Scurt istoric privind piaţa asigurării creditelor de export

În perioada crizei economice mondiale din anii ’80, numeroase ţări s-au
confruntat şi continuă să se confrunte şi astăzi cu serioase dificultăţi, care le-au pus
în imposibilitatea de a-şi onora la termen angajamentele asumate faţă de creditorii
externi. Zeci de ţări, mai cu seamă în curs de dezvoltare ori cu economie planificată,
din lipsa resurselor valutare necesare achitării serviciului datoriei externe, au fost
obligate să solicite creditorilor lor reeşalonarea datoriei externe ajunse la scadenţă.

Această stare de lucruri a fost determinată de cauze multiple, printre care:

➢ Scumpirile successive ale petrolului brut de către ţările membre ale O.P.E.C.;

➢ Majorarea ratei dobânzii pe piaţa capitalurilor de împrumut;

➢ Aprecierea dolarului S.U.A., în care erau liberate cele mai multe împrumuturi
externe;

➢ Exarcerbarea protecţionismului de către ţările dezvoltate;

➢ Greşelile de politică economică, financiară şi monetară savârşite de unele

ţări importatoare de capital.

In cazurile neîncasării creanţelor externe au contribuit şi contribuie şi la alte

cauze de natura politică, cum ar fi:

➢ Izbucnirea unor conflicte armate în anumite regiuni ale lumii;

➢ Răsturnarea unor guverne prin lovituri de stat ori schimbarea unor regimuri
politice prin revoluţie sau război civil;
 ➢ Dezmembrarea unor state cu structura federală; instituirea embargoului
împotriva unor state etc.

Evenimentele politice nu arareori au un impact puternic asupra creşterii

economice în ţările în care acestea se produc, precum şi asupra relaţiilor comerciale
şi financiare internaţionale, fapt pentru care exportatorii se tem adesea mai mult de
riscurile politice decât de cele comerciale. Pentru a se pune la adăpost de conseţintele
unor asemenea pericole, firmele exportatoare şi băncile creditoare solicită
organismelor guvernametale specializate garantarea sau asigurarea creditelor pe care
le acordă unor parteneri externi, care prezintă riscuri de ţară mai accentuate.
In anii de după 1982, organismele guvernamentale de asigurare a creditelor au
achitat asiguraţiilor indemnizaţii în sume ce depăşeau primele de asigurare încasate,
pentru soldul negativ al operaţiilor financiare anuale apelând la fondurile de rezervă
anterior constituite.

Pentru depăşirea acestei situaţii financiare critice, organismele guvernamentale

de asigurare a creditelor au luat o serie de măsuri1, şi anume:

➢ Au încercat să primească în asigurare creditele acordate ţărilor aflate în

incapacitatea de plată sau pe cale de a ajunge într-o asemenea situaţie, au stabilit
plafoane de angajament pentru ţările care în trecut beneficiau de asigurare
nelimitată sau au redus plafoanele anterioare pentru alte ţări;

➢ Au redus procentul de indemnizare a pagubei, majorând în mod

corespunzător franşiza;

➢ Au prelungit termenul la care plata indemnizatiei de asigurare devine

exigibilă, în speranţa că între timp debitorul va găsi soluţii pentru achitarea
creditului restant;

➢ Au majorat primele de asigurare percepute;

➢ Au restrâns sfera de aplicare a asigurării;

1 A se vedea “l’assurance des risques politiques et l’intervention des grands

assureurs prives internationaux dans ce domanine”, in Contact, nr. 48, mars
1984, Bulletin d’Information de l’Office National du Ducroire, Bruxelles, p.
14 si urmatoarele.
 Prin măsurile luate, organismele guvernamentale de asigurare a creditelor au
urmărit îmbunătăţirea raportului dintre primele încasate şi indemnizaţiile datorate si
realizarea echilibrului financiar, prin transferarea, într-o proporţie sporită, asupra
asiguraţiilor, a pierderilor provocate de riscurile politice.
În ultimele două deceni, de când principalele monede convertibile fluctuează
liber la piaţă, problema riscului de schimb valutar a căpătat o importanţă foarte mare.
Aşa cum s-a arătat mai sus, riscurile de schimb valutar apar ca urmare a faptului
că în relaţiile dintre asigurat şi asigurător se folosesc două monede: moneda
naţională şi o altă monedă (o valută) în care a fost libelat contractul de export.
Întrucât cursul la care valută clientului extern se preschimbă în moneda naţională
exportatorului (băncii creditoare) fluctuează de la o zi la alta, în schimbul valutar
apar în mod inevitabil influenţe financiare ce avantajează sau dezavantajează pe
asigurat, după caz. Pentru a se adăposti de eventualele pierderi determinate de
schimbul valutar, asiguratul poate solicita asigurătorului să insereze în contractul de
asigurare o clauză de schimb valutar, în baza căreia acesta din urmă să preia riscul
valutar asupra sa.
Pentru a ilustra împrejurările în care apare riscul valutar şi modul de acoperire
a eventualei pierderi, în cele ce urmează ne vom referi la practica Oficiului Naţional
Ducroire din Belgia (OND) în asigurarea acestui risc2.

În principiu, Oficiul Naţional Ducroire din Belgia acceptă asigurarea riscului

valutar în două cazuri, şi anume:

➢ Atunci când poate neutraliza acest risc, recurgând la un împrumut în valută

rambursabil la o dată care coincide cu scadenţa creanţei asiguratului sau
procedând la vânzarea la termen a acelei valute;

➢ Atunci când riscul respectiv poate fi asigurat pe contul statului. Oficiul

Naţional Ducroire nu acoperă riscul de schimb valutar vizând francul
Belgian (F.B.).

Dacă un exportator Belgian trebuie să plătească unui subantreprenor german o

anumită sumă în mărci germane (D.M.), şi franci belgieni (F.B.) se depreciează în
raport cu mărci germane (D.M.), pierderea rezultată din această plată nu este
asigurabilă.

2
“Assurance des risques de fluctuations de change dans les contrats d’exportation payables en devises”, în Contact,
nr.49, mai 1984, Bulletin d’Information de l’Office du Ducroire, Bruxelles.
 În concluzie sunt primite în asigurare numai riscurile având o durată de peste
doi ani, socotită de la data remiterii ofertei ferme sau a semnării contractului de
asigurare şi până la data ultimei plăti prevăzute în contract. Rezultă că Oficiului
Naţional Ducroire din Belgia nu asigură riscul de schimb valutar decurgând din
tranzacţiile pe termene scurte, care pot fi protejate de băncile comerciale prin
contracte de schimb la termen.
În cazul în care din schimbul valutar rezultă o influenţă negativă (o pierdere)
pentru asigurat, aceasta se acoperă (în limitele prevăzute în contractul de asigurare)
de către Oficiului Naţional Ducroire din Belgia; dacă, însă, rezultă o influenţă
favorabilă, aceasta revine Oficiului.
Pierderea sau beneficiul din schimbul valutar se determină cu ajutorul
deconturilor semestriale, prin compararea cursului garantat cu cel realizat la
vânzarea valutei.

Exemplul 1:

Se presupune că asigurarea încheiată protejează trei creanţe semestriale în

valoare de câte 2000 de dolari S.U.A. fiecare, iar cursul garantat este de doar 1 dolar
= 50 franci belgieni (F.B.)

Concluzia 1:

Întrucât beneficial final (de 4 000 franci belgieni) este inferior franşizei (de 9
000 franci belgieni), acesta se cuvine integral asiguratului.
Pierdere (-) Franşiza Suma de indemnizat
Beneficiu (+) (F.B.) sau de recuperat de
Din schimbul valutar către OND (F.B.)
(F.B.)
Primul decont semestrial:
Prima sumă în valută OND plăteşte
încasată de asigurat de la asiguratului o
debitorul său a fost indemnizaţie de
vândută la cursul de -5 000 3 000 2 000
47,50 F.B. / dolar
Al 2-lea decont
semestrial: Asiguratul trebuie să
Cea dea doua sumă în restituie
valută încasată de indemnizatia
asigurat de la debitorul încasată de
său a fost vândută la -1 000 3 000 2 000
cursul de 49,50 F.B. / -6 000 6 000
dolarul

Al 3-lea decont
semestrial:
Cea dea treia sumă în
valută încasată de
asigurat de la debitorul +10 000 3 000
său a fost vândută la +4 000 9 000
cursul de 55 F.B. /
dolarul

Exemplul al 2-lea:
 Pierdere (-) Franşiza Suma de
Beneficiu (F.B.) indemnizat sau
(+)Din de recuperat de
schimbul catre OND
valutar (F.B.)
(F.B.)
Primul decont semestrial:
Prima sumă în valută
încasată de asigurat de la +1 000 3 000 0
debitorul său a fost vândută
la cursul de 50,50 F.B. /
dolar
Al 2-lea decont semestrial:
Cea dea doua sumă în valută
încasată de asigurat de la
debitorul său a fost vândută -5 000 3 000 0
la cursul de 47,50 F.B. / -4 000 6 000
dolarul

Al 3-lea decont semestrial:

Cea dea treia sumă în valută
încasată de asigurat de la
debitorul său a fost vândută -10 000 3 000 0
la cursul de 45 F.B. / dolarul -14 000 9 000

Întrucât pierderea totală rezultată din schimbul valutar însumează 14 000 franci
belgieni, iar franşiza 9 000 franci belgieni, OND va descoperi diferenta de 5 000
F.B.

1.2. Surse şi tipuri de credite internaţionale

pentru comerţul exterior
 Pieţele internaţionale financiare şi de credit îşi realizează produsele lor şi în
scopul servirii fluxurilor de mărfuri şi servicii ce se cuprind în activitatea generală
de comerţ exterior. Menţionăm că sunt puse la dispoziţie informaţii privind accesul
la fondurile financiare şi de credit, la costul acestora şi al condiţiile de rambursare,
fonduri de tip credit şi fonduri de tip financiar.
În sprijinul comerţului exterior repartiţia de valoare este motivată de condiţiile
tehnice şi organizatorice ale transferului de proprietate de la exportator la importator
(pentru mărfuri şi servicii) şi ale transferului de mijloace de plată de la debitor la
creditor.
Modalităţile de plată internaţionale presupun perioade de timp în care relaţiile
economice internaţionale trec prin zona creditului comercial şi a creditului bancar.
În aceste perioade, partenerii relaţiei comerciale fac apel la valoarea repartizabilă pe
plan internaţional prin instituţiile pieţelor financiară şi de credit.

1.2.1. Surse de creditare şi finanţare internaţionale

Principalele surse de creditare şi finanţare internaţionale sunt situate pe plan

internaţional şi în cadrul economiilor naţionale.

Pe plan internaţional se află:

➢ Sursele gestionate de instituţiile financiar-monetare internaţionale (Fondul

Monetar Internaţional, Banca Mondială, bănci regionale etc.);

➢ Sursele ce apar pe piaţa eurovalutelor;

➢ Sursele provenite de la Grupul celor 24 ţări dezvoltate etc.;

Pe plan naţional se propun rezervele de creditare sau finanţare gestionate de:

➢ Băncile comerciale;
 ➢ Guvern;

➢ Resursele proprii ale exportatorilor;

1.2.2. Tipuri de credite internaţionale pentru comerţul exterior

În privinţa tipurilor de credite internaţionale, pe piaţa eurovalutelor se acordă:

➢ Credite cu dobândă fixă;

➢ Credite cu dobândă variabilă;

Creditele cu dobândă fixă se acordă prin mai multe procedee, cum sunt:

➢ Credite acordate pe baza unei linii de credit;

➢ Credite sub formă de avans;

➢ Credite pentru descoperire de cont în valută;

Liniile de credit sunt deschise pe termen limitat (de regulă 12 luni), perioadă în
care beneficiarul poate trage tranşe în funcţie de necesităţi.
De asemenea, pe piaţa eurovalutelor întâlnim creditele pe termen mediu şi scurt
ce solicită acest tip de piaţă pentru derularea schimburilor economice internaţionale.
Creditele pe termen scurt sunt destinate finanţării capitalului de lucru al
firmelor, pentru creditarea comerţului exterior, în timp ce creditele pe termen
mijlociu sunt utilizate pentru finanţarea investiţiilor noi şi creşterea capacităţii de
producţie existente.
Referitor la creditul de export se subliniază faptul ca acesta este una din
tehnicile de finanţare pe termen scurt.
Tipurile de credite de export întâlnite pe piaţa internaţională sunt cele
menţionate mai jos.

1.Avansul pe documentele de mărfuri.În unele ţări, băncile acordă

exportatorilor credite pe baza unor documente care atestă existenţa mărfurilor
pregătite pentru export. Valoarea creditului este proporţională cu mărfurile astfel
gajate, dar nu depăşeşte 80% din valoarea lor3.
De regulă astfel de credite se acordă exportatorilor care livrează partizi mari. O
formă particulară acestui tip de credit este creditul pe bază de warrant4. Firma
exportatoare, pe baza gajului de mărfuri dă băncii un înscris, care mai poartă
denumirea de warrant şi care reprezintă un titlu de proprietate asupra mărfurilor şi
este negociabil. Drept urmare, băncile comerciale pot sconta titlul la banca centrală.

2.Avansul în valută este o metodă de protecţie împotriva riscului valutar5. Este

vorba de acordarea de către o bancă a unui împrumut în valută firmei exportatoare
în baza creanţei acesteia faţă de clientul său din străinătate, creanţă nevalorificată în
moneda naţională.

3. Avansul bancar prin cesiunea de creanţe. În unele ţări, băncile acordă

facilităţi sub formă de avans exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate
de aceştia în livrări de mărfuri pe credite pe termen scurt, prin cesionarea
creanţelordeţinute asupra importatorilor străini.
Cesionarea se efectuează printr-un document financiar de cesionare în baza
căruia se poate beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până la
încasarea creanţelor de la importatori. Avansul acordat nu depăşeşte 70% din
valoarea facturilor.
Se subliniază că acordarea creditului presupune din partea băncii o analiză de
fond a solvabilităţii exportatorului.

4. Creditul de scont. Este o tehnică utilizată în finanţarea pe termen scurt a

exporturilor. Vănzarea pe credit este însoţită de emiterea unui titlu de credit (cum ar
fi: cambia, biletul la ordin) prin care importatorul este obligat să plătească, la
scadenţă, contravaloarea mărfurilor.

5. Scontarea reprezintă forma de mobilizare a creditelor pe termen scurt şi

constă în vânzarea unui titlu de credit unei bănci înainte de scadenţă6. Scopul
scontării este ca beneficiarul unei cambii sau al unui billet la ordin să transforme
creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără să mai aştepte scadenţa.

6. Creditul de accept în favoarea exportatorului.constituie o altă modalitate

frecvent întâlnită şi utilizată în finanţarea exporturilor pe termen scurt, asemănătoare

3
“Tarnzacţii comerciale internaţionale” de Ioan Popa şi Violeta Ciurel, Editura Economica, pagina 407, 1997
4
“Reguli şi practica creditelor documentare”, Publicaţia 500, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, 1999
5
“Reguli şi practica creditelor documentare”, Publicaţia 500, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, 1999
6
“Tehnici de comerţ exterior”, Stoian Ion şi Georgescu Toma, Editura Sylai, Bucureşti, 1995
cu tehnica creditelor de scont. Acest tip de credit de export poate fi acordat în
favoarea exportatorului.
În cazul în care partenerul de contract nu aceptă utilizarea titlurilor de credit,
exportatorul are posibilitatea să tragă o cambia asupra băncii sale. Banca comercială
acceptă cambia (accept bancar) pentru o scadenţă ce nu depăşeşte 180 de zile.
În funcţie de legislaţia din diferite ţări, creditul de accept poate fi obţinut în
două moduri:

➢ Fie banca acceptantă rescontează titlul la banca centrală sau la instituţia de

finanţare a exporturilor acordând astfel exportatorului creditul;

➢ Fie exportatorul scontează cambia la o altă bancă pe baza acceptului bancar

primit. În acest caz, banca exportatorului, înlesneşte prin semnătura dată pe
cambia ca exportatorul să realizeze finanţarea la o altă bancă.

Concluzionăm că acordarea acceptului de către bănci se face pe baza verificării

documentelor comerciale şi financiare care atestă că exportatorul, în intervalul de
180 de zile, urmează să încaseze contravaloarea exporturilor. În cazul în care plata
mărfurilor are loc mai devreme, banca blochează sumele într-un “cont de acoperire”
până la scadenţa cambiei. Costul creditului de accept include taxa scontului şi un
comision de acceptare.

7. Euro-note. Pe piaţa eurovalutelor, după criza de insolvabilitate de la

începutul anilor 1980, băncile care opereazăpe piaţa internaţională au pus bazele
unei creditări fundamentale pe titluri de credite pe termen scurt titluri denumite şi
euro-notes. Aceste titluri sunt emise de instituţia care doreşte să îşi formeze
disponibilităţi, putând fi prelungite, la scadenţă, pentru perioade care ajung la câţiva
ani.
Acest procedeu lansat de băncile comerciale a fost urmat şi de către guverne,
instituţii publice, firme, prin negocierea pe piaţa eurovalutelor a euro-biletelor de
trezorerie. Aceste titluri sunt hârtii de valoare emise pe termen scurt, fiind plasate
pe piaţă în mod obişnuit, fără a fi necesară formarea unui sindicat de plasament.

Specifice exporturilor de mare valoare sunt creditul-furnizor şi creditul

cumpărător. Acestea fac parte din tehnicile de finanţare pe termen mediu şi lung.

Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului atunci când

acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în
străinătate.
 Operaţiunea presupune două operaţii distincte:

1. un credit de marfă, acordat de exportator importatorului prin acceptarea

efectuării plăţii la un anumit termen de livrare;

2. un credit de bani, acordat de bancă exportatorului pentru finanţarea operaţiunii

de export.

Băncile comerciale au posibilitatea să se refinanţeze de la banca centrală sau o

instituţie specializată în finanţarea exporturilor din ţara lor.
Creditul furnizor are la bază considerentul că resursele financiare ale
exportatorului permit vânzarea ei pe credit. Creditul furnizor nu depăşeşte mai mult
de 90% din valoarea mărfii, diferenţa fiind achitată de importator sub forma
avansului sau plăţii la livrare.
Băncile comerciale condiţionează acordarea creditelor exportatorilor de
asigurarea acestora la o instituţie de asigurare. Poliţa de asigurare emisă în favoarea
furnizorului este cedată de acesta băncii care a finanţat exportul. Astfel, poliţa de
asigurare serveşte drept garanţie băncii pentru creditul acordat exportatorului pe
toată durata valabilităţii sale. Costul asigurării (sub forma primei de asigurare plătită
de exportator, este întotdeauna suportat de importator, fie direct prin evidenţierea ei
separată în contract, fie indirect prin includerea în preţul mărfii.

Concluzionăm că creditul-furnizor presupune trei documente:

➢ contractul commercial internaţional (exportator-importator);

➢ convenţia de creditate (exportator-bancă) şi

➢ poliţa de asigurare (exportator-instituţia de asigurare).

Deoarece furnizorul este cel ce avansează fonduri proprii sau mobilizează alte
resurse, creditului furnizor este mai scump decât creditul cumpărător. Exportatorii
include în preţul de ofertare şi costul propriei finanţări, precum şi alte speze şi
comisioane bancare.

Creditul cumpărător este o finanţare directă acordată importatorului de către o

bancă din ţara exportatorului pentru a-i permite cumpărătorului să plătească imediat
contravaloarea mărfii.
 Creditele cumpărător sunt acordate de bănci sau instituţii specializate în
finanţarea exporturilor din ţara exportatorului, c\rezultând încheierea convenţiei de
credit între importator şi banca exportatorului.
Dacă în cazul creditului furnizor exportatorul trebuie să se preocupe de
încasarea creanţelor sale de la o bancă, în creditul cumpărător exportatorul este
exonerat complet de cerinţele mobilizării fondurilor, el fiind plătit pe loc de către
importator.
Valoarea creditului se situează între 75-90% din valoarea mărfii, diferenţa fiind
suportată sub formă de avans sau plată la livrare, de către importator. Prin utilizarea
acestui tip de credit, furnizorul este plătit integral la livrarea mărfii.
Băncile care acordă credite cumpărător îşi reîntregesc fondurile de la banca
centrală sau de la o instituţie de finanţare a exporturilor prin rescontare. În cazul
finanţării unor exporturi de valori mari, băncile comerciale procedează la
mobilizarea fondurilor prin lansarea de emisiuni de obligaţiuni, prin eurocredite7.
Asigurarea creditelor se realizează de banca de banca exportatorului la o
instituţie de asigurare din ţara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de
importator (uneori şi de exportator).

Tragem concluzia că în cazul creditului-cumpărător apar trei documente:

➢ contractul commercial internaţional (exportator-importator);

➢ convenţia de credit (importator-banca exportatorului) şi

➢ poliţa de asigurare (banca exportatorului-instituţia de asigurare).

Creditele cu dobândă variabilă sunt acordate prin mecanismul creditului

revolving. În cazul acestei proceduri, acordul de credit este ferm din partea băncii
creditoare, rolul acesteia fiind de “realimentare a contului de credit” la perioade care
variază între o lună şi 12 luni, de fiecare dată fixându-se şi nivelul dobânzii, în
funcţie de noile condiţii de pe piaţa creditului Beneficiarul creditului acordat prin
acest procedeu are dreptul de a nu mai reînnoi acordul, dacă consideră că noile
condiţii nu îi sunt favorabile8.
În condiţiile instabilităţii accentuate a pieţei financiare s-au impus tehnici
specifice de acordare a creditului, care vizează atenuarea riscului de rată a dobânzii.

7
“Tarnzacţii comerciale internaţionale” de Ioan Popa şi Violeta Ciurel, Editura Economica, pagina 409, 1997
8
“Tarnzacţii comerciale internaţionale” de Ioan Popa şi Violeta Ciurel, Editura Economica, 1997
Pe aceasta cale a apărut creditul revolving. Acest credit permite mobilizarea unui
împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibilie
Tehnica cea mai frecventă este cea a creditelor cu rată flotantă a dobânzii.
Aceasta presupune acordarea unui credit pe termen mediu sau lung, cu o dobândă
care este revizuită periodic, estimativ la trei luni, pentru a se ţine seama de rata
dobânzii pe termen scurt.
Astfel, băncile participante la consorţiu stabilesc costul creditului ca o rată fixă
peste LIBOR, astefl încât să se asigure atât recuperarea costurilor şi obţinerea
profitului bancar, cât şi acoperirea riscurilor estimate.

1.3. Formele asigurării creditelor de export

întâlnite în practica internaţională

Asigurarea creditelor are menirea să ofere protecţie agenţilor economici

împotriva riscurilor specifice exportului. Un contract de export poate avea ca obiect
livrări de mărfuri, executări de lucrări sau prestări servicii, inclusiv cesiuni de licenţe
ori de brevete, în favoarea unor cumpărături sau beneficiari rezidenţi în străinătate.
Când părţile contractante convin ca furniturile (lucrările sau serviciile) care fac
obiectul contractului de export să nu se achite la livrare (executare sau la prestare),
ci după scurgerea unui interval de timp de la acesta, furnizorul acordă
cumpărătorului extern un credit comercial. Consimţind la o asemenea modalitate de
plată, furnizorul îşi asumă atât riscurile exportului pe credit cât şi efectele de
trezorerie ale operaţiei de export cu plata la termen. Întrucât exportul pe credit
blochează o perioadă de timp resursele financiare ale furnizorului, încorporate în
produsele livrate (lucrări executate sau serviciile prestate) pe credit, acesta se vede
adesea obligat să le completeze apelând la un credit bancar.
Creditul-furnizor se acordă, de regulă, pe perioade scurte de timp. În cazul
exportului de valori mari, furnizorul nu îşi poate bloca resursele financiare pe
perioade îndelungate de timp, fără să îşi pericliteze propria sa gestiune financiară.
Drept urmare, cumpărătorul se vede obligat să-şi procure singur resursele de care
are nevoie pentru achitarea importului la livrarea produselor de către furnizor. În
acest scop, el se adresează unei bănci de pe piaţă de pe piaţă ţării furnizorului,
solicitându-i împrumutul de care are nevoie şi care poartă denumirea de credit-
cumpărător. Acesta este formă a creditului finaciar, caracterizată prin aceea că este
legală de o operaţie de export.
La creditul-furnizor, părţile contractante-furnizorul şi cumpărătorul-întocmesc
un singur document (contractul commercial), care cuprinde toate elementele
referitoare la mărfurile livrate: stuctura, cantităţi, preţ, valoare, termene şi modalitate
de plată etc.

La creditul-cumpărător, intervin două documente distincte, şi anume:

➢ contractul comercial, încheiat între furnizor şi cumpărător extern, şi

➢ contractul de împrumut, încheiat între cumpărător (în calitate de beneficiar

al creditului extern) şi banca creditoare.

Exportul se realizează fie prin mijlocirea creditului comercial, acordat de

furnizor partenerului său de afaceri–cumpărătorul extern, fie prin intermediul
creditului-cumpărător, acordat de banca cumpărătorului extern. Ambele forme de
credit de export urmăresc favorizarea schimburilor comerciale în interesul părţilor
contractante şi se acordă de operatori privaţi (furnizori, bănci) în condiţii apropiate
de cele practicate pe piaţă (rată a dobânzii, durată, mod de eşalonare a rambursării
etc.).
Alături de aceste forme de credit, se întâlnesc şi altele cu caracter de ajutor,
acordate de către state, prin guvernele acestora sau prin instituţii publice specializate.
Creditele externe din resurse publice se acorda în condiţii mai avantajoase decât cele
practicate de operatorii privaţi (dobânzi sub nivelul pieţei, termene de rambursare
mai lungi, perioade de graţie etc.).
Creditele-ajutoare din resurse publice se acordă pe baze bilaterale sau
multilaterale, după caz, şi urmăresc favorizarea dezvoltării economice a ţării
beneficiare. Creditele-ajutoare bilaterale sunt legate, adică nu se pot folosi decât
pentru achitarea unor importuri şi servicii din ţara donatoare. Creditele-ajutoare nu
sunt garantate de către asigurătorii de credite, ci rămân în sarcina statului.

Concluzionăm că asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de

riscuri de export, care în cele ce urmează vor fi grupate, pentru o mai uşoară
întelegere, în funcţie de momentul când survine riscul şi de natura acestia.
Privite prin prisma mometului când survin, riscurile acoperite prin asigurarea
creditelor de export se referă fie la perioada premergătoare semnării contractului, fie
la perioada posterioară acesteia.
 Scopul economic al asigurării este de a repune asiguratul în situaţia în
patrimonială în care se afla înainte de producerea daunelor.

1.3.1. Forme de asigurare premergătoare

încheierii contractului de export

Pentru a pătrunde cu produsele sale pe o piaţă străină, un agent economic este

obligat să prospecteze în prealabil acea piaţă, pentru a se convinge dacă şi în ce
condiţii ar putea să exporte pe piaţa respectivă.
Prospectarea pieţei externe reclamă cheltuieli importante din partea
exportatorului potenţial, fără să existe certitudinea că acţiunea sa va fi încununată de
success, adică va face posibilă încheierea de contracte de export. Chiar dacă în unele
ţări există practica suportării de către stat a unei părţi din cheltuielile de prospectare,
totuşi pentru cheltuielile care rămân în sarcina agentului economic, riscului
insuccesului comercial al acţiunii de prospectare nu poate fi neglijat. Pentru
protejarea sa împotriva unui asemenea risc, exportatorul potenţial poate încheia o
asigurare de prospectare la un organism specializat în astfel de asigurări.
În cazul unor obiective importante vizând livrări de produse, executări de
lucrări sau prestări servicii peste granită de valori mari, concurenţa internaţională
capătă forme deosebit de ascutiţe. Pentru a se plasa pe o poziţie cat mai avantajoasă
în competiţia la care participă, unii agenţi economici prezintă oferte ferme valabile
o anumită perioadă de timp. Modificarea condiţiilor economice (referitoare la preţ,
dobândă curs de schimb valutar, modalităţi de finanţare etc.) în perioada de
valabilitate a ofertei ferme, faţă de cele avute în vedere la întocmirea acesteia, poate
să antreneze, pentru agentul exportator, în cazul adjudecării comenzii, o pierdere ce
nu poate fi recuperată de la importator. Ofertantul este obligat să depună o cauţiune
în favoarea cumpărătorului care să-i garanteze acestuia din urmă că ofertantul, în
ipoteza adjudecării tranzacţiei, va semna contractul extern în condiţiile prevăzute în
oferta prezentată.
 În astfel de situaţii, se pot încheia asigurări împotriva riscurilor9 pe care le
incumbă remiterea, de către exportator, de oferte ferme pe perioade îndelungate de
valabilitate.

1.3.2. Forme de asigurare posterioare

încheierii contractului de export

După încheierea contractului de export pot să survină două categorii de riscuri,

şi anume:

➢ Unele în intervalul de timp cuprins între momentul semnării contractului de

export si cel al livrãrii la extern a produselor comandate, însoţite de documentele
legale;

➢ Altele în perioada de la livrarea pe credit a produselor şi până la încasarea

contravalorii acestora.

În perioada producerii propriu-zise a bunurilor care fac obiectul contractului

(fabricarea bunurilor ce urmează a fi exportate, executarea unor lucrări de
construcţie montaj, amenajări teritoriale, foraje de explorare sau de exploatare,
lucrări agricole sau forestiere, realizarea unor obiective la cheie, prestarea unor
servicii etc.), pentru exportator subzistă riscul întreruperii contractului din motive ce
îi scapă de sub control. În măsura în care bunurile, lucrările sau serviciile comandate
au caracter de unicat, şi după terminare nu mai pot fi valorificate către alţi
beneficiari, întreruperea contractului generează pierderi pentru exportator.
Riscul înregistrării de pierderi pentru exportator, în faza derulării contractului,
poartă denumirea de risc de fabricaţie. Dacă exportatorul a depus o cauţiune în
favoarea cumpărătorului care să garanteze, în caz de necesitate, restituirea avansului
achitat la perfectarea contractului sau o garanţie de calitate, atunci exportatorul
pierde dreptul asupra garanţiei.

9
Legea pentru Constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de
asigurare, publicată în Monitorul Oficial numărul 148 din 7 iulie 1930, cu modificările
publicate în Monitorul Oficial numărul 83 din 9 aprilie 1931, numărul 108 din 2 mai 1932 şi numărul 85 din 10
aprilie 1936.
 În cazul lucrărilor de cooperare economică internaţională (executarea de
exportator a unor obiective la cheie în străinătate sau a unor lucrări cu ajutorul
echipamentelor, maşinilor şi materialelor sale şi care urmează a fi repatriate după
executarea contractului), există riscul ca acele valori materiale aprţinând
exportatorului să nu mai poată fi readuse în ţara de origine din motive politice.
În decursul contractului comercial, perioada de fabricaţie se poate întinde pe o
perioadã îndelungată de timp. În condiţii de inflaţie creşterea rapidă a preţurilor
interne ar putea să ridice întratât costurile de fabricaţie ale furniturii, încât contractul
să înregistreze pierderi în loc de beneficii. Riscul majorării preţurilor interne poate
fi protejat printr-o garanţie a riscurilor economice.
Dupa livrarea produselor (predarea lucrărilor executate sau prestarea
serviciilor) către partenerul extern, pentru furnizor apare riscul de neplată la termen
a contravalorii acestora de către clientul extern10.
Societatea de asigurare clasică sau un organism de asigurare specializat, care
acţionează din ordinul şi pentru contul statului (exemplu: COFACE, Hermes,
Ducroire etc.), poate să protejeze exportatorul împotriva unui asemenea risc.
Garantarea riscului de credit se acordă de către asigurătorul creditului fie
exportatorului (în cazul creditului-furnizor), fie băncii (în cazul creditului-
cumpărător).
Cauţiunile depuse de exportator în favoarea cumpărătorului, prin care
garantează buna calitate a executării contractului sau restituirea avansului primit de
la cumpărător, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către furnizor, pot
fi valorificate în condiţiile stabilite.
În aceasta fază a derulării contractului de export, mai poate suferi în afara
riscului de neplată a furniturii, şi riscul schimbului valutar. Chiar dacă clientul
(debitorul) extern şi-a onorat la termen angajamentul asumat faţă de furnizor (în
cazul creditului furnizor) sau faţă de bancă (în cazul creditului-cumpărător), asupra
exportatorului poate să planeze riscul înregistrării unei pierderi rezultate din
diferenţa dintre cursul valutar existent la incheierea contractului şi cel practicat la
achitarea creditului. Împotriva riscului de schimb valutar, exportatorul poate să
încheie o asigurare care să îl protejeze în astfel de împrejurări.
Până aici riscurile creditului la export au fost abordate prin prisma momentului
când acestea se manifestă. O altă abordare vizează natura riscurilor respective, care
face deosebire între riscurile comerciale, riscurile police şi riscurile valutare sau
economice.

Riscurile comerciale sau riscurile de plată sunt legate de comportamentul

cumpărătorului faţă de furnizorul său. Când cumpărătorul extern este o persoană

10
“Asigurări şi reasigurări”, Iulian Văcărel, Editura Bucuresti, pagina 281
fizică sau juridical privată, aceasta prezintă riscul de neplată. Împotriva
cumpărătorului privat se poate introduce acţiune în justiţie, pentru a se obliga să-şi
respecte angajamentul asumat prin contract. În schimb, împotriva cumpărătorului
public, care se derobează de la îndeplinirea obligaţiilor contractuale ce şi-a asumat,
nu există cale de atac în justiţie. Din aceastã cauză, riscul de neplată din partea
cumpărătorului privat este considerat risc comercial, în timp ce acelaşi risc,
porvenind din partea unui cumpărător de drept public, este considerat ca fiind risc
politic.

Riscuri politice. Noţiunea de risc politic are o sferă largă de cuprindere, în care
intră:

➢ Riscul politic propriu-zis, ca şi riscul de neplată din partea cumpărătorului

public;

➢ Riscul de netransfer al valutei catre furnizor (creditor).

Riscul politic propriu-zis se referă la război, război civil, revoluţie, rebeliune

etc., ca şi la actele (deciziile) autorităţiilor publice (naţionalizare, rechiziţie,
sechestrare, interzicerea sau restrângerea importului anumitor produse, limitarea
transferului valutar interzicerea repatrierii activelor aparţinând unor persoane străine
etc.), care împiedică executarea contractului. Caracter politic poartă şi măsura luată
de o autoritate publică din ţara exportatorului, de a interzice exportul unui anumit
produs contractat şi aflat în perioada de fabricaţie. Adesea, executarea unui contract
poate fi zădărnicită de măsurile luată de o ţară terţă.
Unele organisme de asigurare (COFACE) asimileazã riscul de neplată a unui
contract de export încheiat cu un partener de drept public, cu riscul politic.
Riscul de netrasfer al valutei către exportatorul care a acordat un credit-furnizor
sau către banca creditoare (în cazul creditului-cumpãrãtor) apare atunci când
furnizorul nu poate intra în posesia valutei reprezentând contravaloarea exportului
său, întrucât autoritatea monetară nu transferă suma datorată de agentul importator
furnizorului său (sau băncii sale) şi pentru care el a depus echivalentul în moneda
locală. Refuzul de transfer de valută, în ochii furnizorului (creditorului), capătă
caracterul unui risc politic, fiind generat de o măsură luată de o autoritate publică,
iar nu de incapacitatea de plată a clientului său.

Riscurile catastrofale. Unii asigurători de credite la export asimilează

catastrofele naturale (cutremur de pământ, inundaţie, ciclon, erupţie vulcanică etc.),
produse pe teritoriul altei ţări (decât cea a exportatorului), riscului politic.
 În cazul unei catastrofe (cutremur de pământ, inundaţie, ciclon etc.) un
asigurător obişnuit acoperă dispariţia sau avarierea bunurilor asigurate, iar un
asigurător de credite la export acoperă imposibilitatea cumpărătorului de a intra în
posesia bunurilor comandate sau de a le achita la scadenţă.

Riscurile valutare sau economice11. Alături de riscurile comerciale, politice,

catastrofale sau de forţă majoră, mai sunt şi riscurile valutare sau economice, în care
întră:

➢ Riscul de schimb valutar;

➢ Riscul creşterii costurilor de producţie ale produsului care face obiectul

exportului;

➢ Riscul fluctuării ratei dobânzii.

Riscul de schimb valutar12 apare când moneda ţării exportatorului si moneda

ţării importatorului nu sunt legate între ele printr-un raport de schimb fix. Din această
cauză cursul la care se efectuează schimbul celor două monede poate să modifice de
la o perioadă la alta, provocând efecte positive sau negative pentru exportator.
Pentru a se proteja împotriva riscului de schimb valutar, exportatorul care vinde
cu plata la termen, ca şi banca creditoare a acordat un împrumut importatorului poate
să recurgă la diverse soluţii.

Este vorba despre următoarele posibilităţi:

a. Să elibereze tranzacţia în moneda clientului său sau într-o altă monedă, astfel
încât riscul de schimb valutar aferent angajamentului de plată exprimat într-
o altă monedă decât cea naţională;

b. Să compenseze riscul de schimb aferent creaţiei sale. Ca să reuşească, acestă

soluţie trebuie să opereze cu sume identice (de încasat din străinătate şi de
plătit către străinătate), scadente la aceeaşi data şi să prezinte acelaşi risc de
schimb valutar sau unul apropiat;

11
“Sigma”, numărul 11, noiembrie 1986, Bilan international des sinistres majeurs et des catastrophes 1970-1985,
Schweizer Rück, Bayerische Rück.
12
“Sigma”, numărul 5, mai 1986.
 c. Exportatorul să vândă produsul său la un curs dinainte fixat. Procedând în
acest fel, exportul evită riscul înregistrării unei inflaţii negative din fluctuarea
cursului valutar, dar şi pe cel al realizării unei influenţe favorabile.

Fiecare dintre aceste soluţii prezintă avantaje şi dezavantaje şi uneori întâmpină

dificultăţi tehnice de aplicare. De aceea, exportatorul se adresează adesea unui
asigurător de credite la export, pentru ai oferi protecţia necesară împotriva acestui
risc. În plus, exportatorul este supus riscului de schimb valutar nu numai atunci când
vinde cu plata la termen, exprimată într-o altă monedă decât a sa, dar şi atunci când
încheie el însuşi contracte de subantrepriză cu plata la termen în moneda ţării
subantreprenorului sau într-o altă monedă. Asiguratorul de credite la export acoperă
riscurile de schimb valutar ce apar în ambele împrejurări.

Riscul creşterii costurilor de fabricaţie ale produsului care face obiectul

exportului apare ca urmare a fenomenelor inflaţioniste ce se manifestă pe piata ţării
exportatorului. La produsele cu ciclul lung de fabricaţie, acest risc este deosebit de
pronunţat şi poate face ca creşterea costurilor să fie atât de alertă încât să depăşească
marja luată în antecalcul, iar afacerea să se soldeze cu pierdere. Dacă exportatorul,
din motive de prudenţă, include în costuri o marjă mai mare, poate ajunge la un nivel
al preţului de ofertă care îl face necompetitiv. Dacă exportatorul solicită includerea
în contractul comercial a unei clauze de revizuire a preţului, această soluţie s-ar putea
să nu îi convină importatorului.
Pentru protejarea intereselor sale, exportatorul solicită asigurătorului creditelor
la export o asigurare împotriva riscurilor economice.

Riscul fluctuării ratei dobănzii subzistă atât la creditul furnizor, cât şi la

creditul cumpărător. Când se fixează rata dobânzii pe care importatorul o va plăti
exportatorului pe perioada valabilităţii creditului-furnizor sau băncii creditoare pe
perioada valabilităţii creditului-cumpărător, furnizorul (respectiv banca) trebuie să
ţină cont de nivelul dobânzii la care acesta (aceasta) va putea să-şi procure banii
necesari pentru refinanţare.
Dacă dobânda pieţei manifestă tendinţe de majorare, de lucrul acesta trebuie să
ţină seamă la încheierea contractului de împrumut cu dobândă fixă. La un contract
cu dobândă fixă, există riscul ca dobânda pieţei să fie superioară celei fixe prevăzute
în contract, lucru care îl dezavantajează pe exportatorul-creditor sau pe banca
creditoare.
Pentru protejarea exportatorului şi a băncilor de riscul fluctuării dobânzii la
creditele acordate de aceştia, se aplică soluţii diferite. În unele ţări, mecanismele de
refinanţare a exportului cu rate ale dobânzii fixe sunt administrate de instituţii
publice. În asemenea împrejurări, statul suportă o parte din dobânda pe care trebuie
să o plătească exportatorului când se împrumută pe piaţă pentru a-şi completa
resursele sale financiare; o altă soluţie constă în stabilirea dobânzii percepute de
bănci de la clienţii lor externi. Diferenţa dintre dobânda pieţei (mai mare) şi dobânda
fixată, incasată de la clientul extern se suportă de către stat pe toată durata de
valabilitate a contractului de credit.
Indiferent de formele organizatorice si de statutele lor juridice, organismele
specializate în asigurarea creditelor de export-import încheie aproximativ aceleaşi
genuri de asigurări, folosesc aceleasi tipuri de poliţe, practică prime de asigurare
diferenţiate etc.

Pe lângă asigurările având trăsături caracteristice identice, denumite standard,

unele organisme de asigurare specializate mai practică si alte tipuri de asigurare.
Pentru o ilustrare se exemplifică următoarele asigurări:

➢ Export Credit Guarantee Departament (ECGD) din Marea Britanie încheie

asigurări pentru garanţii împotriva pretenţiilor nejustificate ale cumpărătorilor,
asigurări pentru investiţiile din străinătate, asigurări împotriva riscului care poate să
apară ca urmare a fluctuaţiei cursului de schimb al valutei în care se efectuează plata.

➢ Instituto nazionale delle assicurazione şi Sezione speciale per assicurazione

del credito all’esportazione din Italia încheie asigurări pentru: riscurile de schimb
valutar, garanţii, investiţii directe în străinătate, studii de piaţă, contracte publice etc.

➢ COFACE din Franţa încheie asigurători pentru riscuri valutare, asigurări

împotriva creşterii costurilor de fabricaţie ale produsului destinat exportului, ca
urmare a inflaţiei, asigurări pentru garanţii;

➢ NCM din Olanda încheie asigurări pentru riscul de schimb valutar, asigurări
suplimentare pentru garanţii şi contragaranţii, asigurări pentru utilaje de construcţii;

➢ Hermes din Germania încheie asigurări pentru contractile de leasing, asigurări

privind investiţiile de capital, asigurări pentru garanţii, asigurări pentru riscurile de
schimb valutar13.

Indiferent de formele organizatorice, prin activitatea pe care o desfăşoară, prin

formele de asigurare pe care le încheie, prin facilităţile pe care le acordă, organismele
specializate urmăresc promovarea exportului ţărilor lor, pătrunderea produselor
ţărilor pe noi pieţe, furnizarea sprijinului de care au nevoie agenţii economici din

13
A se vedea: Geneviève Barral, “L’assurance des credits à l’exportation”, Paris, Nathan-Economie, 1987.
ţările lor pentru creşterea competitivităţii şi siguranţei exportului pe pieţe externe
etc.
Asigurarea creditului la export are anumite limite, adică acordă protecţia
cuvenită asiguratului în limitele şi în condiţiile stabilite.
Astfel, pierderea suferită de asigurat trebuie să rezulte dintr-un risc cuprins în
asigurare; indemnizaţia cuvenită asiguratului se achită acestuia la expirarea
termenului de aşteptare, deoarce neplata creanţei poate să fi fost provocată de cauze
care nu ţin de incapacitatea de plată a clientului, ci de dificultăţi tehnice, trecătoare;
o parte din risc (de ordinul câtorva procente) rămâne în sarcina asiguratului; operaţia
de export-import trebuie să se fi făcut cu respectarea reglementărilor de comerţ
exterior ale ţării importatoare; asigurarea creditului la export nu acoperă pierderile
decurgând dintr-un litigiu existent între furnizor şi cumpărător sau între
împrumutător şi împrumutat.
Asigurarea creditului de către stat se poate face numai atunci când operaţia
prezintă interes pentru economia naţională.
Asigurarea reprezintă procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare,
păstrării integrităţii bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice, împotriva
anumitor evenimente care le-ar putea afecta viaţa14.
Sporirea şi amplificarea riscurilor din comerţul internaţional au determinat
luarea de măsuri effective de sprijinire a comerţului respectiv prin intermediul
asigurării creditelor de export. În majoritatea ţărilor au fost create: Departament în
cadrul unor ministere (Elveţia: Biroul pentru Garantarea Creditelor de Export);
Societăţi pe acţiuni cu capital de stat (Franţa: COFACE); Organisme publice (Italia:
S.A.C.E.); Bănci de tip Eximbank (Statele Unite ale Americii, Japonia).
Majoritatea acestor instituţii asigură activitatea de comerţ exterior împotriva
riscurilor politice15, riscuri de transfer al sumelor datorate şi riscuri comerciale pe
termen mediu sau lung16.

În urma tuturor informaţiilor menţionate până aici se observă că un rol

important în tehnica de creditare revine sistemului de asigurare şi de garantare a
creditelor de export.

14
Decretul nr.38/1952 privind unele asigurări şi înfiinţarea Administraţiei Asigurărilor de Stat: Decretul nr.
146/1955 pentru asigurarea bunurilor aparţinând gospodăriilor agricole colective. Decretul nr.47/1971 cu
privire la asigurările de stat, cu modificările sale ulterioare, republicate in Buletin official al Republicii
Socialiste România nr. 13 din 27 februarie 1988; Lege privind asigurările în România nr. 136 din 29
decembrie 1995, publicată în Monitorul oficial, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995.
15
Riscurile politice sunt, de fapt, riscuri de neplată care rezultă din restricţiile impuse de autorităţile guvernamentale
din ţara debitorului.
16
“Tranzacţii internaţionale”, Popa Ioan, Editura Recif, Bucureşti, 1992
 Se menţionează faptul că asigurarea creditelor constă în asumarea de către o
instituţie specializată a obligaţiei de a rambursa furnizorului autohton creditul
acordat de acesta beneficiarului străin, în cazul în care respectivul credit nu a fost
rambursat din diverse cauze.

Riscurile de natură comercială şi politică nu sunt acoperite integral de asigurare,

furnizorul preluând astfel o parte din risc, numită franşiză. Instituţia care asigură
creditul primeşte o primă de asigurare din partea celui care a cerut asigurarea.

Exportatorul sau banca finanţatoare cer importatorului beneficiar de credite

diverse garanţii pentru eliminarea sau diminuarea riscului nerambursării. Acestea
pot îmbrăca forma scrisorilor de garanţie, a avalizării tratelor, a instituirii de ipoteci
sau gajuri.

Ca o concluzie, se afirmă că în derularea relaţiilor de comerţ exterior sunt

iminente riscurile, indifferent de natura pe care o au. În cazul nostru exportul de
bunuri poate fi afectat de riscul neprimirii contravalorii mărfurilor sau cu riscul
întârzierii plăţii17. Aceste riscuri sunt datorate dificultăţilor financiare ale
cumpărătorului, măsurilor financiare şi monetare restrictive luate în ţara
importatorului distorsiunilor intervenite pe lanţul instituţiilor implicate în realizarea
relaţiilor de plată.

În aceste condiţii, importatorul poate fi afectat de riscuri cauzate de

nerespectarea clauzelor contractuale de către exportator, de dificultăţi în derularea
plăţilor.

17
“Relaţii valutar financiar monetare”, Paul Bran, capitolul 13.