GE CIRCULAȚIA SANGUINĂ

Prin circulație sanguină întelegem mişcarea singelui în interiorul sistemului vascular sanguin.

In circulatia sanguină se constată existenta a două circuite distincte, care pornese din
inimă : circulația mare și eirculația mica

. Ctrculația mare numită incă si circulatia de nutritie, este drumul pe care il urmează singele
de la inimă la tesuturi şi înapoi. Acest ehcar este format dintr-o porțiune arterială,
reprezentată prin sistemul aortie (fig. 459), şi dintr-o portiune venoasă, reprezentată prin
sistemul venelor cave și sinusul coronar. Circuitul începe din ventriculul sting și se termină în
atriul drept. În trecerea lui prin acest circuit, sîngele transportă la organe substantele nutritive
și oxigenul și ia de la ele substantele de excreție, care urmează să fie eliminate.

Circulația mică.

Această circulație mai poartă denumirea de circu- lație pulmonară și reprezintă drumul pe
care il urmează singele de la inimă la plămîni și înapoi. Acest circuit este format tot dintr-o
porțiune arterială, reprezentată prin ramurile arterei pulmonare, și o porțiune venoasă,
reprezentată prin venele pulmonare. Circulația pulmonară începe din ventriculul drept şi se
termină în atriul sting.
Trebuie remarcat faptul că denumirea de marea și mica circulație se referă la lungimea
acestor circuite; ele sînt, deci, noțiuni anatomice. Din punctul de vedere al cantității sîngelui
care circulă prin ele, denumi- rile nu sînt corespunzătoare, pentru că în ambele circuite,
trece, în acelaşi timp, aceeași cantitate de sînge. Circulația sîngelui este asigurată prin
activitatea inimii care împinge singele de-a lungul arterelor, capilarelor și venelor. De aceea,
în studiul circulației sanguine, vom considera : activitatea inimii, circulația arterială, circulația
capilară şi circulația venoasă.

VASCULARIZAȚIA INIMII Irigarea inimii cu sînge este asigurată, ca pentru oricare alt organ,
prin artere şi vene.
ARTERELE INIMII, (sip10) Vv) Inima primeşte singele nutritiv prin două artere coronare
(vezi fig. 412 şi 413) :
 Artera coronară stingă.
Această arteră pornește de pe partea stingă a bulbului aortei și, după un scurt traiect, se
bifurcă în artera interventriculară anterioară şi artera circumfleaă.
Artera interventriculară anterioară merge prin şantul longitudinal anterior, trece prin incisura
virfului inimii şi se termină pe fața diafrag- matică a acesteia. Artera circumflexă trece prin
partea stingă a şantului coronar de pe fața anterioară și ajunge pe fața posterioară,
terminindu-se în apropierea originii şanțului longitudinal posterior.

Artera coronară stîngă vascularizează, prin ramurile ei, cea mai mare parte a peretelui inimii
stingi, cea mai mare parte a septului interventri- cular şi o foarte mică parte din peretele
ventriculului drept. Artera coronară dreaptă porneşte din partea dreaptă a şantului coronar
de pe fața anterioară, ajunge pe fața posterioară a inimii și merge, tot prin şantul coronar,
pină la originea şanțului longitudinal posterior, urmează acest şant și se termină aproape de
virful inimii. Pe traiectul ei dă ramuri care vascularizează cea mai mare parte a peretelui
inimii drepte, o parte a septului interventricular şi o mică parte din peretele ventriculnlui stîng.
VENELE INIMII (VV. cordis) Din capilarele care irigă inima se formează vencle care duc
singele în atriul drept. Acestea sint:
1. Venele coronare, care sînt reprezentate prin : marea venă coronară, vena
interventriculară posterioară și mica venă coronară.
Marea venă coronară îşi are originea pe fața anterioară, aproape de virful inimii, și se
continuă cu sinusul coronar. Vena coronară mare colec- tează sîngele din inima stingă.
Sinusul coronar poate fi considerat ca extremitatea dilatată a marii vene coronare. Se
prezintă ca un trunchi gros şi scurt, aşezat în şantul coronar, pe fața posterioară, sub orificiul
venei cave inferioare.
El se deschide în atriul drept printr-un orificiu prevăzut cu o valvulă, taleula Thebesius. Vena
interventriculară posterioară îşi are originea pe fața posterioară, aproape de vîrful inimii, și
trece prin şantul longitudinal posterior pină sinusul coronar, în care se deschide. Ea
colectează sîngele din partea pos- terioară a inimii. Mica venă coronară îşi are originea pe
fața posterioară a inimii și merge, prin şanțul coronar posterior, pînă la sinusul venos, în care
se varsă. Ea colectează sîngele dintr-o parte a inimii drepte. Prin aceste vene, sinusul
coronar colectează cea mai mare parte a singelui care circulă prin inimă. 2. Venele cardiace
accesor i i sînt cîteva vene mici, caro se deschid direct în atriul drept. Vascularizația inimii
este completată prin numeroase vase limfatice și ganglioni limfatici.

STRUCTURA ARTERELOR Peretele unei artere este alcătuit din trei pături nu- mite tunici
(fig. 416) : Tunica internă sau inti ma este formată dintr-un strat subțire de ce- lule turtite,
numit endoteliu, care este continuarea endo- cardului și este neîntrerupt în ìntreg sistemul
vascular. Sub endoteliu se află stratul subendotelial, alcătuit dintr-o rețea de fibre elastice,
colagene și de reticulină, iar sub acesta se află o membrană groasă si elastică care poartă
denumirea de limitanta elastică internă. Ea permite trecerea plasmei sanguine și à globulelor
albe spre țesuturi.
Tunica m ijlo cie sau media este alcătuită din fibre elas- tice și fibre musculare netede
dispuse circular.

Proporția acestor două tesuturi depinde de mărimea arterei, deci de depărtarea de inimă. În
tunica mijlocie a arterelor mari (aortă, artera pulmonară) se găseşte mai mult tesut elastic
(artere de tip elastic), pe cînd în tunica mij- locie a arterelor mai mici predomină țesutul
muscular (artere de tin cular). Prin urmare, stratul de țesut elastic se subția ză pe măsură ce
ne depărtăm de inimă, iar stratul muscular se îngroașă, cu cît ne depărtăm de inimă.
Datorită acestui fapt, arterele mari sînt extensibile si elastice, pe cînd cele mijlocii și mici sînt
contractile. La periferia tunicii medii se află o menmbrană elastică, care o separă de tunica
externă, limitanta elastică externă (fig. 416).
Tun ica e xtern ă sau a d ven tice a este alcătuită din tesut elastic, fibre colagene și
elemente musculare. În tunica externă a vaselor mari și mijlocii se găsesc arteriole și
capilare sanguine care au rolul să hrănească peretele arterei. În tunica mijlocie și în tunica
externă se găsește și un mare număr de terminații nervoase vegetative.
Tunica externă şi cea mijlocie nu au aceeași grosinme pe toată lun- gimea arterelor, astfel
că, pe măsură ce ne îndepărtăm de inimă și ne apro- piem de vasele capilare, ele se
subțiază din ce în ce, pînă dispar la nivelul capilarelor (fig. 417). Din inimă pornesc două
artere mari : artera aortă, din ventriculul stîng, și artera pulmonară, din ventriculul drept.

STRUCTURA VENELOR

Din punct de vedere structural, venele au peretele mai subțire si mai puțin rezistent decît
arterele și, din acest motiv, în secțiune transver- sală, conturul venelor este oval, turtit, în
timp ce arterele au un contur circular, regulat. Peret ele unei vene (vezi fig. 416) este format
din trei tunici : sau endovena este formată dintr-un endoteliu, care căptuşeşte lumenul venei
şi are aceeaşi structură ca si endoteliul capilarelor, și dintr-un strat conjunctiv elastic, aşezat
in jurul Tunica internă endoteliului, care conţine fibre elastice, dispuse in formă de rețea.
Tunica internă formează în interiorul unor vene nişte pliuri semi- lunare, numite valvule
venoase, O valvulă venoasă este formată dintr-o lamă de tesut conjunctiv elastic, acoperită
pe cele două fețe de endoteliu. Valvulele venoase se găsesc numai în venele in care singele
circulă de jos în sus, ca, de exemplu, in venele membrelor inferioare și vena cavă inferi-
oară. Venele care au valvule se numesc vene valvulare. Valvulele lipsese în venele in care
singele circulă de sus în jos, ca, de exemplu, venele jugu- lare şi vena cavă superioară;
venele care nu au valvule poartă denumirea de vene avalvulare. Valvulele venoase au forma
unor cuiburi de rindu- nică și sint aşezate cu concavitatea in sus (fig. 439 A). Prin această
aşezare ele joacă un rol foarte important în circulația venoasă. Cind singele circulă de jos in
sus, el apasă pe marginile libere ale valvulelor venoase, le ridică in sus şi poate să circule în
această direcție; cind datorită greutății lui, singele are tendința să cadă, el apasă asupra
marginilor libere ale valvulelor, le lasă în jos şi, apropiindu-le, închide lumenul venei,
impiedicind circulația de sus în jos (fig. 439 B).
Tunica mijlocie sau este Dua a oza u mai subțire decit tunica mijlocie a arterelor şi are o
structură variată. Ea este formată din fesut conjunctiv, în care sint cuprinse şi fibre
musculare. Țesutul conjunctiv conține fibre conjunctive și fibre elastice, cu dispoziție şi
proporție foarte variate. Fibrele musculare se găsesc in diferite proporții şi au dispoziție
longitudinală; la unele vene lipsesc aproape complet, pe cînd la altele se găseso în proporție
destul de mare. Mezovena este tunica care imprimă caracterul venei, avind un rol important
in circulația venoasă. as DA 8C

Tunica e aterna sau periven a este mai groasă decit tu- nica mijlocie şi este constituită tot
din tesut conjunctiv lax, în care se găsesc pe lîngă fibre conjunctive şi elastice, și elemente
musculare; de obicei, tesutul conjunctiv al mezovenei se găsește în continuarea tesutului
conjun- ctiv al perivenei, fără o limită distinctă. Structura peretelui și în special structura
tunicii mijlocii variază cu diferitele tipuri de vene : - venele fibroase sînt caracterizate prin
slaba dezvoltare a tunicii mijlocii, care este formată numai din fibre colagene, cu foarte
puține tibre elastice și fără fibre musculare, și înlocuirea perivenei cu tesutul conjunctiv
înconjurător. exemple de vene din această categorie cităm venele cerebrale, vcnele
cerebeloase şi sinusurile membranei dura mater ; - venele fibroelastice sînt venele a căror
tunică mijlo- cie este formată din fibre conjunctive, cu dispoziție circulară, și din fibre elastice,
dispuse longitudinal. De asemenea, se găsesc și rare fibre muscu- lare, iar în perivenă se
găsesc fibre conjunctive și elastice. Din această categorie fac parte : venele intercostale,
venele tiroidiene, venele coronare şi unele vene din regiunea capului ca : vena linguală şi
vena oftalmică ; - venele musculoase sînt vene caracterizate printr-o dez- voltare apreciabilă
a elementelor musculare din tunica mijlocie și din tunica externă. La unele din venele
musculoase, elementele musculare predomină, pe cînd la altele predomină elementele
conjunctive. Dispoziția elementelor musculare în aceste vene este foarte variată. Venele
musculoase sint vene mici, așezate departe de inimă, cum sînt venele membrelor.
Totalitatea venelor formează sistemul venos care este alcătuit din : sistemul venelor
pulmonare şi sistemul venelor marii circulații.

CIRCULAȚIA VENOASĂ Circulația sîngelui în vene prezintă caractere particulare față de cir-
culația arterială și capilară. În primul rînd, circulația în vene se face centripet, adică de la a.
feria corpului spre inimă, în timp ce circulația arterială și cea capilară se fac centrifug, adică
de la inimă spre organe. Sensul circulației venoase, poziția venelor în sitemul sanguin,
precum și caracterele structurale ale venelor fac ca circulația venoasă să fie a gurată prin
contribuția mai multor factori : - contracțiile inimii ; aspirația toracică ; comprimarea
abdominală contracțiile musculare - forța gravitatională ; - inducția undei pulsatile arteriale.
Ca şi pentru restul circulației, în asigurarea circulației venoase, contracțiile inimii îşi au
importanța lor. Deşi forța contracțiilor cardiace slăbeşte foarte mult, consumindu-se în
circulația arterială și mai ales in cea capilară, ea este însă suficient de puternică pentru a
asigura circulația venoasă. Dar contracțiilor inimii li se adaugă și alți factori, ca aspirația
toracică, adică dilatarea cutiei toracice în timpul inspirației, care provoacă o dilatare a
venelor ce se varsă în inimă și deci, o aspirație a sîngelui din venele cave. Aceasta este
ajutată și de faptul că la acest nivel presi- unea în marile vene este negativă. În acelaşi timp,
în cavitatea abdominală, în inspirație, diafragmul exercită o comprimare a organelor, care,
apăsînd asupra venelor, fac ca singele să fie împins spre inimă.
Aici trebuie să remarcăm că, în timpul acestei comprimări, singele nu poate să circule decit
spre inimă, curculayia fiind dirijată de aşezarea valvulelor venoase. Acelaşi rol îl au
contraoțiile musculare, care comprimînd venele, uşurează circulația venoasă (fig. 464); şi în
acest caz, valvulele venoase joacă acelaşi rol ca în cazul precedent. În determinarea
circulației venoase prin comprimare, un rol foarte important il are structura pereților venelor
cara se lasă foarte uşor comprimați. In venele care aduc sîngele din partea superioară a
corpului, fiind şi vene avalvulare, forța gravitațională ajută întoarcerea sîngelui la inima. In
sfirşit, venele din imediata apropiere a arterelor, datorită induc- fiei undei pulsatile arteriale
sînt comprimate și sîngele este împins prin ele spre inimă. Circulația venoasă este
caracterizată atît prin presiunea sîngelur în vene, cît și prin viteza cu care circulă.

PRESIUNEA VENOASĂ Presiunea sîngelui în vene este foarte mică. Ea atinge valoarea de
10 mm Hg în venele periferice, iar în venele mari, care se deschid în inimă, este sub 1 mm
Hg, putînd deveni chiar negativă. Această diferență de presiune, creată prin acțiunea
factorilor arătați, determină curgerea sîngelui în vene. Din acelaşi motiv, circulația sîngelui în
întregul sistem circu- lator se face de la nivelul cel mai ridicat (artera aortă) spre cel mai
scăzut (venele cave).

VITEZA SÎNGELUI ÎN VENE tului sanguin venos crește de la venule la venele mari,
ajungind in acestea Este mai mică decît în arterele pe care le însoțesc. Viteza curen- pînă la
20 mm/sec. Creşterea vitezei sanguine venoase este o consecimtaa micşorează, faptului că
suprafața totală a secțiunii venelor se acestea se apropie de inimă. În sistemul venos,
luerurile se petrec deri invers, decit in cel arterial. Circulația venoasă are o mare importanță
pentru asigurarea ciren- lației în general. Se știe că forţa contracțiilor ventriculare este
condiționată de gradul de întindere a fibrelor musculare, deci de afluxul de singe din sistemul
venos, iar inima trimite, prin sistola ventriculară, tot atit singe, cit primește prin sistemul
venos în atrii.
 DURATA CIRCULAȚIEI Prin durata circulației (timpul de circulafie) se înțelege timpul in
cars singele parcurge circulația mare și circulația mică. Determinarea durtei circulației se
face printr-o metodă destul de simplă. Intr-una din venele cOr pului, de exemplu în vena
jugulară internă dreaptă, se injectează o substanta care poate o reacție uşor vizibilă. Se
recoltează sînge din vena simetrică, în cazul nostru din vena jugulară internă stîngă, plu din
cinci în cinci secunde. Astfel se află timpul în care substanta introdusă a parcurs, o dată cu
sîngele, ambele circuite. Pentru determinarea timpului de circulație se folosesc în clinică mai
multe metode, dintre care amintim proba cu eter sau proba antebraf- plămîn. Prin ea se
determină timpul de circulație a sîngelui între ante- brat şi plămin. Se procedează astfel : se
injectează în vena cubitală, la plica cotului, un amestec de ser fiziologic şi eter. In momentul
injectàrii, se declanşează un cronometru. Bolnavul trebuie să anunțe momentul în care simte
mirosul de eter. Timpul indicat de cronometru reprezintă timpul de circulație a singelui de la
plica cotului la plămîn; normal, acest timp este de 6 secunde. Viteza mare cu care se
realizează circulația sîngelui are o deosebită importanță pentru transportul diferitelor
substanțe în corp. Cind organismul se află în repaus, circa 46% din singe circulă foarte încet
sau se află retras în aşa-zisele regiuni-depozite (vasele organelor abdominale, derm, splină,
ficat etc.). În timpul digestiei, activita fizice sau intelectuale, sîngele este mobilizat din locurile
unde se ana depozitat şi este condus spre organele cu activitate mai intensă.