STATUL ÎN ECONOMIA MODERNĂ

Educaţia, îngrijirea sănătăţii, protecţia faţă de concetăţenii agresivi,

incendii, ori calamităţi, sistemul de justiţie şi multe altele sunt furnizate
de către administraţia publică pe baza finanţării bugetare.

De ce furnizează statul aceste bunuri?

Ce activităţi trebuie finanţate de la buget?

Eşecul pieţei

• pieţele asigură reglarea sistemului economic prin stabilirea preţurilor

de echilibru ca urmare a jocului concurenţei;
• pentru a funcţiona cât mai eficient pieţele trebuie să fie cât mai
apropiate de concurenţa perfectă;
• lăsat să funcţioneze fără restricţii, sistemul piaţă nu va fi suficient de
eficient. Va exista tendinţa de a se produce prea mult din anumite
bunuri şi prea puţin din altele.

Eşecul pieţei = ansamblul de situaţii în care nu sunt îndeplinite condiţiile

necesare obţinerii unei soluţii privind funcţionarea eficientă a pieţelor.

Esenţa eşecului pieţei constă în inabilitatea indivizilor de a coopera.

Cooperarea = asigurarea criteriului Pareto de eficienţă: îmbunătăţirea

utilităţii unui individ nu trebuie să diminueze utilitatea nici unui alt
individ.

Factorii care provoacă eşecul pieţei sunt:

a) existenţa bunurilor publice şi externalităţile;
b) concurenţa imperfectă;
c) informaţia incompletă;
d) incertitudinea.

⇒ apar costurile de tranzacţie: costurile de informare, costurile de

decizie, costurile de negociere, costurile legale necesare încheierii
contractelor (de ex., va fi costisitor atât pentru consumatori, cât şi pentru
producători să se informeze despre intenţiile lor reciproce).
• pieţele se îndepărtează de condiţiile necesare funcţionării eficiente ⇒
funcţia alocativă a statului (Musgrave1) pentru a corecta efectele
negative.

• eşecul pieţei în asigurarea echităţii, justiţiei sociale privind distribuţia

veniturilor şi bogăţiilor ⇒ funcţia distributivă a statului (Musgrave) -
intervenţia pentru a aduce această distribuţie în limite sociale
rezonabile.

• manifestarea inflaţiei, şomajului, stagnării creşterii economice,

dezechilibrelor balanţei de plăţi ⇒ funcţia de stabilizare a statului.

• pentru asigurarea disciplinei contractuale, menţinerea

comportamentelor individuale în limitele impuse de societate ⇒
funcţia regularizatoare a statului prin organizarea sistemului juridic.

• dacă piaţa ar fi perfectă şi completă în sensul întrunirii tuturor

caracteristicilor necesare funcţionării eficiente, şi dacă nu s-ar pune
problema coordonării acţiunilor indivizilor ⇒ funcţiile guvernului s-ar
limita doar la redistribuirea veniturilor şi la asigurarea justiţiei sociale.

1. Funcţia alocativă a statului

Un element fundamental al sistemului economiei de piaţă este

proprietatea particulară asupra capitalului.

Pentru ca pieţele să funcţioneze eficient este necesar ca drepturile de

proprietate să fie bine definite.

• proprietatea individuală: conferă unui individ dreptul de proprietate

asupra unui bun şi implicit dreptul de a exclude alţi indivizi de la
beneficiile furnizate de acel bun
• proprietatea comună: un grup de persoane au dreptul nerestricţionat
de a beneficia de obiectul acelei proprietăţi; nimeni nu poate vinde
dreptul său la beneficii altui membru din grup şi nici nu poate exclude
vreun membru de la beneficiile bunului.

1
R. A. Musgrave, A.T. Peacock, Classics in the Theory of Public Finance, Macmillan, London, 1958
 Tragedia proprietăţii comune (tragedy of commons) (Hume)

• un număr de indivizi (vecini) au acces la o pajişte aflată în proprietate

comună.
• fiecare individ are voie să-şi pască animalele şi nici un individ nu are
dreptul să vândă pajiştea, sau părţi din aceasta; deoarece nici un
individ nu are voie să vândă altuia dreptul de utilizare a pajiştii,
rezultă că nu poate exista nici un schimb.
• pajiştea fiind un bun liber indivizii vor avea tendinţa să o folosească în
exces ⇒ deteriorarea rapidă a acesteia.
• dacă un individ doreşte să introducă un sistem de drenare, sau altă
măsură care ar îmbunătăţi calitatea pajiştii, ceilalţi vor beneficia de
rezultate fără să suporte costurile.
• în cazul unui grup mic se poate negocia mai uşor o soluţie pentru
rezolvare problemei. Dacă grupul este mare obţinerea unui consens
este costisitoare ⇒ costurile de tranzacţie şi de luare a deciziei sunt
mari.

În absenţa unei reguli de utilizare interesele individuale ale fiecărui

individ pot intra în conflict.

Conceptul pasagerului clandestin (free rider)

• pasager clandestin este un individ care nu-şi prezintă corect intenţiile

de a beneficia de un bun aflat în proprietate comună şi prin urmare nu
plăteşte pentru aceste beneficii.
• pentru fiecare membru al grupului este raţional să fie pasager
clandestin; dacă toţi membrii grupului vor juca rolul pasagerului
clandestin în final nici unul dintre ei nu va mai putea beneficia de
proprietatea comună, ca urmare a deteriorării acesteia.
• Pasagerul clandestin presupune că toţi ceilalţi membri ai grupului nu
vor juca acelaşi rol.
• Indivizii constată că este în interesul lor să nu furnizeze informaţii
false celorlalţi. În cazul unui bun privat intenţia de a trişa scade pe
măsură ce grupul consumatorilor creşte.

Drepturile de proprietate comună sunt utilizate până la punctul în

care utilitatea marginală egalizează preţul. Astfel de drepturi sunt de dorit
acolo unde nu sunt implicate resurse rare; acolo unde sunt implicate
resurse rare astfel de drepturi produc o utilizare ineficientă a resurselor:
utilizarea excesivă; epuizarea prematură a resurselor naturale şi congestia.
 Comportamentul nereglementat al interesului individual de
maximizare a utilităţii individuale va avea ca rezultat o deteriorare a
resursei comune; piaţa nereglementată eşuează în realizarea unei
alocări eficiente a rezultatelor în sens Pareto.

David Hume: rolul statului este de a reglementa comportamentul

individual astfel încât să se reducă tragedia proprietăţii comune; rolul
guvernului este de a aloca utilizarea în timp a resurselor astfel încât să
asigure maximizarea interesului tuturor membrilor grupului.

Soluţia pieţei ar putea fi îmbunătăţită numai dacă fiecare individ

cooperează. Statul poate oferi o soluţie deoarece el dispune de forţă
coercitivă. Coerciţia este văzută în sens benefic şi anume ca alocarea
resurselor pe care statul le produce să fie o îmbunătăţire în sens Pareto a
rezultatului necooperant.

Thomas Hobbes: este în interesul indivizilor să încheie un contract social

implicit şi să se supună puterii de reglementare a statului; este necesară
intervenţia statului pentru a restrânge pasiunile naturale ale oamenilor
pentru violenţă.

⇒ necesitatea proprietăţii publice sau proiectarea unui sistem de vânzare

de francize urmată de reglementarea utilizării resurselor comune.

Conceptul de bun poziţional (Hirsch)

• bunuri care au oferta insuficientă şi a căror producţie nu poate fi

mărită cu uşurinţă: anumite profesii controlate de asociaţii
profesionale, localizări geografice de o valoare mare etc.
• există o mare rivalitate şi o puternică concurenţă pentru bunurile
poziţionale: dacă un consumator deţine mai mult dintr-un astfel de
bun, un alt individ va deţine mai puţin.
• dacă mai mulţi indivizi vor obţine acces la bunuri poziţionale apare
congestia, valoarea bunului se va diminua şi nici un individ nu va avea
un beneficiu de pe urma bunului.

Trebuie să se implice statul în gestionarea bunurilor de poziţie?

Bunurile publice pure

Paul Samuelson: consumul unui individ nu duce la scăderea consumului

altui individ2: pacea şi securitatea unei comunităţi, apărarea naţională,
sistemul juridic, controlul poluării aerului, iluminatul stradal, televiziunea
publică.

• pe măsură ce se adaugă mai mulţi indivizi unui grup care consumă un

bun public, calitatea acestuia poate să scadă.

Bunurile publice ≠ bunurile în proprietate comună.

• Bun privat:
n
X j = ∑ X ij
i =1

volumul total al bunului Xj este suma cantităţilor consumate

(deţinute) de fiecare consumator i; bunul privat se împarte în
totalitate între mai mulţi consumatori.

• Bun public pur:

Xn+j = XIn+j

fiecare individ i are disponibil pentru consum volumul total al

bunului public pur Xn+j. Bunul public este indivizibil în raport cu o
mulţime de indivizi.

2
P. A. Samuelson, The pure theory of public expenditure, în Review of Economics and Statistics, 26,
November, 1954
Non-exclusivitatea Non-rivalitatea

• bun privat pur: individul care deţine
drepturile de proprietate este singurul
care se bucură de beneficiile bunului;
poate exclude alţi indivizi de la aceste
beneficii.
• bun public pur: excluziunea nu mai este
posibilă.
• gradul de excluziune depinde de
caracteristicile tehnice ale bunului şi de
resursele de care dispune producătorul
pentru a preveni accesul celor care nu
plătesc.
• costul marginal al adăugării unui nou
consumator este zero; ex: un pod
neaglomerat
• bunurile non-rivale nu sunt în mod
necesar non-exclusive.
• o resursă aflată în proprietate comună
reprezintă un caz de bun non-exclusiv
care are proprietatea de rivalitate în
consum.
• din perspectiva maximizării profitului,
bunurile non-rivale nu sunt de dorit, căci
ar însemna preţ zero (cost marginal =
preţ) ⇒ bunurile nu vor fi furnizate.

Bunurile publice şi eşecul pieţei

• Caracteristica de non-exclusivitate a bunului public pur: nici un

producător care urmăreşte maximizarea profitului nu va fi stimulat să
ofere un astfel de bun (deoarece nu poate exclude de la consum pe cei
care nu plătesc).
• Furnizarea privată a unui bun non-rival implică suportarea unui preţ;
acesta va descuraja utilizarea excesivă a bunului ⇒ rezultatul este
ineficient Pareto.
• Pentru un grup mare de consumatori bunurile publice pure sunt
furnizate via buget (nu presupune neapărat că bunurile sunt produse de
sectorul public). Ex.: Serviciul Naţional de Sănătate al Marii Britanii.

Externalităţile şi bunurile mixte

W. Baumol, W. Oates: externalitatea este prezentă “când o anumită

utilitate individuală (A) sau o relaţie de producţie include variabile reale
ale căror valori sunt alese de alţii… fără o atenţie particulară la efectele
asupra bunăstării lui A”.3
Ex.: fumul degajat de anumite fabrici.

• externalităţi tehnologice: rezultate ale consumului sau producţiei

desfăşurate de un grup şi care afectează consumul sau producţia altor
grupuri umane.
• externalităţi pecuniare: comportamentul de producţie şi/sau de
consum al unui grup de oameni influenţează un ansamblu de preţuri
din economie şi prin aceasta modifică restricţiile bugetare ⇒ este

3
W. J. Baumol, W.E. Oates, The Theory of Environmental Policy, Cambridge University Press, 1975
 afectată bunăstarea altor grupuri. Ex.: expansiunea unei industrii
produce creşterea preţurilor pentru unii factori de producţie utilizaţi în
alte industrii.

Heller, Starrett: “Externalităţile (sunt) aproape sinonime cu non-

existenţa pieţelor. Definim o externalitate ca fiind o situaţie în care
economia privată nu reuşeşte să aibă suficientă iniţiativă pentru a crea o
piaţă potenţială pentru un anumit bun, iar non-existenţa acestei pieţe
produce pierderi ale eficienţei în sens Pareto.4

• costuri sociale: costurile sociale ale producţie fabricii sunt date de

costurile producătorului (costurile private) plus costurile externalităţii.
• beneficii sociale.

Datorită faptului că drepturile de proprietate nu sunt bine definite, iar

externalităţile nu sunt exclusive, indivizii nu pot internaliza efectele
externalităţilor prin tranzacţii private ⇒ funcţia alocativă a statului.

Abordări:

Arthur Cecil Pigou5: impozitarea poluatorului până când externalitatea

devenea zero; există costuri de oportunitate date de pierderile beneficiilor
private asociate externalităţii ⇒ nivelul optim al externalităţii este diferit
de zero.

• dezeconomii externale: statul încearcă să contracareze eşecul pieţei

prin reducerea volumului producţiei acelor bunuri care sunt
excedentare.
• economii externale: statul va lua măsuri pentru a încuraja producerea
bunurilor insuficiente.

Externalităţile generează costuri şi beneficii care nu sunt incluse în

preţurile pieţei ⇒ semnalele furnizate de preţuri sunt distorsionate, iar
deciziile luate pe baza lor nu vor reflecta pe deplin valoarea resurselor
utilizate.

4
W. P. Heller, D. A. Starrrett, On the nature of externalities, Academic Press, 1976
5
A.C. Pigou, A study in public finance, Macmillan, London, 1928
 Exemplu

Fie un combinat petrochimic care are ca externalitate ploile acide.

O = CMP + CME
Pret,
Cost Oferta = Costurile marginale
private (CMP)

C = beneficii marginale private

0 Q1 Q1 Q
P1
P

Nivelurile
P
de
poluare

Abordarea pigouviană a poluării

Costurile marginale reprezintă oferta bunului. La aceste costuri se adaugă costurile
externale, datorate ploilor acide, suportate de societate. Considerând că aceste costuri sunt
de E unităţi monetare, nivelul costurilor externale/de mediu va fi CME (costurile marginale
externale). Dacă se iau în considerare costurile de mediu, societatea va prefera nivelul de
producţie Q1 pentru produsele petroliere în loc de nivelul Q. Această restrângere a
producţiei va avea ca efect diminuarea nivelului poluării de la P la P1. Guvernul poate fie
să reglementeze activitatea, stabilind standarde care să determine întreprinderea poluatoare
să producă cantitatea Q1, fie să vândă drepturi de proprietate asupra mediului la un preţ
care să acopere costurile marginale de mediu (întreprinderea internalizează costurile sale
externale).

Este oare necesară intervenţia statului pentru toate cazurile de

externalităţi?

Ronald Coase: dacă costurile de tranzacţie sunt zero (sau scăzute), va

exista o soluţie privată negociată voluntar care să rezolve problema. În
plus, rezultatul este invariant în raport cu modul de definire a drepturilor
de proprietate.
Ex.: o întreprindere poate avea drepturi asupra mediului şi implicit
drepturi de a polua la un anumit nivel. Consumatorii preocupaţi de
calitatea mediului natural vor răscumpăra aceste drepturi de la
întreprindere, reducând astfel nivelul poluării.

Teorema lui Coase: nu contează cui îi sunt atribuite drepturile de

proprietate, rezultatul în materie de poluare va fi acelaşi şi va fi mereu
diferit de zero. Acest lucru este valabil în condiţii de costuri de tranzacţie
nule.

Exemplu

Fie o întreprindere care poluează o zonă rezidenţială.

Cerere,
Costuri

CME

A
B C = BMS
C

QD QS Qp Q

ED ES EP

Soluţia lui Coase privind problema poluării

Dacă întreprinderea deţine drepturi asupra mediului înconjurător din zonă, va fixa nivelul
producţie la Qp, pentru a-şi maximiza profitul (corespunzător intersecţiei curbei costului
marginal privat – CMP al întreprinderii, cu nivelul preţului). Nivelul poluării este Ep.
Proprietarii caselor din zonă vor negocia cu proprietarii întreprinderii. Pentru
întreprinderi, orice reducere a nivelului producţie sub limita QP le va reduce profitul.
Proprietarii suportă costuri date de costul marginal al externalităţii (CME). Aceştia vor fi
dispuşi să plătească proprietarilor întreprinderii o sumă echivalentă pierderilor de profit,
astfel încât aceştia să-şi reducă nivelul producţie la QS. QS corespunde intersecţiei curbei
costului marginal social (CMS) cu preţul pieţei. Nivelul poluării va fi ES. Dacă drepturile
de proprietate asupra mediului sunt atribuite proprietarilor caselor, aceştia pot impune un
nivel de producţie QD. Întreprinderea este departe de nivelul producţie optime. Proprietarii
întreprinderii vor propune plata anumitor compensaţii băneşti pentru a-şi reduce pierderile
de profit. Nivelul producţiei va fi QS (la intersecţia costului marginal social – CMS cu
preţul). Soluţia obţinută este independentă de modul de atribuire a drepturilor de
proprietate asupra mediului din zonă.
 Soluţia lui Coase poate fi aplicată în practică numai acolo unde
drepturile de proprietate şi contractele aferente pot fi specificate clar
şi cu costuri rezonabile, fără să apară situaţii de tip pasager
clandestin..

Bunuri publice şi private. Caracteristici

Exclusive
Bunuri private pure
1. Costurile de excluziune sunt scăzute
2. Sunt produse de firme private
3. Sunt distribuite via pieţe
4. Sunt finanţate din veniturile din
vânzări
Rivale
Non-exclusive
Bunuri mixte
1.Bunuri ale căror beneficii sunt consumate
în mod colectiv, dar care sunt subiectul
congestiei.
2. Sunt produse de firme private sau direct
de către sectorul public

3. Sunt distribuite via pieţe sau direct via

Exemple: alimente, încălţăminte bugete publice
4. Sunt finanţate din veniturile din vânzări,
sau din impozite pe venituri

Exemple: parcuri publice, resurse în

proprietate comună, bazine de înot publice

Bunuri mixte Bunuri publice pure

1. Bunuri private cu externalităţi 1. Costuri ridicate de excluziune
2. Sunt produse de firme private 2. Sunt produse direct de guvern sau de
Non-rivale

3. Sunt distribuite via pieţe cu subsidii firme private sub contract cu guvernul
sau impozite corective 3. Sunt distribuite via bugetul public
4. Sunt finanţate din veniturile din 4. Sunt finanţate din impozite obligatorii
vânzări pe venituri

Exemple: sisteme de transport, servicii Exemple: Apărarea naţională

de sănătate, televiziune prin cablu

2. Funcţia distributivă a statului

Modalitatea de distribuire a veniturilor între membrii societăţii are o

importanţă deosebită deoarece de aceasta depinde coeziunea socială.

• Distribuţia bunăstării = f(distribuţia drepturilor asupra averilor

moştenite; acumulările de bogăţie din timpul vieţii fiecărui individ);
• Distribuţia câştigurilor = f(distribuţia iniţială a îndemânărilor –
depind de sistemul de instruire şi preţurile de piaţă ale acestor
capacităţi).

Problema cu care se confruntă societatea este de a decide ce distribuţie

particulară de venituri şi averi este preferabilă şi de a lua măsurile
necesare pentru a ajunge de la distribuţia existentă la cea dezirabilă.

Statul redistribuie veniturile şi bunăstarea utilizând impozite progresive

pentru a finanţa beneficii băneşti şi subvenţii pentru a oferi bunuri şi
servicii publice.
Ex.: educaţia publică, servicii de sănătate, servicii locative.

Astfel de bunuri sunt fie oferite şi finanţate complet din impozite, fie sunt
oferite la preţuri subvenţionate.

Alternative

• prin furnizare directă;

• prin oferirea unor venituri suplimentare, astfel încât cei în cauză să-şi
poată procura acele bunuri de pe piaţă.
- indivizii ar putea să nu aleagă cel mai potrivit nivel dintr-un bun
public, de exemplu, de educaţie şi sănătate;
- statul ar prefera să aibă un control direct asupra calităţii şi
preţurilor acestor bunuri şi servicii datorită importanţei pe care
le au pentru bunăstarea generală ⇒ bunuri de merit.

Bunuri de merit – distorsionarea informaţională a preferinţelor

indivizilor.
- mulţimea informaţiilor de care dispune individul este
incompletă, sau
- informaţiile disponibile sunt distorsionate datorită promovării
incorecte a acestora.
⇒ alegeri individuale ineficiente. O îmbunătăţire de tip Pareto este
posibilă dacă indivizii vor fi mai bine informaţi ⇒ suveranitatea
consumatorului este încălcată.

Friedrich Hayek: corecţia preferinţelor indivizilor este o erodare a

libertăţilor personale, o formă de paternalism.

Musgrave: un grup informat (în acest caz guvernul) poate impune

judecăţile sale; guvernul nu este însă întotdeauna cel mai bine informat.
Bunurile publice ⇔ costuri private de consum ⇒ rebutabilitate. Din
moment ce oferta totală de bunuri publice este disponibilă pentru oricine,
pot exista cazuri în care consumul unor indivizi este mai mic decât
cantitatea totală disponibilă, datorită costurilor de acces la acele bunuri ⇒
probleme pentru planificatorul social.

3. Funcţia regularizatoare a statului

Regularizarea limitează atitudinile discreţionare şi libertatea

indivizilor impunând reguli.

Reglementarea concurenţei
• statul încearcă să regularizeze deciziile producătorilor şi
consumatorilor pentru a reduce tendinţele spre monopol şi
externalităţile negative.
- individul poate să nu fie capabil să se protejeze deoarece nu are
resurse pentru a stabili şi controla standardele minime de
calitate;
- normele juridice au menirea de a proteja consumatorul de
fraudă, de a preveni deteriorarea sănătăţii consumatorilor, de a
controla sistemele comerciale etc.

Reglementarea ofertei de bani, a preţurilor utilităţilor şi a industriilor

naţionalizate
Dezavantaje:
- restricţionarea libertăţilor personale;
- costurile necesare implementării acestor reglementări.

⇒ susţinerea dereglementării (Stigler, Peltzman: avuţia este transferată

via regularizare în forma preţurilor reglementate şi a restricţiilor de
intrare ⇒ nevoia de a acapara agenţiile de reglementare).
 4. Funcţia stabilizatoare a statului

Eşecul sistemului piaţă de a coordona toate activităţile şi de a realiza

echilibrul constituie punctul central al politicilor macroeconomice.

• lipsa coordonării activităţilor economice generează stări de

dezechilibru general, care au efecte nedorite (subutilizarea capitalului
şi a muncii, inflaţie, dezechilibre ale balanţei de plăţi).

Instrumente
• politica monetară;
• politica fiscală;
• coordonarea deciziilor economice ale diferitelor grupuri de agenţi
economici din sectorul privat, pentru a a crea condiţiile necesare
susţinerii creşterii economice.
• asigurarea socială: acordarea anumitor plăţi specifice de asigurare:
indemnizaţii de şomaj, asigurări de sănătate, sistemul public de pensii,
asigurări pentru incapacitate de muncă.

Eşecul statului

Cauze:

1. Intervenţia statului produce schimbări impredictibile. Ex.: controlul

chiriilor sau al subvenţiilor pentru chirii reduc oferta de locuinţe
private pentru închiriere.
2. Este greu dificil stabilit ţinta finală a politicilor publice. Cunoaşterea
mijloacelor şi relaţiilor finale din sfera politică este adesea insuficientă
şi necunoscută.
3. Există eşecuri de implementare. Implementarea necesită sisteme
complexe implicând negociere, respectiv posibilitatea eşecului.
Existenţa unui număr mare de instrumente de politică economică şi
obiective, statul se va bloca în ceea ce priveşte controlul adecvat al
agenţiilor şi proceselor de implementare.
4. Intervenţia guvernamentală nu este un bun liber. Guvernul este servit
de o birocraţie costisitoare. Este necesară compararea acestor costuri
de tranzacţie cu costurile de tranzacţie ale pieţei.
5. Comportamentul de căutător de rentă al politicienilor şi birocraţilor
(comportament instituţional în care eforturile individuale de
maximizare a valorii generează risipă socială şi nu surplusuri sociale).
Grupurile de lobby vor investi resurse pentru a influenţa forma,
structura şi incidenţa regularizărilor, tarifelor şi cotelor.
Concluzii

Eşecul statului este un fenomen tot atât de real ca şi eşecul pieţei.

Birocraţii sectorului public nu operează fără fricţiuni şi fără costuri.
Există ineficienţă, proastă funcţionare şi inerţie birocratică. Sectorului
public i se cere frecvent să execute sarcini care în condiţii de
incertitudine, complexitate şi mediu schimbător sunt imposibil de
rezolvat. Ceea ce este necesar este identificarea limitelor acţiunii
guvernamentale şi definirea mai clară a avantajului comparativ al
sectorului public în cadrul unei economii de piaţă.
Bibliografie:

D. Ailenei, D. Cucu, N. Jula, S. Iordache, Economie Politică, Lito.

Universitatea Politehnica Bucureşti, 1994
C. Angelescu, I. Stănescu, Economie, Editura Oscar Print, 2000
A. J. Auerbach, M. Feldstein, Handbook of Public Economics, North
Holland, 1987
C. V. Brown, P. M. Jackson, Public Economics, Basil Blacwell Ltd,
1990, Cambridge, Massachussets, U.S.A.
D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie, Editura Economică, 1999
P.G. Hare, Survey in Public Sector Economics, Basil Blackwell, 1988
R. Millward, P. Guitton, Public Economics, Longman, 1983
R. Lipsey, A. Christal, Economia Pozitivă, Editura Economică, 2000
P. A. Samuelson, W. D. Nordhaus, Economics, McGraw-Hill, 1992
*** Dicţionar de Economie, Editura Economică, 2001
*** Economie, manualul catedrei de Economie şi Politici Sociale a
A.S.E., Editura Economică, 2000