DESPRE MUNCĂ, ZÂMBETE ȘI DEDICARE - INTERVIU CU DOMNUL

PRODECAN PE RELAȚIA CU STUDENȚII ,CONF. UNIV. DR.

RADU ALEXANDRU RIZOIU

Pentru prima oară când am asistat la orele domnului Radu Alexandru Rizoiu am simțit acea
pasiune pe care orice dascăl ar trebui să o aibă când își educă studenții să devină viitori juriști.
Atunci am realizat că nu este suficient să vii, să ți se predea lecția și să pleci. Dânsul are darul
de a te captiva și de a forma o legătură între studenți și profesor. Pe lângă materia Dreptului
Civil, domnul Rizoiu ne oferă un model despre cum să lucrezi cu îndârjire, să îți iubești
profesia și să te dedici trup și suflet pentru viitorul tău.

Interviul care urmează reprezintă o frântură de sinceritate despre ce înseamnă dedicarea,

sacrificiul, satisfacția și totodată, o lecție de viață. Reprezintă zece minute care poate te vor
face să reflectezi dacă drumul pe care ai pornit este și cel corect.

Pentru început, ați vrea să ne povestiți ceva despre anii dumneavoastră de studenție? Ce
v-a determinat să urmați cursurile Facultății de Drept, ținând cont că ați absolvit un
liceu cu profil real?

E destul de complicat, în sensul că nu m-a determinat nimic serios să urmez cursurile

Facultății de Drept. Probabil era singura facultate pe care o puteam accesa după ce mi-am
schimbat cariera cu 180 de grade, adică în loc de Politehnică trebuia să găsesc altceva. ASE-ul
nu mă pasiona, Medicina era scoasă din ecuație. M-am gândit la ce aș putea să dau pentru a
învăța doar în clasa a XII-a. Am aflat de la două colege din clasă care discutau pe această
temă într-o oră de engleză că la Drept se dă examenul la gramatică și istorie. M-am întrebat
„Doar atât?ˮ și am zis „Da, este pentru mineˮ, deoarece istoria era un singur manual,
gramatica era un lucru pe care l-ai învățat până în clasa a VIII-a, cât de complicat putea să fie?
S-a dovedit că nu a fost atât de simplu, drept urmare am intrat ultimul pe listă. Am intrat, deși
nu mi-am propus să urmez o carieră în domeniul Dreptului.

Părinții mei m-au și întrebat când le-am spus că m-am hotărât să dau la Drept: „Și de acolo ce
ieși?ˮ. Deci în familie cam aceasta este tradiția în acest domeniu. Apoi și-au adus aminte că
avem un prieten jurist la o întreprindere și pentru că tocmai apăruse Legea 18/1991 privind
restituirea terenurilor, au ajuns la concluzia că cel puțin timp de 10 ani avocații vor avea din
ce trăi. Așadar, aceasta este povestea despre cum am ajuns eu student la Drept. Nimic
spectaculos, nu mi-am imaginat încă din copilărie cum o să înfăptuiesc dreptate. A fost o pură
întâmplare și noroc cât cuprinde pentru că în cazul în care nu aș fi intrat din prima încercare la
Drept, părinții mă convinseseră să urmez Facultatea de Informatică.

Cum vi s-au părut primele examene? Ați eșuat vreodată în a trece vreunul dintre
acestea?
Sincer, n-am picat niciun examen in facultate, dar nu pentru că aș fi fost eu vreun student
genial, ci pentru că așa s-a întâmplat. Nu am luat nota 10 la toate, am avut și semi-eșecuri. Țin
minte și acum că în anul IV, la Dreptul Muncii, am luat un 6 cât mine de mare. Oricum anul
IV a fost un an complicat pentru că făceam mai multe lucruri în același timp.

Examenele, la început, au fost ciudate pentru că nu înțelegeam ce trebuie să fac, dar iar am
avut noroc. Eu am fost cel care, de exemplu, a tras biletul la examenul de TGD și toată seria
m-a felicitat. Am extras un subiect în care trebuia sa definim dreptul, adică un subiect unde
puteam să scriem ceva, restul erau „floricele pe câmpiiˮ. Cu Romanul a fost puțin mai
complicat pentru că am fost în situația de a îl programa ca ultim examen în sesiune și am avut
doar patru zile de învățat. Am luat un 8 de nu m-am văzut.

În anul II m-am dezmeticit și am înțeles ce și cum trebuie să învăț. Iar în anul IV, la Procedură
Civilă am stat în cele opt zile dintre examene să învăț, nici măcar nu am ieșit din sala de
lectură, efectiv am fost lipit de scaun. Am luat 10, fiind cea mai muncită notă din facultatea
asta, trebuie să recunosc. Mai ales că dădusem înainte parțial, cu domnul profesor Boroi și
deși luasem notă de trecere, 6 sau 7, am ales să renunț la parțial si să dau la examen, din nou,
toată materia. L-am întrebat la sfârșitul examenului pe domnul profesor rezolvarea unui
subiect pe care știam că l-am greșit. I-am spus că nu poate să-mi dea 10 pentru că greșisem
acel subiect și mi-a răspuns: „Da, dar am apreciat că ai avut puterea să renunți la parțial și că
ai luat de la capăt toată materia. Pentru perseverență ți-am dat 10ˮ.

Când v-ați dat seama că aveți o înclinație pentru materia pe care acum o predați?

Sincer, nu știu dacă mi-am dat seama nici până în momentul de față că aș avea o înclinație
pentru materia respectivă. Pe mine, școala și viața m-au învățat că dacă începi un lucru este
necesar să îl faci cum trebuie.

Propunerea de a preda Dreptul Civil a venit din partea domnului profesor Marian Nicolae, pe
care îl respect foarte mult și care a fost încă de la începutul carierei mele primul meu cititor.
Întotdeauna îmi publicam articolele în revista pe care acesta o coordona. Mi-a dat întotdeauna
sfaturi și m-a tras către facultate. Astfel, atunci când a venit și mi-a propus să țin cursul la
anul I, adică de materia Persoanelor, nu am putut sa îl refuz. M-am pus cu burta pe carte și am
citit în anul acela atât de mult, încât nu am avut niciun weekend liber. Ulterior s-a dovedit că
în materia Persoanelor intra și Prescripția. Așadar, a trebuit să citesc și tratatul de prescripție
pe care până atunci îl „frunzărisemˮ.

Un alt lucru interesant a fost că mi-a propus să îmi țin cursul lunea, iar dumnealui marțea. Prin
urmare îmi pregăteam toată materia din timpul weekend-ului. Mă duceam luni dimineața, îmi
țineam cursul, iar marțea mergeam la domnul Marian Nicolae ca să văd pe aceeași materie ce
curs ține dumnealui. Recunosc că acelea au fost cele mai bune cursuri la care am asistat,
deoarece trecând prin materie, știam care sunt problemele și acolo doar prindeam nuanțele pe
care nu le prinsesem foarte clar în cursul meu. Astfel, aveam grijă ca la următoarele mele
cursuri sau seminarii să fac completările necesare.
Repet, nu știu dacă este o chestiune de vocație, ci este vorba mai mult de muncă. „99% este
transpirație și doar 1% este inspirațieˮ.

Care au fost motivele care v-au determinat să deveniți un dascăl?

Nu știu dacă m-a determinat ceva anume. Cred că a fost un complex de împrejurări. Când
eram mic, părinții îmi povesteau cum îi înnebuneam cu întrebări de genul: „Dar de ce?ˮ. Și în
prezent recunosc că am o dificultate să accept lucruri pe care nu le înțeleg. Până nu aflu eu
care este motivul pentru care trebuie să fac ceva, am o problemă în a executa ordinul. Probabil
că în armată nu aș fi rezistat prea mult.

După aceea, în liceu, ajunsesem să fiu un reprezentant informal al clasei în dialogul profesor-
student. Dezvoltasem anumite mijloace specifice de a discuta cu dascălii.

La sfârșitul anului III, domnul profesor Baias, cu care făceam Dreptul Familiei, m-a chemat,
după ce am dat examenul, pentru a mă întreba dacă m-ar interesa o colaborare cu facultatea.
Prin urmare, în anul IV am ținut seminarii de Dreptul Familiei studenților din anul III. Poate
că legătura cu facultatea se datorează, în principal, domnului decan.

Cum ați descrie începutul carierei dumneavoastră ca avocat și profesor în cadrul

Catedrei de Drept Privat?

Tot în anul IV am primit o ofertă de la domnul profesor Stoica, care îmi coordona lucrarea de
diplomă, pentru a încerca avocatura, trimițându-mă la firma de avocatură pe care o înființase
împreună cu soția. Am ajuns, așadar, în acel an, făcând două zile avocatură, o zi aveam
seminarii la Dreptul Familiei, iar în rest trebuia să învăț la celelalte materii.

Ulterior a trebuit să aleg între „direcțiile de dezvoltare a cariereiˮ, cred că s-ar spune azi în
mod politicos. Doamna Stoica m-a întrebat dacă doresc să urmez o carieră de avocat, iar
răspunsul meu a fost afirmativ. A existat și o condiție să renunț la seminariile ținute în cadrul
facultății pe motivul că avocatura necesită implicare 100%. Am discutat și cu domnul decan și
din aceste două alternative am ales avocatura.

Pe undeva prin 2005 mi-a fost dată șansa să predau la INM, Drept Comercial. Încetul cu
încetul, am descoperit că îmi place să predau. A urmat și oferta domnului profesor Marian
Nicolae câțiva ani mai târziu de a reveni în facultate. Prin urmare, a fost o întâmplare să devin
profesor, așa mi-a fost scris.

Care este cea mai mare satisfacție a dumneavoastră ca dascăl?

Cea mai mare satisfacție a mea este atunci când văd lumina din ochii studenților, când îmi dau
seama că au înțeles ceva. Sincer, de la catedră se vede așa de bine atât privirea opacă a
studentului care nu pricepe, cât și aceea a studentului care descoperă rezolvarea unei
chestiuni. Atunci îmi dau seama că am făcut ceea ce trebuie. Nu notele, nu cei care se aruncă
să răspundă, nu lucrurile acestea îmi arată că mi-am îndeplinit misiunea.

Ce părere aveți dumneavoastră despre conceptul „profesor modelˮ?

Nu cred că știu exact ce să răspund pentru că nu cunosc care ar fi modelul sau prototipul
profesorului. Am văzut de-a lungul vieții atâtea metode de predare, încât este greu să afirm că
un model de profesor ar trebui sa fie în vreun fel. Consider că nu modelul profesorului
contează, ci modul în care el reușește să transmită informația către student. Până la urmă,
profesorul nu este un „show-manˮ, nu trebuie să explice cât este el de deștept, ci trebuie să
facă în așa fel încât să își adapteze discursul pentru a fi receptat de către cei cărora li se
adresează. Astfel, orice mijloc prin care profesorul reușește să ajungă la student, mi se pare un
mijloc de succes.

Aveți la rândul dumneavoastră un model după care vă ghidați în viață?

Am mai multe modele. Cred că, fără a-i nesocoti pe toți profesorii pe care i-am avut de-a
lungul carierei, cel puțin din această facultate, am câteva modele pe partea didactică.

Primul, în ordine cronologică, este regretatul profesor Beleiu, cel care mi-a fost profesor de
Drept Civil în anul I. Acesta avea o claritate a expunerii uluitoare, de altfel și cursul
dumnealui a rămas un model de structurare pentru mine, care m-a ajutat să învăț în sesiune. Și
cursul de Persoane din anul I are la bază tot cursul domnului Beleiu, cuprinsul planului fiind
modificat cu cel mult 10% pentru a actualiza informația.

În anul II, ca model l-aș lua pe domnul profesor Valeriu Stoica. Dânsul avea sarcina ingrată
de a preda un curs pentru care nu exista un manual. Prin urmare, trebuia să scriem după
dictare. Cu toate acestea, se mai oprea, mai spunea o poezie, o glumă, mai povestea despre un
caz pe care îl avusese în instanță, fie în calitate de judecător, fie de avocat. La seminar puteam
să întrebăm orice, răspunzându-ne la fiecare curiozitate. Ne făcea să înțelegem la ce folosește
ceea ce învățam.

În anul III, domnul profesor Lucian Mihai avea o așa claritate în curs, încât de la acesta plecai
cu cel puțin jumătate din materie reținută doar asistând la curs. Era ceva extraordinar. Nu știu
cum reușea, dar efectiv asta se întâmpla.

Partea de glume se datorează profesorului Boroi, în anul IV. Acesta avea ziceri pe care și eu le
folosesc acum în curs, de genul „Legiuitorul nareazăˮ sau „Ați venit și voi la facultate să
vedeți ce mai face pleata lui Boroiˮ. Și atunci, ca și acum, profesorul Boroi avea niște plete
remarcabile.

Poate că înaintea lor, modelul meu a fost dirigintele din liceu, profesorul de matematică de la
care învățam materia pe pâine. Atât orele de dirigenție, cât și orele de astronomie din clasa a
XII-a s-au dovedit a fi tot matematică. Avea o rigoare și o ordine nemaiîntâlnite. Eu fiind un
împrăștiat, de la dânsul am învățat că pentru a reuși să predai ceva, trebuie prima dată să îți
faci o structură, să o înțelegi, pentru ca apoi să o poți transmite mai departe. Prin urmare, am
multe modele, nu am neapărat unul singur.

Pe partea cealaltă, pentru partea pe care voi nu o vedeți, ce e în spatele cursului, pregătirea
acestuia, a seminarului, modelul este și va rămâne domnul profesor Marian Nicolae. Modul în
care acesta studiază tot ce s-a scris într-un anumit domeniu, tot ce zice X, ce zice Y și cum se
poate răspunde la un anumit punct de vedere… În toate acestea încerc să îl urmez, dar nu
reușesc, mai am mult până acolo. Așadar, încerc să fac un melanj între toate aceste modele.

Foarte mulți studenți sunt impresionați în ceea ce privește capacitatea dumneavoastră

de a memora articolele din coduri. Aveți vreun secret pe care doriți să îl împărtășiți?

Nu, este mai mult o deformație profesională. Eu încerc chiar să vă spun să nu vă chinuiți să
faceți lucrul acesta. Cred că e specific profesorilor de anul I. Să îl fi auzit pe domnul profesor
Beleiu cum recita Codul Civil vechi, indiferent cât de obosit era. Se vedea pe dumnealui cât
de istovit era câteodată, dar spunea fără greș niște texte într-un limbaj arhaic pe care abia l-ai
m-ai putea reține astăzi.

La mine, pur și simplu, după ce am repetat aceleași texte de mai multe ori, mi-am dat seama
care sunt zonele pe care studenții nu le stăpânesc din textele respective. Prin urmare, am pus
accent pe acele porțiuni, iar repetându-le de atâtea ori, s-au întipărit în minte. Este o chestiune
de „Repetitio est mater studiorumˮ, de toceală, ca să o numesc așa, dar nu una voluntară, ci
involuntară.

Acest lucru îmi amintește, de exemplu, în școala generală, în fiecare an după ce se preda
partea de vocabular la limba română aveam test. Un test fulger, 15 minute, 10 întrebări care te
treceau prin tot vocabularul. Una dintre întrebările favorite era să scrii corect niște cuvinte
compuse cu prefixe. Este vorba despre regula când „desˮ devine „dezˮ, respectiv „deˮ.
Regulile mi s-au părut chestii care nu aveau, pur și simplu, nicio noimă. Prin urmare,
mărturisesc, nu cu multă mândrie, că lucrurile acestea mi le făceam fițuică pe melamina de pe
bancă, considerând că aceste informații nu le poți învăța niciodată. Și am descoperit în clasa a
VIII-a, înaintea aceluiași test, când mă apucam să scriu copiuța pe bancă, faptul că o scriam
din memorie. Deci, acesta e răspunsul: repetând de mai multe ori niște lucruri, până la urmă le
reții. Cu toate acestea, nu recomand, la fel cum și eu încerc să nu fac, să redați textele din
memorie pentru simplul motiv că memoria te poate înșela. De aceea, avem Codul lângă noi,
ne ducem și citim. Mai ales pentru că atunci când citezi din memorie se întâmplă să pui
accentul așa cum l-ai pus altădată, doar pe o anumită parte a textului și s-ar putea să îți scape
o alta, care în cazul dat te-ar fi ajutat.

Ca formator în cadrul INM, ați putea să ne descrieți ce simțiți când vă vedeți foștii
studenți în aceeași sală de proces cu dumneavoastră? Vi s-a întâmplat vreodată să
pledați în fața unui fost student?
Da, mă întâlnesc în fiecare an cu cel puțin un fost student și e bucurie, în primul rând, că a
ajuns până acolo. În al doilea rând, e și un pic de îngrijorare pentru că îmi dau seama că o să
afle și ceilalți colegi că la examen nu o să fie foarte ușor, ceea ce eu le spun de la început. Așa
încât mă folosesc de această îngrijorare și le spun să învețe, iar în cazul în care nu mă cred pe
cuvânt, îi pun sa îi întrebe pe X sau Y care au trecut prin această experiență și știu. Ce pot
spune este că, în principal, ceea ce simt este bucurie, pot spune chiar mândrie.

Ce sfaturi le-ați putea da celor care acum termină facultatea? Ce le recomandați în

aceste momente critice în care trebuie să facă față unei noi lumi, unde teoria din cei 4
ani de studiu trebuie pusă în practică?

Sfatul aici, cred că poate fi rezumat într-o frază care mi-a plăcut mie, dintr-o carte umoristică,
Ghidul autostopistului galactic. Se povestește despre existența acestui ghid care avea înscris
pe prima copertă următoarele cuvinte: „Don't panic!ˮ. Acesta este sfatul de bază.

Eu îmi aduc aminte de experiența mea. Să ne înțelegem, v-am spus că în anul IV, două zile pe
săptămână mă duceam și munceam într-o firmă de avocatură. Am dat examenul, am intrat in
Barou și m-am dus în prima zi de lucru. Mi s-a pus în mână un fax de trei pagini, poate patru.
Era scris în engleză și în care era analizată, din punct de vedere fiscal, structura prin care urma
să se înființeze o divizie a unei multinaționale în România. Am stat și l-am citit până la prânz
cred că de cel puțin 10 ori și nu înțelegeam ce vrea. Trebuia să dau un răspuns la ce întrebau
oamenii aceia acolo. Nu am înțeles care este problema până când am descoperit cuvântul
cheie din toată acea prezentare. Atunci mi-am amintit, ca prin ceață, că în anul II, la Financiar
și Fiscal învățasem de acel impozit prin reținere la sursă despre care se vorbea acolo. A trebuit
să mă duc în biblioteca firmei să caut o carte de fiscalitate unde am găsit convențiile de
evitare a dublei impuneri și de acolo lucrurile au devenit mai clare. În după-amiaza aceea am
muncit frenetic, deși toată dimineața mi se păruse că mă învârt în cerc și că nu înțeleg despre
ce este vorba.

În cei doi ani de stagiatură, m-am aflat de multe ori în situația în care să îmi dau seama că la
facultate nu am învățat un anumit lucru. Cu toate acestea, după ce reușeam să identific care
este problema de drept de acolo, îmi veneau în minte din timpul facultății ideile privitoare la
unde să găsesc sau să citesc despre situația respectivă. Lucrurile intrau pe un făgaș, panica
dispărea, spre deosebire de început, când nu pricepeam ceea ce mi se cere. În ziua de astăzi,
lucrurile sunt mai simple, pentru că, în general, există un ghidaj. Atunci eram la începuturile
dezvoltării avocaturii acesteia de business. Nimeni nu avea timp să îți explice de la A la Z ce
trebuie să faci. Ți se punea dosarul în față și ți se cerea un răspuns până în seara respectivă.

Repet, au fost niște ani frumoși pentru că atunci am descoperit că ceea ce învățasem în
facultate chiar îți folosea în practică. Acesta este motivul pentru care și acum încerc să vă
explic la ce folosește practic ceea ce învățăm noi ca reguli abstracte și care sunt cazurile în
care acestea pot fi aplicate, deși nimeni nu poate preda complexitatea tuturor situațiilor. În
viața reală nu poți să transmiți niciodată toate împrejurările care pot interveni și care sunt
răspunsurile corecte la acestea. De aceea vrem să vă învățăm mai mult cum să găsiți răspunsul
și care este calea către el, nu să vi-l procurăm în mod direct.

În ceea ce privește relația profesor-student, ce ne-ați putea spune în privința generațiilor

actuale? Observați schimbări radicale din punctul de vedere al mentalității?

Aceasta este o întrebare capcană: are de-a face cu o chestiune naturală, așa numita prăpastie
între generații. Prin urmare, este normal ca valorile pe care studenții le împărtășesc azi să fie
mai mult sau mai puțin diferite de cele din vremea studenției mele. Încerc să fac față acestei
prăpăstii gândindu-mă cum eram eu când eram de vârsta voastră. Nu întotdeauna lucrurile
sunt echivalente. Drept exemplu, privim situația internetului și a telefoanelor mobile. În acea
vreme existau ziare, tarabe cu CD-uri cu diverse programe piratate pe care le găseai la Piața
Universității. Pornind de la această realitate pe care nimeni nu o poate schimba, încerc să nu
fiu critic cu ceea ce este comun generației. Sistemul de valori al unei generații, de cele mai
multe ori, nu va corespunde cu cel al generației viitoare. Din punctul acesta de vedere, sunt
mai matematic. În fiecare generație, într-o grupă, numărul de studenți care sunt interesați de
școală este relativ constant.

Cred că relația profesor-student ar trebui să se bazeze pe scopul învățării: profesorul trebuie să

fie conștient că trebuie sa îi predea studentului niște cunoștințe pe care nu le are, iar acesta din
urmă trebuie să fie conștient că trebuie să acumuleze informații pe care să le treacă mai întâi
prin filtrul gândirii pentru a le înțelege.

Dacă ați fi din nou la început de drum, ce decizie ați schimba din viața dumneavoastră?
Aveți vreun regret?

Nu regret nimic din ceea ce am făcut. Toate lucrurile care mi s-au întâmplat le văd prin
prisma situației actuale. Mi se pare că toate au contribuit la ceea ce sunt astăzi. Dacă un
eveniment dintre acestea nu s-ar fi întâmplat, nu aș fi ajuns unde sunt acum. Nu sunt genul
care să privească în trecut și să regrete, dorindu-și să o ia de la capăt.

Nu cred că aș sta în facultate să învăț așa cum ar fi trebuit, mi-aș vedea în continuare de
hobby-urile mele. Poate că aș fi mai atent și mai critic la ceea ce mi se spune la curs și la
seminar.

Fericire, sănătate, familie sau carieră? În momentul actual, care sunt valorile după care
vă ghidați? Sunt aceleași ca la începutul studenției?

Este o altă întrebare capcană, pentru că nu știu dacă aceste valori sunt alternative și dacă
trebuie să alegi neapărat între ele. În mod clar, nu cred că am ales, având în vedere că m-am
însurat imediat după licență, la doar o săptămână după ce am susținut lucrarea de diplomă, cu
o colegă de grupă. Din punctul acesta de vedere, decizia mea a fost destul de clară.
În ceea ce privește sănătatea, cel puțin în primii cinci ani, munceam șase zile pe săptămână, în
intervalul orar 08:00-22:00, iar două duminici pe lună mergeam la birou pentru a planifica
programul săptămânii următoare. Privind retrospectiv, mi-a prins bine și mi-a dat suficientă
experiență încât să îmi permită acum să mă dedic și carierei universitare.

Nu cred că fericirea este o valoare distinctă. Ea poate fi atinsă pe oricare din aceste drumuri.
Astfel, dacă ar fi să le ordonez, pe primul loc aș pune familia, apoi sănătatea și cariera. Dacă
găsești ordinea corectă, fericirea o găsești la capătul tunelului.

Ca ultimă idee a dialogului, ce ar trebui să rețină studenții din experiența

dumneavoastră?

Să se gândească foarte serios dacă Dreptul le surâde, iar în acest caz, să-l înțeleagă. Ideea este
că dacă nu îți place această facultate acum nu este un eveniment nefericit, nu înseamnă că nu
te va atrage niciodată. Sfatul meu, din experiență, este acela că dacă nici după ce termini
facultatea și treci și de stagiatură nu îți place, atunci trebuie să te gândești serios la o
schimbare de carieră.

Alina Zaharia, grupa 315