România și sistemul de la Versailles (1919-1939)

România Mare și recunoașterea internațională

La sfârșitul Primului Război Mondial, harta politică a Europei a suferit modificări

însemnate. Obiectivul fundamental al României în politica externă, între anii 1919 și 1939, a fost
constituirea unui sistem de securitate care să îi garanteze integritatea hotarelor stabilite și
recunoscute prin hotărârile Conferinței de Pace de la Paris. Toate partidele politice din România,
cu excepția Partidului Comunist, au susținut această politică.
Instrumentul principal al politicii externe a României în perioada interbelică a fost
reprezentat de alianțele politice și militare regionale. Cu excepția Poloniei, Iugoslaviei și
Cehoslovaciei, România era înconjurată de state revizioniste. În special două puteri - Ungaria și
URSS - nu au încetat să revendice, pe diferite căi, teritorii ce aparțineau României: Transilvania
și Basarabia. De aceea, România trebuia să țină seama de jocul Marilor Puteri.
România s-a orientat spre alianțe cu Franța şi Marea Britanie, deoarece acestea erau garantele
păcii încheiate de Conferința de la Paris. Iniţial, Franţa a sprijinit România, fiind interesată de un
„cordon sanitar” în fața expansiunii URSS şi de o alianță de state în răsăritul Europei, ca o
contrapondere la tendințele Germaniei. Marea Britanie a dus aceeași politică pentru o perioadă,
dar, ulterior, Marile Puteri occidentale au manifestat, mai ales după 1933, dezinteres față de
situația României. De pildă, guvernul britanic nu avea nici măcar o strategie clară a politicii sale
în sud-estul Europei.
România s-a mai implicat în perioada interbelică în chestiuni privind statutul Dunării,
circulația prin strâmtori, regimul petrolului, problema reparațiilor şi problema dezarmării.
România a căutat să obțină la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) recunoașterea
internațională a noilor sale granițe, rezultate în urma unirii. Ea a fost însă tratată în mod brutal de
către cei Patru Mari (Marea Britanie, Franța, Statele Unite, Italia), care considerau că pacea
separată cu Puterile Centrale din 1918 a încălcat acordul cu Antanta din anul 1916. România era
considerată „o mică putere” cu interese speciale.
Rusia Sovietică şi Ucraina nu au acceptat unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. La
Kiev funcționa un guvern condus de Cristian Racovsky, adversar hotărât al României, iar pe
Nistru aveau loc dese incidente româno-sovietice. În plus, instaurarea Republicii Sovietice a
Sfaturilor în Ungaria, condusă de Bela Kun, care nu recunoștea actul de la Alba Iulia, a creat
pericolul unui atac conjugat asupra României de la apus şi de la răsărit. În aceste condiții, s-a

1
produs ofensiva armatei române în Ungaria, finalizată, la 4 august 1919, când trupele române au
intrat în Budapesta.
Sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, diplomația română a luptat din răsputeri în cadrul
Conferinței de la Paris pentru a respinge intervenția marilor puteri în afacerile României. Acestea
condiționau recunoașterea unirii de semnarea unui tratat separat privind statutul minorităților în
România. Prin tratatele de pace de la Paris s-a recunoscut în plan internațional unirea
Transilvaniei și a Bucovinei cu România. Frontiera româno-bulgară rămânea cea prevăzută în
Tratatul din 1913. La 28 octombrie 1920, prin Tratatul de la Paris, Franța, Marea Britanie, Italia
și Japonia au recunoscut unirea Basarabiei cu România. În 1933 s-au adăugat și Statele Unite.
România și alianțele regionale

În concepția diplomației românești alianțele regionale au fost o modalitate esențială de

păstrare a echilibrului de forţe în sud-estul Europei şi de menţinere a tratatelor de pace de la
Paris. Astfel, în 1921, grație activității lui Take Ionescu, s-au pus bazele Micii înțelegeri, care
reunea România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. În 1921, România a încheiat o alianță cu Polonia.
S-au adăugat alianțele semnate cu Franța şi Italia.
În 1928, România a aderat la Pactul Briand-Kellogg, prin care războiul era interzis ca
mijloc de rezolvare a diferendelor între state. Acest pact a fost completat în anul următor de
Protocolul de la Moscova. În 1934, grație strădaniei lui Nicolae Titulescu, s-a încheiat Pactul
înțelegerii Balcanice între România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia. Din nefericire, slăbiciunile
politicii Societății Națiunilor, contradicțiile dintre Marile Puteri, în special între Marea Britanie şi
Franţa, şi politica revizionistă a Germaniei şi a URSS au dus în final la eșecul sistemelor de
alianțe regionale.
România între URSS şi Germania

În perioada interbelică URSS a perseverat în privința nerecunoașterii unirii Basarabiei cu

România. De fapt, deși își afirma dorința de pace, I.V. Stalin critica mereu tratatele de la Paris şi
făcea totul pentru stimularea divergențelor dintre Marile Puteri, în speranţa izbucnirii unui
război, care să îi prilejuiască extinderea influenţei sovietice în Europa.
În cadrul negocierilor cu URSS din perioada interbelică, România a dorit să obțină o
normalizare a relațiilor cu vecinul de la răsărit şi recunoașterea unirii Basarabiei cu Vechiul
Regat. Acest obiectiv a fost urmărit în tratativele de la Copenhaga, Viena (1924) şi Riga (1932),
în tratativele din anii ’30, purtate de Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, comisarul poporului

2
pentru afaceri externe al URSS. Însă demiterea ministrului de externe român a lăsat nerezolvată
această chestiune şi a marcat sfârșitul unei epoci în diplomația românească.
După1933, cercurile conducătoare de la București au înțeles că Franța și Marea Britanie nu se
vor opune planurilor revizioniste ale Germaniei. De aceea, România a căutat să afle o cale
proprie de înțelegere cu Germania, care vedea în România un important furnizor de cereale şi
petrol. În 1938, situația internațională s-a agravat. Germania a provocat criza cehoslovacă,
revendicând regiunea sudetă locuită de germani. Guvernul român a adoptat în același an o notă
diplomatică adresată Moscovei. Dictatul de la Munchen din 29 septembrie 1938 a deschis calea
Germaniei către sud-estul Europei.

În preajma războiului

În noiembrie 1938, Carol al II-lea a făcut o vizită în Belgia, Marea Britanie şi Franța,
unde nu a reușit să obțină sprijin extern pentru România. La întoarcere s-a întâlnit cu Hitler, la 24
noiembrie 1938, la Berghof, unde s-a discutat posibilitatea intensificării relațiilor româno-
germane. Execuția, din ordinul regelui, a lui Corneliu Codreanu și a doisprezece fruntași
legionari a înrăutățit însă grav relațiile între București şi Berlin.
Criza a fost depășită la începutul lui 1939, pentru că Germania era interesată de petrolul
românesc. În aceste condiții, la 23 martie 1939, s-a semnat acordul economic româno-german.
Partea română spera că Germania va deveni, pe lângă un partener economic important, garantul
integrității sale teritoriale. Aceasta nu a însemnat însă abandonarea relațiilor de alianță
tradiționale cu Franța şi Marea Britanie.
La 13 aprilie 1939, cele două puteri occidentale au promis României sprijin în cazul unor
posibile agresiuni. În vara lui 1939, apropierea dintre cele două mari puteri revizioniste ale
Europei - URSS şi Germania - a ajuns la apogeu. La 23 august 1939, s-a încheiat Pactul de
neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop – Molotov), care a împărțit Europa în sfere de
influență şi a grăbit izbucnirea celei de a doua conflagrații mondiale.
Anexa secretă a pactului a prevăzut dreptul URSS de a ocupa Basarabia. Astfel, în vara
lui 1939, eșecul total al politicii de securitate colectivă și ascensiunea puterilor revizioniste au
găsit România prinsă între două mari puteri, cu care nu avea deloc relații bune, și complet izolată
de aliații tradiționali care îi garantaseră integritatea