Craiovei
din 1 februarie 1877 şi mai multe articole publicate sub titlul „România şi
războiul actual”, în ziarul „Le Petit” din 8, 15, 22 mai; 5 şi 19 iunie 1877.
Menţionăm că ziarele respective nu se află în colecţiile Bibliotecii
Academiei.
624
„Democraţia Olteană”, nr. 2 , 1919, p. 161.
625
***, Independenţa României. Documente, vol. II, partea a II-a,
Bucureşti, 1977, doc. nr. 22, p. 34.
626
Ibidem, doc. 33, p. 54.
303
 Armata română a trecut Dunărea după ce comandamen-
tul rus a acceptat ca ea să-şi păstreze atât individualitatea cât şi
unitatea de comandă. Trupele româno-ruse din faţa Plevnei,
constituite în Armata de Vest, aveau să acţioneze potrivit ordi-
nelor Domnitorului Carol I, el fiind secondat de generalul rus
Zotov, în calitatea de şef al Statului Major.
După capitularea Plevnei, centrul de greutate al acţiuni-
lor militare româneşti s-a deplasat spre Vidin, în imediata veci-
nătate a căruia, în urma unui atac, a fost cucerit Smârdanul
(12/24 ianuarie 1878). Luptele pentru cucerirea cetăţilor Vidin
şi Belogradcik au continuat până în ziua de 19/31 ianuarie
1878, momentul, când guvernul otoman a semnat armistiţiul.
La 19 februarie/3 martie 1878 s-a încheiat la San
Stefano, Tratatul de pace ruso-turc, prin care România a fost
recunoscută ca stat independent, iar Rusia relua cele trei judeţe
Bolgrad, Cahul şi Ismail oferind drept compensaţie pentru Ba-
sarabia, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor. De aseme-
nea, Rusia avea dreptul să tranziteze teritoriul României spre
Bulgaria, unde trupele ar fi urmat să rămână încă doi ani. Re-
acţia cercurilor politice de la Bucureşti şi a opiniei publice a
fost, în aceste circumstanţe, una demnă şi curajoasă.
Luând cunoştinţă de prevederile Tratatului ruso-turc,
guvernul României nu a fost de acord cu actul încheiat la San
Stefano declarându-l „nul şi neavenit”.627
Toate forţele politice româneşti au respins atât cedarea
sudului Basarabiei cât şi tranzitul trupelor ruseşti, ceea ce a dus
la o acută tensiune în relaţiile dintre Bucureşti şi Petersburg,
Imperiul de la Răsărit ameninţând, nici mai mult nici mai puţin,
cu ocuparea şi dezarmarea armatei române.

627
„Monitorul Oficial”, nr. 60, 16 martie 1878, p. 1740-1741. Textul
tratatului în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.
16/1877, f.100-110; textul a fost publicat în Documente privind istoria
României. Războiul pentru independenţă, vol. IX, Bucureşti, 1954, p.363-
367
304
 În contextul internaţional creat după încheierea armis-
tiţiului cu Turcia, România nu a putut trece de la starea de
război la cea de pace, deoarece independenţa şi integritatea i-au
fost grav periclitate de fostul aliat, Rusia. Guvernul a fost ne-
voit să concentreze armata olteană, pe linia Calafat – Craiova –
Slatina – Piteşti – Târgovişte, care să-i permită să facă faţă ac-
ţiunilor ostile ale forţelor ruse. Foştii aliaţi se îndreptau acum
spre o confruntare, când schimbările din contextul internaţional
au venit în sprijinul României.
Marile puteri europene, Anglia, Austro-Ungaria,
îngrijorate de marile avantaje pe care şi le asigurase Rusia prin
tratatul de la San Stefano au contestat valabilitatea actului şi au
impus ţinerea unui nou Congres de pace la Berlin, ale cărui lu-
crări s-au desfăşurat între 1 iunie şi 1 iulie 1878.
Din nou, prezenţa României la Congresul de pace de la
Berlin nu era dorită, invocându-se faptul că independenţa nu-i
fusese recunoscută, la Congres urmând să participe numai re-
prezentanţii Puterilor semnatare ale defunctului Tratat de Pace
de la Paris din 1856 şi „dirijate” de cancelarul de fier al Ger-
maniei Otto von Bismark.
Dar reprezentanţii României trimişi la Berlin, Mihail
Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, vor depune eforturi consi-
derabile chiar şi numai pentru audierea lor în plenul
Congresului, pentru a-şi expune punctul de vedere şi cerinţele.
Cum însă totul era aranjat dinainte, aceste cerinţe au găsit ecoul
necesar.
Prin Tratatul de pace de la Berlin semnat la 1/13 iulie
1878 s-a recunoscut independenţa României şi revenirea Do-
brogei, străvechi pământ românesc, împreună cu Delta Dunării
şi Insula Şerpilor la România.
Statul român era silit să acorde drepturi civile şi politice
străinilor de alt rit decât cel creştin, ceea ce implica modifi-
carea Constituţiei de la 1866. Cele trei judeţe din sudul
Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), care fuseseră restituite

305
Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856, erau încorporate
din nou la Rusia ţaristă.628
O dată obţinută independenţa României, priorităţile gu-
vernanţilor români se vor îndrepta cu precădere în direcţia mo-
dernizării societăţii româneşti, a adoptării unei legislaţii adec-
vate, a integrării României în marea familie a statelor europene
şi a consolidării prestigiului ca factor de stabilitate în Balcani.

628
***, Documente privind istoria României. Războiul pentru indepen-
denţă, vol. IX (16 ianuarie 1878 - 3 martie 1878), pp. 370-385, doc. 766,
Berlin, 1 iulie 1878; Sorin Liviu Damean, op. cit., pp. 109-128.
306
 MEMORIUL DIPLOMATIC NEOFICIAL
REDACTAT DE EMANOIL CHINEZU PENTRU
CONGRESUL DE PACE DE LA BERLIN (1878)

Aprig susţinător al independenţei, integrităţii teritoriale

şi al unităţii tuturor provinciilor româneşti, Emanoil Chinezu a
finalizat – după cum mărturiseşte în prefaţa lucrării - după trei
decenii de cercetare, Question Bessarabienne, operă ştiinţifică
pe care a tipărit-o pe propria cheltuială la Paris, în limba fran-
ceză, „în Imprimeria M. Geoble, german de origine” şi care
trebuia să apară până la 15 mai 1878, „pentru a lumina publicul
european asupra Basarabiei”, dorind „să prevină nobilii repre-
zentanţi ai Rusiei de lungile discursuri în Congresul de la Ber-
lin, despre ingratitudinea României”629.
În memoriu sunt susţinute cu argumente ştiinţifice
drepturile imprescriptibile ale poporului român la unitate şi in-
dependenţă. Virulent rechizitoriu la adresa politicii expansio-
niste ruseşti care lua „forţa drept justiţie, justiţia drept interes,
interesul drept voinţă”, în lucrarea Question Bessarabienne.
Lettre d’un paysan du Danube a un russe, Emanoil Chinezu a
prezentat argumentele istorice, geografice, demografice, etno-
grafice, lingvistice, economice, politice, morale şi de drept in-
ternaţional care demonstrau că teritoriul Basarabiei a aparţinut
şi trebuia integrat spaţiului românesc. El explică cucerirea Ba-
sarabiei de Rusia de la Turci şi Tătari ca o apărare a creştinis-
mului, ca o expresie a protecţionismului rusesc: şi continuă
afirmând că, o dată cu desprinderea României „din această cir-

629
Emanoil Chinezu, Question Bessarabienne, p. 1.
307
cumscripţie politică a Turciei”, când „noi v-am văzut aplau-
dând dispariţia acestui ultim vestigiu al prieteniei voastre poli-
tice seculare cu Turcia care a fost pentru noi una din cele mai
puternice garanţii contra Rusiei, noi am crezut că veţi restitui şi
Basarabia”, conchidea Chinezu.630

Emanoil Quinezu, Lettre d’un paysan du Danube russe, Paris, 1878

630
Ibidem, p. 17.
308
 Lucrarea s-a vrut a fi un răspuns la scrisoarea anonimă
publicată de un rus în ziarul „Le Nord”, la Bruxelles, în 6 mar-
tie 1878, adresată lui Vasile Alecsandri. În scrisoare se încerca
să se demonstreze cu sofismele diplomatice că judeţele basara-
bene se cuveneau Rusiei, iar România nu trebuia să se opună,
aceasta fiind şi o dorinţă a Ţarului. Autorul dorea să atragă
atenţia opiniei publice înaintea Congresului de la Berlin. „Răs-
punsul dvs. în legătură cu Basarabia – scria Emanoil Chinezu –
ne-a trezit din visarea în care din fericire încă ne complăceam,
în ciuda aserţiunilor dvs. Dacă ea ar fi fost adresată (scrisoarea,
n.n.) numai D-lui Alecsandri n-am avea de ce să ne amestecăm,
dar pentru că un rus găseşte de cuviinţă să-şi pună cuvântul
pentru o altă naţiune răspunsul devine nu numai de drept, dar şi
de datorie”631.
Istoricul si analistul politic Emanoil Chinezu dovedind
o vastă cunoaştere a istoriei şi a dreptului internaţional a reali-
zat o remarcabilă investigaţie istorică oferind soluţii funda-
mentate pe principii moderne. Autorul demonstrează că Rusia
s-a constituit la „umbra” statului moldovean, căci dacă nu ar fi
fost românii aici, la Dunăre, între Turcia şi Hanatul tătar din
Crimeea, aceste două forţe unite ar fi dat ajutor Poloniei şi Su-
ediei, iar Rusia în aceste condiţii nu s-ar fi putut consolida şi
extinde.
Arată, de asemenea, că Basarabia a fost luată în anul
1812 de la Ţara Românească, nu de la Turcia, fiindcă în reali-
tate, după toate capitulaţiunile încheiate de noi cu Poarta, ţările
rămâneau stăpâne pe soarta lor, nefiind niciodată cucerite prin
arme. Deci, noi revendicăm dreptul de a o stăpâni şi o socotim
în posesia Rusiei numai în depozit, „scăpată de ea din mâinile
turcilor, conform principiului politic de ocrotire al creştinilor
din Orient, pe care Ţarul îl afişează peste tot în politica sa”.632
El aduce ca argument tratatul de la Karlowitz încheiat între

631
Ibidem, p. 11.
632
Ibidem, p. 27.
309
austrieci şi polonezi; când turcii nevoind să cedeze Poloniei o
parte din Moldova spuneau „că Moldova este liberă şi legată cu
turcii numai prin amiciţie, ca una care n-a fost niciodată cuce-
rită cu armele”.633
Însuşi contele Walewski, delegatul Franţei la Congresul
de pace de la Paris din 1856, s-a pronunţat că „Muntenia şi
Moldova, timp de secole, s-au bucurat de independenţă faţă de
turci; că legăturile cu ei izvorau dintr-un acord liber încheiat şi
deloc bazat pe cucerire; că aceste drepturi sunt căzute în desu-
etudine din timpul secolului al XVIII-lea, de când domnii au
înclinat mai mult spre ruşi decât spre turci”.634
Emanoil Chinezu respinge ideea ca judeţele Ismail şi
Cahul să rămână alipite Rusiei, deoarece Basarabia este o pro-
vincie locuită din toate timpurile de români.
„Ruşii se înşeală dacă cred că vor trece peste noi –
afirma Chinezu –, care am fost puşi aici de Roma ca o sentinelă
a civilizaţiei contra barbariei, iar Europa, prin tratatul de la Pa-
ris (1856) ne-a încredinţat rolul de a stăvili pe ruşi în avântul
lor spre Orient635, iar Nistrul trebuie să rămână graniţa între
slavism şi occidentul Europei, dacă ruşii vor stărui în planurile
lor de cucerire, toate naţiunile europene se vor ridica împotriva
lor.
Însuşi războiul Crimeii s-a desfăşurat pentru a opri mer-
sul înainte al Rusiei în Orient, sfătuind-o „să se lase de cuceriri
şi să se apuce de muncă rodnică, să smulgă bogăţiile din mă-
runtaiele pământului şi să respecte dreptul public European,
care este poliţia comună a naţiunilor civilizate pentru garanta-
rea reciprocă a drepturilor lor”.636
Rusia a motivat revizuirea Tratatului de la Paris din
1856, prin care Moldovei îi fuseseră cedate cele trei districte

633
Ibidem.
634
Ibidem, p. 35.
635
Ibidem, p. 78.
636
Ibidem, p. 59.
310
basarabene, prin faptul că actul internaţional fusese încălcat de
români în 1859 când au înfăptuit unirea, şi în 1866, o dată cu
alegerea Principelui Carol. Cu alte cuvinte, nu rămăsese mai
nimic din amintitul Tratat, şi dacă s-a tolerat nesocotirea lui de
către români, Puterile europene nu s-ar putea opune acum,
după un război victorios împotriva Porţii, intenţiei Rusiei de a
reanexa sudul Basarabiei. Dar Chinezu le amintea ruşilor „să se
gândească ce s-ar fi întâmplat, dacă noi românii, în loc să ne
unim cu ruşii contra turcilor la 1877, ne-am fi unit cu turcii
contra ruşilor, ajutaţi fiind şi de austrieci şi ne-am fi pus stavilă
la Nistru şi n-am mai fi ţinut socoteala de religiune, ci de pro-
priul nostru interes naţional. Drumul Rusiei era tăiat, iar noi nu
am fi putut fi blamaţi, fiindcă nici o alianţă, nici o obligaţiune
sau recunoştinţă nu ne leagă de Rusia”.637 Şi, „dacă noi nu
alergam în ajutorul ruşilor, în urma celebrei telegrame de aju-
tor, adresată de Marele-Duce Nicolae principelui Carol, războ-
iul se termina la Plevna, cu aruncarea ruşilor în Dunăre de către
Osman-Paşa”638, îi reaminteşte Chinezu, autorului rus.
Pentru a fi prieteni cu Rusia, aceasta trebuie „nu numai
să renunţe de a ne mai lua cele trei judeţe basarabene, dar să ne
înapoieze şi restul Basarabiei”.639
Chinezu face deosebire între tendinţele expansioniste
ale diplomaţiei ruse şi opinia publică luminată din Rusia, „care
vede nedreptatea ce ni se face şi ne ia parte în diferite organe
de publicitate, care critică diplomaţia rusească fiindcă a rupt cu
fraţii de arme de la Plevna şi că politica rusească n-ar trebui să
fie acuzată de ingratitudine către aliaţi”.640
El propunea nu doar să se recunoască independenţa
României ci, dimpotrivă, pentru ca ţara să fie capabilă să re-
ziste contra elanurilor „umanitare sau patriotice ale Rusiei”, să

637
Ibidem.
638
Ibidem, p. 150.
639
Ibidem, p. 83.
640
Ibidem.
311
sprijine decizia românilor de a nu ceda „Basarabia de la Du-
năre” şi să ni se dea „şi cealaltă parte a ei pentru a vă împiedica
(pe ruşi n.n.) să ne încercuiţi cu forţa unui imperiu de 80 de
milioane de oameni”641.
Dar toate argumentele aduse de E. Chinezu nu au putut
să modifice deciziile marilor puteri: independenţa României
era recunoscută, Dobrogea şi Insula Şerpilor reveneau la Ro-
mânia, iar cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad
şi Ismail), care fuseseră restituite Moldovei în 1856 prin Tra-
tatul de la Paris, erau încorporate din nou la Rusia ţaristă.
Emanoil Chinezu s-a stins din viaţă în octombrie 1878
fără ca visul pentru care militase să se realizeze pe deplin, vis
care avea să se împlinească mult mai târziu, în 1918.
În necrologul lui din „Cronica Craiovei”, nr. 8 din 29
octombrie 1878 citim: „Emanoil Chinezu unul dintre învăţaţii
membri ai Baroului din Craiova, a încetat din viaţă vineri la 27
octombrie 1878. Ca deputat, ca membru de Curte şi primar al
comunei Craiova, ştiu să-şi îndeplinească datoria ca adevărat
onorabil cetăţean.
În tot cursul vieţii el citea şi recitea operele literare-şti-
inţifice ale bărbaţilor mari. Scrie mai multe cărţi. Ultima, care
face coroana scrierilor sale, fu cartea de curând tipărită în limba
franceză în Paris „Lettre d’un paysan du Danube à un russe”, în
care arată drepturile şi pretenţiunile ţării sale. Satisfacţiunea sa
în timpul vieţii era, ca această carte să fie citită înaintea Con-
gresului european”.
Emanoil Chinezu s-a stins din viaţă „în casa sa mare din
str. Unirii, suburbia Sf. Treime”642, fiind înmormântat în cimiti-
rul Sineasca din Craiova.

641
Ibidem, p. 89.
642
Direcţia judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Primăria Craiova, fond
Starea civilă, Craiova, dos. 2655/1878, f. 71.
312
 CONCLUZII

Analizând opera omului politic, juristului şi istoricului

Emanoil Chinezu (1817- 1878), personalitate care s-a remarcat
la mijlocul secolului al XIX-lea prin ideile radicale şi prin de-
mersurile sale pentru făurirea, organizarea şi modernizarea
statului român modern, putem afirma că până la 1848 el poate
fi socotit un precursor al liberalismului politic din România.
După revoluţia de la 1848 asistăm deja la un puternic libera-
lism naţional susţinut de cei mai intransigenţi gânditori şi re-
prezentanţi antifeudali ai burgheziei, ca Nicolae Bălcescu, C.A.
Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Georghe Păun, Simion Bărnuţiu,
Avram Iancu, Cezar Bolliac la care adăugăm, fără nici-o re-
zervă, numele lui Emanoil Chinezu.
Emanoil Chinezu, ca mulţi alţi revoluţionari români, în
frunte cu Nicolae Bălcescu, şi-a însuşit liberalismul politic cla-
sic de tip francez pe care l-a adaptat la condiţiile Principatelor,
la problematica naţională şi socială a românilor. El s-a preocu-
pat de promovarea şi realizarea unor drepturi şi libertăţi demo-
cratice necesare atât afirmării burgheziei, dar şi cerinţelor im-
puse de noua dezvoltare socială a ţării.
Componenta naţională, element fundamental al concep-
ţiei politice a lui Emanoil Chinezu, a avut ca obiectiv înfăptui-
rea unităţii naţionale şi dobândirea independenţei politice şi
economice a ţării, fiind unul dintre iniţiatorii „planului dacic”.
Mărturiile documentare prezentate în volum confirmă
pe deplin contribuţia lui Emanoil Chinezu la izbânzile din
1857, 24 ianuarie 1859 şi la cucerirea independenţei. Ele ne
impun ca atunci când evocăm Unirea din 1859, să alăturăm
numelor iluştrilor patrioţi Alexandru Ioan Cuza, Mihail
313
Kogălniceanu, C. A. Rosetti, Ion I. C. Brătianu ş. a., pe cele ale
unioniştilor craioveni Gheorghe Chiţu, Emanoil Chinezu, Eu-
geniu Carada, Petre Opran, Costache Măcescu, Al. Aman, Ni-
colae Nicoleanu etc.
Meritul unioniştilor craioveni, în mod deosebit al lui
Emanoil Chinezu, a fost cu atât mai mare cu cât ei au renunţat
la propriul program, au trecut peste interese şi orgolii perso-
nale, aliniindu-şi eforturile acţiunii Comitetului Central Unio-
nist. Ziarul bucureştean „Secolul” din 30 mai 1857 îi considera
pe unioniştii craioveni, „care apreciau că regimul internaţional
al Principatelor Române era de independenţă, nu de suzerani-
tate”, pentru că militau pentru a realiza „o Daco-Românie mare
şi tare” şi pentru trimiterea de delegaţi la Congresul de pace de
la Paris, drept „ultrarepublicani şi liberali”.
Reprezentant de seamă al liberalismului românesc,
făcând parte din gruparea liberalilor radicali, Emanoil Chinezu
a militat pentru largi libertăţi democratice, pentru republică „fie
chiar cu un Principe străin ereditar în locul unui preşedinte ori
Domn ales periodic din naţiune”, pentru unirea tuturor forţelor
liberale, pentru „consolidarea partidului liberal, singurul partid
istoric şi naţional la români”. Numai un partid liberal condus
de radicali ar fi fost capabil să promoveze „singura orientare
politică menită a proclama şi cuceri independenţa”, spunea el.
Lucrarea prezintă participarea lui Emanoil Chinezu la
revoluţia din 1848, Unirea din 1859 şi Cucerirea Indepen-
denţei, pe baza relatărilor şi observaţiilor pe care ni le-a lăsat
în opera sa istorică, neintrodu-se în circuitul ştiinţific până
acum, coroborate cu documentele vremii. Am prezentat, de
asemenea, contribuţia lui la dezvoltarea dreptului românesc, el
fiind autorul programului unionist „Dorinţele Românilor”, al
unui proiect de Constituţie, publicat la Bruxelles în 1857, şi al
Regulamentelor de Ordine interioară pentru Consiliul General
şi Comitetul Permanent Dolj, în anul 1867.
Avocat şi scriitor, membru al Curţii de Apel din

314
Craiova, deputat de Dolj, primar al Craiovei şi preşedinte al
Consiliului General Dolj , Emanoil Chinezu a lăsat posterităţii
o operă impresionantă . Lucrarea noastră a încercat să cuprindă
şi să sintetizeze într-o expunere unitară principalele izvoare
asupra vieţii, ideilor şi demnităţilor lui Emanoil Chinezu, şi în
acelaşi timp, să reconstituie evenimentele istorice al căror
făptuitor şi, de multe ori iniţiator, a fost, în evoluţia societăţii
româneşti.
Emanoil Chinezu a lăsat mărturii dintre cele mai veri-
dice şi mai valoroase despre evenimentele care au avut loc în
România la mijlocul secolului al XIX-lea, începând cu revolu-
ţia lui Tudor Vladimirescu şi încheind cu Independenţa Româ-
niei. De aceea, considerăm că opera sa merită o atenţie mai
mare din partea istoricilor şi cercetătorilor. În 1922, academi-
cianul Nicolae Iorga, într-o conferinţă susţinută la Craiova, la
care ne-am referit în paginile anterioare, a afirmat că „scrierile
lui ar trebui reeditate: unii s-ar supăra, dar ar învăţa alţii”, iar
avocatul Dem D. Stoenescu, a propus, în 1923, ca „unul din in-
stitutele tipografiei locale, să-i editeze toate lucrările”.
Pentru toate acestea, demersul nostru s-a dorit a fi un
răspuns la îndemnurile şi speranţele marelui istoric Nicolae
Iorga, ale avocatului Dem D. Stoenescu, să aducă o rază de lu-
mină asupra operei şi vieţii avocatului, liderului politic, istori-
cului, juristului, editorului, traducătorului, ziaristului, memori-
alistului şi, mai presus de toate, asupra personalităţii marelui
patriot român EMANOIL CHINEZU.

315
 Emanoil Chinezu (1817-1878)
Politician, lawyer and historian
Summary
The work "Emanoil Chinezu (1817-1878) Politician, lawyer
and historian" focuses on an outstanding public figure in Craiova as
Emanoil Chinezu actively involved in all the national actions in
the middle of the 19th century and most particularly the Union
of 1859.
A lawyer, city counselor, mayor of Craiova deputy,
solicitor, and historian - all these positions feature the complexity of
one of the truly remarkable representatives of the Dolj County Bar,
namely Emanoil Chinezu. He is also known as one of the most
radical liberal figure between 1850-1880, an excellent researcher of
the Romanian history from time immemorial to his days when
Tudor Vladimirescu's Revolution, the Revolution of 1848, the
Union of 1859, the reforms underlying the emergence of the modern
Romanian state and the War of Independence are highly
significant events.
The book introduces the Chinezu family ‘s origins - they
came from Moldova but have deep roots in Craiova (in the 18th
century). His great-grandparent, Mihalache Chinezu, was a high
official in the Falciu region and owned several houses in Iassy. His
father, Dumitrache Chinezu (1780-1843), a high official at the
Court, Chair of the Court of Justice of the Dolj County, Section I,
was a member oh the General Assembly of Walachia in 1831 (one
of the 4 members of its board during the Organic Rule - on 18 April
1838 he was still in office alongside Petrache Poenaru and Ioan
Gigurtu).
Emanoil Chinezu was born in Craiova in 1817 and attended
the primary school in Craiova and then the secondary, high school
and special classes at the "Sfantu Sava" National College in
316
Bucharest between the years 1831-1838. He was a most diligent
student ,gratuating his exams with great achievments at all his
subject matters.
As a high school student, he attends the "Filarmonica"
Society meetings and becomes a follower of I.C. It is during these
meetings that he establishes a steady friendship with the politicians,
writers and historians of the time, namely the Golescu brothers,
Christian Tell, Ion Ghica, CA. Rosetti, Gheorghe Magheru,
Emanoil Baleanu and others.
In 1838, he became a state magistrate and in 1844,
persecutor at the Commercial Court of Justice of Craiova. He
registered as a lawyer in the Dolj County Bar and was considered
one of the best lawyers during 1870-1875, alongside Dimitrie
Cepareanu and Scarlat Murgasanu.
Being a writer and lawyer , having developed excellent
social skills and knowledge, Emanoil Chinezu deeply analysed the
historical and political events that he had witnessed and in which he
actively took part in, thus providing the next generations with
valuable historical, literary and scientific papers. He raised awareness
of the importance of naţional history for the political and social
fight of the Romanians.
The book presents, on the bases of this memoirs and of the
historical documents of the time, Emanoil Chinezu’s conception of
the Revolution of 1821 led by Tudor Vladimirescu, which he
metaphorically labeled the political and military revival of the
Romanians, while also finding out new evidence of the
revolutionary movement.
Emanoil Chinezu was involved in the beginnings of the
Revolution of 1848, more precisely in the events of the spring
and summer of 1848 in Walachia, which he presents in"The
Revolution of 1848 with the Romanians in the Danube River
Region of the Mysteries of Politics in the Romanian countries",
published in 1859 by Iosif Romanov's National Publishing
House in Bucharest.

317
 The book is a valuable chronicle abounding in details
referring to the justification of actions and decisions, thus
providing a well balanced account of the events, since the author
had been involved in all the actions that had taken place in
Bucharest and Craiova and since he wrote the book 10 years after
the revolution.
He took a stand against the Russian occupation troops,
was arrested in the spring of 1854, was exiled to Penza in Siberia
and returned in the spring of 1856 after the Peace Treaty of Paris,
being an active fighter for the union movement in Craiova. He was
a member of the Election Committee of Craiova and, as a writer,
supports the joint efforts of all the political forces fighting for
the union.
He published numerous articles in the "Vocea Oltului"
Newspaper where he presented the Romanians' rights to be
united.
Together with Dimitrie Nerciu and Petre Opran, he wrote
and published the union platform in April 1857, which proved to
be more radical and detailed than that of the Union Committee in
Bucharest. He is the first to elaborate a profoundly democratic
legal notion ("avânt la lettre"), launching "the imperative office",
reinforced by the electorate signature and open vote, which
aroused, of course, violent political response.
The union fighters' merits, and especially those of
Emanoil Chinezu, were even greater if we consider that they
dropped out their own platform, their own best interests and
ambitions and they join the Union Central Committee the
"Secolul" newspaper in Bucharest, in its issue of 30 May 1857,
praised the union fighters of Craiova, which considered that the
Romanian country's international regime was independence and
not submission, because they wanted an even larger and stronger
Dacia and ultra Republican and Liberal representatives at the
Peace Conference in Paris.

318
 Emanoil Chinezu's contribution, as a lawyer, to the
Romanian law development, focuses on the Constitution project
developed by Emanoil Chinezu and published in 1857 in Brussels,
which has not been researched upon so far. The project - "The Re-
integrated Constitution Scheme" - reveals the modern principles
of organizing public and state life, ways of exercising legislative,
executive and judicial power, the rights and duties of the citizens.
The elaboration and passing of this fundamental act is, according to
Chinezu, the main objective of state. He states that the
organization of power in a state should be based on the power
separation, a modern principle and a theory that underlay, for a
while, the Constituţional law. Emanoil Chinezu was influenced by
Benjamin Constant the main theorist of the modern French liberal
thinking, but whom he overrides by introducing the universal
vote.
By contrast with all the other Constitution projects up to
the date, Emanoil Chinezu's version is more valuable since it fully
depicts the mid – 19th century political thinking and pleads for
the importance of the Constitution in Romania. The author aimed
at the organization of the state, based on the French revolution
principles and on the Romanian tradition. His project stipulated
that the parliament should be made up of the Organic Rule and the
Paris Treaty - law making being collective (the Ruler, the Election
Committee and the Senate).
Emanoil Chinezu was concerned with the Romanian's
rights and stated that the most important ones were: freedom of
conscience, of the press, of the education system, of association
and meetings, getting away with the foreign privileges and titles
(practically forbidding the Romanians to hold foreign titles).
There was guarantee of freedom individual and possessions, of
equality (for all the Romanian citizens), no Romanian citizen
was to be held responsible but for his crime. Hence, the leading
principle of the Civil Law , was in Chinezu's words, that
ownership means freedom.

319
 Chinezu, like Montesquieu, pleads for the constitutional
monarchy - a regime in which the Ruler had no absolute power,
sharing it with the National Assembly - the law making body -
and with the Justice, the Ruler being the executive power. Under
those circumstances, the state was no longer to be ruled by a
single person (as it happened with tyrants regime) but by a
member of persons neutralizing one another.
Taking into account the external events, Chinezu added,
at the end of his work, a special part where he justifies why the
lifelong ruling system can be replaced by an "heir of sovereign
Latin origin".
Emanoil Chinezu gave a particular importance to the law
of election. He proposed a naţional election law that allowed for a
universal vote of all the people which were not illiterate and
which elect those men recommended by their past.
A true fighter for the union of the Romanian countries,
Emanoil Chinezu wrote "Memorandum..." in 1857 and published
it in "Ves...", where he analysed the situation of the Romanian
countries both nationally and internationally and where he
enlarged upon the Romanian people's rights deriving from the
treaties with the Turkish Empire.
A significant part of this book shows Emanoil Chinezu as
a representative of the Romanian liberal thinking and practice",
highlights Emanoil Chinezu's contribution to the Romanian liberal
development. He is a radical liberal and permanently pleads for
democratic rights, for the Republic – that may be ruled by a
foreign heir instead of a president, or a Ruler elected by the nation
periodically - for the joint efforts of all the liberal forces, for the
strengthening of the Liberal Party, the only historical and
national party in Romania.
Born in a family which was directly involved in the
movement for the revival of the national conscience and for the
emergence of the modern Romanian state, Emanoil Chinezu
became well known for his commitment, for his historical and

320
political beliefs, being one of the most radical Romanian liberals
at a time when the liberal doctrine was in progress.
He proved that the Romanian liberal idea had dated further
back than it was generally assumed.
In his paper "The truth in the case of Brătianu's fall", he
traced the evolution of the liberal ideas starting from Tudor
Vladimirescu's age up to 1872, claiming that the Romanian
national party firstly became strong when opposing the Greek
force and that the first political victory of the Romanians was the
dethroning of the Greek rulers.
Emanoil Chinezu was a prominent figure of his age
embodying political and cultural change before the Revolution of
1848. In the same spirit as Gheorghe Chitu, Boicea Radian,
Alexandru Christofi, Ioan Maiorescu and Petre Opran, he played
an important role in the fight for the union of the Romanian
countries and for independence.
A firm believer, he promoted the liberal ideas by translating
them and making them an issue in the press since he thought that
due to the lack of schools and press freedom, the liberal's ideas
would not prevail.
Therefore, in 1858, CA. Rosetti published his "Human
Duties and Citizenship", translation of Puffendorrs paper. He
translated Puffendorf work since he considered they are were not
sufficiently spread. But the comments only Puffendorf articles on
the state organization; he stated in the Preface that 11 chapters
from the second Book were of utmost importance under the
circumstances.
Half a century after his death, Nicolae Iorga, in his paper
"Romanian thinkers from a century ago" delivered at the
Romanian Academy Meeting of 21 April 1939, placed him next
to Dimitrie Ghica, Nicolae Rusu and Gheorghe Costaforu. The
great historian stated that, although a genuine conspiracy for
keeping Emanoil Chinezu quiet was organized by his opponents,
Emanoil Chinezu's value would be easily perceived through his

321
work. The fact that Nicolae Iorga included Emanoil Chinezu
among the liberal thinkers of the 2™1 half of the 19* century is
highly relevant for his originality.
The book presents also Emanoil Chinezu's administrative
activities. As mayor of Craiova in 1872, president of the General
Council and of the Dolj County Permanent Committee from 1867
to 1872, Emanoil Chinezu initiated and proposed a series of
measures for industry and trade protection, for the city
modernization, the foundation of schools, for granting
subventions the Codlea village in Transylvania, for a budget that
include financial aid to the "Transylvania" Society, which he
considers as deriving from the common grounds of humanity and
appreciation of the Romanian brothers across the Carpathians. In
1867 he draws up the best Regulations of the General Council and
of the Dolj County Permanent Committee, which, although
validated for 2 years, became a point of reference for many other
councils. Thus, the Regulation of the General Council, drawn up
in 1867, was published unaltered at Craiova in 1883.
The book also reveals that Emanoil Chinezu published
numerous articles where he put his faith in the national progress
of 1848, an ideological affiliation shown especially in his
articles published in the "Vocea Oltului" newspaper (1857), in
"Dunărea" (1865), "Le Petit" (1856), "Aurora Craiovei" (1872),
"Adevărul" (1872), "Românul" (1860), "Gazeta Transilvaniei"
(1869) etc.
Despite the scientific limitations of the age, his articles
faithfully render his conception of the politica) situation of the
Romanian countries in the mid 19* century.
Emanoil Chinezu was an editor, too. He printed the "Electoru-lu
Craiova" newspaper - on the occasion of the elections, owner,
administrator and editor Emanoil Chinezu, the first issue being
dated in 1869.
Furthermore, he is a critic of the foreign press commenting
on the Romanian political situation.

322
 He analysed the Romanian internal and foreign affairs
between 1866-1877, when Emanoil Chinezu got involved in
some political issues in a period characterized by the government
instability. As a politician, Emanoil Chinezu objectively analyzed
the political situation as seen in his writings. He thought that
România would become stronger only by developing its
agriculture and trade, by promoting education - both public and
private, by a fair justice system, by correct administration and by
national political economics, claiming that all these can be achived
only by free electinons. Emanoil Chinezu showed that România
had to become independent, no longer subject of the powers, in
order to develop economically and socially,because Romania had
to carry out a great historical mission : to free the Romanians who
were under foreign administration.
The fight for independence was the main feature of the
period 1866-1877. Emanoil Chinezu fought for independence
and for gaining Bessarabia back.
A fierce fighter for independence and territorial unity,
Chinezu had carried out - as he stated in the Preface - after 3
decades of hard work, the research on the legitimate claims of the
Romanian state. He publisheed his research findings on his own
expense in Paris on 15 May 1878:"Question Basarabienne",
intended to be a diplomatic memorandum for the delegates the
Peace Conference in Berlin.
The Romanian people's rights awere well-grounded
whereas the Russian colonial power was condemned since the
Russian misidentify force and justice, justice and interest, interest
and will. "Question Basarabienne Lettre d'un paysan du Danube â
un russe" presents historical, geographical, demographic,
ethnographic, linguistic, economic, political, moral and
international law data that prove that Bessarabia belonged and
should belong to Romania.
In conclusion, the volume presents Emanoil Chinezu's
contribution to the Revolution of 1848, to the Union of 1859 and

323
to the War of Independence (1877) as indicated by his historical
writings, never researched on before and by the documents of the
time.
A lawyer and a writer, member of the Court of Appeal of
Craiova, deputy of the Dolj County mayor of Craiova and
president of the Dolj County General Council, Emanoil Chinezu
was a remarkable figure in our work, we tried to give a
comprehensive and unitary account of his sources, ideas and
position while also presenting the historical events in which he
took part or even initiated.
Emanoil Chinezu's political and scientific work can be
best summed up by: active participation in the Revolution of 1848
and active union fighter; initiative for diplomatic missions to the
governments of the foreign powers; active participation to the
public life of his native city Craiova as a lawyer, village and region
counselor, mayor of Craiova in 1872; deputy in 1858, 1859 (Dolj
county); author of numerous papers in history, civil law and
administration, editor and editor-in-chief of the "Electoru-lu
Craiovei" and "Aurora Craiovei" newspapers, newspapers articles
in the most popular newspapers and periodicals in Craiova and in
the country (focusing on history and politics), translations of
contemporary philosophers.
Emanoil Chinezu, a first rank scholar, should be valued
for his accounts of the historical events in Romania in the mid-
19th century, starting from Tudor Vladimirescu's Revolution of
1821 and ending with the War of Independence (1877). His work
deserves both historians and researchers attention.
In 1922, Nicolae Iorga, in a lecture delivered at Craiova
(see above), stated that his writings should be at their 2nd edition
since some people would get angry, but others would learn a lot.
The lawyer, Dem. D. Stoenescu, proposed as early as 1923, that
one of the local publishing houses should re-print his work,but
this hasn’t been done so far.

324
 BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE

a. Izvoare inedite
Arhivele Naţionale Istorice Centrale
- Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 1831-
1840.
- Fond Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti, 1830-1849.
- Fond Ministerul Justiţiei Extrajudiciare, 1837-1840.
- Fond Obştescul Divan al Ţării Româneşti, 1850-1857.
- Fond Ministerul de Interne. Comunale, 1840-1879.
- Fond Alexandru Ioan Cuza, 1854-1866.
- Fond Secretariatul Statului, 1831-1860.
- Fond Comisia celor amestecaţi în faptele revoluţionare de
la 1848.
Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale
- Fond Primăria Municipiului Craiova, Serviciul admi-
nistrativ, 1857-1878.
- Fond Curtea Administrativă Craiova, 1868-1878.
- Fond Tribunalul judeţului Dolj, 1857-1878.
- Fond Epitropia bisericii Madona Dudu din Craiova.
- Fond Prefectura judeţului Dolj, Serviciul administrativ,
1857-1878.
Direcţia Judeţeană Mehedinţi a Arhivelor Naţionale
- Fond Prefectura judeţului Mehedinţi, Serviciul admi-
nistrativ, 1833-1835.
Biblioteca Academiei Române
- Fond, Mihail Kogălniceanu,
- Fond Nicolae Bălcescu;
Biblioteca Naţională a României
- Colecţii speciale periodice.
325
 Muzeul Olteniei
- Fond „Prietenii Ştiinţei”.
- Fond „Elefterie Cornetti”.
b. Izvoare edite
- ***, Analele parlamentare ale României, tom. I-IX,
Bucureşti, 1891.
- ***, Acte şi documente relative la istoria renaşterii
României, publicate de Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza
şi Dimitrie C. Sturdza, vol. I-X, Bucureşti, 1889-1909.
- ***, Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi docu-
mente, publicate cu ajutorul Comitetului pentru ridicarea mo-
numentului lui I. C. Brătianu, tom. I-VI, Bucureşti, 1902-1910.
- ***, Arhiva generalului Gheorghe Magheru, Catalog de
documente, Bucureşti, 1968.
- Bălcescu, Nicolae, Opere, vol. IV, Corespondenţă, scri-
sori, memorii, adrese, documente. Note şi materiale, Ediţie în-
grijită de Gh. Zane, Bucureşti, 1967.
- Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date şi
mărturii, vol. I-II, Bucureşti, 1982.
- ***, Documente privind Istoria României, Răscoala din
1821, vol. I-V, Bucureşti, 1959 – 1962 .
- ***, Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările
Române. Ţara Românească, Bucureşti, 1983.
- Hurmuzaki, Emil, Documente privind Istoria Româ-
niei (serie nouă), vol. III, Bucureşti, 1967.
- Negulescu, Paul, Studiu juridico-politic asupra Regu-
lamentelor Organice, Extras din „Revista de drept public”, nr.
3-4, 1943.
- Oţetea, Andrei, Documente privind Unirea Principa-
telor, vol. III, Bucureşti, 1963.
- Petrescu, Ileana, Documente privind revoluţia de la
1848 în Oltenia, Craiova, 1969.
- Petrescu, Ileana, Osiac, Vladimir, Anul revoluţionar
1848 în Oltenia, Craiova, 1973.
326
 c. Reviste şi ziare
- „Adevăru-lu, Craiova”, 1870-1875.
- „Analele Universităţii Craiova”, Seria Istorie.
- „Analele Universităţii Craiova”, Seria Ştiinţe politice.
- „Arhivele Olteniei”, Craiova, 1922-1943 şi serie nouă
începând cu anul 1981.
- „Aurora Craiovei”, Craiova, 1870-1875.
- „Democraţia Olteană”, Craiova, 1912.
- „Drobeta”, Drobeta -Tr. Severin, 1998-2004.
- „Electoru-lu Craiovei”, 1869-1877.
- „Oltenia”, 1874 – 1876.
- „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 1860-1863.
- „Monitorul Oficial al Ţării Româneşti”, 1859-1862,
1864
- „Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”, S.N., Craiova,
2004
- „Oltenia. Studii şi Comunicări, Seria Istorie-Arheolo-
gie”, Craiova, 1981-2000.
- „Pressa”, Bucureşti, 1857, 1860.
- „Românul”, 1859-1864.
- „Trompeta Carpaţilor”, Bucureşti, 1870-1872.
- „Vocea Oltului”, Craiova, 1857-1860.

II. LUCRĂRI GENERALE

- Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom. I

şi II, Bucureşti, 2003.
- Anastasie, Iordache, Constantin, Vlăduţ, Christian
Tell, Craiova, 1976.
- Apostol, Stan, Revoluţia română de la 1848. Solidari-
tate şi unitate naţională, Bucureşti, 1992.
- Idem, Vasile Boerescu (1830 – 1883), Bucureşti, 1974.
- Idem, Ion Brătianu şi liberalismul român, Bucureşti,
1993.

327
 - Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri
din vremea celor de ieri, vol. I, Bucureşti, 1991.
- Aricescu, C. D., Istoria revoluţiunii române de la 1821,
Craiova, 1871.
- Idem, Acte justificative la istoria revoluţiunii din 1821,
Craiova, 1874
- Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale din Ro-
mânia (1866-1991), Bucureşti, 1996.
- Bănescu, N., Mihăilescu, V., Ioan Maiorescu, Bucu-
reşti, 1912.
- Barbu, Paul, Acţiuni sociale şi antiţariste în timpul
Războiului Crimeii, în „Arhivele Olteniei”, 12, 1997.
- Berindei, Dan, Revoluţia română din 1848 – 1849.
Consideraţii şi reflexii, Cluj-Napoca, 1997.
- Idem, L`annee` 1821 dans les Pays Roumains, Bucu-
reşti, 1973.
- Idem, Portrete istorice, Bucureşti, 2002.
- Idem, Societatea românească în vremea lui Carol I
(1866-1876), Bucureşti, 1992.
- Bibescu, Gheorghe, Domnia lui Bibescu. Legi şi de-
crete 1843-1848. Răzvrătirea din 1848. Istorie şi legende, vol.
II, Bucureşti, 1874.
- Bocşan, Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului
românesc, Timişoara, 1986.
- Bocşan, Nicolae, Valeriu, Leu, Revoluţia de la 1848
din Transilvania în memorialistică, Cluj-Napoca, 2000.
- Bodea, Cornelia, Curente şi opinii în sânul emigranţi-
lor de la 1848. Memoriile colonelului Pleşoianu, în „Studia et
acta Musei Nicolae Bălcescu, 1970-1971”, Bălceşti, Topolog,
1971.
- Boicu, L., Austria şi Principatele Române în vremea
războiului Crimeii (1853-1856), Bucureşti, 1972.
- Brătianu, Gh., I., Napoléon III et les naţionalités, Pa-
ris, 1934.

328
 - Brătianu, I., C., România şi chestiunea Orientului, în
vol. Războiul neatârnării, 1877-1878, Bucureşti, 1927.
- ***, Cum s-a înfăptuit România modernă, Iaşi, 1993.
- Candrea, Aurel, Adamescu, Gheorghe, Dicţionar En-
ciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, Bucureşti, 1931.
- Ciachir, N., Bercan, Gh., Diplomaţia europeană în
epoca modernă, Bucureşti, 1984.
- Cliveti, Gheorghe, România şi puterile garante, 1856-
1878, Iaşi, 1988.
- Cojocariu, M., Partida naţională şi constituirea statu-
lui român (1856-1859), Iaşi, 1995.
- Constantinescu, Ion, Istoricul Bisericii maica Precesta
Dudu din Craiova, 1927.
- Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului
român, Bucureşti, 1997.
- Cristofi, Al., Culegere de mai multe articole publicate
prin ziare, Craiova, 1888.
- ***, Cronica participării armatei române la războiul
pentru independenţă, 1877-1878, Bucureşti, 1977.
- Damean, Sorin, Liviu, România şi Congresul de pace
de la Berlin (1878), Bucureşti, 2005.
- Deaconu, Luchian, Gherghe, Otilia, Oltenia şi Unirea
Principatelor, Craiova, 1999.
- Deaconu, Luchian, Gherghe, Otilia, Craiova si cuce-
rirea independentei de stat 1877–1878, Craiova, 2001
- ***, Discursuri parlamentare şi alte mici lucrări lite-
rare ale lui Gheorghe Chiţu, Craiova, 1898.
- ***, Documente privind istoria României. Războiul
pentru independenţă, vol. I-IX, Bucureşti, 1952-1955.
- ***, George Bariţ şi contemporanii săi, vol. IV, Bucu-
reşti, 1973.
- Fotino, George, Din vremea renaşterii naţionale a Ţă-
rii Româneşti. Boierii Goleşti, vol. IV (1853-1871), Bucureşti,
1939.

329
 - Fotino, Ilie, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti
în revoluţiunea din anul 1821, supranumită Zavera, Bucureşti,
1874.
- Ghimeş, Gheorghe, Gândirea social-politică antimo-
narhică şi republicană în România, Bucureşti, 1979.
- Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti de la primele
începuturi până la 1916, Bucureşti, 1922.
- Idem, Partea Olteniei în literatura românească. Idei
dintr-o conferinţă la Craiova, în „Arhivele Olteniei”, an I, nr.
1, ianuarie 1922.
- ***, Diplomaţi americani şi «chestiunea românească»
(1853-1871), ediţie îngrijită de Mihai Timofte, Iaşi, 1993.
- Idem, Istoria românilor, 9. Unificatorii, Bucu-
reşti,1938.
- Idem, Istoria Românilor, 10. Întregitorii, Bucureşti,
1939.
- Idem, Cugetători români de acum o sută de ani, I. Trei
conservatori în epoca de unire şi consolidare, Bucureşti, 1939.
- Idem, O carte de gândire conservatoare românească,
Bucureşti, 1940.
- Idem, Craiova şi Unirea, în „Arhivele Olteniei", nr. 65-
66, 1933.
- Idem, Istoricul Constituţiei româneşti, în Noua Consti-
tuţie a României, Bucureşti, f.a.
- Iscru, D., G., Revoluţia română din 1848, Casa de
Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, 1997.
- ***, Istoria Craiovei, Craiova, 1977.
- ***, Istoria ilustrată a Craiovei, Craiova, 1996.
- Kogălniceanu, Mihail, Documente diplomatice, Bucu-
reşti, 1972.
- Lahovari, George, Ioan, Marele dicţionar geographic
al României, vol. III, fasc. III, Bucureşti, 1910.
- Maiorescu, Titu, Istoria contemporană a României
(1866-1900), Bucureşti, 1925.

330
 - Marcu, Liviu, P., Istoria dreptului românesc, Bucu-
reşti, 1997.
- Meitani, Radu, Istoria politică a raporturilor dintre
state (1856-1930), Bucureşti, 1943.
- Muraru, Ioan, Tănăsescu, Simina, Drept constituţio-
nal şi Instituţii politice, Bucureşti, 2001.
- Neagoe, Stelia, Istoria unirii românilor, vol. II, Bucu-
reşti, 1993
- Netea, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român,
Bucureşti, 1979.
- Octav, C., Cristescu, Revoluţiile românilor. Cauze şi
efecte politice, sociale, naţionale şi culturale, Bucureşti, 1942
- ***, Oltenia, Craiova, 1943.
- Orăşanu, N., T., O pagină a vieţii mele sau 22, 23 şi 24
ianuarie, Bucureşti, 1861.
- Oroveanu, Mihai, T., Istoria dreptului românesc şi
evoluţia instituţiilor constituţionale, Bucureşti, 1995.
- Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din
1821, Bucureşti, 1971.
- Osiac ,Vladimir, Pandurii din Ţara Românească, Cra-
iova, 1995.
- Osiac, Vladimir, Pătroiu Ion, Petrescu, Ileana, Cra-
iova pagini de istorie şi civilizaţie, II. 150 de ani de la revolu-
ţia română din 1848, Craiova, 1998.
- Petrescu, Ileana, Începuturile mişcării revoluţionare de
la 1821, Craiova, 1971.
- Radu, T., Mircea, 1821. Tudor Vladimirescu şi revolu-
ţia din Ţara Românească, Craiova, 1978.
- Rădulescu, Mihai, Sorin, Elita liberală românească
(1866-1900), Bucureşti, 1998.
- Ricker, T., W., Cum s-a înfăptuit România. Studiul
unei probleme internaţionale, 1856-1866, traducere de Alice
Bădescu, Bucureşti, 1944.
- ***, România în războiul de independenţă 1877-1878,
Bucureşti, 1977.
331
 - Sachelarie, Ovid, Stoicescu, Nicolae, Instituţii feudale
în Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988.
- Sbârnă, Gheorghe, Stanciu, Ion, Miloiu, Silviu, On-
cescu, Iulian, Documente privind istoria modernă şi contem-
porană a României, Târgovişte, 2006.
- Stoean, Gheorghe, D., Pană, Ion, Gh., Epopeea inde-
pendenţei României, Cluj-Napoca, 1977.
- Idem, Însemnătatea europeană a realizării definitive a
dorinţelor rostite de Divanurile ad-hoc în 7/19 şi 9/21 Octom-
brie 1857, partea I, în „Analele Academiei Române, Memoriile
Secţiunii Istorice”, tom XXXV, Bucureşti, 1912.
- Stoicescu, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monu-
mentelor feudale din România, I, Ţara Românească, (Munte-
nia, Oltenia, şi Dobrogea), vol. I, A-L, Craiova, 1970.
- Sturdza, D., A., Însemnătatea Divanurilor ad-hoc din
Iaşi şi Bucureşti, Bucureşti, 1889.
- Idem, 1859-1896. O pagină de istorie contemporană,
Bucureşti, 1897.
- Theodorian, Carada, M., Beizadea Mitică, Bucureşti,
1906.
- Idem, Eugeniu Carada 1836-1910, Bucureşti, 1922.
- Valentineanu, I.G., Alegerea, detronarea şi înmor-
mântarea lui Cuza Vodă, 1859, 1866, 1873, Bucureşti, 1889.
- Vlăduţ, Constantin, Ioan Câmpineanu, Bucureşti,
1973.
- Vulpe, Ilie, I., Divanul Craiovei, Craiova, 2002.
- Xenopol, A., D., Primul proiect de Constituţiune a
Moldovei din 1822. Originile partidului conservator şi a celui
liberal, Bucureşti, 1898.
- Idem, Istoria partidelor politice în România, vol. I,
partea I şi a II-a, Bucureşti, 1910.
- Idem, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor
asupra Ţărilor Române, Bucureşti, 1997.
- Urechia, V.,A., Istoria şcoalelor, tom IV, Bucureşti,
1892.
332
 III. LUCRĂRI SPECIALE

- ***, Cuza Vodă. In Memoriam, Iaşi, 1973.

- ***, Al. I. Cuza, Iaşi, 1973.
- Andrei, Nicolae, Barbu, Emanoil-Paul, Ioan Maiorescu,
Craiova, 2003.
- Barbu, Emanoil-Paul, Revoluţia de la 1848 în Oltenia,
Craiova, 2003.
- Berindei, Dan, Epoca Unirii, Bucureşti, 1979.
- Idem, Revoluţia română din 1821, Bucureşti, 1991.
- Idem, Diplomaţia românească modernă, Bucureşti,
1995.
- Bodea, Cornelia, Lupta românilor pentru unitate naţi-
onală, 1834-1849, Bucureşti, 1967.
- Boerescu, Vasile, România după Tratatul de la Paris
din 30 martie 1856, Bucureşti, 1857.
- Chinezu, Emanoil, Asupra dorinţelor naţiunii, în „Ol-
tul”, an I, nr.16, Craiova, 1857.
- Idem, Constituţiunea României reintegrată sau Skitza
pentru o constituţiune în România, Bruxelles, 1857.
- Idem, O privire asupra mănăstirilor închinate, în „Ro-
mânul”, an IV, nr. 241, din 28 august 1860.
- Idem, Les Principautes Danubiennes devant le droit
public europeen, Craiova, 1862.
- Idem, O chestiune de buget, în „Românul”, din 14 mar-
tie 1863.
- Idem, Epistolă către redactorii gazetei din Bucureşti,
„Desbaterile” D.D.N. Blarenberg, I.A. Cantacuzino, P. Carp,
Pantazi Ghica, Al. Lahovari sau Studii Politice asupra Româ-
niei, Bucureşti, 1866.
- Idem, Cum se se dea România pe mâna românilor. Şase
epistole către „Gazeta Transilvaniei”, Craiova, 1869.
- Idem, Elemente de filosofie morală după Friederich
Shnell professor de filosofie din Germania, Craiova, 1869.

333
 - Idem, Datoriile omului şi ale cetăţeanului după
Puffendorf, Craiova, 1872.
- Idem, Profesiunea de credinţă a D-lui Chinezu adre-
sată alegătorilor Colegiului urbei Craiova convocată pentru 9
ianuarie 1872 sau Datoriile omului şi ale cetăţeanului după
Puffendorf, Craiova, 1872.
- Idem, Adevăru-lu asupra căderei ministerului Brătianu
sau Liberalismu-lu şi Historia lui în România, Bucureşti, 1873.
- Idem, Răspuns D-lui Nicolae Greceanu din Craiova, la
Somaţiunea sa trimisă prin Oficiu-lu portăreilor din Craiova,
cu adresa cu nr. 6.095 din anu-lu 1874, septembrie, 20, Cra-
iova, 1874.
- Idem, Question Bessarabienne. Lettre d’un paysan du
Danube á un russe. Réponse a la letter de M. Alecsandri,
publiée dans le Journal de Bruxelles „Le Nord”, Paris, 1878.
- Idem, Epistolă adresată D-lui Radion; aproposito de un
articol al său din Ziarul „Românul”; Nesciinţă sau rea-voinţă,
Craiova, 1863.
- Chinezu, Emanoil, Nenciu, Dimitrie, Domnului re-
dactor al jurnalului „Secolul”, Craiova, 1857.
- Cioranu, Mihai, Revoluţia lui Tudor Vladimirescu în
Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimi-
rescu, Bucureşti, 1921.
- Costaforu, G., Despre aristocraţie şi oarecare principii
de drept public, Bucureşti, 1857.
- Demetrescu, George, Mil, Istoria Baroului Dolj de la
1864-1928, Craiova, 1928.
- Filitti, I., C., Domniile române sub Regulamentul Or-
ganic 1834-1848, Bucureşti, 1915.
- Idem, Catagrafia boierilor Ţării Româneşti la 1829,
Bucureşti, 1929.
- Florescu, Aurelia, Familia Opran. Prezenţe în judeţul
Dolj, în „Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane C.S.
Nicolaescu-Plopşor”, nr. 3, Craiova, 2002.

334
 - Idem, Dacoromânia – idealulnaţional al tuturor româ-
nilor în revoluţia de la 1848, Craiova, 1982.
- Gafencu, Grigore, Însemnări politice, Bucureşti, 1991.
- Gherghe, Cosmin, Lucian, Emanoil Chinezu, perso-
nalitate remarcabilă a Craiovei secolului al XIX-lea, în „Arhi-
vele Olteniei”, nr. 16, Serie nouă, Craiova, 2002.
- Idem, Informaţii şi relatări despre Cerneţ şi revoluţia
de la 1821 în opera lui Emanoil Chinezu, în „Drobeta”, nr. XI-
XII, Drobeta-Tr. Severin, 2002.
- Idem, „Dorinţele Românilor”, program unionist craio-
vean, în „Analele Universităţii din Craiova”, Seria Istorie, an
VIII, nr. 8, 2003.
- Idem, Emanoil Chinezu – reprezentant de seamă al li-
beralismului românesc, în "Revista de Ştiinţe politice", nr. 4,
Craiova, 2004.
- Idem, Un proiect de Constituţie mai puţin cunoscut, în
„Revista de Ştiinţe politice”, nr. 6-7, Craiova, 2005.
- Giurescu, C., Constantin, Viaţa şi opera lui Cuza
Vodă, Bucureşti, 1966.
- ***, Independenţa României. Documente, II, Bucureşti,
1977.
-***, Istoria parlamentului şi a vieţii parlamentare din
România, Bucureşti, 1983.
- Isar, Nicolae, Cultură naţională şi spirit european. De
la Şcoala lui Gheorghe Lazăr la Universitatea din Bucureşti
(1818-1864), Bucureşti, 2004.
- Idem, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918,
Bucureşti, 2006.
- Iordache, Anastasie, Ion I.C. Brătianu. Monografie,
Bucureşti, 1994.
- Laurençon, F., G.,Şi opera sa despre români, Craiova,
2006.
- Mircea, Aurel, Manache Kinezu, în „Democraţia ol-
teană”, an I, Craiova, 1919.

335
 - Opran, Petre, Răspuns la un articol din jurnalul „Se-
colul”, nr. 38, Bucureşti, 1857.
- Pătroiu, Ion, Mărturii despre contribuţia maselor po-
pulare din Oltenia la pregătirea actului Unirii Principatelor,
în „Oltenia. Studii şi cercetări”, Craiova, 1975.
- Idem, Un program unionist craiovean necunoscut, în
„Arhivele Olteniei”, I, serie nouă, Craiova, 1981.
- Idem, La cumpăna a două epoci 1849-1877, Craiova,
1983.
- Petrescu, Ileana, Joiţa, Virgil, Pătroiu, Ion, Contri-
buţia Olteniei la războiul pentru independenţă, Craiova, 1977.
- Platon, Gheorghe, Lupta românilor pentru unitate na-
ţională (1855-1859). Ecouri în presa europeană, Iaşi, 1974.
- Idem, Le diplomate belge Edouard von Cuelebroeck
dans les Principautés Roumaines (1856-1857), în „Revue
Roumaine d’Histoire”, XVI, nr. 1, 1977.
- Idem, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985.
- Idem, Unirea Principatelor şi Belgia, în vol. Unirea
Principatelor şi Puterile europene, Bucureşti, 1984.
- ***, Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în
conştiinţa europeană. Documente externe, vol. I, Bucureşti,
1984.
- Răţoi, Tudor, Succesiunea lui Tudor Vladimirescu de
la Cerneţ, în „Oltenia. Studii. Documente. Culegeri”, Seria
a-II-a, an III, nr. 2, Craiova, 1999.
- Regleanu, Mihail, Documente privind anul revoluţio-
nar 1848 în Ţara Românească, Bucureşti, 1962.
- Stan, Apostol, Grupări şi curente politice în România
între Unire şi Independenţă, Bucureşti, 1979.
- Stan, Apostol, Iosa Mircea, Liberalismul politic în
România de la origini până la 1918, Bucureşti, 1996.

336
Tipărit în România

337
338