

DEFINITIE Afaziile sint tulburari ale intelegerii sau elaborarii limbajului scris sau vorbit. Afaziile pot fi
clasificate pe baza manifestarilor clinice, localizarii anatomice a leziunii cauzatoare, etiologici si
simptomatologiei clinice asociate.

AFAZIILE GLOBALE Etiologic Ocluzia arterei carotide interne (ACI) sau a arterei cerebrale medii (AC >ro
izioneaza emisfera dominanta
(mai putin frecvent hemoragii, traumatisme sau tumori), produce o leziune masi in lobii frontali, parietali si
temporali superiori.
Manifestari clinice Toate aspectele de vorbire si limbaj sint afectate. Pacientul nu poale cili. scrie sau repeta si
are o intelegere auditi scazula. Debilul verbal este minim si lipsit de fluonla. De obicei se asociaza hemiplegia,
pierderea sensibilitatii intr-un hemicorp si hemianopsie omonima.
AFAZIA BROCA (AFAZIA MOTORIE SAU NEFLUENTA�) Etiologie Leziunea principala implica
circunivolutia lobului fronlal inferior dominant (aria Broca). desi, adeseori, sinl implicate si ariile subeorticale si
cortieale de-a lungul fisurii silviene si insulei. Cel mai frecvent cauzata de leziuni sculare ce implica ramura
superioara frontala ACM. mai putin frecvent datorala leziunilor dale de tumori, abcese, metastaze, hematoame
subdurale, encefalite.
Manifestari clinice Vorbirea este rara. inceata, dificila, nemelodioasa. prost articulata si telegrafica. Majoritatea
pacientilor prezinta grave tulburari de scris. intelegerea limbajului scris si vorbii este relativ pastrata. Pacientul
este constient si vizibil jenat de deficitul sau.
In leziunile intinse se poate asocia o hemipareza serioasa si devierea ochilor catre
sediul leziunii. Mai frecvent se asociaza un deficit redus cu hemipareza faciala controlaterala si pareza bratului
controlateral. Pierderea sensibilitatii senzitive apare rar. iar cimpurile vizuale sint intacte. Apraxia bueolinguala
este frecventa, pacientul avind dificultati de a imita miscarile cu limba si buzele sau de a efectua aceste miscari
la comanda. Apare o apraxic ce implica mina ipsilaterala datorata afectarii fibrelor din corpul calos.
AFAZIA WERNICKE (AFAZIA SENZITIVA� SAU FLUENTA�) Etiologie Ocluzia embolica a ramurii
inferioare a ACM (mai putin obisnuit hemoragii, tumori, encefalite sau abcese) implicind regiunea perisilviana
posterioara.
Manifestari clinice Desi vorbirea pare gramaticala, melodioasa si fara efort ("fluenta"), este adesea virtual
incomprehensibila datorita greselilor de utilizare a cuvintelor, topicii si timpurilor si a prezentei neologismelor
si parafaziei. intelegerea materialului scris si vorbit este grav afectata, cum de altfel sint si cititul, scrisul si
repetitia. Pacientul nu pare constient de existenta deficitului. Simptomele clinice asociate cuprind deficite
senzitive ale lobului parietal si hemianopsie omonima. Afectarile motorii sint rare.
AFAZIE DE CONDUCTIE intelegerea comunicarii vorbite si scrise este in mare intacta si comunicarea vorbita
este fluenta, desi parafazia este frecventa. Repetitia esiegrav afectata. Majoritatea cazurilor se datoreaza
leziunilor ce afecteaza girusul supramarginal al lobului parietal dominant, lobul temporal superior dominant sau
fasciculul arcuat. Leziunile se datoreaza in mod tipic unei embolii ce afecteaza fie ramura ascendenta parietala,
fie ramura posterioara temporala a ACM. Simptomatologia asociata include pierderea sensibilitatii din
hemicorpul controlateral si hemianopsia.

Afazia este o tulburare a vorbirii care afectează exprimarea sau înțelegerea limbajului vorbit sau scris în absența
oricărei modificări senzoriale sau a unui deficit al aparatului fonator, rezultând în urma unor leziuni dobândite
ale creierului. Elementul fundamental al unei afazii îl constituie tulburarea codificării lingvistice și nu a
articulării sau perceperii verbale. Pacientul afazic nu mai este capabil să folosească limbajul ca simbol pentru
obiecte sau pentru procesele gândirii. Există mai multe tipuri de afazie, în care diversele proprietăți ale
 
limbajului pot fi mai mult sau mai puțin afectate. Disciplina medicală care se ocupă cu studiul afaziilor este
denumită afaziologie.

Introducere
Limbajul este un mijloc de cunoaștere și de comunicare între oameni, tulburarea sa reprezintă o întrerupere a
contactului cu ambianța, cu atât mai marcată în cazul când coexistă cu alte perturbări ale activității simbolice
cognitive corelate cu vorbirea, cum ar fi gnozia, praxia, memoria, schema corporală. Manifestările clinice ale
afaziei, privind natura și intensitatea tulburărilor, diferă în funcție de anumiți factori biologici, cum ar fi
etiologia, vârsta, preferința manuală, sau sociali, respectiv gradul de școlarizare, caracteristicile inerente ale
limbii vorbite etc.

Cea mai mare parte a persoanelor afazice nu pierd complet uzul vorbirii, unii pacienți nu au decât o ușoară
nesiguranță în găsirea cuvântului adecvat, pe când alții - dimpotrivă - pierd în totalitate facultatea de a se
exprima prin limbajul verbal, de a înțelege ceea ce li se vorbește, de a citi sau de a scrie, în timp ce alte funcții
cognitive, cum ar fi memoria sau orientarea, nu sunt semnificativ alterate.

Specialiștii fac o deosebire între vorbire (sau - mai corect - elocuțiune) și limbaj (engl.: speech and language;
fr.: parole et langage; ger.: Sprechen und Sprache): dacă un pacient are dificultăți în articularea sau pronunțarea
cuvântului, se spune că are tulburări de elocuțiune, în cazul când are greutăți în găsirea cuvântului, în
combinarea cuvintelor pentru alcătuirea unei propozițiuni sau în înțelegerea sensului cuvintelor sau frazelor
percepute, atunci are o alterare a limbajului. De cele mai multe ori tulburările de limbaj se asociază cu dificultăți
de elocuțiune. Mai multe forme ale limbajului pot fi interesate: conversația, cititul, scrisul etc. Afazia este o
tulburare a limbajului dobândită, adică survine la un individ care până atunci avea o vorbire normală, în acest
fel se deosebește de tulburările ce apar în cursul dezvoltării unui copil, cum ar fi gângăveala sau legastenia
(incapacitatea sau dificultatea de a citi).

Istoric

Paul Broca

Originea termenului afazie

Utilizat de Platon (gr.: αφασια = lipsa vorbirii) pentru a caracteriza starea unei persoane care, înmărmurită în
fața unui argument definitiv, "și-a pierdut glasul", termenul de afazie în înțelesul actual a fost introdus în
literatura medicală în 1865 de Armand Trousseau, înlocuind termeni mai vechi ca ' „alalie" (Jacques Lordat,
1842) sau ' „afemie" (Paul Broca, 1861).
 
Precursorii

Primele concepții cu privire la funcțiile cerebrale ale limbajului se datoresc lui Franz Gall (1810), întemeietorul
frenologiei, și lui Jean-Baptiste Bouillaud (1825). Gall localiza funcția vorbirii în zonele din creier situate
înapoia orbitei, în timp ce Bouillaud, în urma unor observații anatomo-clinice, situa un "organ legislator al
vorbirii" în lobii anteriori ai creierului. G. Dax (1836) constată pentru prima dată o legătură între funcția
limbajului și jumătatea stângă a creierului, observația lui rămâne însă necunoscută publicului medical și este
publicată de fiul său, M. Dax, abia în anul 1865.

Prima autopsie a lui Broca: Emisfera cerebrală stângă a pacientului Leborgne (desen de Pierre Marie)

Primele studii sistematice asupra afaziei

În anul 1865, Paul Broca comunică rezultatele observațiilor anatomo-clinice făcute asupra pacientului Leborgne
în care constată o leziune circumscrisă la "piciorul celei de a treia circonvoluțiuni frontale" în emisfera cerebrală
stângă, unde localizează "centrul" limbajului articulat. Ulterior relatează o serie de cazuri asemănătoare.

Carl Wernicke descrie în anul 1874 o altă formă de tulburare a vorbirii, care - spre deosebire de cazurile lui
Broca - se caracteriza prin tulburarea înțelegeri limbajului, în timp ce vorbirea proprie era posibilă, însă plină de
greșeli.

Carl Wernicke

El denumește această formă ' „afazie sensorială", apărută în urma unei leziuni în zona "primei circonvoluțiuni
temporale", rezervând pentru cazurile descrise de Broca termenul de ' „afazie motorie".

Continuatorii

Cercetările de mai târziu s-au concentrat asupra descrierii unor forme speciale de afazie, asupra localizărilor
cerebrale și dezvoltării diverselor teorii fiziopatologice și neuropsihologice.
 
 Hughlings Jackson (1866) aplică teoria sa asupra disoluției funcțiilor cerebrale ierarhizate la studiul
limbajului și afirmă că - în cazul afaziei - nu ar fi vorba de pierderea "imaginilor verbale" ci de
imposibilitatea realizării "limbajului propozițional".
 F.C. Finkelburg (1870) consideră afazia drept tulburare a simbolurilor verbale (asimbolie).
 A. Kussmaul (1876) descrie "surditatea verbală", în care pacientul cu un auz și inteligență normale, nu
este capabil să înțeleagă niciun cuvânt perceput.
 Sigmund Freud (1891) critică teoriile localizaționiste și consideră că funcția limbajului nu poate fi
asumată decât de zone întinse ale scoarței cerbrale specializate, între care există zone asociative.
 Joseph Dejerine (1892) descrie alexia (incapacitatea de înțelegere a textelor scrise) ca manifestare a unei
"cecități verbale pure", în cazul unor leziuni localizate în Gyrus angularis.
 Pierre Marie (1906) se ridică cu vehemență împotriva doctrinei clasice a "centrilor preformați ai
imaginilor verbale" și consideră afazia drept alterarea unui deficit intelectual specializat privind
limbajul.
 Arnold Pick în lucrarea Über die agrammatischen Störungen ("Despre tulburările agramatice", 1913)
subliniază necesitatea folosirii metodelor lingvisticei în studiul afaziei.
 Henry Head (1926) nu admite o delimitare strictă între aspectele motorii și cele senzoriale ale limbajului
și consideră luburările afazice drept manifestare a unui defect în formularea și expresia simbolică.
 Kurt Goldstein (1948), representant al psihologiei configuraționiste (Gestaltpsychologie), consideră că
cea mai înaltă proprietate a substanței cerebrale ar fi funcția de simultaneitate, care dispare în
împrejurări patologice, cum ar fi și afazia, în care întreaga configurație a bolnavului - "comportamentul
abstract" - devine modificată, nu numai vorbirea. Goldstein acordă o deosebită atenție așa zisului
"limbaj interior".

În literatura apărută după cel de-al doilea război mondial se remarcă următoarele tendințe:

- Includerea metodelor lingvistice, de psihologie experimentală și de stimulare a creierului în studiul

afaziei, în special de către cercetătorii americani (Norman Geschwind, 1965; Howard Goodglass și Edith
Kaplan, 1972; W.Penfield și L. Roberts, 1959).
- Dezvoltarea metodelor de tratament al afaziei (Anton Leischner, 1976; Klaus Poeck și F.J. Stachowiak,
1977), cu includerea lingviștilor, logopezilor și foniatrilor, alături de neuropsihologi și neurologi.

În România sunt de remarcat studiile asupra afaziei întreprinse de Arthur Kreindler și Alexandru Fradis (1970),
Mihai Ioan Botez (1968), Ion Voinescu și N. Gheorghiță-Sevastopol (1968).

Dominanța cerebrală și zonele limbajului

Zonele clasice ale limbajului

Noțiunea de dominanță cerebrală sau specializare emisferică funcțională a apărut o dată cu primele studii
anatomo-clinice asupra afaziei, dar se aplică și la alte activități simbolice ale creierului. La o persoană adultă, se
 
admite că diverselor funcții cerebrale superioare corespund în fiecare emisferă dispozitive anatomo-fiziologice,
a căror integritate este necesară pentru exercitarea lor cu eficacitate. Pentru funcția limbajului, în cazul unei
preferințe manuale drepte (la "dreptaci"), emisfera cerebrală stângă este dominantă în majoritatea covârșitoare a
cazurilor, ceea ce înseamnă că în urma unor leziuni în anumite regiuni de partea stângă a creierului apar
tulburări de tip afazic. Dominanța emisferică pentru vorbire în funcție de preferința manuală nu trebuie însă
considerată în mod rigid și absolut, există excepții (la "stângaci" lucrurile sunt ceva mai complicate), iar
posibilitatea recuperării unor activități compromise demonstrează existența unei plasticități funcționale în
structura creierului, cu atât mai evidentă, cu cât subiectul este mai tânăr.

Conform concepției clasice "zona limbajului" este constituită din două arii corticale situate în emisfera cerebrală
dominantă (în general cea stângă la "dreptaci"):

 "piciorul" (pars opercularis) și "capul" (pars triangularis) celei de a treia circonvoluțiuni frontale = aria
lui Broca, a cărei leziune afectează producția vorbirii
 treimea posterioară a primei circonvoluțiuni temporale = aria lui Wernicke, a cărei leziuni impietează
înțelegerea vorbirii.

Importante sunt și legăturile între aceste regiuni, cum ar fi "fascicolul arcuat", care unește aria lui Broca cu cea a
lui Wernicke.

La acestea trebuie adăgată zona alcătuită din gyrus supramarginalis și gyrus angularis, cu un rol deosebit în
funcția limbajului scris. W. Penfield și L. Roberts au descris în 1959 „aria motorie suplimentară”, situată pe fața
internă a unei emisfere cerebrale, importantă pentru declanșarea actului motor al vorbirii.

Diverse tipuri de afazie

Diversele tipuri de afazie rezultă din localizările leziunilor în anumite regiuni din creier. Cele patru forme
clasice, bazate pe observații anatomo-clinice, admise de majoritatea specialiștilor, afectează mai mult de
jumătate din pacienții suferinzi de afazie.

 Afazia Broca (afazie motorie sau expresivă) este prototipul tulburărilor afazice cu debit verbal redus,
în timp ce înțelegerea limbajului este în mare măsură puțin compromisă.

Simptome caracteristice:
- vocabular redus la câteva cuvinte sau silabe, bolnavul adoptă un stil telegrafic;
- parafazii fonematice sau "dezintegrare fonetică" (producerea unor cuvinte cu foneme incorecte);
- deficiențe gramaticale, mai ales de sintaxă (agramatism);
- debit verbal încetinit, laborios;
- pronunția (articularea) cuvintelor defectuoasă;
- "melodia verbală" (prozodia) săracă;
- scrisul este defectuos, în parte și prin slăbiciunea mâinii drepte;
- înțelegerea vorbirii este puțin sau de loc afectată;
- pacientul este conștient de dificultățile avute, reacționează depresiv;
- comunicarea este redusă în primul rând datorită incapacității de expresie.
Localizarea lezională:
Piciorul celei de a treia circonvoluțiuni frontale din emisfera cerebrală dominantă pentru vorbire (în
majoritatea cazurilor cea stângă) și substanța albă subiacentă, uneori cu prinderea "insulei lui Reil".
Zonă irigată de artera prerolandică, ramură a arterei cerebrale mijlocii.
 
 Afazia Wernicke (afazie senzorială sau receptivă), caracterizată prin tulburări accentuate ale
înțelegerii limbajului și printr-o producție verbală fluentă, normală din punct de vedere fonetic, dar
profund alterată semantic, de neînțeles pentru interlocutor.

Simptome caracteristice:
- lipsă de înțelegere a limbajului, în cazuri grave până la "surditate verbală";
- vorbirea cu debit normal, uneori chiar excesiv de abundent și accelereat ("logoree", "diaree verbală");
- producția verbală lipsită de înțeles, prin parafazii semantice ("salată de cuvinte"), neologime
("jargonafazie");
- articularea cuvintelor normală;
- construcția gramaticală doar ușor alterată, uneori totuși paragramatism ("jargon dissintactic");
- incapacitate de a înțelege limbajul scris (alexie), scrisul disortografic;
- pacientul este de cele mai multe ori inconștient de defectul său și are o dispoziție afectivă disforică;
- capacitatea de comunicare este grav alterată.
Localizare lezională:
Circonvoluțiunea temporală posterioară și cea parietală inferioară în emisfera cerebrală dominantă
pentru vorbire (în majoritatea cazurilor de partea stângă). Zonă irigată de artera temporală posterioară,
ramură a arterei cerebrale mijlocii.

 Afazia globală este forma cea mai gravă de afazie. Leziunile cerebrale întinse, cuprinzând atât zonele
anterioare (Broca), cât și cele posterioare (Wernicke, circonvoluțiunea supramarginală) ale limbajului
provoacă o pierdere totală a capacității de vorbire și de înțelegere, a scrisului și cititului. Acești pacienți
păstrează un rudiment de limbaj automat, în special sub forma exclamaților emoționale. Frecvent este
asociată cu un deficit motor grav (hemiplegie) de partea dreaptă a corpului. Comunicarea verbală este
practic imposibilă. Prognosticul unei recuperări a limbajului este foarte rezervat.
 Afazia amnestică (Pitres) (Afazie nominală sau Anomie), caracterizată printr-o tulburare a accesului
lexical (în special pentru substantive și adjective atributive), atât la vorbit cât și la scris. Manifestările
cele mai obișnuite constau în dificultatea găsirii cuvântului adecvat cu apariția de parafazii apropiate de
sensul cuvântului dorit și tulburări discrete ale înțelegerii semantice. Repetiția cuvintelor sau frazelor,
precum și cititul cu voce tare rămân nealterate. Capacitatea de comunicare doar discret limitată.

Localizare lezională:
Gyrus-ul angular, uneori leziuni ale ariilor prefrontale de partea stângă.

Alte forme de afazie

 Afazia de conducere se caracterizează printr-o vorbire spontană fluentă, nealterată dar cu o dificultate
extremă în a repeta cuvintele sau frazele percepute, bolnavul neavând nici o modificare în înțelegerea
limbajului. Când acești pacienți încearcă să repete cuvintele percepute, produc de cele mai multe ori o
succesiune de parafazii fonematice ininteligibile. Descrierea leziunilor cerebrale care sunt la originea
acestei forme de afazie este controversată. Unii cercetători susțin că ar fi vorba de o distrugere a
fascicolului arcuat, care unește aria lui Wernicke cu cea a lui Broca. În unele cazuri s-au constatat
leziuni ale cortexului auditiv, ale insulei lui Reil suau în circonvoluțiunea supramarginală.
 Afaziile zise transcorticale

Afazia transcorticală motorie. Caracteristica fundamentală a acestei forme de afazie este o

aspontaneitate sau lipsă de incitație verbală, atât pentru vorbire, cât și pentru scris. Leziunea
responsabilă este situată înainte de aria lui Broca, în regiunea prefrontală, afectând sistemele axonale
care se proiectează pe structurile profunde eferente.
 
Afazia transcorticală senzorială comportă pe plan receptiv o tulburare a înțelegerii limbajului oral și
scris, iar pe plan expresiv, fie o producție verbală fluentă, fie ușoare modificări calitative (parafazii,
disortografii). Leziunile constatate afectează lobul parietal inferior de partea stângă, izolând zona
posterioară a limbajului (Wernicke) de restul cortexului cerebral.
Afazia transcorticală mixtă se manifestă ca o afazie globală, repetiția cuvintelor și propozițiunilor este
însă conservată, adesea cu ecolalie.

 Afaziile zise "pure" (sau afazii instrumentale) sunt tulburări selective ale unor performanțe din
domeniul limbajului, cum ar fi cititul, scrisul sau recunoașterea înțelesului cuvintelor. Un pacient, de
exemplu, poate scrie, dar nu înțelege un text scris.

Anartria pură apare, de obicei, în evoluția unei afazii Broca, sub aspectul unei dezintegrări fonetice. Se
manifestă sub forma unei imposibilități de a executa actele motorii necesăre producerii unei foneme.
Este greu de deosebit de o apraxie buco-facială. Anartria pură rezultă dintr-o leziune a porțiunii
operculare a circonvoluțiunii frontale ascendente sau a a unor fibre de proiecție în legătură cu această
arie corticală.
Agrafia pură se manifestă printr-o tulburare izolată a scrisului, mergând până la supresiunea totală. Nu
se cunoaște cu exactitate localizarea lezională a acestei perturbări.
Surditatea verbală pură se caracterizează printr-o dificultate izolată, adesea gravă în recunoașterea
informațiilor sonore constitutive ale limbajului oral, în timp ce auzul este intact și semnificația
diverselor sunete non-verbale este recunoscută. În cazurile cercetate s-a constatat o întrerupere a
legăturii dintre ariile auditive primare (drepte și stângi) și zona lui Wernicke.
Cecitatea verbală pură (Alexia agnozică sau Alexia pură) consistă într-o tulburare izolată a
discriminării și recunoașterii informațiilor vizuale constitutive ale limbajului scris (litere, cuvinte), în
timp ce imaginile non-verbale sunt percepute și recunoscute. Leziunile responsabile constau într-o
întrerupere a legăturilor dintre ariile vizuale primare (ariile calcarine), atât de partea dreaptă cât și de
cea stângă, și regiunile parieto-temporale ale zonei limbajului.

Forme particulare

 Afazia la copii. Despre o afazie la copii se poate vorbi doar în cazul când tulburarea a apărut după ce
limbajul a atins dezvoltarea sa definitivă (în jur de cinci-șase ani). Tablourile clinice se deosebesc de
cele ale adulților în funcție de stăpânirea scrisului și cititului în diversele etape ale școlarizării. În
general se observă o reducere a vorbirii spontane, o sărăcire a vocabularului. La copiii de vârstă fragedă
(până la patru-cinci ani), în cazul unei leziuni a creierului apar așa zise "tulburări afazice de dezvoltare"
(developmental aphasia, Sprachentwicklungsstörung), care, de regulă, sunt recuperabile, emisfera
cerebrală integră putând prelua și dezvolta mai departe funcțiile limbajului. Hotărîtoare sunt natura,
extensia și profunzimea leziunii cerebrale.
 Afazia la "stângaci". O mare parte a persoanelor cu preferință manuală stângă ("stângaci") au o
reprezentare a funcției limbajului în ambele emisfere cerebrale, unii au o dominanță emisferică dreaptă
("în oglindă" față de "dreptaci"), iar la o parte dominanța este de partea stângă. Din acest motiv,
manifestările clinice și evoluția sunt foarte diferite de la pacient la pacient. Posibilitatea unei recuperări
funcționale este mai mare decât la dreptaci.
 Afazia la poligloți. În urma unor observații mai vechi se considera (Pitres, 1895) că la persoanele ce
vorbesc mai multe limbi, apariția unei afazii afectează mai mult limba achiziționată mai recent, în timp
ce vorbirea și înțelegerea limbii materne sunt mai puțin sau de loc tulburate. Studii mai recente au arătat
că situația este mult mai complexă. Se poate întâmpla ca limba nou învățată să devină predominantă prin
folosirea zilnică, înlocuind prevalența limbii materne (cazul persoanelor imigrate în Israel din țări cu
limbi diferite). Există multe excepții de la regula lui Pitres, manifestările clinice la poligloți depinzând
de factori afectivi, sociali și profesionali.
 
 Afazia la surdomuți. Există puține observații în literatură și nu se poate stabili o regulă generală. În
cazuri izolate s-a constatat că în situația unor leziuni cerebrale survenite la surdomuți, localizate în
regiuni care la o persoană obișnuită ar fi produs o afazie, pacienții pierd capacitatea de a comunica prin
limbajul gestual, realizându-se o așa zisă ' „asimbolie gestuală".

Clasificarea americană

În literatura de specialitate americană s-a răspândit clasificarea simplificată propusă de școala neurologică din
Boston ("Boston Neoclassical Model"), cu valoare practică, având drept criteriu caracterul debitului verbal:
fluent (curgător) sau redus.

 Afazii fluente denumite și afazii receptive, cu debit verbal bogat, în care sunt înglobate afazia
Wernicke, afazia transcorticală senzorială, afazia de conducere, anomia (afazia amnestică).
 Afazii non-fluente sau afazii expresive, cu debit verbal redus: afazia Broca, afazia transcorticală
motorie, afazia globală.

La aceste două tipuri fundamentale se adaugă grupul afaziilor pure.

Diagnosticul unei afazii

Diagnosticul unei afazii se stabilește în urma examenului limbajului vorbit și scris, care cuprinde: vorbirea
spontană, vorbirea repetată, denumirea obiectelor și situațiilor, înțelegerea cuvintelor și frazelor, lectura, scrisul
spontan sau dictat, completat de un examen neurologic amănunțit și de diverse metode de investigație
neuroradiologice. Ca prim examen orientativ, s-a verificat utilitatea testului Token (Token-Test), care servește la
diferențierea între tulburările de vorbire afazice și cele de altă natură, dar nu dă nicio indicație asupra tipului de
afazie. Pentru aceasta s-au propus mai multe "baterii" de teste verbale și non-verbale, care reflectă concepțiile
autorilor respectivi asupra afaziei. Mai cunoscute sunt:

 Bateria de teste a lui Henry Head 1926, bazate pe categoriile gramticale alelimbajului, cu accent pe
investigarea funcției formulării și expresiei simbolice.
 Bateria de teste a lui Weissenburg și McBride 1935, capabilă să studieze toate funcțiile limbajului și
care permite o analiză calitativă a rezultatelor.
 Programul de examen clinic al afaziei propus de Hécaen și De Ajuriaguerra 1960, bazat pe concepțiile
clasice asupra afaziei, comportă și cercetarea unor posibile tulburări asociate (apraxii, agnozii), precum
și un examen complet al funcțiilor intelectuale.

În America se utilizează mai ales schema de examinare a lui Goodglass și Kaplan (1972), testul de diagnostic
diferențial al afaziei propus de Schuell ("Minnesota test for diferential diagnosis of aphasia", 1969) sau bateria
de teste a lui Kertesz și Poole ("Western Aphasia Battery", 1974).

În Germania este foarte răspândit testul de examinare al afaziei propus de școala de neurologie din Aachen
(Aachener Aphasie Test pe scurt AAT), dezvoltat de Poeck, Stachowiak și Huber (1975).

În România, Kreindler și Fradis (1970) au propus un program de examinare a pacienților cu afazie, bazat pe
concepția lor pavlovistă asupra limbajului.

]Cauzele afaziilor
 
Orice leziune a creierului care interesează zonele limbjului și legăturile dintre ele poate provoca tulburări ale
vorbirii de tip afazic cu caracter permanent. Cauzele cele mai frecvente sunt:

 Bolile cerebro-vasculare, hemoragii sau infarcte, mai ales în teritoriul arterei cerebrale mijlocii de
partea stângă.
 Traumatisme cranio-cerebrale cu focare contuzionale în parenhimul cerebral.
 Procese expansive intracraniene, tumori cerebrale benigne sau maligne, primitive sau metastatice.
 Boli degenerative, de ex.: Boala Alzheimer, Afazia primară progresivă.
 Boli infecțioase ale creierului și meningelor: abcese cerebrale, encefalite (de ex.: Encefalita herpetică).

Tulburări afazice cu caracter paroxistic pot fi singura manifestare a unei crize de epilepsie.

Tratamentul afaziilorDacă nu este vorba de o afecțiune progresivă (tumoră, boală degenerativă),

tulburările afazice se pot ameliora în cursul evoluției (de ex.: după un accident vascular cerebral), în funcție de gravitatea
și extinderea leziunii. Această recuperare funcțională, de cele mai multe ori incompletă, este datorită capacității
creierului de a crea noi conexiuni interneuronale, ceea ce se numește plasticitate cerebrală. Acest proces poate fi
facilitat printr-un tratament de reeducare a vorbirii, cu scopul realizării unei capacități de comunicare apropiată de cea
normală. Condiții obligatorii pentru obținerea unor rezultate pozitive sunt absența unor tulburări demențiale și
motivarea pacientului. Tratamentul este de cele mai multe ori individual, uneori se asociază și o terapie de grup. Există
mai multe metode (amănunte se găsesc în literatura de specialitate: Yves Lebrun, R. Hoops: Recovery in Aphasics,
Amsterdam, 1976; G. Peuser: Studien zur Sprachtherapie, München, 1979): metode de stimulare, metode programate,
metode de deblocare, terapie melodică și ritmată (melodic intonation therapy) cu asocierea muzicii. Studiile comparative
între grupe de bolnavi tratați și netratați au demonstrat avantagiile tratamentului sistematic al afaziilor.