Ce ştim depre.

1. Cererea de monedă provine de la agenţii economici care prin natura activităţii

lor
sunt în situaţia de a cheltui mai mult decât resursele de care dispun şi trebuie să facă
împrumuturi. Aceşti agenţi economici pot fi:
- întreprinderile, pentru finanţarea activităţii economice;
- trezoreria sau tezaurul, pentru finanţarea deficitului bugetar;
-băncile, alte instituţii financiare care au nevoie de credite;
- populaţia, pentru finanţarea proiectelor.
2. Oferta de monedă provine de la agenţii economici care dispun de resurse
monetare temporar disponibile. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă din
economie creată de sistemul bancar şi este generată în sistemul financiar de banca
centrală, băncile comerciale, fondurile mutuale etc. Vom discuta în continuare de
principalii actori ai acestei pieţe: banca centrală şi băncile comerciale.
Rolul băncii centrale pe piaţa monetară
Banca centrală are o denumire diferită de la o ţară la alta, iar în cazul României
aceasta se numeşte Banca Naţională a României. O bancă centrală este acea bancă ce
emite monedă şi face politica monetară la nivelul unei economii naţionale. Pentru a-şi
desfăşura bine activitatea, la baza funcţionării ei stă întotdeauna o lege. Funcţionarea ei
este reglementată prin Legea nr. 101/1998 astfel:
– Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită monedă pe
teritoriul
României;
– Banca Naţională a României este “banca băncilor”, care le autorizează să funcţioneze
pe teritoriul României, le reglementează şi le supraveghează activitatea;
– Banca Naţională a României este casier general şi bancher al statului, participă la
procesul execuţiei bugetului de stat şi ţine evidenţa contului curent al Trezoreriei
Statului;
– elaborează politica monetară a statului, care cuprinde: creditul, operaţiunile de piaţă,
volumul şi structura masei monetare, nivelul dobânzilor, cursul de schimb al monedei
naţionale în raport cu alte valute, situaţia balanţei externe a ţării;
– stabileşte politica valutară şi gestionează rezervele internaţionale ale ţării (aur,
valută,
drepturi speciale de tragere);
– supraveghează şi reglementează sistemul de plăţi al ţării.
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, Banca Naţională a României trebuie să conlucreze
strâns cu celelalte instituţii legislative sau executive ale statului şi nu în ultimul rând cu
băncile comerciale, cu agenţii economici şi populaţia.
O bancă centrală poate avea diverse strategii de politică monetară:
 Ţintirea agregatelor monetare
 Ţintirea cursului de schimb
 Ţintirea directă a inflaţiei
Ţintirea agregatelor monetare se referă la controlarea nivelului de creştere
al
agregatelor monetare pentru a se reduce excesul de lichiditate din economie ce poate
duce la o creştere a ratei inflaţiei. Banca centrală alege un agregat monetar ca ţintă şi
stabileşte un nivel al creşterii acestuia sau a unei benzi de fluctuaţie intervenind pe piaţă
ori de câte ori se depăşesc aceste condiţii. Agregatul monetar ales reprezintă o ţintă
intermediară de politică monetară, ţinta finală fiind stabilitatea preţurilor.
Ţintirea cursului de schimb reprezintă strategia băncii centrale de a asigura
stabilitatea cursului de schimb nominal faţă de una sau mai multe valute ancoră a unui
partener comercial important cu o rată a inflaţiei mai scăzută. Prin această metodă
poate
scădea şi inflaţia în ţara în care se adoptă această strategie. Această strategie are o
varietate de forme: curs de schimb fix, curs de schimb ajustabil conform unei traiectorii
prestabilite, curs de schimb cu bandă orizontală sau ajustabilă.
Una dintre ele este stabilirea unui curs de schimb nominal fix în raport cu una sau un
coş de valute străine, banca centrală angajându-se să intervină pe piaţă pentru a
menţine
cursul de schimb la nivelul stabilit. Cursurile de schimb în acest caz nu sunt constante, ci
variază între anumite limite în jurul unei parităţi stabilite (bandă de fluctuaţie). Pentru a
menţine cursul de schimb, banca centrală intervine pe piaţă cu ajutorul instrumentelor
sale: rata dobânzii şi intervenţii directe pe piaţa valutară. Pentru a putea susţine această
strategie, înainte de a o adopta, banca centrală trebuie să deţină rezerve internaţionale
mari pentru a putea interveni pe piaţa valutară într-un timp foarte scurt.
O altă metodă de ţintire a cursului de schimb este aceea ce presupune modificarea
cursului de schimb nominal fixat iniţial ţinându-se cont de evoluţiile inflaţiei, fără ca
această modificare să depăşească nivelul atins de inflaţie (crowling peg). Ţintirea
cursului de schimb este o strategie prin care se creşte încrederea în banca centrală, însă
aceasta îşi pierde din autonomia de adoptare a măsurilor de politică monetară, fiind
nevoită să urmeze măsurile de politică monetară adoptate de ţara monedei ancoră.

Ţintirea cursului de schimb

este o strategie prin care se creşte încrederea în banca centrală, însă aceasta îşi pierde
din
autonomia de adoptare a măsurilor de politică monetară, fiind nevoită să urmeze
măsurile de
politică monetară adoptate de ţara monedei ancoră.
Ţintirea directă a inflaţiei reprezintă stabilirea unei ţinte a ratei inflaţiei ce
poate
fluctua în intervalul de toleranţă de ± 1% - 1,5% pentru o anumită perioadă de timp (2
ani) şi
care are ca obiectiv central stabilitatea preţurilor. Ca şi condiţii iniţiale de trecere la
ţintirea
inflaţiei putem aminti: rata inflaţiei trebuie să aibă o singură cifră, banca centrală a
ajuns la un
mod bun de previzionare a nivelului inflaţiei, sectorul financiar este stabil şi solid iar
ţinta de
inflaţie se stabileşte împreună cu guvernul. În ceea ce priveşte cursul de schimb, acesta
este lăsat să floteze liber pe piaţă, fiind rezultatul întâlnirii cererii de valută cu oferta de
valută, însă această flotare nu este o flotare „pură”, banca centrală intervenind pe piaţă
în anumite momente. Un astfel de curs stimulează acţiunile speculative ce pot pune
presiuni asupra balanţei de plăţi. Riscul datorat eventualei instabilităţi poate duce la
creşterea costurilor de acoperire ce pot genera un impact inflaţionist. Ţintirea directă a
inflaţiei presupune un bun mix de politici la nivelul economiei naţionale, un mare grad
de independenţă al băncii centrale, un grad ridicat de transparenţă, cât şi asumarea
răspunderii băncii centrale pentru eventualele eşecuri în atingerea ţintelor de inflaţie.
Banca centrală controlează cantitatea de bani disponibilă în economie (oferta de bani).
Totalitatea deciziilor băncii centrale privind oferta de bani reprezintă politica monetară.
3. De ce rata dobânzii se formează pe o piaţa de oligopol şi
oligopson ?
Pentru că principalii operatori pe piaţa monetară sunt băncile (ele sunt principalii
ofertanţi şi principalii consumatori pentru că ele intermediază de fapt între cerere şi
ofertă). Băncile de pe piaţă sunt în număr suficient de mic pentru ca deciziile lor să fie
interdependente.