Preoți buzoieni și vrânceni

apărători ai ortodoxiei în perioada comunismului

 2

I. Introducere
Secolul al XX - lea a fost pentru întreaga Europă unul tumultos, fiind marcat de cele
două războaie mondiale, dar şi de instaurarea regimurilor totalitare.

Europa de Est cunoaşte la sfârşitul celui de-al doilea război mondial o perioadă de
transformări profunde în special în privinţa sistemului politic, trecând în doar câțiva ani la
forme de conducere autoritare, prin impunerea unui sistem politic total străin de valorile
democratice occidentale, de către armatele sovietice victorioase. Noul regim aducea cu sine
un sistem de guvernare comunist -importat din Uniunea Sovietică- ale cărui valori de tip
sovietic vor guverna de acum înainte viaţa politică şi socială din ţările respective.1

În România regimul totalitar comunist s-a instaurat efectiv începând cu anul 1948 şi a
durat până în 1989.

Istoricul Neagu Djuvara, în cartea “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”
vorbeşte şi despre efectele negative pe care instaurarea forţată a sistemului comunist le-a avut
asupra societăţi româneşti în ansamblul ei. Astfel, acesta punctează faptul că timp de
patruzeci şi cinci de ani, asupra poporului român s-a instaurat o teroare greu de imaginat
pentru cei care nu au avut această experienţă. Autorul susţine că a existat un fel de
schizofrenie, în sensul că lumea gândea un lucru, dar spunea altceva, miciuna fiind ridicată la
rangul de metodă de guvernare. Teroarea a dezvoltat la cei mai mulţi laşitatea, delaţiunea era
considerată virtute, iar furtul, nu numai din bunul statului, dar şi din cel al vecinului, a sfârșit
prin a apărea legitim din cauza privaţiunilor permanente şi a exemplului de înşelăciune venit
de sus.2

Neagu Djuvara afirmă faptul că nu pagubele de ordin economic au reprezentat

consecinţa cea mai tragică pe care a determinat-o regimul comunist, ci mai degrabă
distrugerea fondului sufletesc şi a oricărei ierarhii a valorilor morale: “ Moştenirea cea mai
tragică constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul. Un asemenea regim
nu putea să nu lase urme profunde în mentalităţi şi comportamente. Moralitatea batjocorită
se repară mai greu decât uzinele învechite. Poate doar generaţiie următoare să reuşească a

1
http://www.scritub.com/istorie/Instaurarea-regimurilor-comuni1317241423.php ;
2
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 258;

2
 3

regăsi echilibrul, dacă ar şti, cu hotărâre, să impună cultul cinstei, al respectului pentru
cuvântul dat şi pentru semeni.”3

Principalul scop urmărit de comunişti a fost crearea omului nou- un om căruia să-i fie
schimbate firea, mentalitatea, năzuinţele, voinţa anulată, care să piardă orice legătură pe
verticală- cu Dumnezeirea – devenind astfel sclavul capitalismului. Cu alte cuvinte, se dorea
îndobitocirea omului prin nimicirea chipului lui Dumnezeu din el. Legat de acest aspect, Ioan
Ianolide mărturiseşte: „Aşa s-a desăvârşit în România formula marxistă a materialismului
istoric: lumea ca o fermă, lumea ca o temniţă, lumea ca o ecuaţie, lumea ca un bilanţ, lumea
ca o maşină. Rezultatul?! O societate de oameni dresaţi, dirijaţi, determinaţi atât în
capacitatea, cât şi în necesităţile lor, altfel spus o lume insuportabilă, nenaturală şi
bestială.”4

Toţi cei care s-au manifestat în vreun fel împotriva noului regim, dar şi cei consideraţi
de ei posibile obstacole, au fost închişi în temniţe, în lagăre de muncă forţată, deportaţi,
executaţi, torturaţi în cele mai cumplite moduri.

După 1964, sistemul concentraţionar şi extenuarea fizică au fost înlocuite de metode

mai subtile de supraveghere a societăţii în ansamblu: o puternică reţea de informatori şi
încurajarea delaţiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, violarea mesajelor poştale,
domiciliul obligatoriu sau dosarul personal, frica şi nesiguranţa punând stăpânire peste viaţa
oamenilor.

II. Biserica în perioada comunistă

Odată cu proclamarea Republicii Populare Române, în 1948, deci cu preluarea în

întregime a puterii de către comuniști, descinderile nocturne s-au soldat cu numeroase
arestări, majoritatea efectuate în baza nici unui temei, oameni nevinovați plătind un tribut
mult prea mare, umplând celulele închisorilor, fără măcar să știe pentru ce cauză și în virtutea
cărei legi.5

Biserica a reprezentat și ea o instituție a cărei influență în societate trebuia anihilată,

iar dacă acest lucru nu era posibil, cel puțin i se impunea să-și adapteze discursul conform
intereselor partidului. Astfel, preoților li s-a interzis să mai facă misiune pastorală, fiind

3
Neagu Djuvara, O scurtă istorie..., p. 258 ;
4
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, editura Bonifaciu, Bucureşti, 2012, p. 409;
5
Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, vol. I, ediția a III-a revizuită, editura Irecson, București, 2008, p.129;

3
 4

obligați să vorbească în predici despre „fericirea societății egalitariste” și despre „binefacerile

colectivizării”6.

Acțiunea împotriva Bisericii s-a concretizat prin numeroase arestări și deportări din
rândul clericilor, nu numai ortodocși, ci și catolici și protestanți. Părintele Arsenie Papacioc,
răspunzând, prin anii `90, la întrebarea „Unde a fost Biserica?” în perioada comunistă, spunea
: „în pușcării crunte, umilințe grozave, bătăi păgâne, insulte pline de venin.(…) Sute de mii
de preoți, călugări trăitori, frați de credință au purtat lanțuri grele bătute la nicovală prin
beciuri ascunse. Ne-au smuls bărbile și ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au
înfometat îngrozitor cu intenții de exterminare, ani nesfârșiți. Ne-au cerut lepădări de
Hristos și de sfinții Lui și nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu
am făcut, măcar că știam că trebuie să murim și mulți au murit. Ne-au cerut aceste lepădări
insistent și sistematic, izolați și băgați în congelatoare ca să poată obține măcar un cuvânt
împotriva învățăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Și nu am cedat. Ne-au dat condamnări
mari, ca tiranii cei mici să creadă cu adevărat că suntem mari criminali.(…) Aici a fost
Biserica: în temniță.”7

O lovitură puternică dată Bisericii a fost emiterea decretului nr. 410 din 1959, care nu
era altceva decât o reformă a monahismului. Măsurile ce urmau a fi impuse au fost adopate
de către Guvern, independent de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe. Noul regulament al
vieții monahale îi viza atât pe cei care erau deja în mănăstiri, cît și pe cei care doreau să intre
în viața monahală. Astfel, se interzicea primirea în mănăstiri a: minorilor, tinerilor fără șapte
clase, condamnaților de drept comun, precum și condamnaților pe motive politice. La rândul
lor, din pricina lipsei de viețuitori, unele dintre mănăstiri urmau a fi închise, ori folosite în alt
scop. Toți cei care nu îndeplineau cerințele amintite trebuiau să părăsească mănăstirile. 8 S-a
hotărât de asemenea ca toate monahiile cu vârsta sub 50 de ani și toți călugării cu vârstă mai
mică de 55 de ani să fie scoși din mănăstiri, să se integreze pe piața muncii, fiindu-le, evident,
interzisă purtarea hainei monahale.

6
*** Fericiți cei prigoniți. Martiri ai temnițelor românești, ediție îngrijită de Mănăstirea Diaconești, editura
Bonifaciu, București, 2008, p.21;
7
Pr. Prof. Ioan Buga, Unde a fost Biserica, editura Sfântul Gheorghe-Vechi, București, 2001, p. 4;
8
http://www.crestinortodox.ro/editoriale/decretul-410-anul-1959-125720.html ;

4
 5

III. Suferința în închisoare- urcuș spre Dumnezeu

„Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva

începătoriilor, împotriva stăpâniilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri” (Efeseni 6, 12)

De două mii de ani, de când s-a plămădit creștinismul, prigoana împotriva acestuia nu
a cruțat nicio epocă. De la împărații romani și până la Stalin, milioane de creștini din toate
laturile pământului au umplut calendarul cu numele lor sfințite prin suferință și moarte
martirică.

Ceea ce deosebește noul val de prigoniri impus de comunism de persecuțiile

împotriva creștinilor din primele veacuri constă în aceea că nu s-a urmărit numai uciderea lor,
ci anihilarea sufletului românesc, născut la lumina Evangheliei lui Hristos, pentru a pune în
loc, prin teroare, materialismul. Motivul pentru care comunismul nu s-a bucurat de aderență
în spațiul românesc a fost tocmai această incompatibilitate între sufletul românului, viu prin
credința în Dumnezeu și dragostea de neam, și principiile pe care le propunea, sub masca
umanitarismului, noul regim: ura, intoleranța, teroarea etc. Poporul român, născut creștin, a
respins organic duhul acestei noi ideologii, dovadă fiind, conform studiilor făcute de istoricul
Florin Mătrescu, faptul că dintre toate țările ocupate de sovietici, în România s-a manifestat
cea mai crâncenă rezistență împotriva comunismului.9

Când în Rusia se dezlănțuia revoluția bolșevică (1917), în România s-a ridicat o

generație care a înțeles înaintea multora că noua stăpânire ce amenința întreaga Europă, sub
masca progresului și a egalitarismului, nu era altceva decât satanizare. De aceea, în numele
credinței și al neamului au ales să înfrunte cu demnitate lupta ce le stătea înainte, fiind
conștienți de jertfa pe care o presupunea actul lor de curaj. Ei aveau să reprezinte noua
generație care va fi martirizată de comuniști odată cu instaurarea lor deplină în România.10

Pentru atingerea scopului propus, acela de a-l nega definitiv pe Dumnezeu, de a-l
scoate din mintea și sufletul creaturilor Sale, reprezentanții noii ideologii s-au folosit de toate
metodele posibile, de la cele mai brutale: crimă, tortură, constrângere, la cele mai subtile:
batjocură, profanare, umilință, care sunt mai greu de suportat decât durerea fizică.

9
Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, p. 131;
10
*** Fericiți cei prigoniți…, p. 5;

5
 6

Lucia Hossu Longhin, autoarea celebrului și cutremurătorului „Memorial al durerii”

afirma că „o hartă care ar consemna toate locurile de suferință românească ar trebui să
cuprindă peste două sute de cruci.”11

Dintre marile centre penitenciare amintim: Aiud, Gherla, Pitești, Târgu-Ocna, Jilava,
Râmnicu-Sărat, Sighet, Craiova, Făgăraș, Suceava, Târgșor, Mislea, Miercurea-Ciuc.

Principalele lagăre de muncă forțată din România secolului XX au fost: Canalul

Dunăre-Marea Neagră, Salcia (situat lângă Brăila, destinat în special oamenilor vârstnici)
minele de plumb de la Baia Sprie, Cavnic și Nistru, unde riscul accidentelor și intoxicațiilor
cu substanțe chimice era foarte ridicat.

În temnițe - altarul de jertfă al fiilor neamului românesc- s-au experimentat toate

aceste procedee de distrugere fizică și morală. Paradoxal, spre uimirea și stupoarea călăilor,
deținuții-exceptându-i pe cei care, sub povara chinurilor au cedat, făcând regretabile
compromsuri- s-au căznit să îndure toate asemeni Mântuitorului Iisus Hristos, modelul
suprem de asumare a suferinței. Au înțeles rostul mântuitor al acesteia, au înțeles că era
nevoie să pătimească pentru a-și ispăși păcatele lor și ale neamului.

De aceea, așa cum spunea părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul mănăstirii

Diaconești, foarte mulți au fost cei care au dobândit duhul sfințeniei în temniță. Căci cum
altfel am putea să-i numim pe cei care, în urcușul lor duhovnicesc, au atins culmile cele mai
înalte ale iubirii creștine? Cum altfel se poate explica gestul lui Mircea Vulcănescu din
temnița de la Aiud? În plină iarnă, se întinde jos, pe ciment, gol fiind, și pe unul din colegii
de suferință, grav bolnav, îl așează pe spatele lui pentru a-l încălzi. După acest gest jertfelnic
Mircea Vulcănescu se îmbolnăvește grav de plămâni; sau pe Valeriu Gafencu, cinstit deja în
evlavia poporului drept sfântul închisorilor, care grav bolnav fiind de TBC, în sanatoriul de la
Târgu-Ocna, renunța la doza sa de streptomicină, riscându-și viața, pentru a o dona pastorului
evreu Richard Wurmbrandt; sau pe atunci tânărul student la medicină Gheorghe Calciu, care
își taie venele de la mâna stângă în încercarea de a-i salva viața prietenului său, Costache
Oprișan?

Tâlcul acestei suferințe avea să-l descopere și mărturisitorul lui Hristos, părintele
Gheorghe Calciu Dumitreasa, abia după eliberare. Răspunsul la întrebările „De ce suferința?
De ce noi? Din milioanele de români de ce ne-au ales pe noi ca să suferim? Care este

11
Lucia Hossu Longhin, Memorialul durerii, editura Humanitas, București, p.155;

6
 7

sensul?” l-a înțeles în urma lecturării unei cărți a lui Paul Claudel, care spunea că Dumnezeu
nu a venit în lume pentru a explica suferința sau pentru a-i pune capăt, ci pentru a umple
suferința umană de prezența Lui. „Și atunci am înțeles că în momentele când plângeam, sau
când ne revoltam, sau când strigam: «Doamne, ce faci cu noi?», El era în noi mai mult decât
în ceilalți, cu toate păcatele noastre, cu toate neputințele noastre. El umplea suferința
noastră cu prezența Lui. Atunci am înțeles exact adâncul tâlcului acestei suferințe.”12

Preoții buzoieni și vrânceni- prinos de jertfă

Părintele Dimitrie Bejan spunea că „dacă vom avea în mijlocul neamului nostru
românesc, o sută de suflete care să cadă jertfelnic- ca o smirnă aprinsă, ca o lumânare de
ceară curată, în care stăruie tot parfumul florilor de câmp- atunci cetatea va fi mântuită.
Oare nu acesta-i scopul vieții: mântuirea ta și a neamului?”. 13 Cetatea noastră a avut mult
mai mulți asemenea fii care au înțeles astfel scopul vieții lor. Ne dovedesc aceasta și
cercetările care s-au făcut cu privire la victimele regimului comunist în România, și care
estimează că numai din rândul celor care au avut experiența temnițelor și a lagărelor de
munca forțată numărul se ridică la aproximativ 3 milioane de oameni, dintre care 250.000 au
fost aruncați în gropile comune de pe întreg cuprinsul țării.14

Asemenea tuturor județelor țării, Buzăul și Vrancea au adus și ele prinosul lor de
jertfă lui Dumnezeu, prin întemnițarea și suferințele îndurate de numeroși slujitori ai altarului
din această zonă a țării. Dintre aceștia amintim pe cei ale căror nume au fost aduse la
cunoștința noastră, fără a limita numărul și numele celor ce au pătimit la cei pe care îi vom
aminti în prezentarea ce urmează.

Primul dintre părinții pe care îi vom evoca este părintele Ioan Șt. Boboc15. Chipul
acestui preot, originar din com. Lopătari, jud. Buzău, ne este creionat în cuvinte de către doi
dintre preoții ce l-au cunoscut personal Pr. Gheorghe I. Drăgulin și Pr. Ioan Buga, ce îl
descriu ca pe un „prinț încărcat cu daruri”. Născut la data de 14 septembrie 1911 în Lopătari,
Buzău, fiu al lui Stoian Boboc, dascălul bisericii,și al Neacșei. A făcut liceul „B.P.Hasdeu”,
Buzău, apoi Facultatea de Teologie din București (1930-1934) 16. După hirotonie, primește
12
***Icoana noilor martiri ai pământului românesc, ediție îngrijită de mănăstirea Diaconești, editura Bonifaciu,
Bacău, 2009; p. 186 ;
13
Pr. Dimitrie Bejan, Vifornița cea mare, editura Ileana, București, 2013, p. 240 ;
14
Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, p. 132;
15
http://www.fericiticeiprigoniti.net/ioan-boboc ;
16
https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2013/11/20/18-noiembrie-parintele-ioan-boboc-marturisitorul-
1911-1977 ;

7
 8

parohie la Mărculești, Buzău. Se distinge ca fiind preot misionar și autor de cărți precum:
„Strigătul credinței” (1943), „Flori sufletești” (1945) și „Hristofilia”. Bineînțeles, nu este pe
plac regimului totalitar, care îl arestează în vara anului 1952 la Hodoboaia, în munții
Buzăului.17Motivul real al arestării fiind ilustrat în articolul său de părintele Drăgușin:
„Nenumărate neplăceri a trebuit să îndure râvnitorul păstor de la ”căldiceii” din jur,
deranjaţi în rutina lor ruinătoare. Aceştia se simţeau stânjeniţi nu numai că preotul de la
Scărişoara era un „mistic” (greu păcat şi atunci şi mai în urmă!) ci şi pentru că nu accepta
remunerarea slujbelor sale. Cel care se retrăgea săptămânal în pădure, pentru înfrânare,
rugăciune şi contemplare, după pilda Sfinţilor Părinţi, recomanda altora „cămara
milosteniei” din tinda bisericii, dar o practica el mai întâi. Şi în mod sincer...”. 18 Și astfel
„omul senin al localismului creator, a devenit surghiunit; el apostolul cel mai pașnic, a
trebuit să fie socotit indezirabil și prigonit...”19.

După arestări și eliberări succesive este internat forțat atât la spitalul din Zalău (1967)
cât și la Săpoca (1970-1972), ulterior fiind supus și la cazna domiciliului obligatoriu în
comuna Lopătari în perioada 1972-1977. Este luat pe ascuns în toamna anului 1977 de către
preotul Ioan Grigorescu și dus în satul Poienărei, com. Corbi, jud. Argeș, unde și este
înmormântat după trecerea sa la Domnului din 18 nov.1977.

Pe crucea mormântului său a rămas scrisă sinteza vieții sale pătimitoare: „ Dragostea
de Hristos și de oameni: atât am înțeles din preoție”.20

Un alt chip de preot ce a apărat ortodoxia este cel al părintelui Gheorghe

Dumitrescu, născut în ianuarie 1915 la Blăjani, jud. Buzău, urmează cursurile Seminarului
„Chesarie Episcopul” din Buzău și Facultatea de Teologie din Cernăuți. După hirotonie a
slujit în parohia Mărăcineni, la Mănăstirea Barbu și parohia Lopătari.

Era respectat și iubit de sătenii cu care făcuse împreună zeci de mii de cărămizi în
vederea ridicării altei biserici în satul de care era foarte legat. Așa ceva nu puteau trece cu
vederea autoritățile de atunci. Preoții erau considerați mari dușmani ai puterii și ei trebuiau
exterminați.

17
https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2013/11/20/18-noiembrie-parintele-ioan-boboc-marturisitorul-
1911-1977 ;
18
Gh. I. Drăgulin, Victimele pușcăriilor comuniste și ale revoluției în atenția aghiografului contemporan, în
„Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9, 1991, București, p.96;
19
Gh. I. Drăgulin, Victimele pușcăriilor comuniste..., p.96;
20
Pr. Ioan Boboc, Hristofilia- pravila primilor creștini, Valea Plopului, 1997;

8
 9

S-a afirmat permanent împotriva utilizării violenţei ca mijloc de impunere politică în

stat, fiind un sprijin spiritual şi material pentru credincioşii săi. Aşa i-a ţinut permanent lângă
altarul parohiei în care slujea. Acest lucru s-a văzut atunci când, arestat şi judecat de
autorităţile comuniste în 1949, toţi credincioşii din parohie, inclusiv reprezentanţii
organizaţiilor comuniste, cereau eliberarea sa, deoarece susţineau nevinovăţia preotului
Dragomirescu.21

Situația sa reală după arestare nu se știe cu exactitate, însă soția părintelui, Ecaterina
Dragomirescu, relatează cum în anul 1962, primește un act de deces al soțului din care
reieșea că părintele s-ar fi sinucis în 29 august 1959, la zece zile de la arestare. Lucru infirmat
mai târziu de către relatarea unei foste secretare a Securității care a mărturisit cum, părintele
Dragomir Gheorghe a fost executat prin împușcare de către un ofițer al Securității din
Buzău.22 Potrivit altor surse acesta a sfârșit prin sugrumarea cu sârmă ghimpată 23. Nu trebuie
trecută cu vederea încă o jertfă pentru păstrarea credinței până astăzi.

Părintele Dometie Monolache, un alt munte de duhovnicie, mlădiță a Buzăului, alt

chip de mărturisitor în fața regimului comunist. Nu se poate ca cineva să nu fi auzit de
părintele Dometie, duhovnicul Râmețului și mult iubitul prieten și cunoscut al unor oameni
precum: pr. Dumitru Stăniloae și familia sa, ÎPS Serafim Joantă, ierom. Petroniu Tănase,
ierom. Arsenie Boca etc.

Născut într-o familie cu 12 copii în zona Buzăului, Părintele Dometie a crescut în

atmosfera de credinţă şi evlavie a satelor noastre de altădată în care viaţa oamenilor se
desfăşura după tradiţia Bisericii.24 A absolvit ca șef de promoție Seminarul teologic de la
Buzău, iar apoi Facultatea de Teologie de la București, remarcându-se prin glasu-i deosebit și
căpătând astfel supranumele de Cucuzel. El a fost cel ce a reînviat duhovnicește Mănăstirea
Râmeț, remarcându-se ca un mare duhovnic nu doar în spațiul monahicesc, ci și pentru
mirenii care îi cătau dragostea, milostenia sulfetească și trupească.

Decretului 410, emis în luna mai a anului 1960, face ca obștea de la Mănăstirea
Rameț să se împraștie prin țară. Fiind desființată, mănăstirea a ajuns cabană turistică și bufet.

21
http://www.fericiticeiprigoniti.net/gheorghe-dragomirescu/1061-parintele-gheorghe-dragomirescu-
marturisitorul ;
22
Ecaterina Dragomirescu, Lacrima prigoanei, Vol. II, Editura Gama, Iași, 1997, pp. 122;
23
http://www.fericiticeiprigoniti.net/gheorghe-dragomirescu/1061-parintele-gheorghe-dragomirescu-
marturisitorul ;
24
ÎPS Serafim Joantă, Părintele Dometie Manolache - chip luminos al virtuților și dăruirii jertfelnice, Editura
Cartea Românească, Cluj-Napoca, 2015, p. 29;

9
 10

Atat maicile, cat si parintele, au stat in lume, continuandu-si nevointele monahale, pana in
anul 1969, cand toti au putut sa se intoarca in obstea lor draga.25

Parintele Dometie trece la cele vesnice in data de 6 iulie 1975, intr-o zi de duminica,
la numai o luna dupa terminarea studiilor.

In cuvantul rostit la inmormantarea duhovnicului de la Ramet, Preasfintitul Emilian

Birdas afirma: "Teolog distins, parinte duhovnicesc, spirit de inalta jertfelnicie, altruist
gospodar de o mare capacitate, si-a dat necontenit silinta pentru a imbogati, largi si
aprofunda, in toate fibrele fiintei pastoritilor sai, constiinta daruirii de sine pentru interesele
obstei, pilda dandu-se, din belsug, ca unul care toata viata a ars pentru ideea daruirii de
sine. Cel mai viu si mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este sa-i urmam indemnurile,
dar mai ales pilda vietii sale, dupa puterile noastre."26

Despre Părintele Dometie, despre care mulți au auzit, însă probabil puțini îi știu
originea buzoiană, ar putea fi spuse multe cuvinte care să-i laude virtuțile, exemplul și
lucrarea duhovnicească în acele vremuri greu încercate pentru Biserică și neam. Cele mai
deosebite lucruri care ne mărturisesc despre sfințenia vieții sale sunt sutele de mărturii ale
celor ce l-au cunoscut, dar și multele cărți și articole scrise despre viața sfinției sale.

Părintele Sebastian Popescu s-a născut la 16 februarie 1908, într-o familie de

agricultori din comuna Luciu, judeţul Buzău. După cele cinci clase primare din localitatea
natală, tânărul Sebastian urmează Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul“ din Buzău, pe
care îl absolvă în anul 1929. Este hirotonit preot şi numit paroh al Parohiei Lăstuni, comuna
Dumitreşti, judeţul Râmnicu Sărat. Deşi nu militează în cadrul Mişcării Legionare, este
urmărit permanent de Jandarmerie, iar în vremea guvernării legionare este obligat să se
înscrie în Mişcarea Legionară. Nu participă la rebeliune, dar este urmărit constant de
Jandarmerie, care îi impune domiciliu obligatoriu.27

În 1948 de la amvon cere credincioşilor să păstreze icoanele în case şi să-i educe pe

copii în spirit creştin, pentru că eliberarea de sub cizma sovietică se apropie. Din acest motiv
autorităţile comuniste îl suspectează de „agitaţie în rândurile populaţiei pe teme religioase“.
25
http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-dometie-manolache-126629.html ;
26
http://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-dometie-manolache-126629.html ;
27
http://www.fericiticeiprigoniti.net/sebastian-popescu/1843-inchisorile-parintelui-sebastian-popescu-din-
dumitresti-judetul-ramnicu-sarat ;

10
 11

În acest context, din proprie iniţiativă, susţine cu alimente, bani, medicamente, haine şi,
potrivit documentelor Securităţii, cu muniţie şi o armă, pe cei care urcaseră în munţi în
aşteptarea eliberatorilor anglo-americani. În munţi se coagulase un grup de rezistenţă în
frunte cu învăţătorul Gheorghe Militaru, care intrase în legătură cu Victor Lupşa. În satul
Lăstuni, tot mai mult se zvonea că „Popa Scai“ îi ajută pe cei din munţi şi că oricând poate fi
arestat.

La 15 septembrie 1950, împreună cu soţia, părintele Sebastian se predă la Postul de

Miliţie din Dumitreşti, întrucât este șantajat că fiul său va fi ucis de Securitate dacă nu se va
preda.

După chinuitoare anchete, la 9 iulie 1951, părintele Sebastian Popescu este condamnat
la 20 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. În detenţie
cunoaşte un adevărat calvar, de la muncă obligatorie, în condiţii inumane, la pedepse
multiple, în coloniile de muncă şi penitenciarele de la Râmnicu Sărat, Gherla, Baia Sprie ,
Poarta Albă, Jilava, Aiud. De multe ori, părintele Sebastian era pedepsit de gardieni pentru că
„imprimă o propagandă mistică“. De pildă, la Galaţi, într-o notă se arăta: „La camera 33 se
află deţinutul Popescu Sebastian care cu regularitate ţine slujbe religioase cu cei din cameră“,
fapte considerate de autorităţi „manifestări duşmănoase la adresa regimului democrat popular
din RPR“. De aceea, a fost eliberat printre ultimii deţinuţi, la 31 iulie 1964, din lagărul de la
Ostrov.28
După eliberare a primit să slujească la Parohia Proşca, din comuna buzoiană Năeni,
fiind urmărit permanent de Securitate.

Părintele Constantin Stoicescu s-a născut la 29 ianuarie 1913, în localitatea

buzoiană Vintilă Vodă. În 1937 primește darul preoției pe seama Parohiei Ploștina, comuna
Goidești, județul Buzău.

În 1949 intră din în vizorul autorităților statului. Totul a pornit în octombrie 1948, de
la sprijinul oferit cumnatului său, Păun Nicolae, urmărit de autoritățile comuniste și fugar în
munți. Părintele Stoicescu i-a oferit găzduire și alimente, inclusiv pentru cei din munți. De
asemenea, a facilitat o corespondență între cei din munți și diverse persoane din Buzău și
București. În 1949 a fost judecat și condamnat într-un lot în care se mai aflau alți șapte

28
http://www.fericiticeiprigoniti.net/sebastian-popescu/1843-inchisorile-parintelui-sebastian-popescu-din-
dumitresti-judetul-ramnicu-sarat ;

11
 12

clerici, primind 7 ani temniță grea, pentru infracțiunea de „omisiune de denunț la uneltire
contra ordinii sociale”.29
A fost întemnițat la Brașov și Aiud30. La 22 februarie 1956, în locul eliberării,
părintele Stoicescu primește un domiciliu obligatoriu pentru 24 de luni la Răchitoasa, termen
mai apoi prelungit cu aceeași durată de timp. La Răchitoasa slujește în umila bisericuță
ridicată de foștii deportați bănățeni, alături de preotul Gheorghe Tarcea și preotul Dimitrie
Bejan pe post de cântăreț. Participă intens la viața comunității constituite de condamnații
politici care încercau să înfiripe un trai normal.31
La 20 septembrie 1958 este arestat din nou și cercetat la Securitatea din Constanța
alături de alți colegi de suferință de la Răchitoasa pentru „activitate legionară”. Este învinuit
că, prin activitățile religioase (săvârșirea Sfintei Liturghii, botezuri, cununii), participarea la
diferite evenimente de familie și sprijinul acordat unor frați de suferință ar fi continuat
„activitatea legionară pe linie mistică. A fost condamnat la 25 ani muncă silnică, pentru
infracțiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele de la: Constanța
(1959), Jilava (octombrie 1959) și Aiud (din februarie 1960). A fost eliberat la 1 august 1964.
Trecând ușor spre zona Vrancei, e necesar să menționăm că și acest ținut se poate
bucura de binecuvântarea vredniciei vieților de părinți mărturisitori în perioada regimului
ateu.

Vom începe evocarea lor cu părintele Enache Graur. Acesta S-a născut la 21 martie
1909 în Străoanele de Sus, din ţinutul Vrancei.

A fost hirotonit preot după terminarea studiilor seminariale, pe seama Parohiei Bou,
sat Viişoara, comuna Păuneşti. După 14 ani de slujire în această comunitate, părintele Graur
s-a transferat la Biserica "Sf. Apostoli" din Focşani.32

La 28 aprilie 1949, a fost arestat de autorităţile comuniste sub pretextul implicării în

rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Vrancei. După îndelungi anchete, a fost
condamnat de Tribunalul Militar Galaţi la 18 ani de muncă silnică pentru "uneltire contra
ordinii sociale".

A fost purtat prin închisorile şi coloniile de muncă de la Galaţi, Poarta Albă, Baia

Sprie, Cavnic, Oradea, Aiud, Botoşani, la 11 aprilie 1964 fiind eliberat din Penitenciarul-

29
http://www.fericiticeiprigoniti.net/constantin-stoicescu/2360-inchisorile-parintelui-constantin-stoicescu ;
30
Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007, p. 139;
31
http://www.fericiticeiprigoniti.net/constantin-stoicescu ;
32
http://www.fericiticeiprigoniti.net/enache-graur/953-preotul-enache-graur-in-temnitele-comuniste ;

12
 13

spital Văcăreşti. Într-o „Notă informativă”, realizată de agentul „Ionescu Ștefan”, se

precizează : „Din câți deținuți politici am cunoscut până acum, n-am întâlnit un altul mai
dârz contra regimului”33.
De la 1 februarie 1965, a slujit la Parohia Bilieşti, jud. Vrancea, apoi, la 1 august
1968, s-a transferat la Biserica Săpunaru din Focşani.La 1 septembrie 1987 s-a pensionat, iar
la 23 decembrie 1991, părintele Graur a trecut la cele veşnice.34

Un mare chip de mărturisitor, care face cinste ținutului vrâncean și poporului român
este Arhimandritul Benedict Ghiuș. Fiind una dintre cele mai evocate și complexe
personalități care a făcut față regimului comunist, despre părintele Benedict Ghiuș s-ar putea
scrie volume întregi.

Părintele Benedict Ghiuş s-a născut în data de 21 octombrie 1904 în satul Domneşti,
comuna Pufeşti, din judeţul Vrancea, primind la botez numele de Vasile. Vocaţia religioasă a
tânărului vrâncean s-a manifestat de timpuriu, iar acest lucru i-a ghidat în mod inevitabil
viaţa. După încheierea în mod strălucit a studiilor teologice la Facultăţile de Teologie din
Chişinău şi Bucureşti, de unde se va întoarce în ţară cu titlul de doctor, devenind astfel unul
dintre cei mai bine pregătiţi teologi din România acelor vremi.35

Participarea la „Rugul Aprins” a constituit pentru Securitate rampa principală de

lansare asupra părintelui Benedict Ghiuș a acuzației total neadevărate de participant la
Mișcarea Legionară, susținându-se faptul că întâlnirile de la Antim aveau caracter politic:
„Găsiseră ei că noi făceam acolo propagandă și că ne organizam împotriva lor. Ori noi
făceam întâlniri duhovnicești”36 așa cum mărturisește părintele Arsenie Papacioc.

Se urmărea și evidențierea faptului că arestații sunt foarte periculoși pentru țară fiind
considerați astfel ca „anticomuniști” și „profasciști”. Implicarea acestei mișcări pur-spirituale
în susținerea unei mișcări de extremă dreapta ar fi fost singura acuzație pertinentă. „Culoarea
verde” (legionară) trebuia extinsă și asupra „Rugului Aprins” căci altfel întețirea terorii
asupra condamnaților nu ar fi avut paravan și per ansamblu se realizează o justificare a
întregii acțiuni așa-zis justițiare a Securității.

33
Constrantin Ticu Dumitrescu, Mărturie și document, Vol. II, Partea a III-a, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 424
34
http://www.fericiticeiprigoniti.net/enache-graur/2487-parintele-enache-graur-unul-dintre-fostii-detinuti-
politici-de-mare-tinuta-morala-si-atitudine-anticomunista ;
35
George Enache ,  Revista Rost, an V, numărul 47-48 din ianuarie-februarie 2007, p. 19;
36
Arhimandrit Arsenie Papacioc, Veșnicia ascunsă într-o clipă, Editura Reîntrgirea, Alba-Iulia, 2004, p.57;

13
 14

Tot aici îl vom menționa și pe buzoianul Vasile Voiculescu, care, deși nefiind preot, a
mărturisit și a pătimit dimpreună cu aceștia, fiind o figură ce nu putea lipsi din descrierea
acestui tablou al mărturisitorilor. Astfel, revenind la acuzațiile Securității cu privire la Rugul
Aprins, putem spune că discutabilă și chiar de tăgăduit este și declarația de apartenență la
Mișcarea Legionară a unora dintre cei acuzați în acest dosar. Ca dovadă în acest sens, poate fi
invocat cazul lui Vasile Voiculescu, care sub imperiul brutalității, semnează o declarație prin
care își însușește un fals trecut legionar. Acesta însuși mărturisește fiului său : „ mă ancheta
un tânăr. M-a amenințat cu bătaia dacă nu recunoșteam. I-am răspuns că mie mi-ar fi rușine
să lovesc un bătrân, dar decât să mă bată, mai bine să fi scris ce-i plăcea, că eu semnam
tot.”37

Pe baza acestui tip de acuzații Benedict Ghiuş a fost condamnat la 18 ani muncă
silnică şi 10 ani degradare civică.

A executat pedeapsa la închisoarea "C" MAI, la Jilava din 3.04.1959, la Aiud din 19

mai 1959, fiind transferat apoi la formaţiunea 0957 Ostrov din 16 mai 1962. A fost eliberat pe
25 iunie 1964, fiind graţiat alături de alţi mulţi deţinuţi politici. Restul vieţii şi-o va petrece în
aceeaşi discreţie şi smerenie, devenind un adevărat model de duhovnicie pentru numeroase
generaţii.38
Chinurile pe care le-a îndurat în temniță sunt de la sine înțelese, însă, așa cum
părintele Sofian Boghiu ne mărturisește „ nu l-am auzit niciodată cârtind împotriva acestor
neputințe sau învinuind pe cineva din foștii săi dușmani. Îi dăduse Dumnezeu puterea de a
ierta din inimă.”39
Negreșit, trebuie menționată și jertfa mărturisitoare a celor doi buzoieni Marin Naidim
și a monahului Iov Volănescu, care deși nehirotoniți, au stat drepți în fața tavalugului
comunist, părand credința ortodoxă cu prețul a mari suferințe.

Concluzii
Demostene Andronescu, în poezia „Îndemn” vorbește minunat despre rostul suferinței:

37
Mihai Rădulescu, «Rugul Aprins» de la Mănăstirea Antim la Aiud, Editura Ramida, București, 1998, p.26;
38
http://www.fericiticeiprigoniti.net/benedict-ghius/901-parintele-benedict-ghius-despre-a-indura-suferinta-
cu-blandete;
39
Pr. Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii, ediție îngrijită de Gheorghe Vasilescu, Editura România
Creștină, București, 1998, p. 11;

14
 15

„Și suferințelor fii frate!

Nu le-alunga, nu sunt un rău,
Sunt punte spre eternitate
și se sfârșesc în Dumnezeu.”40

Omul de astăzi, secătuit sufleteşte din pricina unei vieţi pe care alege să o trăiască departe
de Dumnezeu, nu are disponibilitatea să înţeleagă suferinţa celor care au trecut prin temniţele
comuniste, şi cu atât mai puţin nostalgia unora dintre foştii deţinuţi atunci când privesc
retrospectiv la vremea acelor cumplite încercări. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa
spunea referitor la acest aparent paradox că “este imposibil pentru cineva din afara închisorii
să înţeleagă. Suntem liberi şi suntem foarte fericiţi că suntem liberi, dar avem un fel de
nostalgie pentru închisoare. Ei spun că suntem nebuni. Cum îţi poate lipsi închisoarea?

Deoarece în închisoare am avut cea mai spirituală viaţă. Am atins niveluri pe care nu
suntem în stare să le atingem în libertate. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am avut bucuria
şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte care să exprime exact
sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienţa noastră nu pot
înţelege cum am putut fi fericiţi în închisoare.”41

S-au scris pagini de jertfă și de sacrificiu extraordinare. Prigonitorii credinței tocmai acest
lucru n-au putut să înțeleagă: că sufletul pe Cruce câștigă putere, că sufletul pe Cruce câștigă
adevărata libertate și că toate metodele lor de tortură și toate mijloacele de reeducare au făcut
mai mulți sfinți decât robi, au sfințit pământul țării cu sânge de mucenici.

BIBLIOGRAFIE

Cărți:

***Poeți după gratii, editura Mănăstirea Petru Vodă, 2010, p. 513;

40

41
Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă- ultima şi adevărata răzvrătire,
editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 184-185;

15
 16

 *** Fericiți cei prigoniți. Martiri ai temnițelor românești, ediție îngrijită de

Mănăstirea Diaconești, editura Bonifaciu, București, 2008;
 ***Icoana noilor martiri ai pământului românesc, ediție îngrijită de mănăstirea
Diaconești, editura Bonifaciu, Bacău, 2009; p. 186 ;

 ***Poeți după gratii, editura Mănăstirea Petru Vodă, 2010;

 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Veșnicia ascunsă într-o clipă, Editura Reîntrgirea,
Alba-Iulia, 2004, p.57;
 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Veșnicia ascunsă într-o clipă, Editura Reîntrgirea,
Alba-Iulia, 2004;
 Constrantin Ticu Dumitrescu, Mărturie și document, Vol. II, Partea a III-a, Editura
Polirom, Iași, 2008;
 Constrantin Ticu Dumitrescu, Mărturie și document, Vol. II, Partea a III-a, Editura
Polirom, Iași, 2008, p. 424
 Ecaterina Dragomirescu, Lacrima prigoanei, Vol. II, Editura Gama, Iași, 1997;
 Florin Mătrescu, Holocaustul roșu, vol. I, ediția a III-a revizuită, editura Irecson,
București, 2008;
 Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2007;
 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, editura Bonifaciu, Bucureşti, 2012, p. 409;
 ÎPS Serafim Joantă, Părintele Dometie Manolache - chip luminos al virtuților și
dăruirii jertfelnice, Editura Cartea Românească, Cluj-Napoca, 2015;
 Lucia Hossu Longhin, Memorialul durerii, editura Humanitas, București;
 Mihai Rădulescu, «Rugul Aprins» de la Mănăstirea Antim la Aiud, Editura Ramida,
București, 1998;
 Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă- ultima şi
adevărata răzvrătire, editura Sophia, Bucureşti, 2006;
 Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, editura Humanitas,
Bucureşti, 2010;
 Pr. Dimitrie Bejan, Vifornița cea mare, editura Ileana, București, 2013;
 Pr. Ioan Boboc, Hristofilia- pravila primilor creștini, Valea Plopului, 1997;
 Pr. Prof. Ioan Buga, Unde a fost Biserica, editura Sfântul Gheorghe-Vechi, București,
2001;
 Pr. Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, duhovnicul inimii, ediție îngrijită de Gheorghe
Vasilescu, Editura România Creștină, București, 1998;

16
 17

Articole:

 George Enache ,  Revista Rost, an V, numărul 47-48 din ianuarie-februarie 2007;

 Gh. I. Drăgulin, Victimele pușcăriilor comuniste și ale revoluției în atenția
aghiografului contemporan, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-9, 1991,
București;

Site-uri:

 https://bucovinaprofunda.wordpress.com, site vizualizat la data de 01.04.2017;

 http://www.scritub.com, accesat la data de 01.04.2017;
 http://www.crestinortodox.ro , vizualizat la data de 02.04.2017;
 http://www.fericiticeiprigoniti.net , accesat la data de 02.04.2017.

17