NORMATIVITATEA ACTIVITĂȚII DIDACTICE

Conform domnului profesor Cucoș, ,,Educația reprezintă un demers intenționat, proiectat

și dirijat în vederea realizării unor finalități bine precizate. Caracterul său teleologic rezultă și din
corelarea acțiunilor de predare-învățare cu o serie de legități, norme și reguli care alcătuiesc
normativitatea specifică procesului de învățământ.”
,,Principiile didactice sunt norme orientative, teze generale pe care se întemeiază
organizarea şi desfăşurarea procesului de învăţământ în vederea atingerii obiectivelor propuse.”
(Cucoş, 1996, p. 54)
,,Principiile didactice reglează permanent întreaga acțiune de transformare a obiectivelor
în rezultate de calitate și conturează criteriile optimizării procesului de învățământ în conținut și
strategii.” (Massari, 2009, p. 16)
,,Norma se referă la unul sau mai multe criterii obligatorii în realizarea unei acţiuni.”
(Massari, 2009, p.15)
Literatura domeniului identifică un număr de șapte principii didactice, grupate în trei
categorii:
I. Caracter general:
1. Principiul integrării teoriei cu practica;
2. Principiul respectării particularităților de vârstă și individualitate;
II. Dominanță asupra conținutului învățământului (caracter sistemic):
3. Principiul accesibilității cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor;
4. Principiul sistematizării și continuității în învățare;

III. Acțiune asupra metodologiei și strategiei didactice (caracter dinamic):

5. Principiul intuiției (corelație dintre senzorial și rațional, dintre concret și
abstract);
6. Principiul participării conștiente și active a elevului în activitatea de
predare-învățare-evaluare;
 7. Principiul învățării temeinice a cunoștințelor, priceperilor și
deprinderilor. (Massari, 2009, p. 18)

1. Principiul integrării teoriei cu practica

,,Acest principiu reprezintă valorificarea practică a cunoștințelor teoretice în sensul
precizării ori de câte ori este posibil a laturii aplicative a informațiilor predate. Majoritatea
didacticienilor consideră că acest principiu prevede ca tot ceea ce se însușește în activitatea
didactică să fie valorificat și în alte tipuri de activități, impunând astfel o intercondiționare a
obiectivelor didactice cu cele ale logicii științei și cu cerințele presupuse de integrarea
profesională. Acesta poate fi concretizat prin coerența și logica elementelor de aplicabilitate ale
informațiilor exploatate, a exemplificărilor ce urmează enunțului unei definiții, prin rezolvarea
de exerciții, probleme, situații de viață aferente fiecărui demers teoretic, prin antrenarea elevilor
în acțiuni concrete, prin continuarea și activitatea concretă, în laborator sau cabinet de
specialitate, a investigării teoretice din clasă, sau chiar prin predarea sistematică.” (Masari, 2009,
p. 19)
2. Principiul respectării particularităților de vârstă și individuale
,,Acest principiu se centrează pe dimensionarea atentă a conținutului învățământului în
consens cu particularitățile de vârstă și individuale ele elevului. El presupune ca activitățile
didactice să fie atent selectate, articulate și expuse astfel încât ele să poată fi asimilate și
valorificate optim de către elev, iar organizarea și desfășurarea procesului de învățământ să se
realizeze pe măsura posibilităților reale ale elevului (vârsta, gen, starea de pregătire anterioară,
potențial fizic și psihic).” (Masari, 2009, p. 20)

3. Principiul accesibilității cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor

„Acest principiu se centrează, îndeosebi pe dimensionarea atentă a conținutului
învățământului în funcție de posibilitățile psihice, de vârstă și individuale ale copiilor.
Cunoștințele și deprinderile stipulate în planuri, programe, activități, vor fi astfel selectate,
articulate și expuse, încât acestea să poată fi, în principiu, asimilate și valorificate optimal de
către elevi. Accesibilitatea cunoștințelor va fi vizată de înșiși factorii de decizie, de cei care
realizează planurile și programele școlare. Dar momentul principal când se realizează
accesibilizarea cunoștințelor este lecția pregătită și susținută de profesor. El este agentul cel mai
important al expunerii unui material astfel încât acesta să fie înțeles, interpretat și acceptat.
Explicațiile și interpretările realizate de cadrul didactic vin în sprijinul respectării acestui
principiu. Accesibilizarea cunoștințelor nu înseamnă că elevii vor fi determinați să renunțe la
efort sau că vor primi cunoștințe de-a gata, fără o implicare activă în actul de învățare.
Dimpotrivă, într-o situație didactică autentică, profesorul va crea acele contradicții optime dintre
cunoscut și necunoscut, dintre ușor și greu, dintre corect și abstract, astfel încât să-i incite pe
elevi la interogație și cercetare. Se presupune astfel o solicitare maximală a elevilor, este vorba
însă de o solicitare realistă, care se înscrie în limitele posibilului și necesarului. Se știe că o
sarcină prea ușoară îmbie la delăsare și inactivitate, după cum o sarcină prea dificilă conduce la
blocaj și la stoparea oricărei activități.” (Cucoș, 2002, p. 354)
4. Principiul sistematizării și continuității în învățare
,,Esența acestui principiu se exprimă prin cerința ca toate conținuturile transmise prin
procesul de învățământ să fie astfel oganizate şi proiectate încât să reprezinte o continuare logică
a celor însuşite anterior, în care să se integreze sistemic, asigurând o înaintare progresivă în
învăţare. Cerinţele acestui principiu vizează deopotrivă, activitatea cadrului didactic precum şi pe
cea a elevilor şi comportă două laturi: realizarea sistematizării şi asigurarea continuităţii în
predare-învăţare. Sistematizarea cunoştinţelor presupune predarea integrată a informaţiilor,
asigurarea unor coordonări şi conexări fireşti ale acestora. Tot ceea ce se predă la un moment dat
trebuie sa aibă legătură cu ceea ce s-a înuşit până în momentul respectiv. Continuitatea în actul
predării şi învăţarii presupune asigurarea unei treceri şi evolutii fireşti, naturale, de la
antecedentul la consecventul explicativ. Predarea se va realiza într-o viziune holistică, globală,
prin asigurarea unei legături în timp a cunoştinţelor care se vehiculează.” (Cucoș, 2002, p. 355)
5. Principiul corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract
(Principiul intuiției)
,,În psihologia învățării, intuiția este definită ca o modalitate de comprehensiune, de
învățare conștientă a relațiilor dintre obiecte și fenomene, de integrare a acestora într-un sistem
pe baza generalizărilor. Prin utilizarea de reprezentări însușite anterior de către elev, cadrul
didactic trebuie să acorde importanță operațiilor și calităților gândirii (claritate, rapiditate,
productivitate, profunzime, divergență) și tehnicilor intelectuale în vederea formării de relații și
sensuri abstracte. Având la bază cunoașterea directă, se urmărește asimilarea cunoștințelor prin
valorificarea experienței de cunoaștere senzorială a elevului și cuplarea acesteia cu
abstractizarea.” (Masari, 2009, p. 21-22)
6. Principiul participării active și conștiente a elevului în activitatea de predare,
învățare, evaluare
,,Principiul acesta cere ca elevii să-și însușească ceva în măsura în care au înțeles și să
participe singuri la aflarea cunoștințelor pe care profesorii le propun la un moment dat. Înclinația
către activitate este naturală la copil, drept pentru care dascălul va încerca să valorifice atent
această preocupare. Orice achiziție se face în jocul interacțional dintre interioritate și
exterioritate, dintre pornirea naturală a elevului spre activitate și prescrierea atentă de către
profesor a unor sarcini precise de învățare. Activizarea elevului formuleză cerinţa ca asimilarea
informaţiilor, formarea capacităţilor, a aptitudinilor, competenţelor să se bazeze pe activitatea
proprie a elevilor, pe angajarea optimă a gândirii, inteligenţei şi a celorlalte procese intelectuale.”
(Cucoș, 2002, p. 357)
7. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor
,,Educația va fi temeinică și durabilă, impregnând elevilor o noua demnitate a ființei,
fortificând personalitatea educatului în fața unor evoluții necunoscute sau imprevizibile ale
realității. Se cere o atentă dimensionare a cantității și calității informației date, a expectanțelor și
cerințelor în așa fel încât să nu-i dezarmeze, dar nici să-i plictisească pe elevi. Nu trebuie dat
totul dintr-o dată, ci câte puțin, gradat, noua cunoștință preluând, întărind și valorificând în chip
natural vechea informație. Orice achiziție, chiar în momentul însușirii ei, se va face în
perspectiva presupoziției că acea achiziție este valoroasă și benefică pentru individ. Profesorul
are menirea de a pregăti condițiile durabilității și trăiniciei oricărui element achizitiv.” (Cucoș,
2002, p. 358)
“Principiile didactice îndeplinesc mai multe funcții:
a) orientează parcursul educativ către obiectivele stabilite de cadrele didactice;
b) normează practica educativă prin “obligația” de a fi respectate niște reguli psihologice,
pedagogice, științifice;
c) prescrie moduri de relaționare specifice în raport cu situația de învățare;
d) reglează activitatea educativă atunci când rezultatele obținute se situează sub nivelul
expectanțelor.” (Cucoș, 1996, p.56)
 ,,Așadar, principiile sunt constante ale procesului de instruire, asigură un echilibru
procesului de învățământ, au un caracter deschis și dinamic. Profesorul este obligat a ține cont de
acestea pentru a asigura succesul activității didactice.” (Massari, 2009, p. 23)

Bibliografie:
● MASSARI, Geanina (2009), Teoria și metodologia instruirii, Editura
Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
● CUCOȘ, Constantin (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iași.
● CUCOȘ, Constantin (2002), Pedagogie. Ediția a II-a revăzută și adăugită,
Editura Polirom, Iași.