Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Facultatea de Istorie şi Filosofie

LUCRARE DE SEMESTRU – Religie şi modernizare politică în România

în secolul XX

Despre problema cultelor in Raportul final al Comisiei

Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii comuniste din România și
percepția cultelor despre Raport

Rad Ciprian-Vasile
Specializarea Istorie, an III
 CUPRINS

1. Introducere
2. Problema cultelor in Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru
Analiza Dictaturii comuniste din România
 Modificarea legislaţiei privitoare la cler
 Mecanisme de opresiune şi control. Împuternicitul de culte
 Arestările din rândurile clerului şi represiunea antimonahală
 Suprimarea Bisericii Greco-Catolice
 Biserica Romano-Catolică – un cult tolerat cu o elită decapitată
 Cazul Gheorghe Calciu şi demolările de biserici
 Bisericile neoprotestante şi eşecul controlului comunist

3. Reacţia Bisericii Ortodoxe Române

4. Bibliografie

2
 1. Introducere
Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România sau cum mai este
numit Raportul Tismaneanu a fost o comisie creată în temeiul Deciziei Preşedintelui
României nr. 10/21.04.2006 pentru a studia și a redacta un raport, de care șeful statului avea
nevoie pentru a condamna în mod oficial regimul comunist din România (19481989).
Vladimir Tismăneanu a fost numit de către președintele Traian Băsescu în funcția de
președinte al Comisiei. Din aceasta Comisie au mai făcut parte: Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu,
Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, H.-R. Patapievici,
Dragoş Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat, Stelian Tănase, Cristian
Vasile, Alexandru Zub. Experţi: Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra
Cesereanu, Radu Chiriţă, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Fürtos, Armand Goşu,
Constantin Iordachi, Maria Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Novák Csaba Zoltán,
Olti Agoston, Cristina Petrescu, Anca Şincan, Virgiliu Ţârău, Cristian Vasile, Smaranda
Vultur. La redactarea Raportului au mai colaborat: Gheorghe Boldur-Lăţescu, Igor Caşu,
Adriana Fleancu (corectură), Mihaela Ghimici (traducere), Lázok Klára, Shlomo Leibovici-
Laiş, László Márton, Nagy Mihály Zoltán, Cristina Spătărelu (secretariat tehnic), Ioan
Stanomir, Cătălin Augustin Stoica, Marian Zăloagă.1
Raportul final al Comisiei a fost prezentat de către preşedintele României Traian
Băsescu în Parlamenul României, la data de 18 decembrie 2006. În mesajul adresat de către
preşedinte cu acest prilej, acesta motiva necesitatea înfiinţării comisiei şi a elaborării acestui
raport afirmând „Comisia Prezidenţială a fost înfiinţată ca un răspuns la cererile societăţii de
asumare şi condamnare a trecutului totalitar. Am considerat necesară constituirea Comisiei
tocmai pentru a fundamenta intelectual şi moral actul de condamnare.”
În cadrul aceluiaşi discurs rostit cu prilejul prezentării Raportului Tismăneanu,
preşedintele a caracterizat regimul comunist din România ca fiind „un regim ilegitim,
întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care lupta
de clasă şi dictatura proletariatului simbolizau esenţa progresului istoric. Importată din URSS,
ideologia comunistă a justificatat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic şi
economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin
asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni.”

1
Tismăneanu Vladimr, Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: Raport Final,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 p.2

3
 De asemenea, preşedintele a afirmat răspicat „Ca șef al statului român, condamn
explicit și categoric sistemul comunist din România, de la înființarea sa pe bază de dictat, în
anii 1944-1947, și până la prăbușire, în decembrie 1989. Luând act de realitățile prezentate în
Raport, afirm cu deplină responsabilitate: Regimul comunist din România a fost ilegitim și
criminal”.
Raportul este structurat pe trei părţi. Partea I este despre Partidul Comunist Român,
fiind prezentate istoricul acestuia, momentele cele mai importante din evoluţia regimului
comunist, influenţele URSS şi organizațiile de masă prin care a fost susținut partidul
(sindicatele, UTC)
În partea a doua sunt abordate aspecte legate de societatea, economia şi cultura
regimului comunist român. Sunt avute în vedere sistemul de propagandă precum și
departamentul de cultură al Comitetului Central al PCR. Subcapitole substanţiale sunt alocate
problemelor economice colaterale rezultate din industrializarea și colectivizarea forțată,
metode care ar fi avut ca efect, spune raportul, distrugerea economiei României. După ce sunt
analizate efectele comunismului asupra demografiei, este discutată influența unor persoane
care au susținut politica internă și externă a partidului comunist.
Partea a III-a este dedicată represiunii pe care comuniştii au practicat-o, fiind analizate
cazurile unor deţinuţi politici, munca forţată, deportările, sunt portretizaţi torţionari, sunt
prezentate pe larg Securitatea şi sistemul penitenciar din România comunistă.
2. Problema cultelor in Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza
Dictaturii comuniste din România
Modificarea legislaţiei privitoare la cler
La 8 octombrie 1944 a intrat în vigoare Legea nr. 486 privitoare la purificarea
administraţiilor publice, prin care funcţionarii statului puteau fi licenţiaţi din serviciu în cazul
în care au avut o atitudine abuzivă ori o ţinută nedemnă. Aceste atacuri nu au împiedicat deloc
conducerea comunistă să accepte ulterior în fruntea organizaţiilor din FND, în special
Uniunea Patrioţilor şi Uniunea Preoţilor Democraţi din România, mai mulţi clerici legionari în
frunte cu Constantin Burducea şi Valerian Zaharia, şi chiar pe Gala Galaction. Aceşti clerici,
la fel ca şi ceilalţi având un trecut compromiţător, erau şantajabili şi predispuşi la obedienţă şi
„reeducare” în variantă comunistă.2
Pe de altă parte, nu puţini dintre cei pasibili de epurare au devenit surse pentru noile
servicii secrete puse în slujba PCR, iar în notele lor informative s-au dovedit chiar sfătuitori
malefici ai puterii. O astfel de sursă sugera autorităţilor alegerea în cât mai multe demnităţi
2
Ibidem. p.446

4
ecleziastice a unor arhierei de încredere care să modifice componenţa „reacţionară” a
Sinodului. Ulterior, s-a acţionat pentru infiltrarea în Adunările eparhiale şi în Congresul
Naţional Bisericesc a unor susţinători ai guvernului procomunist, precum şi pentru impunerea
unor legi de pensionare şi punere în retragere a membrilor înaltului cler şi de modificare a
organizării Bisericii Ortodoxe, care au şi fost promulgate la 30 mai 19475. Primul act
normativ îl viza în mod special pe Irineu Mihălcescu şi era edictat pe fondul ascensiunii
spectaculoase a arhiereului Justinian, fostul preot de ţară Ioan Marina, către demnitatea
ecleziastică cea mai înaltă. De altfel, acesta din urmă avea să ajungă patriarh peste un an, după
decesele lui Nicodim Munteanu şi Irineu Mihălcescu. Cea de-a doua lege înlocuia principiul
democratic de alegere a adunărilor eparhiale, prin votul tuturor bărbaţilor ortodocşi majori, cu
„cooptarea” controlată politic.
La 2 martie 1948, Legea Cultelor era iarăşi modificată, iar noul art. 18 prevedea că „toate
cultele sunt datoare a face servicii religioase atât la solemnităţile naţionale prevăzute prin legi
sau jurnale ale Consiliului de Miniştri, cât şi la cele ocazionale, comunicate prin Ministerul
Cultelor”; atât arhiereii, cât şi preoţii erau obligaţi ca, la intrarea în funcţiune, să jure „a fi
credincioşi poporului şi de a apăra RPR împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru”. Legea
Cultelor a fost completată de Decretul nr. 178 pentru organizarea Ministerului Cultelor,
edictat tot la 4 august 1948. Actul normativ proclama Ministerul Cultelor drept „serviciu
public prin care statul îşi exercită dreptul de supraveghere şi control pentru a garanta folosinţa
şi exerciţiul libertăţii conştiinţei şi libertăţii religioase3
Mecanisme de opresiune şi control. Împuternicitul de culte
Pentru rezolvarea situaţiei cultelor funcţionează la nivel central un Minister care, conform
acestui paradox al instaurarii regimului comunist, este servit de un aparat tehnic moştenit
dintr-o perioadă anterioară sau de un personal care funcţionează după un model anterior.
Ministerul angrena în 1956, când a fost restructurat şi transformat în Departament al Cultelor
în cadrul Ministerului de Interne Organizarea acestei instituţii a statului este piramidală şi se
extinde, odată cu stabilizarea regimului, până la un nivel local din ce în ce mai mic. La baza
acestui mecanism stă aşa numitul „împuternicit de culte”, preluat după modelul sovietic,
asigurând practic legătura între stat şi culte la nivel local Impactul pe care l-a avut în viaţa
cultelor din Romania comunistă a fost extrem.
Din analiza unor varii documente, precum şi a contextului politic putem doar presupune
motivaţiile unei astfel de translaţii de la un tip de împuternicit la altul. În primul rând, în 1952
se încheie o perioadă de formare a cadrelor comuniste, a noului aparat administrativ al
3
Ibidem. p.448

5
regimului, un interval agitat în plan politic, când are loc şi o verificare a fidelităţii
funcţionarilor faţă de grupul care rămâne la putere. Această situaţie se verifică doar la un
4
nivel înalt al aparatului administrativ al Ministerului Cultelor.
Atribuţiile de control.
Singura solutie viabila estea cea a infiltrării în interiorul cultului şi a subminării acestuia, a
îngrădirii prin regulamente care să fie transformate în obligaţii ce să ducă, în opinia celui care
propune soluţia, la o descreştere treptată a influenţei religiei în instanţa ei instituţională în
societatea care pe parcurs ar fi educată după principii opuse celor religioase. Cea mai
importantă acţiune „prozelită” era însă dusă de statul comunist care dorea scoaterea
cetăţenilor de sub influenţa religiei, indiferent sub ce formă se afla aceasta. Chiar şi
prozelitismul care există este în mare parte controlat şi în unele cazuri chiar orchestrat de către
stat. Una din cele mai mari acţiuni prozelite a fost „revenirea greco-catolicilor” la Biserica
Ortodoxă, acţiune aflată direct sub organizarea şi autoritatea statului. De la sfârşitul lui 1948
se intentifică supravegherea acţiunilor încadrate sub titulatura de prozelitism. Cultele vizate
sunt în special cel romano-catolic şi cele neoprotestante. Supravegherea Bisericii Romano-
Catolice decurgea din acţiunea constantă a slujitorilor acestei Biserici de a integra credincioşii
greco-catolici care refuzau să „revină” la Biserica Ortodoxă. Împuterniciţii erau rugaţi să
monitorizeze constant localităţile unde exista populaţie care aparţinuse Bisericii Greco-
Catolice. Credincioşii erau urmăriţi la ce biserică participă la serviciul religios, dacă au
contacte cu foşti preoţi greco-catolici nereveniţi sau cu preoţi romano-catolici.
Acţiunea cultelor de protejare şi răspuns.
Infiltrarea în viaţa cultelor din România comunistă a împuternicitului a semnalat prima
ruptură cu trecutul instaurată de noul regim în relaţia sa cu Biserica. Şocul a fost atenuat într-o
perioadă iniţială de lipsa cadrelor comuniste care a dus la folosirea în cadrul aparatului
împuterniciţilor a unor personaje aflatre în legătură directă cu cultele, foşti preoţi, studenţi la
teologie, preoţi caterisiţi5. Acest lucru a îngăduit cultelor religioase să-şi formeze un
mecanism de negociere şi control asupra reprezentantului statului. După o perioadă iniţială,
când Ministerul s-a folosit de funcţionarii pe care îi moştenise de la vechiul regim, s-a produs
schimbarea acestora cu cadre comuniste. Se face astfel trecerea de la un funcţionar care
administra autoritatea Ministerului la unul care exercita autoritatea, care este înzestrat cu ea..
Alianţele făcute de ierarhia cultelor cu varii grupări ale conducerii comuniste, negocierea
la nivel local şi corupţia care caracteriza aparatul de control al Ministerului au fost pârghii

4
Ibidem. p.451
5
Ibidem. p.458

6
suficiente pentru a permite majorităţii Bisericilor o prezenţă în viaţa credincioşilor. Pe de altă
parte, corupţia, luptele interne, ataşamentul faţă de ideologii extremiste ale perioadei
anterioare instaurării regimului comunist au făcut din majoritatea cultelor ţinte uşor de
controlat şi manipulat. Bisericile au făcut nenumărate compromisuri cu regimul totalitar,
morale, economice, ideologice şi de câteva ori chiar dogmatice.
Arestările din rândurile clerului şi represiunea antimonahală
Această intervenţie brutală s-a vădit mai ales în prima perioadă a comunismului românesc,
între 1945-1964. Dicţionarul elaborat în cadrul INST consemnează cifra de 1725 de preoţi
ortodocşi arestaţi6. Până în vara anului 1945 numărul preoţilor arestaţi şi închişi în lagărul de
la Caracal a crescut sensibil. Deşi eliberaţi din lagăr în acelaşi an, clericii s-au aflat şi în
continuare pe listele de suspecţi, fiind în permanenţă pândiţi de o nouă arestare
În anul 1948, o dată cu apariţia Securităţii, arestările din rândurile clerului au cunoscut o
creştere sensibilă. Securitatea a anchetat chiar şi preoţi apropiaţi de Justinian, noul patriarh,
ajuns Întâistătător al BOR numai datorită liderilor comunişti şi cu preţul unor grave
compromisuri morale. În pofida relaţiei speciale care exista între Justinian Marina şi liderii
comunişti, în principal Gh. Gheorghiu-Dej, posibilităţile de a diminua în mod semnificativ
amploarea arestărilor erau reduse. Mai mult, între cei reţinuţi şi condamnaţi în anii 1950 s-au
aflat şi clerici apreciaţi şi promovaţi chiar de Justinian Marina: arhim. Benedict Ghiuş,
ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania, ieroschimonahul Daniil Tudor şi alţii. Pe de altă
parte, nu este mai puţin adevărat că mai mulţi clerici au ajuns în închisoare din cauza ostilităţii
manifestate faţă de patriarhul Justinian şi faţă de noua putere politică, iar episcopi precum
Nicolae Popovici au fost pensionaţi în mod abuziv.
Noua prigoană declanşată contra mănăstirilor între 1958-1960 corespunde cu „cel deal
doilea îngheţ” intervenit imediat după retragerea Armatei Roşii din România. Valul de arestări
căruia i-au căzut victime intelectuali, studenţi, clerici trebuia să arate Kremlinului că liderii
PMR de la Bucureşti nu au abandonat „vigilenţa revoluţionară“. Un alt obiectiv al politicii de
represiune era acela de a înspăimânta populaţia, mai ales pe intelectuali, pentru a se evita
orice revoltă comparabilă cu cea din Ungaria.7
Suprimarea Bisericii Greco-Catolice
Oficialităţile comuniste au identificat şi câteva domenii în care puteau fi utilizaţi clericii
ortodocşi: „lupta pentru pace”, „ecumenismul” ortodox – aşa cum era definit de Kremlin acest
concept – şi combaterea „uniatismului”, duşman declarat al conducerii PMR. De altfel,

6
Ibidem. p.458
7
Ibidem. p.462

7
discursul împotriva „Uniaţiei” a fost întreţinut şi după 1965, deşi regimul comunist de la
Bucureşti depăşise faza sa internaţionalistă de câţiva ani buni. Oficialitatea comunistă a
„recuperat” teologi care, cu numai câţiva ani înainte, erau etichetaţi „periculoşi” pentru
ordinea socială. Apartenenţa Bisericii Ortodoxe Române la Consiliul Ecumenic al Bisericilor
(CEB), începând cu anul 1961, a favorizat închegarea unei diplomaţii ecleziastice care, nu de
puţine ori, a însoţit în mod penibil politica externă de „independenţă” a lui Nicolae
Ceauşescu..8
În plus, BRU a fost singura Biserică suprimată de autorităţile comuniste, prin decretul nr.
358 din 1 decembrie 1948, iar aproape întreaga elită ecleziastică a fost aruncată în sistemul
carceral comunist. Începând cu lunile septembrie-octombrie 1948 asupra preoţilor uniţi s-au
exercitat presiuni infernale, fizice şi morale, pentru a trece la ortodoxie. Probabil un număr
important dintre ei au aderat la BOR, dar cifra clericilor din „rezistenţă” a fost importantă;
După simulacrul de sinod, numit şi congres, desfăşurat în Cluj la 1 octombrie 1948, care a
proclamat unirea cu BOR, toţi cei 6 episcopi greco-catolici (Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu
Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan şi Vasile Aftenie) au fost arestaţi între 27-29
octombrie şi apoi transferaţi la vila Patriarhiei de la Dragoslavele, la mănăstirea Căldăruşani
şi ulterior la închisoarea Sighet. Locul ierarhilor a fost luat de ternare; Nunţiatura Apostolică a
avut un rol important în constituirea acestor ternare de conducere ale eparhiilor greco-catolice,
dar din vara anului 1950 greco-catolicii din clandestinitate nu au mai putut conta pe sprijinul
moral şi material al Vaticanului, deoarece diplomaţii Sfântului Scaun au fost implicaţi într-un
proces de spionaj, fiind siliţi să părăsească România la 7 iulie9. Nunţiatura a reuşit însă în
primii ani de după scoaterea în afara legii a cultului greco-catolic să consacre sau să
contribuie la consacrarea a 6 episcopi auxiliari clandestini: Alexandru Todea, Tit Liviu
Chinezu, Iuliu Hirţea, Ioan Chertes, Ioan Ploscaru şi Ioan Dragomir
Istoricii ortodocşi din vechea generaţie au apelat la jenante mijloace de a ascunde detenţia
episcopilor uniţi în mănăstirile ortodoxe în perioadele 1948-1950 şi 1955-197064. De altfel,
partea cea mai dureroasă şi delicată a memoriilor lui Iuliu Hossu este cea consacrată
raporturilor cu ierarhia ortodoxă, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla consemnând cu o
profundă tristeţe purtarea cinică şi lipsită de pocăinţă a unor prelaţi ortodocşi, precum
patriarhul Justinian Marina, mitropoliţii Nicolae Bălan şi Iustin Moisescu, episcopii Nicolae
Colan şi Teoctist Arăpaşu.
Biserica Romano-Catolică – un cult tolerat cu o elită decapitată

8
Ibidem. p.462
9
Ibidem. p.463

8
Rămaşi fără biserici, din iarna anului 1948, o parte din enoriaşii uniţi au început să
frecventeze lăcaşurile de cult romano-catolice, iar unii clerici clandestini au decis, pentru a fi
cât mai aproape de comunităţile greco-catolice, să adopte ritul latin şi, implicit, să oficieze în
bisericile catolice. Până în 1989, cu intensităţi diferite, ierarhi şi preoţi romano-catolici au
oferit sprijin moral şi material BRU clandestine. Alteori, reprezentanţii romano-catolici
refuzau un astfel de sprijin pentru a evita previzibile complicaţii în relaţiile cu autorităţile
politice comuniste, a căror cerbicie în hăituirea Bisericii Unite era de notorietate10. De altfel,
la începutul anilor 1950, chiar şi situaţia Bisericii Romano-Catolice era extrem de dificilă: era
doar un cult tolerat în RPR, fără a funcţiona conform unui Statut recunoscut de autorităţi.
Persecuţiile n-au ocolit nici ritul latin al Bisericii Catolice: rând pe rând, prelaţi romano-
catolici precum Márton Áron, Anton Durcovici, Alexandru Cisar, Hieronymus Menges,
Augustin Pacha, Scheffler János (Ioan Scheffler), Joseph Schubert, Ioan Duma, Adalbert
Boros au fost arestaţi sau li s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Mai mulţi clerici (Clement Gatti,
Iosif Waltner, Ioan Heber ş.a.), ierarhi şi monahi au fost implicaţi în procese sinistre
Monseniorul Stanislau Traian Iovanelli, ieşit din arest în anul 1951, a decis să adopte linia de
colaborare cu regimul, semnând condiţiile impuse de Securitate, faptă ce i-a atras
excomunicarea. Orientarea sa „colaboraţionistă” a fost continuată de Francisc Augustin, dar
amândoi ar putea fi incluşi şi în categoria preoţilor persecutaţi, întrucât la începutul regimului
totalitar au trecut prin închisorile comuniste.

Bisericile neoprotestante şi eşecul controlului comunist

În actele oficiale ale birocraţiei partidului-stat, pentru denominaţiunile minoritare se

folosea o terminologie specifică: unele erau culte, altele „secte” sau „grupări anarhice”.
Patru confesiuni neoprotestante au primit statutul legal de culte. Alte grupări au fost
considerate „secte iar activitatea lor a fost interzisă de-a lungul întregii perioade comuniste.
Cantitatea de documente rămasă de pe urma monitorizării acestor confesiuni şi grupări în anii
regimului comunist este imensă, ceea ce reprezintă o dovadă în sine a nivelului real al
represiunii pe criterii religioase. Regimul comunist a acţionat cu duritate împotriva
militanţilor religioşi, în anii 1940-1960 recurgându-se la arestări, încarcerări, „pedepse
administrative” etc. Unii dintre credincioşii protestanţi sau neoprotestanţi activi au avut parte
de acelaşi tratament din parteaautorităţilor, între cei mai cunoscuţi fiind Richard Wurmbrand,

10
Ibidem. p.464

9
Ferenc Visky sen., Simion Cure, Vasile Moisescu, Gheorghe Mladin, Traian Ban, Simion
Moţ, Teodor Băbuţ, Nicolae Todor, Alexandru Honciuc şi alţii.11
La 18 decembrie 1959, Departamentul Cultelor, din subordinea Consiliului de Miniştri,
depunea la Secretariatul CC al PMR o notă în vederea aprobării unor „măsuri privind cultele
neoprotestante”. Ceea ce îi alarmase pe guvernanţii comunişti era creşterea numerică
spectaculoasă a aderenţilor bisericilor neoprotestate, dinamica lor şi imposibilitatea de fi
controlaţi de stat
Printre altele, măsurile luate de autorităţi contra confesiunilor neoprotestante au inclus:
controlarea resurselor financiare ale acestora; înlocuirea unor „elemente necorespunzătoare”
din conducere, interzicerea catehizării organizate a copiilr oprirea adunărilor prea dese în
biserici în cursul săptămânii, etc. Arondarea sau rearondarea teritorială în anul 1960 a
determinat reducerea cu 30% a numărului de biserici şi filii neoprotestante, iar a pastorilor cu
25%. De asemenea, a fost redus şi numărul unităţilor intermediare la cultele baptist, adventist
şi penticostal, cu alte cuvinte o reducere a aparatului administrativ. Pentru discreditarea
neoprotestanţilor, autorităţile comuniste au utilizat un limbaj specific. Spre exemplu, aceştia
erau etichetaţi drept „agenţi ai imperialismului occidental”/”anglo-american”/”american”,
care amintea de stigmatul public din timpul celui de-al doilea război mondial, în perioada
naţionalismului integral, când ei fuseseră consideraţi „străini” „trădători”, „renegaţi”,
„bolşevici” sau „iudeo-bolşevici”. Supravegherea în combinaţie cu hărţuielile la care au fost
supuse bisericile neoprotestante în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au cunoscut chiar o
amplificare în regimul Nicolae Ceauşescu, când au fost readuse la suprafaţă concepţiile
etniciste interbelice, care au fost combinate cu ideile staliniste, formându-se astfel un amestec
care a primit numele de naţional-comunism. Îngrijorarea faţă de menţinerea sentimentului
religios la cote ridicate a determinat autorităţile de la Bucureşti să iniţieze în anii 1960-1980
acţiuni de „educare ştiinţifică şi de combatere a misticismului şi obscurantismului din
conştiinţa maselor”. Grupările minoritare, atât cele legale, cât şi cele interzise, deţineau un loc
special în cadrul acestor veritabile campanii antireligioase.
Împotriva unora dintre neoprotestanţii reticenţi Securitatea a recurs şi la măsuri radicale,
inclusiv la asasinate, concepute în laboratoarele temutei poliţii politice şi puse în aplicare de
echipe operative
3. Reacţia Bisericii Ortodoxe Române
Printre contestatarii raportului se numără și Biserica Ortodoxă Română. Dezvăluirea
colaborării BOR cu autoritățile comuniste și prezentarea unor înalți ierarhi, cum ar fi
11
Ibidem. p.467

10
patriarhii Justinian, Iustin și Teoctist drept susținători ai regimului comunist care, conform
comisiei, „au ajuns în fruntea BOR datorită loialității dovedite față de conducerea Partidului
Comunist”, au stârnit furia înalților ierarhi ai Bisericii. Astfel, pentru a dovedi contrariul și
pentru a prezenta viziunea Bisericii asupra situației ortodoxiei în timpul regimului comunist,
BOR și-a format o comisie de istorici care să dea replica Raportului Tismăneanu. 12În aceste
condiții, în ianuarie 2008, a fost elaborat documentul Biserica Ortodoxă Română în anii
regimului comunist13 Documentul încearcă să explice relaţiile greco-catolicilor cu ortodocşii
din timpul dictaturii comuniste şi ia apărarea patriarhilor Teoctist şi Moisescu.
Astfel că, în documentul intitulat BOR în anii regimului comunist. Observaţii pe
marginea Raportului Tismăneanu, se precizează următoarele: „Biserica (...) în niciun caz nu
poate accepta un tip de discurs care o transformă într-o colaboratoare a regimului comunist, în
singura instituţie din Romania vinovată, alături de PCR.”;„Deoarece Biserica Greco-Catolică
era considerată mai periculoasă, în virtutea legăturilor ei cu Vaticanul, iar BOR mai uşor de
controlat prin mecanisme deja create de puterea politică în perioada interbelică, s-a considerat
că soluţia cea mai bună pentru comunişti este înglobarea <de bună voie> a greco-catolicilor în
cadrele BOR, iar aceasta din urmă să devină un simulacru, care aparent să satisfacă nevoile
religioase ale credincioşilor, dar în fapt să fie o slujitoare obedientă a puterii. Iată cum în mod
paradoxal comuniştii români deveneau legatarii dezbaterilor interbelice în chestiunea
unificării bisericeşti”.14

4. Bibliografie
a) Lucrări generale şi speciale
12
„Istoricii BOR dau o replică Raportului Tismăneanu şi îi apără pe Patriarhi” în 9AM, 2008
http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2008-01-06/istoricii-bor-dau-o-replic-raportului-tismaneanu-i-i-ap-ra-pe-
patriarhi.html
13
BOR în anii regimului comunist. Observaţii pe marginea Raportului Tismăneanu
https://archive.org/stream/BorInAniiRegimuluiComunist-ObservatiiPeMargineaRaportuluiTismaneanu/
14
Ibidem

11
 1. Ernu, Vasile; Rogozeanu, Costi; Șiunea, Ciprian; Țichindeleanu, Ovidiu.
Introducere la Iluzia anticomunismului: Lecturi critice ale Raportului
Tismăneanu, Ernu Vasile (coord.), Ed. Cartier, Chişinău, 2008,
2. Moghioroși, Vlad, „Raportul Tismăneanu: Reacţii şi Dezbateri” în Revista
Hiperboreea. Journal of History, vol I, nr. 2, dec. 2014, Bucureşti
3. Shafir, Michael, "Raportul Tismaneanu. Note din public si din culise" în
Tribuna, nr. 7, 1-15 martie 2007
4. Tismăneanu Vladimr, Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România: Raport Final, Editura Humanitas, Bucureşti,
2006
b) Internet
1. Dennis Deletant remarcă critică asupra Raportului Tismăneanu,
http://www.humanitas.ro/humanitas/raport-final accesat în data de
30.01.2017
2. Zoe Petre, în Ziua, 5 ianuarie 2007
http://www.humanitas.ro/humanitas/raport-final accesat în data de 30.01.
2017
3. Lucia Hossu-Longin, în Revista 22, 22-28 iunie 2007
http://revista22.ro/ara?s=raportul+tismaneanu accesat în data de
30.01.2017
4. Florin Turcanu, „Istoria Comunismului şi Raportul Final”,în Revista 22,
2008 http://revista22.ro/4278/.html/accesat în data de 29.01.2017
5. Ilarion Tiu, „Crimele comunismului marca Tismăneanu”, în Jurnalul
Naţional, 2006 http://m.jurnalul.ro/special-jurnalul/crimele-comunismului-
marca-tismaneanu-5589.html accesat în data de 3.02.2017
6. Istoricii BOR dau o replică Raportului Tismăneanu şi îi apără pe
Patriarhi” în 9AM, 2008http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2008-01-
06/istoricii-bor-dau-o-replic-raportului-tismaneanu-i-i-ap-ra-pe-
patriarhi.html
7. BOR în anii regimului comunist. Observaţii pe marginea Raportului
Tismăneanuhttps://archive.org/stream/BorInAniiRegimuluiComunist-
ObservatiiPeMargineaRaportuluiTismaneanu/

12