Cătălin-Cătălina, Luceafărul

January 19, 2016 Leave a Comment Written by admin

Lumea comună, opusă genialității creatoare, este reprezentată prin perechea Cătălin-
Cătălina.  Deși are unele ambiții morale, Cătălina este, totuși,  incapabilă să se ridice la
înălțimea geniului, de care nu se poate apropia spre a-l face fericit pentru că nu-l înțelege.

După multe încercări, Eminescu reușește să-i facă un portret concentrat ce surprinde prin
simplitatea sa plină de profunzime. Este cunoscut din manuscrise întregul proces de
selectare a unui cuvânt care să definească cel mai bine frumusețea fetei de împărat.
Eminescu renunță la un șir de metafore – ghiocel, vlăstărel, grangure, pasăre, giuvaer,
cănăraș dalie de fată – în favoarea adjectivului frumoasă la superlativul popular format
cu prea.

Alegând-o pe fată din rude mari împărătești, și atribuindu-i însușirea de prea frumoasă,
Eminescu o singularizează urcând-o cu mult deasupra semenilor săi pentru a o putea
înzestra cu aspirația către absolut și a o apropia de ființa superioară a Luceafărului. astfel,
se creează o mișcare pe verticală, interferența dintre cele două planuri – cosmic-terestru –
devenind posibilă.

La fel comparația din strofa a doua Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele
deschide poemul spre viziunea cosmică, depășind de la bun început cadrul terestru.

Atrasă de strălucirea Luceafărului, fata îl îndeamnă, în vis, să coboare, însă refuză să-l
urmeze în întinderile cosmice. Cu toate că se simte atrasă e el, fata nu se simte bine în
preajma Luceafărului, superioritatea acestuia o copleșește și o înspăimântă Ochiul tău
mă-ngheață …Privirea ta mă arde. Prin urmare, se va întoarce spre Cătălin, un paj la
curtea împărătească.

În relația dintre Hyperion și Cătălina, poetul opune luceafărului, într-o antiteză

romantică, pe Cătălin.

Pentru a reliefa mai bine contrastul dintre Luceafăr și Cătălin, reprezentant al lumii în
care geniul nu este prețuit, poetul îl plasează pe cel din urmă pe treapta socială cea mai de
jos – un copil de casă bastard, pripășit la curtea împărătească. Însușirile principale ale
tânărului sunt  viclenia și îndrăzneala.

Chiar și înfățișarea sa – Cu obrăjei ca doi bujori de rumeni – este în antiteză cu cea a

Luceafărului care este palid, străveziu, cu ochii lucind himeric.

Utilizarea cu măiestrie a unor expresii a unor expresii din limbajul comun, popular (arz-o
focul, acu-i acu, să-mi dai o gură, ți-aș arăta din bob în bob amorul, ci stai cu binișorul)
împing dialogul  dintre cei doi tineri spre nivelul obișnuit al conversației amoroase, fiind
o bună ocazie de a-l caracteriza pe Cătălin.
Cătălin pare reflexia masculină a Cătălinei, iar acest lucru este sugerat în strofa Și-i zise-
ncet: – Încă de mic/ Te cunoșteam pe tine/ Și guraliv, și de nimic/ Te-ai potrivi cu mine și
subliniat prin identitatea numelor.

Idila dintre cei doi, din partea finală a poemului, nu este plasată între zidurile înguste ale
castelului, ci în spațiile largi ale unei naturi primitoare, poleite de razele lunii și
înmiresmată de mirosul teilor, ridicând dragostea pământeană la cele mai de sus cote ale
sale.

BIBLIOGRAFIE:

 Gheorghiu Vladimir; Nicolae Manolescu; Nicolae I. Nicolae; Constantin Otobâcu

– Limba și literatura română, Manual pentru clasa a IX-a, Editura didactică și
pedagogică, București, 1985;
 prof. dr.Bârboi, Constanța; prof. Boatcă, Silvestru; prof. Popescu, Marieta –
Dicționar de personaje literare, Editura NOVA 2001, București, 1994;
 Călinescu, George – Istoria literaturii Române de la origini până în prezent,
Editura Minerva, 1982;
 Munteanu, Ștefan – Limba română artistică, editura Științifică și enciclopedică,
1981;
 Mincu, Marin – TEXTE COMENTATE – Luceafărul, Editura Albatros, 1978.