TESTAMENT (1927), de TUDOR ARGHEZI

Eseu structurat
Tema şi viziunea despre lume
Trăsături ale modernismului
Prof. dr. LUMINIŢA DIMA

A doua reformă a limbajului poetic românesc, după cea eminesciană, este reforma
săvârșită de Tudor Arghezi, marele poet interbelic care face parte din trinitatea lirică
modernistă alături de Lucian Blaga și Ion Barbu. Lirica argheziană este o sinteză de
tradiție și de modernitate, marcată de un metaforism bogat și insolit. Concepția sa despre
artă, despre poezie se reflectă în numeroase poezii, articole și interviuri. Cea mai cunoscută
artă poetică argheziană este ,,Testament’’, care inaugurează volumul de debut ,,Cuvinte
potrivite’’, publicat în anul 1927. Poezia este semnificativă pentru tema creației literare și
pentru viziunea nouă și originală a poetului meșteșugar (poeta faber) despre condiția și
menirea poetului în societate și în lume, despre esența și finalitatea artei. ,,Testament’’ este
un text programatic care sintetizează principiile estetice argheziene referitoare la
metamorfozele poeziei.
Mai întâi, ,,Testament’’ este structurată în cinci strofe inegale ca număr de versuri, cu
metrică și cu ritm variabile, dar cu rimă împerecheată. Astfel, versificația poeziei se situează
între tradiție și modernitate. Discursul are caracter de monolog liric adresat: ,,Nu-ți voi lăsa
drept bunuri, după moarte,’’/,,Decât un nume adunat pe o carte’’. Incipitul cu tonalitate
gravă, solemnă, evidențiază semnificația titlului ,,Testament’’. Denotația cuvântului-titlu
vizează actul juridic în care o persoană își exprimă dorințele care îi vor fi îndeplinite post-
mortem. Sensul conotativ, cu trimiteri la testamentele biblice, se referă la moștenirea
spirituală lăsată de poet urmașilor săi, cititori sau scriitori.
Apoi, dialogul imaginar tată – fiu dezvăluie legătura foarte strânsă dintre generații și
sentimentul datoriei de a continua la un nivel superior efortul creator al înaintașilor.
Cuvântul – cheie al textului este ,,cartea” la care se raportează toate imaginile poetice
semnificative. Metonimie pentru operă și creație în general, cartea devine o sublimare, o
sinteză a revoltei, a urii, a umilinței și a trudei strămoșilor: ,,Cartea mea-i, fiule, o
treaptă’’/,,Ea e hrisovul vostru cel dintâi’’/,,Al robilor cu saricile, pline’’/,,De osemintele
vărsate-n mine’’. Astfel, poetul recuperează trecutul și îi sacralizează memoria în creație
durabilă.
În continuare, cartea reprezintă ,,hotar înalt, cu două lumi pe poale’’ – cea a trecutului
și cea a viitorului, un moment culminant în care materia este sublimată în spirit, concretul
este convertit în abstract. În același timp, cartea este simbolul răzbunării, al ,,cântecului de
vioară’’, care are efectul purificator al unui ,,bici izbăvitor’’. Poetul se raportează permanent
la înaintașii săi, având conștiința descendenței nobile și a misiunii sale de a consemna
mărturiile străbunilor. Astfel, viziunea argheziană este antropologică, ilustrată de
legătura între generații și de efortul teribil care trebuie depus de umanitate în evoluția
ei spirituală.

1
 În următoarea secvență lirică este redată metamorfozarea graiului strămoșilor în
limbă poetică. Pentru Tudor Arghezi, procesul de creație este îndelung și dificil,
presupunând selecție, asociere, armonizare și resemantizare a logosului poetic: ,,Ca să
schimbăm, acum, intâia oară’’/,,Sapa-n condei şi brazda-n calimară’’/,,Bătrânii au adunat,
printre plăvani,’’/,,Sudoarea muncii sutelor de ani.’’/,,Din graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite’’/,,Eu am ivit cuvinte potrivite’’/,,Şi leagăne urmaşilor stăpâni’’. Efortul creator susținut
este sugerat prin paralelismul dintre munca fizică și cea spirituală. Astfel, poetul repetă un
efort originar și transfigurează limbajul popular într-o limbă nouă. Ideea poetică a
metamorfozelor cuvintelor, a alchimiei verbale este redată de verbele ,,am ivit (cuvinte
potrivite)’’, ,,am prefăcut’’, am preschimbat’’, ,,am făcut’’, toate sugestive pentru actul de
creație.
Penultima secvență lirică prefigurează ,,estetica urâtului’’ din volumul ,,Flori de
mucigai’’. Influențat de poetul francez Charles Baudelaire, T. Arghezi transfigurează
aspectele dezagreabile ale lumii în forme artistice noi: ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi’’/
,,Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi’’. Aceste versuri celebre ilustrează ,,estetica urâtului”
specifică modernismului arghezian. Poetul valorifică toate registrele limbii și nebănuitele
resurse ale limbajului poetic.
Pentru Tudor Arghezi poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin, cât și
rodul efortului creator, al meșteșugului: ,,Slova de foc şi slova faurită’’/
,,Împărechiate-n carte se mărită’’. Cele două metafore revelatorii din versurile citate
sugerează sinteza de inspirație și trudă creatoare pe care o implică poezia. Relația autor
– operă – cititor, redată în finalul poeziei, accentuează finalitatea formativă, socială,
estetică și terapeutică a artei: ,,Robul a scris-o, Domnul o citeşte’’/,,Făr-a cunoaşte că-n
adâncul ei’’/,,Zace mânia bunilor mei.’’. Actul de creație și destinul creatorului sunt
conturate în discursul liric prin relații de opoziție, prin serii antonimice, prin asocieri
surprinzătoare de cuvinte: arhaisme (,,hrisov’’, ,,sarică’’), regionalisme (,,făcui’’,
,,grămădii’’), cuvinte și expresii populare (,,pe brânci’’, ,,plăvani’’), termeni religioși (,,cu
credință’’, ,,icoane’’, ,,Dumnezeu’’, ,,izbăvește’’) și neologisme (,,obscur’’).
În concluzie, arta poetică argheziană ,,Testament’’ redă condiția creatorului de ,,rob’’
al cuvintelor, de meșteșugar inspirat și truditor care dă creației valoare de testament spiritual
transmis cu responsabilitate iubitorilor de frumos artistic. Plasat între tradiție și modernitate,
Tudor Arghezi conferă poeziei, artei în general, valoare socială, formativă, estetică și
terapeutică, promovând un nou concept de poezie bazat pe metamorfozele logosului.
Fără îndoială, poemul ,,Testament’’ rămâne profesiunea de credință a unui mare poet
interbelic înzestrat cu geniul limbii.