1.1. Surse regenerabile de energie: noțiuni generale. Energia și mediul ambiant.

Problema energiei a fost, este și va fi problema centrală a omenirii. Una din cele mai mari
provocări ai secolului XXI constă în asigurarea accesului fiecărui cetățean al planetei Pământ la
energie curată (nonpoluantă), durabilă și la un cost rezonabil. Producerea (conversia) energiei din
surse fosile provoacă poluarea mediului și schimbarea climei.
Pe parcurs de milenii omenirea a folosit pentru satisfacerea necesităților sale doar energie
regenerabilă. Începând cu secolul XIX se creează noi sisteme energetice bazate pe avantajele
incontestabile ale surselor fosile: concentrare ridicată, posibilitate de stocare, pot fi transportate la
distanțe mari și convertite în alte tipuri de energie - termică, mecanică, electrică. Pe parcursul a circa
200 ani omenirea a creat un complex energetic grandios și greu de imaginat, care asigură serviciile
fundamental: iluminatul, încălzirea, refrigerarea, transport, procesele tehnologice, etc.
Există trei tipuri principale de energie:
- Cinetică - caracterizează starea de mișcare a corpului.
- Potențială - determinată de forțele de acțiune asupra corpului din partea altor corpuri, atât la
nivel macro, cât și la nivel micro.
- Energia proprie a corpului - determinată de masa corpului și viteza luminii (E = m·c2, unde c
- este viteza luminii în vid).
Energia regenerabilă se referă la forme de energie produse prin transferul energetic al energiei
rezultate din procese naturale regenerabile. Astfel, energia luminii solare, a vântului, a apelor
curgătoare, a proceselor biologice și a căldurii geotermale pot fi captate de către oameni utilizând
diferite procedee. Sursele de energie ne-reînnoibile includ energia nucleară precum și energia
generată prin arderea combustibililor fosili, așa cum ar fi țițeiul, cărbunele și gazele naturale. Aceste
resurse sunt, în chip evident, limitate la existența zăcămintelor respective și sunt considerate în
general (a se vedea teoria academicianului român Ludovic Mrazec de formare anorganică a țițeiului
și a gazelor naturale) ne-regenerabile. Dintre sursele regenerabile de energie fac parte:
 energia eoliană
 energia solară
 energia apei
o energia hidraulică
o energia mareelor
 energia geotermică
 energie derivata din biomasa: biodiesel, bioetanol, biogaz

1
 Cele mai răspândite și uzuale forme de energie sunt: chimică, termică, electrică,
electromagnetică și nucleară. Energia chimică este înmagazinată în legăturile atomice care formează
moleculele. Când diferite elemente chimice reacționează între ele aceste legături se rup sau se
modifică, adesea generând energie în formă de căldură. La nivel micro, energia surselor fosile de
energie (cărbune, petrol, gaze naturale, lemne, etc.) poate fi considerată ca energie potențial a
legăturilor atomice, care la arderea combustibilului se rup, se modifică și se degajă energie.
Energia termică este suma energiei cinetice și potențiale ale tuturor atomilor și moleculelor în
mișcare și care formează un corp solid, lichid sau gazos. Cu cât viteza de mișcare a atomilor și
moleculelor este mai mare cu atât temperatura corpului va fi mai mare.
Energia electrică este un flux de particule încărcate cu sarcina electrică. Mișcarea particulelor
este produsă de forța câmpului electric cauzată de diferența de potențial. Odată ce purtătorii de sarcina
electrică se mișcă, înseamnă, că ei posedă energie cinetică. La nivel micro, energia electrică este o
formă a energiei cinetice.
Energia electromagnetică este transmisă prin intermediul undelor cu diferite lungimi. Un
exemplu semnificativ de energie electromagnetică este energia solară, care prezintă un spectru de
unde electromagnetice de diferite lungimi, cu ajutorul cărora energia soarelui prin spațiu ajunge la
suprafața pământului. Dar unda electromagnetică, în același timp, are proprietăți de particulă, care se
mișcă cu viteza luminii, deci energia electromagnetică este energie cinetică.
Energia nucleară este energia obținută în urma reacției de fisiune a nucleului atomic (uranium-
235 sau plutonium-239). Fisiune înseamnă a scinda, a diviza nucleul atomic in mai multe fragmente.
Diferența de masă a nucleului inițial și a sumei maselor fragmentelor se transformă în energie cinetică
a acestora, care, la rândul său, în reactorul nuclear se transformă în energie termică. În procesul de
fisiune nucleară se degajă doar 0,1% din energia proprie (E=mc2) a atomului, celelalte 99,9% rămân
înmagazinate în masa fragmentelor - protonilor și neutronilor nou create.
În procesele fizice energia nu poate fi distrusă sau diminuată, ea poate fi doar convertită
(transformată) dintr-o formă de energie în alta. În tabelul 1 sunt prezentate posibilități de conversie a
energiei dintr-o formă în alta.
Tabelul 1.1. Conversia diferitor tipuri de energie

2
 Noi convertim energia chimică stocată în cărbune, petrol, gaze naturale, lemne sau energia
stocată în nucleul atomic, sau gravitațională a apei, sau energia cinetică a vântului, sau energia
radiației solare în căldură și lumina pentru uzul casnic, energie electrică pentru a pune în mișcare
mașinile unelte, producere de bunuri materiale, în energie cinetică pentru a mișca echipamentele.
Energia primară constituie toată energia conținută în sursa originală. Principalele surse
originale sunt combustibilii fosili (cărbunele, petrolul și gazele naturale), biocombustibili, la care se
adaugă energia hidraulică și geotermală și alte surse regenerabile de energie (solară, eoliană și energia
nucleară).
Prin conversia energiei solare în energie electrică folosim module fotovoltaice (PV) în care se
folosesc trei consumatori: bec cu incandescență, bec fluorescent compact (LFC) și un motor electric.
Randamentele consumatorilor sunt respectiv egale cu 5, 20 și 90% (fig.1.)

Fig. 1.1 Energia primară, livrată și utilă: cazul energiei regenerabile

3
1.2. TEST DE EVALUARE
1. Energia proprie a corpului este determinată:
a) de masa corpului și de starea de mișcare a acestuia;
b) de viteza luminii și de forțele de acțiune asupra corpului din partea altor corpuri;
c) de masa corpului și de viteza luminii.

2. Formele de energie exploatate pe pământ sunt:

a) chimică, termică, electrică;
b) electromagnetică, nucleară;
c) căldură.

3. Energia termică este:

a) un flux de particule încărcate cu sarcini;
b) suma energiei cinetice și potențiale ale tuturor atomilor și moleculelor în mișcare care
formează un corp;
c) înmagazinată în legături atomice

1.3. LUCRARE DE VERIFICARE

1. Explicați formele de energie: termică, chimică, electrică, electromagnetică și nucleară.
2. Cum are loc conversia fiecărui tip de energie în celelalte?
3. La ce se referă energia regenerabilă?
RĂSPUNSURI LA TESTUL DE EVALUARE
1. C; 2. A,B; 3. B.

ENERGIA ȘI MEDIUL AMBIANT: COMBUSTIBILII FOSILI ȘI SCHIMBAREA CLIMEI.

SURSE REGENERABILE DE ENERGIE ȘI DEZVOLTAREA DURABILĂ

Utilizarea combustibililor fosili a condus la apariția a mai multor consecințe negative: poluarea
bazinelor aerian și acvatic, ploi acide, degradarea solului, secarea resurselor naturale și la pericolul
poluării radioactive. Efectul de seră constă în reținerea de către învelișul atmosferic a căldurii primite
de către pământ de la soare. Radiația solară cu lungimea de undă scurtă (partea vizibilă a spectrului)
pătrunde relativ ușor prin atmosfera terestră și încălzește suprafața pământului și atmosfera.
Concomitent are loc și procesul invers - pământul radiază în spațiul cosmic o parte de căldură primită
4
de la soare, dar deja în spectrul undelor lungi infraroșii pentru care atmosfera este parțial opacă. Dacă
pământul nu ar avea atmosferă, temperatura medie la suprafața acestuia ar fi de circa -18°C. Datorită
vaporilor de apă, bioxidului de carbon (CO2) și altor gaze, numite gaze cu efect de seră (GES), s-a
stabilit un echilibru termic natural în urma căruia temperatura medie la suprafața solului este de + 15
o
C.
Sursele regenerabile de energie (SRE) sunt energii obținute din fluxurile existente în mediul
ambiant și care au un caracter continuu și repetitiv. Prin eliberarea energiei stocate în combustibilii
fosili sau cel nuclear noi poluăm mediul ambiant cu deșeuri deci amplificăm efectul de seră și
contribuim la poluarea termică a mediului-figura 1. Fluxul de energie regenerabilă are un caracter
închis, iar cel de energie fosilă - deschis. În cazul folosirii surselor regenerabile de energie, fluxul de
energie provenit din mediul ambiant se transformă cu ajutorul instalației de conversie într-o altă formă
de energie, necesară consumatorului, și apoi se reîntoarce (conform legii conservării cantitatea de
energie rămâne neschimbată) în același mediu, echilibrul termic al acestuia nefiind afectat.

a. b.
Fig. 2.1. Circulația fluxurilor de energie: a - regenerabilă; b - din surse fosile
Sursele regenerabile de energie se clasifică în două grupe:
- energia solară și derivatele acesteia - eoliană, hidraulică, energia biomasei, valurilor
maritime și termică a oceanului planetar. În figura 2 sunt prezentate principalele forme de energie
solară: termică și fotovoltaică (PV) obținute prin conversia directă a radiației solare în căldură sau,
respectiv, electricitate și celelalte forme de energie obținute indirect din cea solară.
- geotermală și energia mareelor, absorbită direct de colectoare solare, radiația solară poate
produce apă caldă, încălzi spațiile. Concentrată cu ajutorul reflectoarelor speciale, radiația solară
poate genera energie termică la temperaturi mai mari de 3000C, care la rândul său poate fi folosită
pentru producerea energiei electrice.
Tehnologia de conversie, în care radiația solară este transformată direct în energie termică
adesea este numită energia solară termică.
Radiația solară poate fi transformată direct în energie electrică cu ajutorul modulelor
fotovoltaice.
5
 Diferența de temperaturi ale maselor de aer conduce la o diferență de presiune și ca rezultat
apar curenți enormi de aer îndreptați spre zonele polare sau altfel spus apare vântul, care poate fi
transformat în energie mecanică cu ajutorul turbinelor eoliene.
Forțele de frecare dintre curenții de aer și suprafața apei mărilor și oceanelor generează valuri
care posedă energie cinetică. Această energie duce la conversia energiei valurilor în energie electrică.
O altă formă de energie solară indirectă este cea hidraulică ce apare ca rezultat al evaporării,
sub acțiunea razelor solare, a apei oceanului planetar (energia termică solară se transformă în energie
potențială). Condensându-se, apa cade sub formă de ploaie, fiind acumulată în rezervoare mari poate
fi transformată în energie electrică cu ajutorul hidrogeneratoarelor.

Fig. 2.2. Principalele forme ale energiei solare

Energia biomasei are origine solară. În urma procesului de fotosinteză, din bioxidul de carbon
din atmosferă și apă, sub acțiunea razelor solare, se generează biomasa bogată în hidrocarburi. Deși
la arderea biomasei se degajă bioxid de carbon, cantitatea acestuia nu depășește cantitatea absorbită
din atmosferă în procesul de fotosinteză. Biomasa se consideră neutră în ceeace privește poluarea
atmosferei cu bioxid de carbon.
Energia geotermală este generată de rocile calde ale pământului. Temperatura înaltă în
adâncurile pământului a fost inițial cauzată de forțele gravitaționale care au și format planeta.

6
 Energia mareelor are la originea fluxul și refluxul cauzate de forța gravitațională dintre Pământ
și Lună. Folosind baraje, putem capta (stoca) energia apei mânată de fluxul gravitațional în formă de
energie potențială. Apoi, apa se revarsă înapoi în mare prin turbina hidraulică, generând electricitate.
Celula de combustie transformă direct energia hidrogenului (fără a fi transformată în energie
mecanică) în energie electrică și termică fără a emite în atmosferă produse nocive (se produce doar
apă).
2.2. TEST DE AUTOEVALUARE
1. Sursele regenerabile de energie se clasifică în:
a) energie solară cu derivatele acesteia;
b) geotermală și energia mareelor;
c) derivate din biomasă;
2.Care sunt consecințele negative ale combustibililor fosili?
a) poluarea mediului;
b) secarea resurselor naturale;
c) păstrarea echilibrului natural.
3.Energia hidraulică este:
a) formă de energie solară indirectă;
b) formă de energie solară directă
c) apare ca rezultat al transformării energiei termice solare în energie potențială.
4.Energia biomasei:
a) are origine solară;
b) are origine fosilă;
c) se obține în urma procesului de fotosinteză sub acțiunea razelor solare.
5.Generarea valurilor este datorată:
a) forțelor de frecare dintre curenții de aer și suprafața mării;
b) forțelor de frecare dintre apă și tărm;
c) forțelor de frecare dintre corpul ce plutește și apa mării.

2.3. LUCRARE DE VERIFICARE

1. Care sunt principalele forme ale energiei solare?

2. Cum are loc circulația fluxurilor de energie regenerabilă?
3. Explicați apariția energiei biomasei și avantajele acesteia.

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

7
1. A,B ; 2. A,B ; 3. A,C ; 4. A,C ; 5. A.

DEZVOLTARE DURABILĂ

Definiții ale conceptului de “dezvoltare durabilă”

a) „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului,
fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”.
b) Sustainable development is development that meets the needs of the present without
compromising the ability of future generations to meet their own needs
c) Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de
dezvoltare socio-economică al căror fundament îl reprezintă asigurarea echilibrului între
sistemele socio-economice și potențialul natural.
d) Dezvoltarea durabilă este un obiectiv general al Uniunii Europene care guvernează toate
politicile și activitățile Uniunii. Ea se referă la menținerea capacității Pământului de a
susține viața în toată diversitatea ei și este fundamentată pe principiul democrației,
egalității dintre sexe, solidarității, respectului față de lege și față de drepturile
fundamentale ale omului, inclusiv libertatea și egalitatea de șanse.
e) Conceptul dezvoltării durabile determină o reevaluare permanenta a legăturilor dintre om
si natura si pledează pentru solidaritatea intre generații ca singura opțiune viabilă pentru
dezvoltarea pe termen lung.
f) Dezvoltare durabilă - asigurarea unei abordări integrate a deciziilor privind creșterea
economică, mediul înconjurător si resursele de energie.

INTRODUCERE ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ

Izvoare ale conceptului de dezvoltare durabilă.

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare
socioeconomică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui echilibru între
sistemele socioeconomice și elementele capitalului natural.
Dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea
deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul om/mediu, fie că e vorba de mediu
înconjurător, economic sau social.
Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia
Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun", cunoscut și sub
8
numele de Raportul Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea
nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile
nevoi".
Conceptul dezvoltării durabile determină o reevaluare permanentă a legăturilor dintre om și natură și
pledează pentru solidaritatea între generații ca singura opțiune viabilă pentru dezvoltarea pe termen
lung. Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică determinată de intensă
exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și caută în primul rând
prezervarea calității mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în
complexitatea sa, și sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și
preocuparea pentru dreptate și echitate între state, nu numai între generații.
Raportul Brundtland cuprindea câteva obiective potrivit cărora realizarea dezvoltării durabile
înseamnă:
 Asigurarea în continuare a creșterii economice cu respectarea condiției de bază a conservării
resurselor naturale;
 Eliminarea sărăciei și asigurarea condițiilor satisfacerii nevoilor esențiale de muncă, hrană,
energie, apă, locuința și sănătate;
 Orientarea proceselor de creștere economică spre o nouă calitate;
 Asigurarea unei creșteri controlate a populației;
 Conservarea și sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului dezvoltării economice
asupra mediului;
 Restructurarea tehnologiilor de producție și menținerea sub control a riscurilor acestora;
 Asigurarea unei abordări integrate a deciziilor privind creșterea economică, mediul
înconjurător și resursele de energie.

Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină, însă, foarte cunoscut abia după Conferința
internațională privind mediul și dezvoltarea, organizată de Națiunile Unite la Rio de Janeiro în vara
lui 1992, cunoscută sub numele de “Summit-ul Pământului”, la care au participat reprezentanți din
aproximativ 170 de state. Ea a avut ca rezultat elaborarea mai multor convenții referitoare la
schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan și dioxid de carbon), diversitatea biologică
(conservarea speciilor) și stoparea defrișărilor masive. Tot atunci a fost elaborate și Agenda 21, sau
Agenda dezvoltării durabile - planul de susținere a dezvoltării durabile. La 10 ani de la Conferința
de la Rio, în 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind Dezvoltarea Durabilă.
Agenda Locală 21 a fost elaborată și adoptată la Summitul Mondial de la Rio de Janeiro în 1992,
ca instrument de promovare a conceptului dezvoltării durabile. După zece ani, la Johannesburg, în
2002, al doilea Summit promovează AL 21 ca principal instrument de realizare a bunăstării populației
9
lumii. Dedicată administrației locale, AL 21 stabilește prin participare publică un echilibru între
dezvoltarea economică, echitatea socială și protecția mediului.
Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv și al Uniunii Europene, începând cu 1997, când a fost
inclus în Tratatul de la Maastricht, iar în 2001, la summit-ul de la Goetheborg a fost adoptată Strategia
de Dezvoltare Durabilă a UE, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în 2002.

Amprenta ecologică
Termenul Ecological footprint (amprenta ecologică) este un instrument de management
a resurselor care măsoară de ce suprafață de teren și de apă are nevoie o populație umană anume
pentru a produce resursele pe care le consumă și pentru a absorbi deșeurile și reziduurile industriale.
Pentru a putea supraviețui, consumăm ceea ce ne oferă natura. Oricare din acțiunile noastre are impact
asupra ecosistemului planetei. Acest lucru nu trebuie să ne îngrijoreze atâta timp cât consumul uman
nu depășește puterea de regenerare a Pământului.
Prin măsurarea amprentei ecologice a unei populații (a unui individ, a unui oraș, a unei națiuni
sau a întregii umanități) conștientizăm de fapt excedentul de consum, ceea ce poate duce la un
management optim al resurselor ecologice. Amprenta ecologică permite oamenilor să ia decizii
personale sau colective în sprijinul optimizării consumurilor pentru a putea menține în parametrii
funcționali planeta pe care o împărțim cu toții. Amprenta ecologică este mai degrabă un instrument
"contabil" care măsoară "cantitatea de natură" pe care o populație sau o țară o consumă. Valorile
se echivalează în unități de suprafață. Măsurătorile se bazează pe prezumția că orice activitate
umană utilizează resurse și necesită fluxuri de curățire a reziduurilor care pot fi echivalate cu
suprafața productivă.
Biocapacitatea Pământului – este similară cu aria. Cererea de biocapacitate a populației
mondiale era de 13,7 miliarde hag, adică 2,2 hag/persoană, ceea ce depășea cu 0,4 hag/persoană
(23 procente) limitele disponibilului natural regenerabil. Suprafața productivă biologic – era în
anul 2001, de 11,2 miliarde hectare globale (hag).
Între țările ce solicită cel mai intens biocapacitatea planetară, utilizând peste 5,4 hag pe
locuitor, se numără Emiratele Arabe Unite, SUA, Finlanda, Canada, Kuwait, Australia, Estonia,
Elveția, Noua Zeelandă și Norvegia. Amprenta ecologică este un indicator obiectiv ce exprimă
sintetic presiunea pe care omenirea o exercită asupra biosferei, prin consum. În crearea amprentei
ecologice globale, o mare pondere au:
 suprafețele agricole,
 suprafețele marine de pescuit,
 suprafețele ocupate de construcții industriale,
 amenajările de infrastructură,
10
  așezările umane din urban și rural,
 suprafețele destinate depozitării și neutralizării unor deșeuri,
 suprafețele destinate extragerii și depozitării unor minereuri sau hidrocarburi,
 suprafețele despădurite și cele de curând reîmpădurite ș.a.
Conceptul de amprentă ecologică globală a fost utilizat întâia oară în anul 1992, de către ecologul
canadian William Rees de la Universitatea Britanică din Columbia. Toți acești indicatori sunt calculați în ipoteza
utilizării numai de către oameni a biosferei; practic însă, aceeași biosferă trebuie să susțină satisfacerea
trebuințelor de supraviețuire a încă 10 milioane de specii de animale.
Din perspectiva mărimii amprentei ecologice, există:
– țări cu amprentă ecologică foarte extinsă (SUA, Franța, Marea Britanie ș.a.) – amprentă ce depășește
cu mult teritoriul geografic propriu – în această categorie se înscriu toate țările dezvoltate economic;
– țări cu amprentă ecologică mai restrânsă – în această categorie sunt țările ce sub utilizează
biocapacitatea de care dispun, fiind astfel creditoare ecologice pentru alte state (Vietnam, Indonezia,
Vanuatu ș.a.).
Amprenta ecologică medie a Europei este mai mult decât dublă față de biocapacitatea
continentală și, de aproape opt ori mai mare, comparativ cu cea a unor țări în curs de dezvoltare,
precum Pakistanul sau Mozambicul. Între țările europene cu cea mai mare amprentă ecologică
medie pe locuitor se numără Suedia (7 hag/loc.), Danemarca (6,4 hag/loc.), Norvegia și Irlanda
(cu câte 6,2 hag/loc) Germania, care încă utilizează, deocamdată, 4,8 hag/loc., spre deosebire de alte
țări europene (Franța – 5,8 hag/loc., Marea Britanie – 5,4 hag/loc.) se pare că este singura țară
europeană ce se îndreaptă decis spre decuplarea relativă a creșterii sale economice de utilizarea
extensivă a resurselor naturale. Amprenta ecologică medie a Germaniei este jumătate din cea a SUA
(9,5 hag/loc.), ceea ce înseamnă că Germania reușește să atingă o eficiență dublă, comparativ cu
cea a SUA, în producerea condițiilor de viață fericită și îndelungă pentru populația sa. În anul
2003, densitatea populației românești era de 1 locuitor/2,3 ha, România ocupând locul 39 în lume la
acest indicator și situându-se ultima între țările europene, la capitolul intensității solicitării
biocapacității planetare.
În anul 2003, România, cu amprenta sa ecologică per persoană de 2,35 hag, depășea cel mai
puțin disponibilul biocapacității globale per persoană (1,8 hag/pers.),comparativ cu alte țări europene.
Valori ale amprentei ecologice aproape la fel de scăzute ca țara noastră prezentau Letonia (2,59
hag/pers) și Bulgaria (3,11 hag/pers). Unele decizii de dezvoltare insuficient fundamentate științific
pot antrena atât de profund și masiv mediul natural, economic și social, încât, odată puse în practică,
devin ireversibile sub raportul stopării eventualelor efecte nedorite pe care le propagă în aceste medii.
În cazul României, dincolo de implicațiile negative evidente ale decalajelor de dezvoltare ce o despart
de Occident, o amprentă ecologică relativ redusă oferă țării noastre avantajul unui potențial viitor
11
de exprimare a unor opțiuni de dezvoltare și inovare socială mult mai competente și mai bine
integrate ecologic.
Amprenta ecologică, împreună cu media satisfacției față de viață și media speranței de viață
servesc la calcularea indicelui bunăstării planetei (IBP) (NEF, 1986). Acesta măsoară eficiența
ecologică a distribuirii bunăstării sociale pe suprafața globului, relevând faptul că un consum
ridicat de resurse naturale nu poate garanta, singur, vreunei țări, obținerea unor niveluri ridicate ale
satisfacției față de viață a populației aferente. Pentru creșterea satisfacției față de viață a populației
este nevoie de multe alte ingrediente de inițiativă socială, între care o educație publică puternic
orientată ecologic și o cultură a vieții sănătoase, cumpătate, joacă roluri de primă mărime.

Barometrul durabilității
În anul 2006, lideri din aproape toate țările lumii au convenit să facă o serie de programe prin
care să îmbunătățească viața oamenilor din țările sărace. Aceste programe sunt cunoscute drept
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Pentru a studia nivelul de informare a populației cu privire
la dezvoltarea durabilă, oamenii au ales și au ierarhizat probleme problemele pe care le-au considerat
cele mai importante în lume și în România. În funcție de numărul de voturi exprimate, sărăcia este
cea mai importantă problemă atât la nivel mondial, cât și în România. Poluarea mediului a fost
selectată ca a doua problema ca importanță. A treia problemă ca importanță este mizeria și bolile
infecțioase la nivel mondial și lipsa de educație școlară în România. Poluarea mediului ca problemă
globală este mai degrabă teoretică, cunoscută indirect din știri, filme și cărți, aparent fără un impact
vizibil asupra vieții de zi cu zi. Spre deosebire de alte țări, poluarea mediului în România face referire
la aspecte cotidiene concrete precum calitatea apei pe care o bem, a aerului pe care îl respirăm, al
parcului în care ne plimbăm, al gunoiului de la scara blocului etc. Prin urmare, este de așteptat ca
persoanele îngrijorate de calitatea mediului în România să nu se suprapună decât parțial cu
persoanele care consideră poluarea mediului drept o problemă globală prioritară. Deci, cine
selectează protecția mediului ca prima sau a doua problemă ca importanță? Persoanele cu educație
peste medie, specialiști, tehnicieni, funcționari, mici întreprinzători, lucrători în sectorul de servicii,
persoanele informate și cu un nivel mediu sau bun al cunoștințelor privind problematica mediului (cu
precădere „premianții”), care au călătorit/muncit în străinătate și care în ultimii ani și-au schimbat
comportamentul pentru a proteja mediul (mai ales eco-promotorii), din gospodării cu venituri
suficiente să asigure nevoile, cu strategii de adaptare pozitivă, mai ales din orașele mari ale țării, din
Transilvania (61%) și în semnificativ mai mică măsură din Moldova (38%) sau Dobrogea (21%). În
ceea ce privește poluarea mediului în România, o parte din segmentele de populație de mai sus
consideră că poluarea mediului nu este nici pe departe atât de accentuată precum în alte țări. În
schimb, se adaugă un segment de persoane de 30-49 ani, căsătorite cu copii, precum și o pondere
12
importantă a locuitorilor din București (60%) care consideră poluarea mediului o problemă de
maximă importanță pentru România.
Barometrul Verde a inclus o listă de 9 probleme de mediu, fiecare primind un scor de la 1 –
problemă deloc gravă la 7 – problemă foarte gravă, la nivel mondial și în România.
- Încălzirea globală sau efectul de seră
- Dispariția unor specii de animale sau plante
- Poluarea râurilor, lacurilor și oceanelor
- Exploatarea irațională a resurselor naturale
- Folosirea în exces a pesticidelor și a altor chimicale în agricultură
- Folosirea în agricultură a semințelor modificate genetic
- Ploi acide datorită emisiilor de dioxid de sulf de la fabrici/ centrale energetice
- Accidente nucleare și/sau industriale
- Subțierea stratului de ozon din atmosferă
Toate cele 9 probleme incluse în listă – încălzirea globală, dispariția unor specii de animale
sau plante, poluarea apelor, exploatarea irațională a resurselor naturale, folosirea chimicalelor și a
semințelor modificate genetic, ploile acide, accidentele nucleare/industriale și subțierea stratului de
ozon – sunt considerate a fi grave sau foarte grave atât în lume, cât și în România. Totuși, problemele
de mediu cele mai grave sunt considerate a fi subțierea stratului de ozon din atmosferă, poluarea
apelor, încălzirea globală și, doar la nivel mondial, accidentele nucleare și/sau industriale.

Modele de dezvoltare durabilă

13
 Partenerii internaționali de dezvoltare durabilă se angajează să înlăture sărăcia printr-un
parteneriat, care ii împuternicește să găsească modalități creative de a rezolva problemele care țin de
securitate financiară și independența. Modelul holistic recunoaște că într-adevăr săracii se confruntă
cu atât de multe obstacole în calea lor de redresare economică, că doar un program cuprinzător le
poate oferi o oportunitate pentru ridicare permanenta din sărăcie. În Bangladesh, modelul PSDI este
pus în aplicare ca programul de eradicare a sărăciei (PEP).

Model de dezvoltare durabilă Hawaii

Hawaii este unic pentru a deveni un model pentru durabilitate. Cu fiecare resursă naturală
disponibilă de la vânt, soare și ocean, Hawaii poate crea o industrie de cunoștințe privind dezvoltarea
de energie alternativă, energie curată.

14
Alte modele de dezvoltare durabilă

MEDIU CONSTRUIT DURABIL

1. Introducere
În ultimele decenii ale acestui secolul, pe plan european s-au luat o serie de măsuri pentru
stoparea risipei resurselor naturale și financiare, pentru limitarea efectelor nocive asupra mediului
înconjurător și a existenței omului, în general, rezultate în urma dezvoltării necontrolate a activităților,
marilor aglomerări urbane, poluarea mediului natural și a climatului, degradarea stării de sănătate a
locuitorilor planetei. Omul și-a creat un mediu propriu de viață, cel artificial, alcătuit din casele,
curțile și culturile de cereale, animale și clădiri publice. Azi, mediul nostru de viață este un amestec
de natură și ansamblu artificial, la țară fiind mai aproape de natură, iar la oraș, de mediul artificial.
Dar oricum ar fi mediul, el trebuie să ne asigure oxigenul pe care-l putem respira, apa curată, care
înlesnește transportul la celulele corpului, al substanțelor care realizează metabolismul nostru.
Numărul oamenilor crește mereu, iar dezvoltarea industrială face ca satele să se schimbe în orașe, iar

15
orașele în metropole. Spațiul pentru noile clădiri este luat tot din natura. Ca urmare a acestor acțiuni,
natura se micșorează ca întindere și, o dată cu această industrializare, unele produse folositoare
produc și o seamă de reziduuri care sunt toxice și dăunătoare vieții omului, plantelor și animalelor.
Aerul este poluat de sistemul de încălzire a termocentralelor care aruncă particule de fum, a fabricilor
care elimină praf de ciment și gaze otrăvitoare care pot pătrunde în plămânii oamenilor. Apele sunt
și ele poluate din cauza substanțelor de mare toxicitate, care pătrund în organismul viețuitoarelor
acvatice. Solul poate împrăștia substanțele chimice care, sub acțiunea apei de ploaie, se dizolvă și
ajung în râuri și oceane, apoi în corpul viețuitoarelor acvatice și, prin consumul lor, în om. În aceasta
constă poluarea mediului înconjurător constituind un atac direct la adresa naturii.
Protecția mediului și dezvoltarea durabilă sunt două dintre dezideratele de mare actualitate
care, în mod obligatoriu, trebuie să se preocupe atât proiectanții – arhitecții, cât și executanții –
constructorii și beneficiarii construcțiilor din domeniul rezidențial. În țara noastră, după o lungă
perioadă nefastă, ritmul construcțiilor de locuințe individuale cunoaște o creștere accentuată. În trecut
a existat o slabă preocupare față de aceste probleme, iar în prezent ritmul accelerat amintit mută
centrul de interes către aspectele cantitative și cele calitative imediate (funcționalitate, confort,
estetică), în defavoarea celor calitative de perspectivă, cum este cazul protecției mediului și
dezvoltării durabile. Întoarcerea în sânul naturii sau, mai bine spus, mișcarea ecologistă pentru o viață
mai sănătoasă în directă armonie cu natura, a prins în ultimii ani sute de milioane de persoane din
întreaga lume. Omul modern preferă traiul sănătos într-o lume nepoluată și fără stres. O lume în care
omul se străduiește să nu mai intervină agresiv în directa evoluție și dezvoltare a spațiului în care
locuiește.

Tipuri de clădiri sustenabile

LOW ENERGY BUILDING (LEB) ‐ Clădire cu consum redus de energie; conceptul a fost
formulat ca rezultat al preocupărilor la nivel mondial în privința consumului semnificativ de energie
în sectorul clădirilor. Nu există o valoare unitară a consumului de energie în funcție de care clădirile
să se încadreze în standardul de clădire cu consum redus de energie. Cerințele referitoare la consumul
de energie în clădiri, în vigoare în câteva din statele membre ale Uniunii Europene, sunt prezentate
în tabelul 1.

16
 PASSIVE HOUSE (PH) – Casă pasivă; conceptul a fost introdus în 1988 de către Bo
Adamson de la Universitatea Lund din Suedia și Wolfgang Feist de la Institutul pentru Locuințe și
Mediu din Darmstadt, Germania și a fost dezvoltat în continuare în Germania unde a fost înființat în
1996 Passivhaus‐Institut și elaborat standardul Passivhaus în care se specifică: necesarul de energie
primară pentru încălzire, răcire, apă caldă și electricitate nu trebuie să fie mai mare de 120
kWh/mp/an, din care necesarul de energie pentru încălzire sau răcire să nu fie mai mare de 15
kWh/mp/an sau sarcina de vârf pentru încălzire să fie de maximum 10W/mp, iar clădirea nu trebuie
să aibă infiltrații de aer cu o rată mai mare de 0,6 schimburi pe oră la o diferență de presiune de 50
Pa.
NEARLY ZERO ENERGY BUILDING (nZEB) – Clădire cu consum de energie (din surse
convenționale) aproape egal cu zero; conceptul a fost introdus prin Directiva Europeană 2010/31 în
care este definit astfel: „o clădire cu o performanță energetică foarte ridicată al cărei necesar de
energie aproape egal cu zero sau foarte scăzut ar trebui să fie acoperit, într‐o foarte mare măsură, cu
energie din surse regenerabile, produsă la fața locului sau în apropiere”.
ZERO ENERGY BUILDING (ZEB),NET‐ZERO ENERGY BUILDING(NZEB) –
Clădire cu consum nul de energie din surse convenționale; este o clădire cu consum redus de energie
pentru care cantitatea anuală de energie consumată este egală cu cantitatea de energie produsă local
din surse regenerabile de energie.
PLUS ENERGY BUILDING (PEB) – Clădire cu producție de energie din surse regenerabile
mai mare decât consumul; este o clădire în care cantitatea anuală de energie produsă local din surse
regenerabile este mai mare decât consumul anual de energie al clădirii, energia suplimentară fiind
utilizată pentru consumatori proprii din afara clădirii (mijloace de transport electrice etc) sau

17
livrată în rețeaua electrică locală; conceptul a fost introdus în 1994 de către arhitectul Rolf Disch
prin construirea reședinței lui private (the Heliotrope) în Freiburg, Germania.
AUTONOMOUS BUILDING, OFF‐THE‐GRID BUILDING – Clădire
autonomă energetic, clădire independentă energetic, clădire nelegată la rețea; este o clădire care își
asigură întregul necesar de energie cu sisteme de conversie a surselor regenerabile de energie și de
stocare a energiei astfel obținute fără a fi racordată la rețelele publice de energie.
LOW CARBON BUILDING (LCB) – Clădire cu emisii reduse de gaze cu efect de seră;
este o clădire prin a cărei utilizare se produc emisii reduse de gaze cu efect de seră asociate energiei
necesare pentru încălzire, răcire, apă caldă și iluminat.
ZERO CARBON BUILDING (ZCB),NET‐ZERO CARBON BUILDING
(NZCB),CARBON NEUTRAL BUILDING (CNB) – Clădire cu emisii zero de oxizi de carbon;
Clădire cu emisii zero de gaze cu efect de seră; Clădire cu bilanț nul al dioxidului de carbon; este o
clădire cu consum redus de energie care utilizează surse de energie fără emisii de gaze cu efect de
seră asociate.
ZERO CARBON LIFE‐CYCLE BUILDING ‐ clădire cu bilanț nul al emisiilor de CO2 pe
întreg ciclul de viață; este o clădire prevăzută cu sisteme de conversie a surselor regenerabile de
energie care permit compensarea emisiilor de gaze cu efect de seră generate în toate etapele de
existență ale clădirii (proiectare, realizare, utilizare, demolare).
În medie, consumul de energie din clădiri este repartizat pentru energie termică (încălzire,
răcire, apă caldă menajeră, cca. 59%), energie electrică (iluminat, aparatură electrocasnică, multi‐
media, IT, cca. 35%) iar cca. 6% este reprezentat de pierderi prin rețele. Fiecare dintre aceste
componente este subiectul celor două direcții de acțiune: implementarea sistemelor/clădirilor
eficiente energetic și a sistemelor de conversie a energiei regenerabile. În plus, întrucât sistemele de
energie regenerabilă se pretează bine la consumul local, se poate reduce semnificativ pierderea pe
rețelele de distribuție.

Repartizarea consumului de energie în mediul construit

18
 2. Casa Ecologică
Conceptul casei ecologice poate constitui o primă ocazie pentru administrațiile teritoriale de
a se înscrie în spiritul respectului pentru om și pentru mediu, apropiindu-se mai mult de principiile
dezvoltării durabile.
Acest concept nu se limitează numai la o clădire de locuit care integrează mediul, ci se extinde
și către cadrul global în care se înscrie construcția (nouă sau reabilitată), incluzând următoarele
principii:
 integrarea preocupărilor legate de mediu (nu numai în ceea ce privește utilizarea rațională a
energiei ) chiar din faza de concepție a clădirilor noi sau de reabilitare a celor vechi, de
amenajare urbană și peisajeră;
 disponibilitatea transportului în comun;
 rețeaua de circulație pietonală;
 multifuncționalitatea zonei; accesul optimal la rețeaua energetică etc.
O casă ecologică înseamnă o casă realizată din finisaje naturale, izolată foarte bine. Din ce în
ce mai căutate, românii optează pentru acest tip de construcție din două motive: se construiește mai
repede decât una obișnuită și economisește mult mai multă energie. Deoarece în România nu există
o tradiție a caselor ecologice, constructorii folosesc tehnici și materiale speciale în realizarea
locuințelor supranumite și case "prietenoase cu mediul înconjurător".
Acest tip de locuințe, sunt realizate doar din materiale naturale, sunt prevăzute cu un sistem
de încălzire solară a apei calde (montat pe acoperiș) și cu sistem de încălzire centrală bazat pe lemn.
Față de o locuință normală, o casă ecologică are un sistem de izolare superior, acest lucru datorându-
se calităților finisajelor naturale.
O casă ecologică nu înseamnă o casă de lemn sau o locuință pasivă. Deși definițiile acestora
sunt asemănătoare, diferențele se cunosc foarte bine în timp. În primul rând, o casă ecologică este o
casă inteligentă, care nu prezintă nici un fel de pierderi deoarece este foarte bine izolată și totul este
reciclabil (chiar și apa de la toaletă provine din apa de ploaie), inclusiv materialele din care este
realizată pot fi reciclabile ( de exemplu poate fi construită din pământ presat). Totodată o casă
ecologică se aseamănă foarte bine cu o casă pasivă deoarece nu elimină noxe. Noxele sunt generate
de procesul de încălzire, acestea poluând mediul înconjurător.
Deși costurile acestui tip de locuință sunt mai mari decât ale uneia obișnuite, orice investiție
în plus, este apoi recuperată prin reducerea substanțială a costurilor de energie. Un alt lucru pe care
trebuie să îl știm despre casele ecologice este faptul că acestea au un transfer termic cu mediul
înconjurător extrem de mic. În plus, în acest tip de locuință nu va fi necesară pornirea aerul condiționat
vara, deoarece beneficiază de un sistem special care nu permite pătrunderea căldurii în interior.
În consecință, calitatea ecologică a unei case constă în :
19
- economisirea resurselor naturale: energie, apă, sol, materii prime;
- reducerea poluării aerului exterior, a apei și a solului;
- reducerea producției de deșeuri , în special a deșeurilor ultime (ce nu pot fi reciclate);

Soluții alternative de energie în transportul naval

Pe fondul fluctuațiilor de preț și a reducerii rezervelor de petrol, precum și normelor prin care
sulful va fi eliminat treptat din combustibili, forțând constructorii de nave să utilizeze motorină de
calitate înaltă (și mai scumpă cu peste 50% decât păcura), a apărut necesitatea identificării de soluții
alternative de producere a energiei necesare transportului naval. Mai mult decât atât, există sprijinul
ferm din partea IMO pentru sancțiuni împotriva navelor care emit CO2 peste valorile stabilite. Astfel,
companiile trebuie să se adapteze la aceste necesități, fără însă a neglija aspectul cel mai important
pentru armatorii de nave, și anume profitul.
Soluțiile alternative identificate în literatura de specialitate pentru reducerea sau înlocuirea
combustibililor fosili la bordul unei nave sunt: velele (clasice sau rigide), sistemele tip ”parașută”,
racordarea la rețeaua electrică a portului pe timpul acostării, biodieselul, turbinele eoliene, modulele
fotovoltaice și pilele de combustie cu hidrogen. Aceste soluții pot fi folosite individual sau în
combinație (sisteme hibride) pentru generarea de energie electrică la bordul unei nave sau pentru
asistarea propulsiei.

20
RADIAȚIA SOLARĂ. SOARELE ȘI ECHILIBRUL ENERGETIC GLOBAL

Proiectarea unui sistem de conversie a energiei solare în energie termică sau electrică se bazează
pe evaluarea corectă a radiației solare în amplasamentul dat și pe cunoștințe privind proprietățile
radiației solare.
Soarele este cea mai aproape stea de la Pământ și se află la distanța medie de 1,5x1011 m.
Structura schematică a soarelui este prezentată în figura 1, iar relațiile geometrice în sistemul soare -
pământ - în figura 2.
Energia soarelui este rezultatul a mai multor reacții de fuziune nucleară, principal fiind procesul
în care hidrogenul (4 protoni) fuzionează și se formează heliu. Masa nucleului de heliu este mai mică
decât masa a 4 protoni, diferența de masă se transformă în energie în conformitate cu formula lui
Einstein E=mc2.
Diametrul soarelui este de aproximativ 110 ori mai mare decât diametrul pământului: respectiv
1,39x109 m și 1,27x107 m. Nucleul solar cu raza de aproximativ 0,23R (R - raza discului solar) și un
volum ce constituie 15 % din total prezintă reactorul natural termonuclear. Aici temperatura se
estimează la (8-40)x106 K și se degajă 90 % din energie. Nucleul are o densitate de 100 de ori mai
mare decât a apei și masa lui constituie 40 % din masă totală. La o distanta de 0,7 R de la centrul
temperatura scade până la 130 000 K și densitatea scade până la 70 kg/m3. Zona cuprinsă între 0,7 și
1,0R se numește zona convectivă (se consideră că procesele termice convective sunt principale).
Temperatura scade până la 5000 K, iar densitatea este foarte mică - de circa 10-5 kg/m3.
40% masă

15% volum

90% energie

T=(8-40)x106K

= 105 kg/m3

Fig. 3.1 Structura simplificată a soarelui

Corpul absolut negru este un model introdus în fizică pentru a caracteriza spectrul radiației
unui corp cu o temperatură constantă T. Corpul absolut negru este un corp ideal, care are factorul de
absorbție egal cu 1, iar cel de reflecție egal cu 0. Un astfel de model se prezentă în figura 2. Materia
din cavitatea corpului are temperatura T și se menține constantă. Din toate părțile, cu excepția unei
21
deschizături înguste, materia este izolată. Pereții interiori ai cavității posedă un factor de reflecție egal
cu 1. Probabilitatea, că un foton care a pătruns în interiorul cavității prin deschizătura îngustă să
părăsească corpul, este aproape nulă. În acest sens modelul prezentat este absolut negru (nu se vede).
Totodată, materia din cavitate având temperatura T radiază unde electromagnetice prin deschizătura
menționată. Densitatea de putere spectrală depinde de temperatura materiei T și lungimea de undă a
radiației electromagnetice A. Legătura analitică dinte densitatea de putere, temperatură și lungimea
de undă este dată de formula lui Plank:
2hc 2 1
W   hc / kT , W / m2  m (3.1)
 5
e 1

unde h = 6,63x1034 W s2 - este constanta lui Plank; k = 1,38x10-23 - constanta lui Boltzmann;
c = 299722458 m/s - viteza luminii în vid. Expresia analitică (3.1) permite să modelăm radiația solară
cu o exactitate foarte bună. În figura 3. este prezentată densitatea de putere spectrală la suprafața
soarelui calculate în conformitate cu (3.1) pentru temperatura efectivă a corpului absolut negru egală
cu 5800 K. Temperatura efectivă se consideră o astfel de temperatură pentru care corpul absolut negru
radiază aceiași energie ca și soarele.

Fig. 3.2 Modelul corpului Fig.3.3 Radiația spectrală

absolut negru a corpului absolut negru

Pământul se rotește în jurul soarelui pe o orbită aproximativ circulară (abaterea de la

circumferință nu depășește 1.7%)-fig. 4.

22
 Dp=1,27x107 m
Ds=1,39x109 m

L=1,495x1011 m

Fig. 3.4 Geometria sistemului soare-pământ

Soarele, fiind privit de pe suprafața pământului, prezintă un disc cu diametrul unghiular de

32`.Radiația solară poate fi modelată cu cea a unui corp absolut negru cu temperatura efectivă de
circa 5777 K. Calculele radiației corpului absolut negru și rezultatele măsurărilor demonstrează că
6,4 % de energie este transportată de banda ultravioletă de unde electromagnetice ( = 0-0,38 µm),
48,0% - de bandă vizibilă ( = 038- 0,78 µm) și 45,6% - de bandă infraroșie (>0,78 µm).

Radiația solară- este un melanj de unde electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă în

gama (0,2-2,5) m. Energia undelor cu lungimea mai mare de 2,5 m poate fi neglijată
Iradiație (iluminare), se măsoară în W/m2 și prezintă densitatea de putere instantanee a radiației
solare. De exemplu, iradiația egală de 1000 W/m2 înseamnă că în fiecare secundă pe un metru pătrat
de suprafață cade un flux de energie egal cu 1000 J.
Iradiere (expunere), se măsoară în MJ/m2 sau kWh/m2 și prezintă densitatea de energie a
radiației solare. Este evident că iradierea este integrala iradiației pe o perioadă definită de timp - o
oră, zi sau lună.

Fig.3.5 Componentele radiației solare pe suprafața absorbantă A: B – directă; D – difuză; R - reflectată

23
 În calculul sistemelor fotovoltaice densitatea de energie a radiației solare, măsurată în kWh/m2,
adesea este exprimată în ore solare de vârf, ceeace înseamnă durata de timp în ore cu o densitate de
putere de 1 kW/m2 necesară pentru a produce o radiație solară diurnă echivalentă cu cea obținută în
urma integrării densității de energie pe durata unei zile.
Radiația directă reprezintă radiația primită de la soare fără a fi împrăștiată de atmosferă. Umbra
unui obiect apare numai atunci când este radiație directă. Radiația directă va fi notată cu B.
Radiația difuză va fi notată cu D. Raza solară trecând prin atmosferă este împrăștiată, altfel
spus, difuzate în toate direcțiile (fig.5). Radiația difuză este prezentă întotdeauna, chiar și într-o zi
senină, această componentă constituie circa 10%. În acest caz razele solare sunt împrăștiate de
moleculele de oxigen, bioxid de carbon, particule de praf, etc. și cerul capătă culoarea albastră. Dacă
cerul este acoperit cu nori, radiația directă este egală cu zeroși avem numai radiația difuză. Radiația
solară totală incidentă notată(G) reprezintă suma celor trei componente: radiația directă-B, difuză-D
și reflectată-R.
Radiația reflectată este notată cu R. De obicei, se operează cu radiația reflectată de suprafața
pământului și care cade pe colectorul solar sau panoul fotovoltaic. În cele mai multe cazuri, această
componentă nu se ia în calcule, cu excepția colectoarelor sau panourilor fotovoltaice bifaciale
(ambele suprafețe: cea orientată spre soare și cea orientată spre suprafața pământului sunt lucrative).
Radiația totală incidentă pe suprafața unui corp va fi egală cu suma radiației directe și difuze și (fig.
5):
G  B D (3.2)
Radiația solară pe suprafața pământului-Densitatea de putere radiantă, S, în spațiul
extraterestru este constantă și egală cu 1367 W/m2. Suprafața expusă iradierii este egală cu R 2 , unde
R este raza pământului, iar suprafața totală a globului pământesc - cu 4R 2 . Densitatea medie de
putere radiantă, Smed captată de pământ va fi:
S 1367
S med    342W / m 2 (3.3)
4 4
Razele solare trecând prin atmosferă sunt supuse unor modificări esențiale. Unele sunt absorbite
de moleculele de aer, altele împrăștiate (componenta difuză), iar altele pătrund atmosfera fără a fi
afectate (componenta directă) și fie sunt absorbite sau reflectate (componenta reflectată) de obiecte
de pe suprafața pământului.
Se constată o absorbție puternică a radiației ultraviolete în banda cu lungimea de undă mai mică
de 0,3 µm de către moleculele de ozon (stratul de ozon este ecranul protector a biosferei de razele
ucigătoare ultraviolete), o transparență mare a atmosferei în banda vizibilă 0,4<  <0,76 µm și o
absorbție puternică a radiației în banda infraroșie a spectrului. Altfel spus, atmosfera terestră este
transparentă pentru radiația în banda vizibilă și opacă - în banda infraroșie (fig. 6).
24
 Fig. 3.6 Distribuția spectrală a densității de putere radiantă

Soarele este principala sursă de energie, care determina clima pe pământ. Fiecare metru pătrat
al învelișului exterior al atmosferei primește 342 W din care 31% (106 W) imediat sunt reflectați în
spațiu de către nori, atmosferă și suprafața terestră (fig.7). Restul, adică 236 W/m2 este absorbită de
suprafața solului, apa oceanului planetar și parțial de către atmosferă, încălzindu-le. Suprafața
pământului cedează în spațiu aceiași cantitate de energie (236 W/m2), dar deja în banda de undă
infraroșie: parțial învelișului atmosferic, parțial norilor și vaporilor de apă, care condensându-se se
răcesc și transmit căldura atmosferei. Datorită schimbului de energie dintre suprafața pământului,
atmosferă și spațiul cosmic se menține o temperatură medie globală constantă de circa 150C la nivelul
mării și care scade rapid cu înălțimea atingând -580C în straturile de sus ale troposferei.
Atmosfera pământului conține câteva gaze, numite gaze cu efect de seră (GES): bioxidul de
carbon CO2, metanul CH4, oxidul de azot N2O și vaporii de apă H2O. O proprietate comună ale GES
constă în absorbția de către moleculele acestora a radiației în banda infraroșie emisă de suprafața
pământului, atmosferă și nori. Molecula respectivă începe a vibra și la rândul său emite radiație în
același spectru infraroșu, care este absorbită de alte molecule GES. Astfel, fenomenul de absorbție -
emisie - absorbție conduce la păstrarea energiei în stratul de jos al atmosferei.

25
 Fig.3. 7 Echilibrul simplificat al fluxurilor de energie în sistemul suprafața pământului - atmosferă

Instrumente de măsurare a radiației solare

Radiația solară este măsurată de obicei cu ajutorul piranometrelor sau pirheliometrelor.
Piranometrul este un instrument care măsoară fie radiația globală fie radiația difuză pe o suprafață
orizontală. În principiu, un piranometru este alcătuit dintr-o suprafață “neagră” care se încălzește când
este expusă la radiația solară. Temperatura sa crește până când cantitatea de căldură câștigată prin
radiație solară este egală cu pierderea de căldură prin convecție și conducție. Joncțiunile calde ale
unei termopile sunt atașate suprafeței negre, în timp ce joncțiunile reci sunt dispuse sub placa de
“gardă” pentru a nu recepționa direct radiație solară. Ca rezultat, un câmp electromagnetic este
generat. Acest câmp electromagnetic, cu valori uzuale între 0 și 10 mV poate fi citit, înregistrat sau
integrat într-un interval de timp și este o măsură a radiației globale.
Piranometrul poate fi utilizat de asemenea și pentru măsurarea radiației difuze. Acest lucru se
realizează prin montarea în centrul piranometrului a unui “inel de umbrire”. Inelul este fixat în așa
fel încât planul său este paralel cu planul traiectoriei zilnice a soarelui pe cer și umbrește termopila și
cele două incinte de sticlă ale piranometrului în permanență. Drept urmare, ceea ce va măsura
piranometrul va fi valoarea radiației difuze.
Piranometrele pot avea de asemenea ca și detectoare ale radiației solare celule fotovoltaice.
Acestea sunt instrumente mai puțin precise decât cele care utilizează termopilele generând astfel
limitări în ceea ce privește utilizarea lor (Duffie J.A., Beckman W.A. 2006). Ca și avantaje pot fi
amintite costul mai scăzut comparativ cu varianta clasică, utilizarea mai facilă și un timp de răspuns
aproape instantaneu la schimbarea nivelului de radiație.

26
 Piranometru Pirheliometru
(Sursa: http://www.kippzonen.com/) (Sursa: http://www.pyranometer.net/)
Piranometru și pirheliometru
Pirheliometrul este un instrument ce măsoară radiația pe o suprafață normală la razele soarelui.
Spre deosebire de piranometru, placa absorbantă neagră este dispusă la baza tubului de colimare.
Tubul este aliniat cu direcția razelor solare cu ajutorul unui mecanism de urmărire și al unui indicator
de aliniere. Astfel, placa absorbantă primește doar radiație directă și o cantitate foarte mică de radiație
difuză.

Calculul radiației solare disponibile. Generalități

Pentru proiectarea unei instalații de conversie a energiei solare în energie termică sau electrică
este necesar să cunoaștem radiația solară disponibilă pe suprafața captatoare fie a colectorului solar,
fie a modulului (panoului) fotovoltaic. Totodată, radiația solară este o funcție variabilă ce depinde de
mai mulți factori: latitudinea §i altitudinea locului, anotimpul, ziua, ora, gradul de nebulozitate,
conținutul de praf, vapori de apă §i aerosoli în atmosferă. Este evident că nu pot exista una sau mai
multe expresii matematice care ar permite calculul radiației solare, luând în considerație toți acești
factori, în particular, cei cu caracter aleatoriu - nebulozitatea, conținutul de praf, aerosoli, etc.
Proiectarea unei instalații solare și productivitatea acesteia se fac pe baza măsurărilor
sistematice ale componentelor radiației solare. În majoritatea cazurilor se utilizează rezultatele
măsurărilor pentru o suprafață orizontală ale radiației directe și difuze pe o durată de o oră.
Unghiul de înclinație a planului  este unghiul dintre planul suprafeței studiat și suprafața
orizontală -180o    180o. - fig. 8. Această valoare nu depășește 90o pentru aplicații

27
 Fig.3.8. Explicația referitor la unghiurile:

de înclinație, , azimutal, , azimutal solar, s, înălțare a soarelui, s

Unghiul de înălțare al soarelui, s, - unghiul dintre orizont și linia ce legă soarele și punctul
de interes, altfel spus, raza solară incidentă în punctul de interes.

Unghiul zenital,  z , - unghiul dintre verticală și linia ce legă soarele și punctul de interes, altfel
spus, unghiul complementar unghiului s (figura 8).

Unghiul orar,  , - determină poziția soarelui pe bolta cerească într-un moment dat. Este egal
cu zero în momentul trecerii de către soare a meridianului local, altfel spus în momentul amiezii,
pozitiv spre est și negativ - spre vest (figura 9). Respectiv, s , corespunde unghiului de răsărire, iar

 s , - de asfințire a soarelui. Este evident, că într-o oră soarele traversează pe bolta cerească un
unghi egal cu 150, iar poziția lui la orice oră T se determina cu expresia:

  1512  T  (3.6)

Fig. 3.9. Unghiul orar, , de răsărire, s, -s

28
 În figura 13 este prezentat colectorul solar C direcționat spre sud (unghiul  =0, figura 8).
Suprafața planului C este înclinată fata de orizont cu unghiul

Fig. 3.10. Radiația solară directă pe un plan înclinat în momentul amiezii:   0 ,   0

Radiația solară pe suprafața colectorului va fi maximală în momentul amiezii, când unghiul de

înălțare al soarelui, s, (figura 9) va fi maxim, iar drumul parcurs de raza solară - minim și unghiul
orar  = 0. Această situație va avea loc dacă radiația directă cade perpendicular pe suprafața
colectorului C. Din figura 10, rezultă că z = 
  
Poziția relativă soare-pământ de-a lungul anului
În secolul al XVII – lea astronomul german Kepler a enunțat legile care guvernează mișcarea de
rotație a pământului în jurul soarelui (Kittel, C. et.al, 1981):
(1) Orbita pământului este o elipsă cu soarele în unul din focare;
(2) Viteza areolară este constantă;
(3) Pătratul perioadei de revoluție este proporțional cu cubul semiaxei mari a elipsei.
În plus, față de mișcarea eliptică în jurul soarelui, pământul se rotește în jurul axei care traversează
polii și înclinat cu un unghi de 23°27′ față de normala la planul eliptic. Unele date referitoare la
geometria mișcării pământului în jurul soarelui sunt reprezentate în figura de mai jos.

29
 21 martie
Echinoctiul de primăvară

Axa
polară
Normala la planul eliptic
23,5º

Tropicul Racului
23,5ºN

152 milioane km 147 milioane km 21 decembrie

21 iunie
SOARE Solstitiul de iarnă
Solstitiul de vară

Tropicul
Capricornului
Polul Nord
23,5ºS

Orbita eliptică a
pământului

23 septembrie
Echinoctiul de toamnă
Polul Sud

Fig. 3.11 Poziția relativă pământ – soare de-a lungul anului

În figura de mai sus anotimpurile sunt considerate pentru emisfera nordică; evident, pentru
emisfera sudică, sunt opuse. Pământul se rotește în jurul axei proprii în 24 de ore și în jurul soarelui
în 365,25 zile. În acest timp, soarele se rotește în jurul axei proprii aproximativ o dată în fiecare lună.
Planul orbitei eliptice a pământului în jurul soarelui se numește plan eliptic. Axa de rotație a
pământului se numește axă polară și păstrează aceeași înclinare de 23,45° față de normala la planul
eliptic, ceea ce face ca durata zilei și a nopții (adică drumul aparent al soarelui pe bolta cerească) să
difere după anotimp și latitudine. În consecință, fiecare punct de pe pământ este diferit iluminat și
încălzit de soare. În timp ce se rotește în jurul soarelui, pământul trece prin patru puncte remarcabile
în timpul fiecărei revoluții:
1) Solstițiul de iarnă are loc pe 21 decembrie în fiecare an; în această zi, axa polilor este înclinată
cu 23,45° în direcția opusă soarelui și toate punctele din interiorul cercului arctic, 66,5°N,
sunt complet în întuneric, iar toate punctele din cercul antarctic, 66,5°S, sunt iluminate de
soare;
2) Solstițiul de vară are loc pe 21 iunie în fiecare an; situația pe pământ este în opoziție cu cea
întâlnită la solstițiul de iarnă;
3) Echinocțiul de primăvară are loc pe 21 martie în fiecare an;
4) Echinocțiul de toamnă are loc pe 23 septembrie în fiecare an.
La echinocții, în fiecare loc de pe pământ ziua este egală cu noaptea.
Durata unei rotații complete a pământului definește lungimea unei zile: intervalul de timp care
separă două treceri succesive ale soarelui prin planul meridian al locului. Se definește, timpul solar
(ST – solar time) timpul măsurat într-o locație începând cu amiaza solară, adică momentul când

30
soarele traversează planul meridian al locului. Convențional, după amiaza, timpul solar adevărat are
valori pozitive, iar dimineața negative.
Mișcarea diurnă a soarelui pe bolta cerească se face în sens retrograd, de la est la vest. Această
deplasare aparentă, determină apariția zilei și a nopții, rezultate ale mișcării reale de rotație a
pământului în jurul propriei axe.
3.2. TEST DE EVALUARE
1.Radiația solară pe suprafața colectorului va fi maximă când:
a) unghiul de înălțare al soarelui este maxim;
b) drumul parcurs de raza solară este minim;
c) unghiul orar egal cu zero.

2.Unghiul de înălțare al soarelui este:

a) unghiul dintre verticală și linia ce leagă soarele de punctul de interes;
b) unghiul dintre orizont și linia ce leagă soarele de punctul de interes;
c) unghiul care determină poziția soarelui pe bolta cerească într-un moment dat.

3.Radiația solară este o funcție variabilă care depinde de următorii factori:

a) latitudinea și altitudinea locului;
b) anotimp, zi și oră;
c) condițiile atmosferice.

4.Radiația solară totală incidentă reprezintă:

a) suma radiației directe, difuze și reflectată;
b) suma radiației directe și difuze;
c) suma radiației difuze și reflectate.

5.Formula lui Plank face legătura între:

a) densitatea de putere și temperatură;
b) densitatea de putere și lungimea de undă;
c) densitatea de putere, temperatură și lungimea de undă.

3.3. LUCRARE DE VERIFICARE

1. Explicați modelul “corp absolut negru”
2. Care sunt componentele radiației solare?
3. Explicați efectul de seră.
31
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE
1. A,B,C; 2. B; 3. A, B, C; 4. B; 5. C.

32