Salomeea

Oscar Wilde

Nici un sunet. Nu se aude nimic. De ce nu strigă omul ăsta? Ah, dacă vreun om ar încerca să mă
omoare, aș striga, m-aș lupta, n-aș îndura suferintele... Lovește, lovește Naaman, lovește îți spun!...
Nu, n-aud nimic. E liniște. O liniște îngrozitoare. Ah, a căzut ceva pe pământ. Am auzit căzând ceva. E
sabia căpeteniei. Sclavul ăsta s-a înfricoșat. A lăsat să-i cadă sabia. Nu îndrăznește să-l omoare. E laș,
sclavul ăsta! Să se trimită soldați.

Vino încoace! Tu erai prietenul celui care a murit, nu-i așa? Ei bine, îți spun, nu sunt destui morți. Du-
te și spune-le soldaților să coboare și să-mi aducă ce-am cerut, ce mi-a făgăduit tetrarhul, ce-mi
aparține! Încoace, soldați! Coborâți în puț și aduceți-mi capul omului aceluia. Tetrarhule, tetrarhule,
poruncește soldaților tăi să mi se dea capul lui Ioan!

Ah, nu m-ai lăsat să-ți sărut buzele, Ioan. Bine, am să le sărut acum! Am să le mușc cu dinții mei, așa
cum muști un fruct copt. Da, am să-ți sărut gura, Ioan. Ți-am spus; nu ți-am spus? Ți-am spus. Ah,
acum am să te sărut!... Dar de ce nu te uiți la mine, Ioan? Ochii tăi atât de cumpliți, atât de mânioși și
disprețuitori, sunt închiși acum. De ce sunt închiși? Deschide-ți ochii, ridică-ți pleoapele, Ioan! De ce
nu mă privești? Ți-e frică de mine, Ioan, și de aceea nu vrei să te uiți la mine?... Și limba ta, care era
ca un șarpe roșu, vărsând otravă, nu se mai mișcă acum, Ioan, nu mai spune nimic acum , această
viperă stacojie, care m-a împroșcat cu venin. E ciudat, nu-i așa? Cum se face că vipera cea roșie nu se
mai mișcă? Tu nu m-ai vrut, Ioan. M-ai respins. Ai rostit vorbe urâte împotriva mea. Te-ai purtat cu
mine ca și cu o târfă, ca și cu o stricată, cu mine, Salomeea, fiica Irodiadei, prințesa Iudeii! Ei bine,
Ioan, eu trăiesc și acum, dar tu, tu ai murit și capul tău îmi aparține! Pot să fac ce vreau cu el. Pot să-l
arunc la câini, sau păsărilor cerului

Ah, Ioane, Ioane, tu ai fost singurul bărbat pe care l-am iubit. Pe ceilalți bărbați nu-i pot suferi. Dar tu,
tu erai frumos! Trupul tău era o coloană de fildeș, așezată pe un soclu de argint, era o grădină plină
de porumbei și crini de argint. Era un turn de argint, împodobit cu scuturi de fildeș. Nimic de pe lume
nu era atât de alb ca trupul tău. Nimic de pe lume nu era atât de negru ca părul tău. În toată lumea
nu era nimic atât de roșu ca gura ta. Glasul tău era o cadelnităƒ , care răspândea parfumuri ciudate, și
când te priveam, auzeam o muzică stranie. Ah, de ce nu te-ai uitat la mine, Ioan? Ți-ai ascuns fața în
dosul mâinilor și blestemelor tale. Ți-ai acoperit ochii, ca cel care-l vede pe Dumnezeul său. Ei bine, tu
l-ai văzut pe Dumnezeul tău, Ioan, dar pe mine, pe mine nu m-ai văzut niciodată. Dacă m-ai fi văzut,
m-ai fi iubit. Eu, eu te-am văzut, Ioane, și te-am iubit. O, cum te-am iubit! Te iubesc încă, Ioan, numai
pe tine te iubesc. Sunt însetată de frumusețea ta; sunt flămândă de trupul tău, și nici vinul, nici
fructele nu pot să-mi potolească dorința. Ce-am să mă fac acum, Ioan? Nici potopul, nici apele mari
nu pot să-mi stingă patima. Eram prințesă, și m-ai disprețuit. Eram fecioară, și mi-ai luat fecioria.
Eram castă și mi-ai turnat foc în vine.

Ah, ah! De ce nu te-ai uitat la mine, Ioan? Dacă te-ai fi uitat la mine, m-ai fi iubit. Știu bine că m-ai fi
iubit. Și taina dragostei e mai mare decât taina morții. Numai dragostea trebuie luată în seamă.