STRATEGII DIDACTICE

STILURI DE INSTRUIRE

Ce reprezintă strategia didactică?

,,Strategia didactică este parte componentă a tehnologiei didactice și se referă la demersul

autentic de abordare (ce implică atât respectarea principiilor didactice și de proiectare, cât și de
articulare a unui conținut prin utilizarea metodelor, tehnicilor și procedeelor didactice, a
resurselor și mijloacelor de învățământ și a modurilor de organizare raportate la stilurile de
învățare și de predare și nivelul de performanță al actorilor implicați într-un context dat,
demonstrând flexibilitate, creativitate și pertinență în soluțiile propuse) a unei activități didactice
pentru realizarea unui scop specific.” (Massari, 2009, p. 35)

,,Strategia didactică se structurează în funcție de concepția pedagogică a profesorului și

de competențele de care dispune acesta.” (Nicu, Curs de pedagogie)

Structura strategiei implică:

 metodele de instruire;
 mijloacele de instruire;
 formele de organizare a instruirii;
 modul de organizare și de abordare a învațării.

Caracteristicile strategiei didactice:

 caracter normativ (se bazează pe prescripții și reguli care țin de predare-
învățare-evaluare);
 reprezintă structurarea și înlănțuirea situațiilor de învățare/instruire;
 integralitatea (vizează ansamblul instruirii);
  caracterul probabilistic, dinamic, perfectibil;
 aspectul metacognitiv (profesorul este model și mediator al cunoașterii.”
(Massari, 2009, p. 36).

Tipologia strategiilor didactice

,,Specialiștii domeniului confirmă dificultatea delimitării stricte a strategiilor în funcție de

anumite criterii și converg spre ideea generală că în practica educativă întâlnim, de regulă,
strategii mixte. Doar cu rol de investiție metodologică, s-au identificat câteva criterii în sensul
structurării unei tipologii a strategiilor de instruire:

 După domeniul activității instrucționare predominante:

- strategii cognitive;
- strategii psihomotrice;
- strategii afectiv motivaționale;
- strategii combinatorii.
 După traseul cognitiv:
- strategii inductive (de la percepția intuitivă la explicație, de la exemplul
concret la idee);
- strategii deductive (de la principiu la exemplu, de la ipoteză la faptul testat
prin observație și experiment);
- strategii analogice (mediere prin intermediul unui model);
- strategii transductive (prin apelul la raționamente tranzitive, metaforice,
eseistice, etc.);
- strategii mixte (compilative, interactice și dinamice).
 După gradul de structurare a sarcinilor de instruire:
- strategii algoritmice – impun o dirijare strictă a învățării, prescriind un
comportament specific fiecărui obiectiv; realizate prin combinarea metodelor
algoritmice – imitare de modele date, exercițiu, memorare, receptare,
reproducere, algoritmizare, instruire programată.
 - strategii semi-prescrise/ nealgoritmice – dirijarea nu mai este strictă, sunt
conferite spații largi deciziilor secundare, comportamentele vizate de
obiective nu mai sunt atât de clar conturate.
- strategii expozitiv-euristice – cultivă descoperirea, încurajând
comportamentele de căutare, sprijină elevul în procesul de luare a deciziilor,
realizate prin combinarea metodelor expozitive; povestirea, explicația,
prelegerea, conversația, dialoguri euristice, descoperirea, demonstrația,
problematizarea, modelarea, observarea nemijlocită, munca cu manualul,
experimentul, lucrările practice, cercetările în grup).
- Strategii evaluativ-stimulative – prin combinarea metodelor specifice de
verificare – observare, chestionare orală, lucrări scrise sau practice, teste
docimologice, examene; de măsurare și notare a rezultatelor, de interpretare și
apreciere calitativă, de ameliorare, de stimulare.” (Massari, 2009, p. 36)

Stiluri de instruire

,,Stilul reprezintă o variabilă organizațională ce cuprinde componente psiho-

sociale și manageriale cu un grad înalt de influență în planul relațional și interacțional
pedagogic.” (Massari, 2009, p. 37)

,,Stilul de predare reprezintă ,,o dimensiune activă, dinamică a instruirii,

influențând în mod decisiv starea de existență instrucțională a strategiei prin contribuția
adusă la constituirea și ,,echilibrarea” unei relații educaționale armonioase.”

Stilul de instruire reflectă acel ansamblu individual de trăsături de personalitate,

comportament, raporturi interpersonale, competențe și aptitudini specifice, roluri asumate
și calități personale, manifestat constant în activitatea de desfășurare a procesului
educațional.” (Massari, 2009, p. 37)

,,Caracteristicile stilurilor de instruire

 competența științifică – desemnează abilitățile necesare pentru manipularea
cunoștințelor;
 competența socială – înseamnă optimizarea relațiilor interumane prin și din
activitatea educativă reflectată în capacitatea de a stabili fără dificultate relații
adecvate cu elevii;
 competența managerială - se referă la gestionarea situațiilor specifice,
demonstrând capacitate de influențare a clasei în general și a fiecărui elev în
particular;
 competența psihopedagogică – reprezintă factorii necesari pentru construcția
diferitelor componente ale personalitățiii elevului.” (Massari, 2009, p. 38)

,,Clasificarea stilurilor de instruire

N. Bennet (1976) clasifica profesorii din învățământul primar în două categorii:

1. profesorii formali – promovează achiziția de deprinderi de bază în citit și
calcul matematic și atingerea unui nivel informațional înalt;
2. profesorii informali – accentuează rolul creativității elevilor, al
exprimării acestora, al valorizării scopurilor sociale și emoționale.”
(Massari, 2009, p. 38)

,,K. Lewin, R. K White care au identificat trei stiluri de conducere a unui grup:
1. Stilul autoritar - se caracterizează prin faptul că liderul determină întreaga
desfășurare a activității, el dictează tehnicile și etapele activității, fixează
fiecărui membru al grupului sarcinile de muncă;
2. Stilul democratic - problemele sunt discutate și deciziile sunt luate cu
participarea întregului grup, care beneficiază de încurajarea și asistența
liderului. Perspectivele și etapele activității sunt schițate la început, iar liderul
sugerează două-trei tehnici de lucru.;
 3. Stilul laissez-faire - presupune un rol pasiv al liderului. Membrii grupului au
întreaga libertate de decizie în ceea ce privește etapele de desfășurare a
activității și metodele utilizate. Liderului nu se amestecă în activitatea
grupului.” (Sălăvăstru, 2004, p. 157)

„Vroom clasifică stilul educațional raportându-se la modelul normativ:

1. autocrat I: profesorul ia singur decizia pe baza informațiilor deținute până
atunci;
2. autocrat II: profesorul obține informații suplimentare și apoi decide;
3. consultativ I: profesorul este cel care prezintă problema unor membri
relevanți ai grupului, apoi hotărăște singur;
4. consultativ II: profesorul acceptă adesea ca membrii grupului să ia
decizii.” (Massari, 2009, p. 39)

Funcțiile de predare se realizează și se exprimă prin: componente de predare

specifice și stiluri de predare. Stilul de activitate didactică desemnează felul în care
institutorul organizează și conduce procesul de învățământ, presupunând anumite
abilități, îndemnări sau priceperi din partea acestuia. Are un caracter personal, fiind
oarecum unic pentru fiecare institutor.

Diferitele stiluri se pot constitui în funcție de câteva dominante sau aspecte

constante care pot să caracterizeze conduita institutorilor, ca de exemplu:
 deschiderea spre inovație – înclinație spre rutină;
 centrare spre angajarea elevului – substituirea învățării cu predarea;
 centrare pe conținut – preocupare pentru dezvoltarea elevului;
 apropiat – distant;
 permisiv – autoritar;
 nivel înalt de exigențe – exigențe scăzute;
 prescripție – independență.
 Din perspectiva creativității se identifică:
 stilul creativ – există unii institutori care dovedesc mai multă flexibilitate
decât alții în comportamentul lor didactic: aceștia sunt receptivi la ideile și
experiențele noi;
 stilul rutinier – sunt și institutori care manifestă o suplețe redusă, sunt
rigizi, dogmatici, oarecum refractari la schimbare, la inovație; sunt
înclinați spre convențional.” (ILICA, 2005, p. 167-168)

Strategia didactică este un demers proiectiv ce dă un răspuns complex, corelativ

următoarelor întrebări, stabilind calea generală pe care cadrul didactic dorește să o
urmeze în realizarea lecției/ activității:
1. DE CE? / PENTRU CE? – cu ce obiective se pornește și în direcția cărui scop,
corelat tipului de lecție ales;
2. CE? – conținut urmează a fi abordat, cu ce specific;
3. CU CINE? – particularitățile elevilor cu care se va lucre;
4. CÂND? – în ce moment al anului / semestrului / săptămânii / zilei;
5. ÎN CÂT TIMP? – o oră de 45-50 de minute, două sau mai multe ore;
6. CUM? – cu ce metode și procedee didactice;
7. CU CE? – mijloace didactice își propune să lucreze.
Întrebări:
1. Ce stil de predare vă caracterizează?
2. Care stil de instruire considerați că ar trebui să fie folosit cel mai frecvent?
3. Care este stilul de instruire care vă ajută să învățați cel mai bine materia
predată?

Bibliografie

● MASSARI, Geanina (2009), Teoria și metodologia instruirii, Editura

Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
● SĂLĂVĂSTRU, Dorina (2004), Psihologia educației, Editura Polirom, Iași.
● NICU, Adriana, Curs de pedagogie.
● ILICA, Anton (2005), O pedagogie pentru învățământul primar, Editura
Universității ,,Aurel Vlaicu”, Arad.