Eu nu strivesc corola de minuni a

lumii
Publicat in anul 1919 (Interbelic) in volumul “Poemele luminii”, “Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” este o capodopera a lirismului blagian si o opera reprezentativa a modernismului
romanesc. Emblema a universului poetic, creatia poate fi considerata o arta poetica, in care se
dezvaluie principalele conceptii ale artistului despre lume si viata, intr-un limbaj literar distinct.
Imaginarul poeziei sale se concentreaza pe patrunderea in spatiul miturilor si al
simbolurilor, cu ajutorul propriilor trairi. Rolul creatorului, in viziunea lui Blaga, nu este de a
descifra tainele lumii, ci de a le potenta, prin contemplatie. Arta sporeste misterul si farmecul
absolutului, avand un rol revelator. Procedeele moderniste prin care se contureaza atmosfera
generala a operei sunt deplasarea interesului de la tehnica poetica la relatiile eul liric-lume si eul
liric-creatie, ambiguitatea limbajului, realizata, in special, prin frecventa metaforei, adancirea
lirismului in subiectiv [=relatarea la persoana I], abaterea de la regulile prozodice si folosirea
ingambamentului. In plus, afirmarea deplina a vocii poetice, prin intoarcerea catre spiritualitatea
originara se circumscrie influentelor expresioniste, prezente pe parcursul discursului liric.
Poemul este conceput sub forma unei meditatii confesive. O particularitate a scrierilor lui
Blaga este transpunerea lirica a unui sistem filozofic propriu. Prin umare, misterul este un concept
fundamental, asupra caruia se exercita doua tipuri de cunoastere: paradisiaca si luciferica. Cea
dintai se fundamenteaza pe rationamente logice, fiind de factura stiintifica si se limiteaza la
capacitatea de intelegere a individului. Cunoasterea luciferica, de natura poetica, este o
rascumparare, prin iubire, a neputintei de a patrunde in necunoscut.
Titlul poeziei este o metafora revelatorie - enigmele universale, vazute drept o “corola de
minuni”, releva echilibrul elementelor care compun lumea, pe care eul liric le priveste din prisma
imaginatiei. Pronumele personal “eu” exprima atitudinea vocii poetice de a proteja misterul, in
timp ce verbul la forma negativa “nu strivesc” sugereaza refuzul gandirii de tip rational.
Poezia este alcatuita din trei secvente lirice si compun un discurs subiectiv. Incipitul operei
contine o reluare a titlului, cu rolul de a accentua ideea deja enuntata si de a o imbogati cu noi
semnificatii. Sugerat prin metafora “calea mea”, destinul poetic este pus in legatura cu elemente
generatoare de mister, precum “flori”, “ochi”, “buze” si “morminte”.
A doua secventa se construieste pe baza unor relatii de opozitie. Lumina, metafora
emblematica pentru opera lui Blaga, sugereaza cunoastera. Gandirea de tip logic, “lumina altora”,
este considerata daunatoare si “sugruma vraja”. In schimb, individualitatea poetica, evidentiata
prin sintagmele “dar eu” si “lumina mea”, sporeste “a lumii taina” si sugereaza atitudinea vocii
lirice fata de mister. Comparatia ampla, asezata intre linii de pauza, ofera o explicatie asupra
modalitatii artistice de a contempla universul - cunoasterea de tip luciferic este asemeanata cu
lumina lunii, care nu releva, ci amplifica necunoscutul (“si-ntocmai cum razele ei albe luna…
mareste si mai tare taina noptii”).

Finalul poeziei, introdus prin conjuctia “caci”, are rol concluziv si reia elemetente-cheie ale
poeziei (“si flori si ochi si buze si morminte”). Potentarea misterului inseamna meditatie (“tot… se
schimba… sub ochii mei”) si iubire (“caci eu iubesc”).
Sursele expresivitatii si ale ambiguitatii se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic. In
plan morfosintactic, repetarea pronumelui personal “eu” sustine caracterul confesiv al operei, in
timp ce conjuctia “si”, prezenta in zece propozitii, confera cursivitate discursului liric. Topica
afectiva (“a lumii taina”) sugereaza cunoasterea prin iubire si creatie. La nivel lexico-semantic, se
remarca terminologia abastracta, din sfera cosmicului, a naturii si a misterului (“nepatrunsul
ascuns”, “taina noptii”, “intunecata zare”).
In lirica lui Blaga, limbajul si imaginarul artistic sunt puse in relatie cu un plan filozofic
secundar. Organizarea ideilor poetice se face in jurul unei imagini realizate prin comparatia ampla
a elementului abstract cu un aspect al lumii materiale [=fiecare metafora are un corespondent
concret]. O alta particularitate stilistica este si cultivarea metaforei revelatorii, cu rol de
multiplicare a sensurilor, dar si a celei plasticizante, care ofera concretete faptelor. In plus, poezia
este alcatuita din douazeci de versuri libere, cu masura inegala si ritm interior, a caror eufonie
amplifica misterul.
Punct de referinta a universului poetic blagian, creatia poate fi considerata o arta poetica,
in care se dezvaluie principalele conceptii ale artistului despre lume si viata, intr-un limbaj literar
distinct. In viziunea lui Blaga, creatia este un mijlocitor intre constiinta individuala si lume, actul
poetic neavand un rol explicativ, ci de reflectare a tainelor universului.